Mara

Ioan Slavici
- rezumat pe capitole

Capitolul I – „Sărăcuții mamei”

Mara este o văduvă cu doi copii mici, din Radna. Fostul ei soț, Bârzovanu, „era, când a
fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros în bort decât acasă; tot le-au mai rămas
însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Mureșului, viuța din dealul Păuliș și casa pe care
mama lor o căpătase de zestre”. Mara pentru a-și întreține familia vindea fructe și legume, „vinde
ce poate și cumpără ce găsește, duce de la Radna ceea ce nu găsește la Lipova ori Arad, și aduce
de la Arad ceea ce nu găsește la Radna ori la Lipova”. În spatele mărfurilor ei, în târg, lumea o
vede „mare, spătoasă, greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vânt”, având grijă
totodată de cei doi copii, Persida si Trică, ce se joacă printre picioarele oamenilor. Are grijă să
pună zilnic bani de-o parte, în fiecare din cei trei ciorapi de la capul patului, unul pentru Persida,
unul pentru Trică și unul pentru bătrânețile ei și înmormântare, iar dacă suma economisită este
mai mare decât de obicei, plânge lângă bani.
Capitolul II – „Maica Aegidia”
După arendarea podului, la insistențele Marei (lumea nu prea trece podul și câștigul e
mic), maica economă acceptă ca plata să fie de doar patru florini pe lună, urmând a pune ea încă
unul, asta până în iarnă , când oamenii trec mai mult pe gheață.
Cu toate astea, în primăvară, Trică este bătut la școală de un coleg mai mare – pe când
învățătorul era plecat la pescuit -, pe nedrept consideră el, deoarece băiatul cu pricina, Costi
Balcovici, profitase de faptul că era însărcinat cu disciplina în clasă pentru a-i face lui Trică
observații nemeritate, spre a se răzbuna pentru bătăile anterioare pe care le încasase de la acesta,
în asociere cu sora lui. Trică o cheamă pe Persida să-l ajute, aceasta fiind la mănăstire, dar cum
nu putea trece podul, din Lipova înapoi la Radna, amândoi încearcă să traverseze Mureșul cu o
barcă. Apa fiind învolburată, luntrea scăpă de sub controlul copiilor, iar aceștia au așteptat
bărbați cu alte bărci ca să-i salveze. După ce ieși din luntre, Pesida merse „Îndrăzneață și cu
capul ridicat printre cei adunați pe țărmure”, către maica Aegidia pentru a se justifica: „Costi
Balcovici n-are să bată pe fratele meu pentru că e mic și n-are pe nimeni să-l ajute.”
Capitolul III – „Furtuna cea mare”
Drept urmare a faptelor sale, Trică este dat afară din școală, iar Mara hotărăște să-l dea
ucenic unui cojocar din Lipova, Bocioacă (renunțând la învățătură pentru că există destui oameni
„cu multă știință de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieții și nebăgați
în seamă, ba poate chiar disprețuițti de alții, care nu știu carte, dar au bani”). Cojocarul știind
cele petrecute cu copilul, nu-l acceptă. Mara găsește totuși o soluție, îl va da drept uncenic unui
cojocar din Arad, sârbul Steva Claici.

Page | 1
 Capitolul IV – „Primăvara”
Au trecut niște ani, cei doi copii „creșteau cum crește răchita-n prundișul apătos, iară
muma lor întinerea, parcă adunând creițarii la capul podului”, deși tot „cea veche era, tot soioasă,
tot nepieptănată, și nici că i-ar fi șezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puțin,
călca mai rar și se ținea mai drept decât odinioară”. Mai dă bani cu camătă, în tovărășie cu
măcelarul neamț din Radna, Hubăr, căci, socotea dânsa, nimeni nu va îndrăzni să-l înșele pe
partenerul ei, așa cum ar fi cutezat să facă cu o văduvă ca ea.
Peste drum de mănăstire se afla măcelăria lui Hubăr , al cărui băiat Națl, era curat,
delicat, „mai mult fată decât fecior”, dar „lovea cu toporul în fruntea boului și înfigea cuțitul
drept în inimă, pentru că asta îi era meseria”. Persida se îndrăgostește de tânărul fecior în vârstă
de 21 de ani. O rafală de vânt izbise spărgând o fereastră de la iacatul unde se aflau maica
Aegidia și Persida, iar ochii fetei au rămas fixați pe imaginea flăcăului, atunci când s-a dus să
închidă geamul – „Atât a fost, nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.”
Într-o zi, pe când Trică și Persida mergeau acasă, aceasta schimbă ruta obișnuită pentru a
merge prin fața măcelăriei cu scopul de a fi văzută de Națl, simțind atunci că „trecea parcă prin
văpaie mistuitoare”
Capitolul V – „Ani de tinerețe”
„În tot felul lui de a fi ceva ușuratec, copilăresc. Gura îi era croită pe râs, ochii îi jucau
mereu în cap și lucruri pentru alții mari îi păreau adeseori nimicuri. Deși ținea mult să aibă
prietenie cu popa, cu beamterii și cu ofițerii, se pomenea adeseori la chefuri și cu oameni mai
fără trecere. Până chiar și cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să-l facă.
Și mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai bun cu nevastă-sa, care era femeie așezată, cam
țâfnoasă și neîngăduitoare.”. Drept urmare, munca de patron de măcelărie nu prea îi convenea,
dorind să-și lase fiul în loc, pe care îl trimite în cei doi ani de călătorie meniți învățării meseriei
prin angajare la diverși patroni, o condiție necesară dobândirii calității de patron al măcelăriei
părintești. Cum în Lipova nu se găseau decât doi măcelari, aceștia intrară în breasla cojocarilor,
al cărei staroste, Bocioacă, va da tânărului cartea de călătorie și sfaturile de rigoare.
Capitolul VI – „Ispita”
Mara considera, precum și ceilalți din preajma Persidei, că aceasta se va căsători cu Pavel
Codreanu, prieten cu proaspătul ginere din casa Claici. Viitor preot, fiu de preot și nepot de
protopop, Codreanu însă urma să se căsătorească cu fata preotului din Buteni, spre a obține
parohia de acolo, în a cărui casă ședea în fiecare vară, cântând alături de preot în biserică. Aceste
păreri ale oamenilor se datorau faptului că, în timpul pregătirilor de nuntă, cei doi erau aproape
nedespărțiți – „Persida, fată tânără și intrată de curând în lume, se uita la el cu un fel de sfială și
se sâmțea foarte măgulită când el se apropia de dânsa și-i vorbea.”, pe când teologul simte că
personalitatea fetei este prea puternică pentru el, deși îl atrage. Câteva luni după nunta fetei lui
Claici, Persida se află din nou în casa sârbului, când Trică o anunță că s-a întors Națl, ceea ce o
determină să încerce să-l întâlnească.

Page | 2
 Capitolul VII – „Zbuciumare”
După acea întâlnire, Națl cunoaște stări sufletești paradoxale și adânci, legate de iubirea
pentru Persida – „Atât îi părea dânsa de frumoasă și de adimenitoare, inimii lui atât de dorită,
încât se-nțepenise-n mintea lui gândul că nu e pentru dânsul cu putință repaosul sufletels decât în
apropierea ei, și știind că nu poate să fie aproape de dânsa, că trebuie să-și rupă gândul de la
dânsa, s-a siluit pe sine și s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare și
s-o uite.”. Națl regretă faptul că părinții îi întrerupseseră școala, spre a-l face măcelar, căci altfel
s-ar fi simțit mai demn de aleasa inimii lui.
Capitolul VIII – „Datoria”
Afacerile Marei în colaborare cu măcelarul neamț continuă – „A pus-o Hubăr să ieie,
mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea și el tovarăș pe
prietenul său Liubicek, deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei
singuri știau de tovărășie, și sarcina cădea întreagă asupra Marei.”. Marei îi revenea sarcina de a
organiza tăierile și transportul buștenilor cu plutele pe Mureș, până în Arad, pentru vânzare,
plătind dreptul de exploatare cu 34 de mii de florini, în patru ani. Puțin speriată la început de
cantitatea materialului lemnos, Mara dă dovadă de pricepere negustoorească, vânzând stânjenul
cu opt florini și cincizeci de creițari, la un preț al pieței de nouă creițari, și contactând oameni
importanți în instituțiile din urbe.
Cu toate acestea continuă să vândă și în piață, unde o găsește Persida, sostiă spre a i se
plânge de insistențele fiului partenerului de afaceri al mamei sale. Acasă, Mara încearcă să-și
scuze fiica „Ești proastă tu și te-a scos din minți.”, însă aceasta își recunoaște contribuția „Am
voit cu tot dinadinsul.”, pâmă când mama se resemnează atribuind destinului încercările prin care
îi trece fiica „Omul are data lui, și nici bine, nici în rău nu poate să scape de ea.”. Adevărata
problemă ce o frământa pe negustoriță este diferența de credință religioasă dintre cei doi „Neam
de neamul meu nu ți-a spurcat încă sângele, strigă ea cu ochii plini de lacrămi. Și mi-e milă de el
și de mama lui, dar îmi ești dragă tu – și nu se poate!”.
Capitolul IX – „Inima, săraca”
Doi țărani din Buteni, Gheorghe al lui Baltă om cu mare greutate în sat, și Ioviță al lui
Borleu, sosec în casa protopopului ce îl are ca nepot pe Pavel Codreanu, mânați de faptul că
tânărul teolog nu mai poposise, ca de obicei, vara, în casa preotului din Buteni, pe a cărui fiică
sătenii voiau să o vadă căsătorită cu Pavel în ideea că le va fi preot după retragerea tatălui fetei.
La îndemnul celor doi, și obligat moral prin oferta lui Gheorghe de a trage în gazdă la el – căci
un asemenea om fruntaș în sat, nu se refuză, opinase protopopul -, Pavel merge la Buteni, unde,
la insistențele celor din familia preotului, se va instala în casa lor, îndeplinind astfel planul celor
doi țărani, care nu văzuseră drept lucru bun întârzierea tânărului din acea vară.
Capitolul X – „Cine ce poate”
Pentru târgul de toamnă din Arad, Trică a făcut o bundă „adecă o blană de miel lungă
până la pământ, albă și împodobită cu flori cusute-n ibrișin.”, pe care văzând-o cu acea ocazie
Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, îl angajează drept calfă. Reîntors acasă, Trică o ia cu

Page | 3
sine de la mănăstire pe sora lui, care își face drum prin fața măcelăriei lui Hubăr, pentru a-i
întâlni fiul. Aceasta îl vede întors acasă pentru culesul viilor, dar „Ce schimbare într-un timp atât
de scurt! Nu-i vorba, șorțul îi era și mai curat și cărarea se vedea ca odinioară, prin părul neted
peptănat, dar era măcelar adevărat: om cu fața plină și mai mult roșie decât rumenă, cu brațele
puternice strânse de mâneca suflecată și cu peptul ieșit înainte.”. câteva zile mai târziu, Persida îl
întâlni pe Națl la culesul viilor din podgorie, în crama părintelui Ioan de la Miniș, pe care o
vizitase dorind să-l vadă pe flăcăul care „Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din
suflet, atât de mult se bucura când îl vedea voios, vorbăreț”. Cu toate acestea este retractilă, în
cursul unei plimbări nocturne în doi („n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul”, îi spuse ea),
pentru ca după aceea în sinea ei să accepte că doar o viață are omul și „e nespusă durerea ce te
cuprinde, când îți dai seamă că o petreci și pe aceasta chinuindu-te tu însuți pe tine.”.
Capitolul XI – „Altă lume”
Persida se decide, împreunâ cu ceilalți ca după plecarea iubitului ei să meargă la crama
lui Andrei Corbu, nobil de Cărpeniș. Acolo îl cunoaște pe Simeon Burdea – prieten din copilărie
și coleg de școală cu Națl, coleg de cameră cu el după aceea la Viena – care aflase taina iubirii
tânărului pentru fiica Marei. La început speriată, fata se mai liniștește, înțelegând că Națl nu
putea să-i vorbească decât unui om în care avea deplină încredere. De la Burdea, Persida
descoperă o alta față a omului îndrăgit „Nenorocirea lui e că părinții nu l-au lăsat la școală. Nu e
făcut el pentru măcelărie, și în loc de a-și căuta meserie, se rezeamă pe averea părinților săi și-și
petrece viața citind fel de fel de cărți, care-l amețesc.”. însă Burdea face mai mult, pătrunde în
sufletul femeii, vede în ea un om la fel de pătimaș ca cel pe care fata îl iubea „Fără îndoială că e
pătimaș (...) Crezi d-ta că numai din întâmplare v-ați întâlnit?”.
Capitolul XII – „Două porunci”
 Lui Naţl îi lipseau șase luni din cei doi ani ai călătoriei de calfă, timp pierdut în rătăcirile
sale, dar Bocioacă, la insistențele tatălui, primește să treacă cu vederea deficiența și să îl accepte
pentru examenul de maestru, asta până când starostele breslei cojocarilor află de la Mara despre
legătura fiicei acesteia cu Naţl, dar în varianta mamei, care considera că Persida „nu-l voiește” pe
neamț, în ciuda insistențelor lui. Drept urmare, „când oamenii e încredere ai breslei s-au adunat”,
tânărul Hubăr va fi amânat, ca „Să se mai coacă!”, după spusele lui Bocioacă, ceea ce provoacă
tatălui un acces de furie îndreptat împotriva fiului rătăcitor („n-ai ce să mai cauți la casa mea,
dacă nu te faci om cumsecade.”), iar acestuia hotărârea de a se îndepărta pentru totdeauna de
casa părintească, comunicată mamei, pe care o iubea.

Înainte de discuția lămuritoare dintre tată și fiu însă are loc o alta, între cel de-al doilea și
prietenul său Burdea, când Naţl mărturisește a simți „că e un fel de soartă neîndurată la mijloc.
Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii și știu că am să mă prăpădesc dacă nu mă dau
înapoi, dar adâncimea mă adimenește, capul mi-e amețit și sunt în toată clipa gata să închid ochii
şi să mă arunc – fie ce-o fi!”, învinovățindu-și totodată tatăl pentru faptul de a-l obliga să
părăsească școala, căci altfel ar fi fost „om de dânsa”, pe măsura Persidei adică.

Page | 4
 Capitolul XIII – „Datorii vechi”
Calfa de măcelar plecase iar spre a-şi îndeplini cei doi ani, cerând împrumut bani de la un
evreu, Griner, negustor de piei, şi neanunţându-şi tatăl sau mama, drept urmare „nu zicea Hubăr
nimic, nu se plângea, dar era muiat, şi acum, când ar fi fost să-şi osândească feciorul, îşi făcea el
însuşi mustrări, fiindcă ţi-e parcă tot ale tale sunt şi păcatele ieşite la iveală în copilul tău.”.

De Paşte, la întoarcerea tânărului, după împlinirea celor doi ani ai călătoriei de învăţătură,
urma să se hotărască, de către mai marii breslei, ziua când acesta va face „tăietura de măiestru”;
aflând de la Trică vestea, Persida „era cuprinsă cu desăvârşire de simţământul că nu e în lumea
aceasta nimeni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dânsul, că el e om în puterea cuvântului,
că are de ce să-l iubească. Ea singură ştia prin ce grea luptă sufletească a trecut el şi a trecut şi a
ieşit întreg din ea.”
.
Adunarea breslei stabileşte însă o amânare a „tăieturii de măiestru”, până de Sfântul Ilie,
patronul cojocarilor, drept urmare a faptului că în cartea de călătoriei a calfei se însemnaseră
perioade scurte de şedere la un stăpân, cu mari intervale între aceste perioade. Aflând, Hubăr îşi
ceartă iarăşi fiul, în măcelărie, ocazie ca cel din urmă să-i reproşeze, drept răspuns, îndepărtarea
de la viaţa cărţilor, de la studiu („eu, aşa cum sunt, n-aveam nevoie să mă fac măcelar.”); drept
urmare, tatăl vrea să-l pălmuiască dar Naţl îl îmbrânceşte şi acesta cade, lovindu-se cu ceafa de
tocila din spatele lui.
Capitolul XIV – „Rostul lui Bandi”
Bandi este fiul unei femei sărmane, Reghina, trăitori amândoi din ajutoarele date de
mănăstirea din Lipova, unde Persida îl cunoscuse, pe când a venit ea acolo iar copilul avea cam
patru ani; mama lui „fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă şi în toată firea. Când
a născut însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mână şi de un picior, strâmbă de gură şi cam
smintită, încât abia te mai puteai înţelege cu dânsa.”. După moartea mamei sale, petrecută atunci
când copilul avusese opt ani, acesta „se ţinea ca un căţel după maica Aegidia, care peste câtva
timp l-a dat ucenic la un cizmar.”.

Revenită acum, de Săptămâna Patimilor, la Lipova, ca şi Naţl, Persida îl întâlneşte pe

Bandi, pescuind pe malul Mureşului, vagabond şi trăitor din ceea ce căpăta de la oameni, şi îl
duce Marei, spre a o ajuta în piaţă, la căratul coşurilor, astfel încât să aibe băiatul un mic câştig.
Pentru că, din fire, Bandi se lipeşte puternic de cei care îi dau atenţie, aceeaşi reacţie o va avea şi
faţă de Persida („Alipirea către dânsa era la dânsul un fel de boală sufletească, şi ea nu mai putea
să scape de privirea lui, care mereu îi reamintea ochii sticliţi ai Reghinei.”).

Pe acest Bandi îl trimise Persida la Naţl, după ce aflase de accidentarea tatălui său şi
socotindu-se vinovată, pentru a-l chema ca să discute cu el; văzându-l Naţl pe mesager „Îi era,
cum s-a uitat aşa prin amurg, parcă vedea ochii tatălui său şi, fără de voie, se dete un pas
înapoi.”. În cursul întâlnirii de la Sărărie (locul unde se depozita sarea pentru vânzare), pe malul
Mureşului, fata îi cere iubitului ei să se împace cu tatăl lui, promiţându-i ajutorul maicii Aegidia
şi al părintelui paroh, iar Naţl îşi explică gestul („Un demon nevăzut mă urmăreşte şi-mi
reaminteşte mereu suferinţele pe care mama şi eu le-am avut şi le voi avea pe urma lui”), apoi o
sărută uşor, înduioşat de intervenţia ei.

Page | 5
 Capitolul XV – „Isprăvile lui Trică”

 Pentru cojocarul Bocioacă, Trică devenise „omul lui de încredere, mâna lui dreaptă, al
doilea stăpân în casă, cum n-ar mai fi putut să fie decât feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era
vrednic de toată încrederea, sprinten, isteţ şi gata la orişice”, încât starostele cojocarilor se
gândeşte, asemeni soţiei lui, Marta, să-l căsătorească cu fiica lor, Sultana, căreia în trei-patru ani
i se va face sorocul de măritiş.

În această vreme, Trică află de la Marta despre întâlnirile Persidei cu Naţl şi se hotărăşte
să vorbească surorii lui pentru a o determina să renunţe dar apoi înţelege „că degeaba-ţi dai
silinţa să păzeşti pe un om, când el însuşi nu se păzeşte. Ce-ar fi făcut adecă el, dacă cineva i-ar
fi zis să nu se mai uite la stăpână-sa, să nu se mai apropie de dânsa, să nu mai vadă braţele ei şi
carnea cea moale de pe gâtul ei? S-ar fi supărat foc şi tot ar fi făcut cum îl trage inima.”.

În ciuda ezitărilor însă, şi întărâtat până la urmă de frământările lui, îl urmăreşte seara pe
Naţl, care mergea să o întâlnească pe iubita sa în dosul Sărăriei, şi acolo îl abordează cerându-i
socoteală iar acesta recunoaşte că fata îi e dragă („mai dragă decât orişicui în lumea asta, chiar
decât ţie”), informându-l şi despre pavăza iubirii lor, Bandi, care o însoţea pe fată la întâlniri,
ceea ce Trică nu suportă, socotind că sora lui fusese necinstită de Naţl în ochii lumii, şi se
încaieră cu acesta.

Sosită acolo după ce s-au potolit puţin spiritele, acompaniată ca de obicei de Bandi,
Persida se justifică fratelui ei: „Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voinţa lui mă siluieşte, ci o
soartă neînduplecată ne ţine sub stăpânirea ei, şi nu putem altfel decât cum putem. Îmi arde
pământul sub picioare când stau astfel, pe ascuns venită, cu dânsul, şi totuşi viaţă pentru mine
sunt numai clipele petrecute cu dânsul; de aici înainte totul e zbuciumare, nelinişte mistuitoare,
dorinţă fierbinte.”. Înduioşat, Trică, ţinând cont şi de o altă afirmaţie a fetei („mai presus de
muma mea e numai Dumnezeu şi numai Lui mă pot da fără de voinţa ei!”) se va decide apoi să
mijlocească o căsătorie secretă, pentru a salva pe cât posibil situaţia.

Capitolul XVI – „Greul vieții”

Văzându-şi fata frământată, apoi mai liniştită în urma convorbirilor cu Trică ulterioare
întâmplărilor de la Sărărie, Mara dă o aprobare de principiu, fără să ştie despre ce este vorba: „–
Tu fă ce ştii, mergi cum te mână inima şi cum te povăţuieşte minte ta […] Eu nu te pot silui, iar
sfaturi nu sunt în stare să-ţi dau. Tu ştii mai bine cum te simţi şi cum te mână gândul: orişice ţi-aş
zice eu, tu tot nu faci decât ceea ce tu însăţi eşti pornită a face. [...] Fă cum ţi-e ursita şi cum
vrea Dumnezeu, care ştie mai bine unde are să te scoată şi cum are să ne ispitească!”. Dar atunci
când Persida fuge de acasă iar Trică îi spune mamei că a găsit preot care să-i cunune fiica (pe
Pavel Codreanu), Mara nu va accepta mariajul („– Nu – zise ea – mişelia asta n-am s-o fac, când
văd prea bine că o să se sature foarte în curând de el; n-am să leg eu pe fata mea de un om care
n-a putut s-o scoată la capăt nici chiar cu tatăl său.”).

O scrisoare a Persidei venită din Viena o împacă totuşi pe Mara cu situaţia; acolo tânăra
femeie, spune naratorul, „Trăia într-un fel de beţie, din care nu se mai putea dezmetici, şi atâta
dulceaţă era în sufletul ei, încât nu-i intra în minte gândul că va putea în viaţa ei vreodată să-i
pară rău de ceea ce a făcut.”, pentru că „Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de

Page | 6
toate aşteptările, iar în casă era pace şi bună înţelegere.”. Însă toate acestea până când Naţl
începe să se arate gelos căci, socoate, ceea ce Persida făcuse pentru el ar putea face şi cucerită de
un alt bărbat, superior lui, fiind femeia „frumoasă, deşteaptă şi plină de nuri”, după cum i se
adresează el în reproşuri nemeritate. Drept care, ţinând socoteală şi de întârzierile de acasă ale
soţului (merge să se întâlnească cu vechiul său prieten, Burdea), Persida hotărăşte să părăsească
Viena, pentru a avea alături oameni apropiaţi.

Capitolul XVII – „Birtul de la Sărărie”

În cârciuma de la Sărărie, pe care o luaseră în arendă Naţl şi Persida, poposeau „plutaşii

şi oamenii care veneau după sare, şi pe timp de târg lumea se îndesuia într-însa, dar era la ea şi
un birt pentru lumea mai bună şi trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mâie. Aici puteau, dacă
erau oameni harnici şi cu rânduială, nu numai să trăiască bine, dar să-şi mai şi facă avere
frumoasă.”. Prin grija Persidei, în câteva săptămâni „era mereu îndesuială în birtul cel curat,
unde se puneau pe masă mâncări nu numai gustoase, şi totodată şi ieftine, şi beamterimea toată
se obicinuise foarte în curând să prânzească şi să cineze la Sărărie.”. Dar eforturile o vor costa;
„Femeie greu muncită, se perduse încetul cu încetul înfăţişarea ei aleasă şi gingaşă; ridicând
ciuberele de apă şi oalele de la foc, mutând mesele de la un loc la altul, punând mâna la toate, ea
se făcuse mai voinică, mai ţeapănă, dar totodată şi mai nodoroasă oarecum, ca copacul încă
tânăr, dar mult bătut de vânturi.”

Naţl stătea cu oaspeţii în birt, şi cu timpul se deprinsese şi să joace cărţi cu ei, spre a le
face plăcere, astfel că mai mereu era la masa prietenilor, dând şi pe datorie, bani greu
recuperabili. O discuţie pe această temă cu Persida, în cursul căreia femeia îl anunţă şi că este
însărcinată, se va solda cu un conflict fizic între cei doi, după ce Naţl refuză ideea de a avea un
copil („să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva, căci sunt destui nenorociţi în lumea aceasta, grăi
Naţl cu faţa întunecată.”) şi contestă valabilitatea căsătoriei lor („Ar râde curcile de mine, dac-aş
spune că sunt cununat cu tine. Auzi, cununie? noaptea, prin ascuns, ca să nu afle nimeni!
Minciuni popeşti, ca să mă prostească pe mine şi să te încarce în spinarea mea!”). După aceea
Persida va regreta nu faptul că a fost lovită – i se părea firesc ca un bărbat să procedeze astfel
după ce a fost ofensat – ci faptul că lovise ea, prima, că-i dăduse o palmă soţului ei.
Capitolul XVIII – „Blestemul casei”
Nu cu mult mai în vârstă decât Trică (se căsătorise şi o avusese pe Sultana de timpuriu)
Marta lui Bocioacă „îl lua şi acum tot drept băietan, mai mult copil decât om făcut, şi-ar fi fost în
stare să-l pună să-i toarne apă când se spală pe cap. Ba ea se sâmţea oarecum răsfăţată când ochii
lui cruzi se opreau ca perduţi asupra braţelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliţi în carne
moale şi căutau cu un fel de frică părţile mai ascunse ale nurilor ei.”. Dincolo de acest fapt, el se
bucură însă de toata încrederea stăpânului şi stăpânei, ceea ce mama lui vede şi, drept urmare, se
umple de bucurie, după cum tot bucuroasă era, deşi nu o mai vizitează, auzind că Persidei îi
merge bine cârciuma.
Bucuria Marei va fi întreruptă însă atunci când află de chemarea moaşei şi a doctorului la
cârciumă, de la servitoarea trimisă de Persida spre a o aduce – „se porni ca alungată de iele şi
fără să mai închidă uşile în urma ei.”, socotind pe drum că, dacă Persida se află în stare gravă,
Page | 7
aşa o pedepseşte Maica Domnului pentru că a fost „câinoasă”. Aflând că Naţl o părăsise pe fiica
ei după ceartă, Marta o consolează, mulţumind lui Dumnezeu că a scăpat-o de omul care-i făcuse
atâta rău, dar Naţl se reîntoarce, umil, speriat şi îndurerat, spre a-şi cere iertare, prilej pentru
mamă de a constata, din reacţiile fiicei, că aceasta „ţine şi acum la el, ţine mai mult decât la
orişicine!”. Iar el îşi arată căinţa, explicându-se totodată („Când m-am dus, o ştiam sănătoasă şi
vrednică, şi m-am dus, ca s-o scap de un nemernic ca mine, care numai rău i-a făcut şi nici un
bine nu poate să-i facă; în starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate
să-şi părăsească soţia.”), când află de la doctor că pruncul este pierdut. După această replică,
Mara îşi aduce aminte înspăimântată de uşile de la casă lăsate neîncuiate, cu tainiţa unde ţinea
banii neacoperită, şi se întoarce cuprinsă „ca de frica morţii”.
Capitolul XIX – „Verboncul”
 În Italia se ivise „un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni
sub arme şi să-i ridice împotriva împăratului; iar ungurii şopteau între dânşii şi se lăudau prin
ascuns că Kossuth al lor stă în legătură cu Garibaldi şi are să se întoarcă la primăvară, ca să
alunge cătanele împărăteşti, să-i scoată pe beamteri din ţară şi să facă iar vreme ungurească, cum
era pe timpul rezmiriţei.” de la 1848.
Drept care şi în cârciuma de la Sărărie se schimbă atmosfera, căci „se învrăjbiseră
oamenii între dânşii, încât nu mai ştiai în cine poţi şi în cine nu poţi să ai încredere”, dar pe Naţl
lucrurile acestea nu îl interesau prea mult pentru că avea alte probleme, era „despărţit de
mamă-sa, la care ţinea din ce în ce mai mult, şi în vrajbă cu tatăl său, care se uita în altă parte
când se întâmpla să-l întâlnească”. În plus, un client socoteşte că Bandi îi e frate, pornind de la
asemănarea lor, încât Naţl ajunge să creadă că e aşa, amintindu-şi de cum se ivea Reghina, pe
vremea când era în toată firea, „cu coşul după carne şi stătea voioasă şi râzând în uşa
măcelăriei.”. Paradoxal însă va reveni, drept urmare, la sentimente mai bune, gândind
„suferinţele prin care a trecut tatăl său, văzând pe acea femeie atât de nenorocită şi ştiindu-şi
copilul de pripas [...] pentru mine şi pentru mama mea, zise el, toate pentru liniştea casei sale,
toate din sâmţământ de datorie: înspăimântătoare pedeapsă, pentru o clipă de slăbiciune!”.
Lui Trică îi venise vremea de încorporare şi „După legea timpului de-atunci, feciorii luaţi
la oaste rămâneau zece ani în linie şi încă doi ani în rezervă, erau duşi în ţări străine şi depărtate,
li se schimba tot rostul vieţii.”, aveau însă o alternativă: răscumpărarea pe bani buni. Urmând
sfatul soţului ei, Persida se oferă să dea o parte din sumă, dacă va completa Mara restul, dar
ştiind firea mamei, o roagă pe soţia lui Bocioacă să-i ceară soţului ei o intervenţie pe lângă Mara.
Cu gândul la aceste lucruri, Marta vorbeşte cu Trică în secret, însă flăcăul nu se poate stăpâni şi o
cuprinde în braţe, iar Marta nu se supără, căci putea să socotească totul ca o nesăbuinţă
copilărească. Mai mult chiar, îi şi sărută gâtul „oarecum pe muşcate”; întrebată dacă nu se supără
şi dacă îi place, femeia aprobă pierdută gestul („– Da, îmi place – şopti ea ameţită – însă mai
încet, puţin câte puţin şi să mă laşi când voi zice că e destul.”) apoi preia iniţiativa („începu să se
sărute cu el, muşcându-i buzele, nesăţios cum numai femeia trecută ştie să se sărute cu un băiat
tânăr.”). Auzind apoi de la bărbatul ei că intenţiona să-şi mărite fata, pe Sultana, cu Trică, Marta
încuie uşa odăii, deşi îl chemase la ea pe flăcău, Bocioacă aflându-se la târg.
Capitolul XX – „Norocul casei”
 Pentru a o consola în urma suferinţei legate de pierderea copilului şi de atitudinea lui
Naţl, Mara îi dezvăluie Persidei adevărul despre zestrea ei: „banul e mare putere, el deschide
Page | 8
toate uşile şi strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulţi bani. Uite! Urmă ea făcându-şi
mustrări c-a scăpat vorba. Ţi-o spui fiindcă nu mai eşti copilă şi trebuie s-o ştii, ca să te simţi: eu
am adunat pentru voi puţin câte puţin şi din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu, şi puţine
sunt pe aici prin apropiere fetele care au zestre ca tine.”. Aflând că are câteva zeci de mii de
florini, Persida se simte „cu totul altfel acum” şi consideră că s-ar putea modifica şi atitudinea lui
Naţl ori a tatălui său, faţă de căsătoria lor ascunsă.

Pentru că mai trecuse ceva timp la mijloc, moaşa trimite din nou după Mara, spunându-i
să nu se neliniştească deoarece de astă dată totul va fi bine, iar Persida naşte un băiat, prilej de
mare înduioşare şi căinţă pentru Naţl, de recunoaştere a vinei sale. Dar şi de apropiere a mamei
lui Naţl, care vine să vadă copilul şi îşi arată aprecierea pentru tânăra mamă, vorbindu-i fiului
(„– Mult eşti nenorocit – grăi dânsa cu ochii plini de lacrămi – şi mare noroc ai avut. Le ştiu
toate, urmă apoi întorcându-se spre Persida. Ştiu cât ai suferit, fata mea, Dumnezeu are să ţi le ţie
toate în seamă şi să ţi le răsplătească.”).

Cu prilejul acelei întâlniri, Persida hotărăşte să-şi boteze copilul catolic, după tată, apoi
aranjează cu maica Aegidia şi cu părintele paroh ca să îl roage pe Hubăr să îl ierte pe fiul său şi
să-i accepte familia. Dus de părintele paroh la tatăl său, Naţl primeşte iertarea părintească, după
ce arată că el şi Persida fuseseră căsătoriţi de către Codreanu, prin urmare copilul este „legiuit”.

A doua zi Hubăr merge, împreună cu soţia, la casa fiului lor, ducând drept dar de botez
„toţi galbenii pe care-i strânsese, peste trei sute” şi argintăria familiei, unde-şi va cere scuze („–
Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ţi le-am făcut şi fii încredinţată despre iubirea noastră!
Grăi apoi, uitându-se în ochii ei.”).

Capitolul XXI – „Pace și liniște”

  După aceste evenimente, statutul Persidei se schimbă („De ea se apropiau toţi cu
dragoste şi cu sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dânsa ascultau cu toţii; ea
putea să-i povăţuiască pe toţi după buna ei chibzuinţă; ei însă, între dânşii, tot învrăjbiţi erau, şi
ea în toată clipa se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe faţă.”), inclusiv în relaţiile cu
soţul ei, acesta căuta mereu să-i intre în voie, „încât ea, care-i fusese mai înainte slugă, şi-l făcuse
slugă pe el.”. Pe când, în mod simetric şi opus, se schimbă situaţia lui Bandi, cel de care Persida
mereu avusese nevoie pentru câte ceva, pentru că „Nu mai avea nici o treabă, nici un rost în
lumea aceasta: putea să facă ce-i place. De când se născuse copilul acela şi de când venise Hubăr
la casă, el era de prisos, uitat de toţi, dat ca o fiinţă nemernică la o parte, rămas singur-singurel în
lume.”.
La botez, copilul primeşte din partea Marei – după ce redusese suma iniţială – opt mii de
florini, ca parte din zestrea Persidei, dar Naţl îi cere să păstreze banii la ea, căci ei aveau destul.
Drept urmare a ofertei, „Nici că se uitau însă oamenii ca mai-nainte la dânsa. Las’ că banul te
ridică şi în sufletul tău, şi în sufletul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, şi mesenii
toţi înţelegeau de ce Mara şade în scaun ca pusă într-un jeţ şi vorbeşte rar şi apăsat.”.
Trică revine din ostăşie, căci soldaţii care participau la război erau lăsaţi după aceea la
vatră, schimbat, dincolo de faptul că primise o rană în şold care îl făcea să şchioapete puţin: „era
periat şi peptănat, cu obrazul ras şi cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu şi cu căciula pe-o

Page | 9
ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostănacul mototol din care putea orişicine să facă ce
vrea…”. Îşi cere scuze lui Bocioacă, iar relaţia cu Marta o aduce pe drumul cel bun, spunând
femeii că „n-o să mai aibă nimic” cu el; în postul paştelui, el şi Naţl au fost „scoşi măieştri”.

Page | 10