TRANSLATE THE FOLLOWING TEXT INTO ENGLISH:
3. “În miercurea aceea de iunie am fost abă tut,
fără nici un motiv, toată ziua. Mă deșteptasem de
dimineață cu o neliniște vagă în suflet şi cu un
simță mâ nt de apă sare plumburie. Pe urmă , din
câ nd în câ nd, aveam senzația că o mâ nă
imaterială îmi strâ nge inima ca într-un cleşte şi
mă cuprindea o spaimă mare ca şi cum o
primejdie se pregă tea de undeva să se
nă pustească asupră -mi.
Mă sileam să nu iau seama, încercam să vorbesc
mai mult ca de obicei, să fiu vesel şi nepă să tor. În
zadar. Acul veninos mi se împlâ nta tot mai adâ nc
în conştiinţă .
Eram profesor. Deşi împlinisem 35 de ani, îmi
pă strasem intactă pasiunea pentru meseria ce-mi
alesesem. Mă socoteam, în sine-mi şi în taină , un
fel de mic apostol al lumină rii neamului. Au trecut
cinci ani de atunci şi-mi dau seama câ t de naiv
eram şi de ridicol. Intram cu emoţie la clasă . Îmi
iubeam elevii întocmai ca pe copilaşii mei, unul
de zece şi celă lat de opt…În miercurea aceea,
poate întâ ia oară în cariera mea, am fost distrat la
catedră , plictisit, nervos. Ascultâ nd ră spunsurile
elevilor - eram în epoca examină rilor finale –
mintea mea că uta alte explicaţii: de unde şi ce
rost să aibă tulburarea asta? Ş i fiincă nu gă seam
nimic, mă ră coream bruftuluind pe bieţii şcolari,
îngroziţi şi altfel de emoţiile examenului.” (Liviu
Rebreanu – Nuvele, 1991)
On that Wednesday in June, I was
depressed/unhappy/distressed/down for no
reason/without any obvious reason, all day. I had
awaken/woken in the morning with a/some
vague anxiety in my soul and a feeling of
gray/leaden pressure. Then, from time to time/
at times, I had the feeling that an immaterial hand
was gripping/clutching my heart like a pair of
pliers, and I was seized with a great
fear/fright/terror as if a/some danger from
somewhere was preparing/looking/getting ready
to attack me/to strike me.
I forced myself to ignore, I tried to talk more than
usually, to be cheerful and careless. In vain. The
venomous/poisonous needle was
sinking/piercing/penetrating deeper and
deeper/more and more into my conscience.
I was a teacher. Although I was 35 years
old/through, I kept my passion intact for the job I
had chosen. I considered myself, within myself
and in secret, a kind of little apostle of the
enlightenment of the nation.
Five years have passed since then and I realize
now how naive and ridiculous I was. I entered
the classroom with emotion. I loved my students
just like my children, one of ten and the other of
eight… On that Wednesday, perhaps the first time
in my career, I was distracted at the department,
bored, nervous.
Listening to the students' answers - I was at the
time of the final exams - my mind was looking for
other explanations: where and what was the
point of this disorder?
And since I couldn't find anything, I cooled down
TRANSLATE THE FOLLOWING TEXT INTO ENGLISH:

by rushing the poor schoolchildren, who were

terrified by the emotions of the exam.