CE ESTE SOCIALIZAREA?

       Omul este într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale; el
asimilează normele şi valorile societăţii, modele sociale de comportament, mijloacele
sociale de comunicare interumană; toate aceste fenomene participă la pregătirea lui
pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi sociale.

       Astfel, definim socializarea ca fiind un proces complex al devenirii omului ca fiinţă
sociala, de însuşire a unor norme şi valori, a unor roluri sociale.

       Vorbind despre dezvoltarea individului şi formarea unei personalităţi active şi

creatoare, capabilă să se integreze în societate ne referim în mod direct la procesul de
socializare al acestuia.

       Din perspectiva istorică, problematica aspectelor sociale ale educaţiei au fost puse în
evidenţă încă de la Platon, Democrit, Aristotel, şi continuate până în perioada
contemporană dată fiind importanţa deosebită a acestora în formarea şi dezvoltarea
individului în vederea integrării active în viaţa socială.

       Platon, dar mai ales Democrit şi Aristotel, au surprins relaţia dintre social şi
individual în educarea individului subliniind valoarea factorului social în cadrul acestui
proces.

       Mai târziu, P.Natrop este printre primii care utilizează termenul de pedagogie
socială. Astfel, colectivitatea constituie pentru Natrop originea, condiţia, purtătorul şi
scopul educaţiei.

       Educaţia este concepută ca fapt social, subliniindu-se, în mod convingător,

dimensiunea socială, ca fiind fundamentală în înţelegerea şi explicarea sa.

       În lucrarea ,,Psihologia vârstelor", Tinca Creţu , evidenţiază debutul socializării la

vârste fragede şi se manifestă în stadii incipiente întâi în cadrul familiei.

       Perioada preşcolarităţii, care presupune încadrarea copilului într-o instituţie

specializată - grădiniţa - aduce noi date despre manifestarea socializării.

       Dacă în familie, copilul interacţionează numai cu membrii familiei, iniţial prin
intermediul mamei, la intrarea în grădiniţă, copilul este‚ nevoit să relaţioneze cu o serie
de persoane noi, necunoscute până atunci, şi, în principal cu educatoarea.

       Socializarea este, deci, un proces care debutează la vârsta preşcolară, dar este
alimentat şi îmbogăţit în mod continuu în vederea formarii unui individ capabil să se
integreze într-un grup social, să se integreze în societate.
       În sensul cel mai larg, socializarea este procesul prin care o fiinţă asocială - care nu
stăpâneşte principiul structurii sociale date şi nu se comportă în mod sistematic aşa cum
fac majoritatea membrilor societăţii - devine o fiinţă socială.

       Conceptul care desemnează procesul de creare a eului social, a identităţii sociale a
unui individ este reprezentat de socializare.

       Potrivit părerii Elisabetei Stănciulescu, socializarea este ,,un proces a cărui durată
coincide, în societăţile moderne diferenţiate, în schimbare rapidă şi care permit
mobilizarea indivizilor, cu durata vieţii"[1].

 II. UNDE SE POATE REALIZA SOCIALIZAREA?

       În acest context, grădiniţa devine principala instituţie socială de educaţie fără să o
anuleze pe cea a familiei.

       O alta instituţie care a răspuns şi va răspunde întotdeauna unor probleme propuse de
societate, de comunicarea socială în care funcţionează este şcoala.

       De aceea este imperios necesară o colaborare şi o continuitate a activităţilor

desfăşurate în instituţiile de învăţământ.

       Este necesar ca majoritatea dintre obiectivele propuse să fie comune şi să răspundă
cerinţelor actuale ale societăţii.

       Un factor deosebit de important al realizării socializării îl constituie şi colaborarea

dintre instituţiile implicate.

       O condiţie esenţiala a realizării socializării în grădiniţă şi în  şcoală o constituie şi

colaborarea între cele doua instituţii şi familie.

       Obiectivul fundamental al învăţământului îl reprezintă formarea unui individ capabil

să se integreze într-o societate în continuă şi rapidă schimbare.

       Grădiniţa are propria ei importanţă pentru copil dar şi pentru societate. Este instituţia
care oferă ocaziile jocului în sensul dezvoltării copilului făcându-se trecerea de la
informal la formal.

      Problema apropierii copilului de cunoaşterea normelor, regulilor de viaţă şi

convieţuire face trecerea către realizarea unui amplu proces de socializare ţinând cont de
principiul deosebit de important al preşcolarităţii-respectarea particularităţilor de vârstă şi
individuale ale copiilor.

       Jocurile şi activităţile desfăşurate în cadrul grădiniţei au la baza relaţionarea cu cei

din jur, stabilirea unor relaţii de comunicare şi chiar prietenie între copii.
       De asemenea copilul relaţionează şi cu educatoarea, cu personalul grădiniţei , deci cu
persoane adulte, străine de familia lui, fapt ce determină însuşirea treptată şi conştientă  a 
unor reguli de comportare cu cei din jurul său.

       De aceea putem afirma că socializarea este o condiţie, o modalitate, dar şi o finalitate
principală a învăţământului preşcolar, finalitate care se regăseşte şi în învăţământul
primar.

       Afirmând că socializarea este o finalitate clară a învăţământului, este obligatorie

stabilirea obiectivelor, a modalităţilor de realizare, a mijloacelor de învăţământ, a
situaţiilor de învăţare specifice, a tipurilor de activităţi care să susţină realizarea acestui
proces.

 III.  JOCUL -MODALITATE DE ADAPTARE SOCIALĂ

       Între aceste activităţi, un loc aparte îl ocupă jocul didactic, cea mai sigură cale de
acces spre sufletul copilului, spre minunata lui lume de gânduri şi vise. Pentru copil,
aproape orice activitate este joc. "Jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul
vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică cere să respire şi, în
consecinţă, să acţioneze."[2] (E. Claparede)

       Jocul didactic este o activitate în care se îmbină sarcini didactice din domenii de
cunoaştere diverse, într-o structură unitară, axată pe învăţare. El imprimă activităţii
didactice un caracter dinamic şi atrăgător, induce o stare de bucurie şi de destindere care
previne monotonia şi oboseala şi fortifică energiile intelectuale şi fizice ale elevilor.   

       Pentru a întregi imaginea jocurilor din grădiniţă se poate apela şi la criteriul
enumerării. Astfel se disting:

-  Jocuri de manipulare - poartă numele materialelor şi jucăriilor mânuite de copil:

jocuri cu bile, jocuri cu materiale din natură, jocuri cu forme geometrice etc; 

-  Jocuri imitative - poartă numele acţiunilor sociale transfigurate :,,Citim ziarul",

,,Hrănim păpuşa";

-  Jocuri de convieţuire socială - ilustrează cunoaştere, motivaţie şi îndemânare: ,, De-

a mama şi copilul ", ,, De-a şoferii", ,,De-a grădiniţa" etc ;

-  Jocuri de construcţie - se raportează la cunoaştere, motivaţie dar şi la priceperea de

a construi: ,,Construim poduri peste râu", ,,Construim blocuri de locuinţe" etc;

-  Jocuri dramatizări - se constituie în funcţie de impresiile pe care le produc poveştile

şi basmele învăţate;

-  Jocuri motrice simple - se realizează folosind sau nu materiale şi jucării : alergări,

târâri, căţărări, săritul corzii, mersul pe bicicletă etc.
 -  Jocuri motrice complexe - se desfăşoară mai cu seamă în cadrul activităţilor de
învăţare dirijate de educaţie fizică, în special exerciţii de mers variat, concursuri
sportive, treceri peste obstacole etc;

-  Jocuri de expresie afectivă: teatrul de păpuşi, teatrul de masă, imitaţia  etc;

-  Jocuri senzoriale: jocuri pentru sensibilizarea auzului, jocuri pentru sensibilizarea

gustului şi a mirosului ,jocuri pentru educarea simţului echilibrului etc;

-  Jocuri intelectuale: jocuri fonematice, jocuri pentru îmbogăţirea vocabularului, 

jocuri matematice, jocuri de atenţie etc;

       Jocurile didactice care permit o reuşită abordare interdisciplinară fac parte din
categoria metodelor active de predare-învăţare şi sunt jocurile de rol. Ele se bazează pe
simularea unor funcţii, relaţii, activităţi, fenomene etc., iar, prin practicarea lor, copiii
devin actori ai vieţii sociale pentru care se pregătesc. Punând copiii să relaţioneze între ei,
jocul de rol îi activizează din punct de vedere cognitiv, afectiv şi motric-emoţional, iar
interacţiunile dintre participanţi dezvoltă autocontrolul eficient al conduitelor,
comportamentelor şi achiziţiilor. Jocul de rol evidenţiază modul corect sau incorect de
comportare în anumite situaţii şi reprezintă o metodă eficientă de formare rapidă şi
corectă a convingerilor, atitudinilor şi comportamentelor .

       Pe lângă obiectivele cognitive specifice unor activităţi, jocul de rol contribuie la  

realizarea unor obiective atitudinal-valorice. Astfel, jocul de rol:

-  facilitează socializarea copiilor;

- îi familiarizează cu modul de gândire, trăire şi acţiune, specific anumitor status-

uri profesionale, culturale, ştiinţifice etc.;

-  le dezvoltă capacitatea de a rezolva situaţii problematice dificile, capacitatea

empatică şi de înţelegere a opiniilor, trăirilor şi aspiraţiilor celor din jur.

       De asemenea, jocul de rol oferă oportunităţi pentru validarea unor comportamente
sau pentru sancţionarea altora şi pentru exersarea lucrului în echipă şi a colaborării.

       În proiectarea, pregătirea şi utilizarea jocului de rol, se parcurg următoarele etape

metodice:

  1. identificarea situaţiei interumane care se pretează la simulare prin jocul de rol;

  2.  modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului astfel:

- ca o povestire în care un narator povesteşte desfăşurarea acţiunii şi diferite personaje o

interpretează;
- ca o scenetă în care personajele interacţionează, inventând dialogul odată cu derularea
acţiunii;

- ca un proces care respectă în mare măsură procedura oficială;

  3. alegerea partenerilor şi instruirea lor în legătură cu specificul şi exigenţa jocului;

  4. distribuirea fişelor cu roluri prestabilite de educatoare sau la alegerea

participanţilor;

  5.  învăţarea individuală a rolurilor şi conceperea propriului mod de interpretare ;

  6. interpretarea rolurilor de către toţi participanţii;

 7. dezbatere cu toţi participanţii a modului de interpretare şi reluarea secvenţelor

interpretate nesatisfăcător.

       Educatoarea are un rol deosebit de important în utilizarea jocului de rol. Ea

proiectează scenariul, implicând în această activitate şi copiii, distribuie rolurile pornind
de la aspiraţiile, aptitudinile şi preferinţele fiecărui participant, organizează activităţi
pregătitoare, creează o atmosferă plăcută de lucru pentru a-i stimula pe interpreţi şi a
evita blocajele emoţionale în preluarea şi interpretarea rolurilor, conduce modul de
desfăşurare al jocului de rol. Un astfel de joc solicită din partea cadrului didactic, pe
lângă aptitudini pedagogice speciale, aptitudini regizorale şi actoriceşti.

       Sunt cunoscute şi practicate două tipuri de jocuri de rol: jocuri de rol cu caracter
general şi jocuri de rol cu caracter specific. Din prima categorie fac parte: jocurile de
reprezentare a structurilor, jocurile de decizie, jocurile de arbitraj, jocurile de competiţie.
Din a doua categorie fac parte: jocul de-a ghidul şi vizitatorii, jocul de negociere, jocul
de-a educatoarea şi copiii etc.

       Indiferent de tipul de joc utilizat în grădiniţa, conţinutul principal al acestora este
viaţa şi activitatea socială a adultului, copilul fiind, în primul rând, o fiinţă eminamente
socială.

       Prin intermediul jocului se realizează nu numai o cunoaştere a realităţii sociale , ci şi

o imitare a unor tipuri de relaţii sociale dintre adulţi, aşadar prin jocuri   deprind modele
de conduită şi ajung să reflecte chiar până la nivel de înţelegere comportamentele.