Lucrare

FISA 1 – comparați o lecție cu o piesă de teatru

,,Cea mai mare artă a unui profesor este câştigarea şi menţinerea atenţiei elevului”
Lecţia este într-o oarecare măsură o piesă de teatru, al cărei regizor, autor şi actor este
pedagogul. Fiecare pedagog își alege singur piesa pe care o va reda ăn fața spectatorilor, care
sunt elevii.
Lecția la fel ca și teatru decurge bine doar dacă este o interacțiune puternică și bine stabilită
între actor și spectator.
Dacă e să aplicăm etapele actului comunicării artistice, propuse de K. S. Stanislavski, la
actul pedagogic, observăm că acestea se regăsesc aproape integral:
1. Ieşirea artistului în scenă – intrarea profesorului în clasă. La această etapă are loc
examinarea elevilor, selectarea elevilor.
2. Apropierea proxemică de subiect, atragerea atenţiei. E o etapă importantă, întrucât
conturează ceea ce antropologii definesc distanţa proxemică, importantă pentru
stabilirea relaţiei şi, prin urmare, a eficienţei transmiterii de mesaje.
3. Apropierea spirituală de obiect sau, în termenii lui K. S. Stanislavski, „scanarea
sufletului”. Această etapă asigură încrederea elevului în profesor, astfel încât asigură şi
capacitatea mai înaltă de lucru la lecţie.
4. Transmiterea propriilor viziuni publicului. E etapa propriu – zisă a transmiterii de
cunoştinţe într-un cadru favorabil, garantat de primele trei etape.
5. Reacţia publicului şi schimbul de informaţie pozitivă. Raportată la relaţia profesor –
elev, această etapă poate fi considerată deja un rezultat, produs al activităţii la lecţie.
Dacă în domeniul teatral acest schimb de informaţie e la nivelul schimbului de emoţii,
transmise iniţial de actor, la lecţie aceasta e completată şi de cunoştinţe.

Profilul pedagogic înţeles astfel e descris concis de către Cezar Bârzea: “Aşa după cum
actorul se detaşează temporar de propria lui persoană şi trăieşte rolul pe care şi-1 asumă, tot aşa
profesorul adoptă motivaţia şi circumstanţele rolului didactic. El se identifică cu un personaj
ideal, cu un „erou" căruia îi preia maniera de a fi. Limitele acestui rol sunt stipulate de textele
dramatice (regulamente, programe şi îndrumări metodice) în sensul dorit de autori. Rolul nu
devine însă efectiv decît în momentul interpretării.
La fel ca şi în teatru, unde cunoştinţele teoretice despre ştiinţa interpretării sau indicaţiile
regizorului nu sunt suficiente, după cum observă şi Cezar Bîrzea tot aşa şi în predare nu este de
ajuns să cunoaştem psihologia copilului sau regulile ideale ale metodei: aceste precepte trebuie
însufleţite, trebuie completate cu ceea ce am numit noi măiestrie pedagogică.

FISA 2 – comparați profesorul cu actorul

Orice profesor este într-o măsură oarecare și un actor, deoarece el mereu este într-o
scenă de teatru pe care o joacă în fața elevilor „Arta actorului e foarte complexă şi calităţile pe
care le posedă un actor în capacitatea lui de a manipula publicul sunt de natură diferită: este
plăcut, are intuiţie corectă, dicţie, plasticitate, eleganţă în gesturi, muncă asiduă, dragoste faţă de
muncă, gust etc.”
Pentru a fi un bun profesor trebuie neapărat să ai și calitățile unui actor, adică să poți manipula
cu publicul în așa fel ca să obții rezultatul dorit, tebuie să joci cu tonalitatea vocii ținând cont de
necessitate.
Tot din aceste considerente credem reuşită metafora propusă de I. L. Lvova cu referire la
pedagog: pedagogul este “sfânta treime”. El este scriitor (deoarece îşi alcătuieşte scenariul
fiecărei lecţii), el este regizor (pentru că fiecare lecţie este într-o anumită măsură o premieră), el
este protagonistul rolului principal, potrivindu-şi singur costumul, frizura (coafura) după
propriul său gust etc. Iar toate acestea, şi nu numai, profesorul trebuie să le facă cu multă
iscusinţă, special înzestrat cu dar, cu har şi cu vocaţie.
Nu în zadar unii pedagogi au pus problema ca procesul de admitere la specialităţile
pedagogice să includă şi o componentă de artă teatrală în care să se testeze naturaleţea,
graţiozitatea, capacitatea de a diagnostica din prima privire tipul de public etc. Iar pe parcursul
anilor de studii şi de formare a sa ca pedagog, studentul trebuie să însuşească materia necesară,
pe de o parte, şi să-şi consolideze măiestria teatrală şi, prin urmare, pedagogică, pe de altă parte.
Or, un intelect bine conturat şi cunoştinţe vaste în domeniul pedagogiei nu garantează şi calitatea
de pedagog bun. Combinate cu măiestria pedagogică, înţeleasă în sensul descris mai sus, de
măiestrie teatrală, acestea asigură rezultate optime. Mai mult, adesea măiestria pedagogică poate
acoperi lacune de nivel cognitiv, intelectual. E vorba de cazurile în care pedagogul soluţionează
la nivel intuitiv diverse situaţii. Şi aceste soluţii, oferite de intuiţia pedagogului sunt posibile
graţie altei componente de bază a măiestriei pedagogice: dimensiunea sa spirituală, afectivă,
emoţională.
Tot în această manieră acelaşi pedagog punctează că profesorul nu este totuşi, o vedetă. El îşi
asociază auditoriul care, adeseori, îi completează şi sancţionează replicile. Predarea este o
comunicare reversibilă în care rolul elevului este complementar rolului profesorului. Elevul se
proiectează şi el într-un rol; el acceptă o convenţie instituţională şi regulile vieţii şcolare. Ca şi
actorul, profesorul este motivat de reacţiile publicului. El îşi modelează discursul în funcţie de
răspunsurile afective ale partenerilor şi îşi găseşte suprema recompensă în gesturi şi stimulente
pur simbolice
Deci pot spune că profesorul este cel mai bun actor, deoarece el trebuie să fie dezvoltat
multilateral, să cunoască materialul, să poată acționa practic, să știe să joace în fața elevilor de
parcă ar fi un actor, să motiveze elevii și să ajungă la rezultatul dorit.