TRANSLATE THE FOLLOWING TEXT INTO ENGLISH:

1. “Au fost odată într-o şcoală din provincie doi buni

camarazi – Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. Amâ ndoi
erau potriviţi la-nvă ţă tură şi la purtare. Niţă însă se
deosibea, şi nu numai de Ghiţă , dar chiar de toţi copiii
ceilalţi, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu
drept cuvâ nt toata lumea. In anul al patrulea de şcoală
primară, Niţă ajunsese să scrie aşa de frumos, încâ t
adesea, puse ală turi, caietul lui ai fi zis că este modelul
de caligrafie tiparit, iar modelul de caligrafie, scris de
mâ nă ; pe câ ta vreme Ghita scria nu se poate mai urât;
pe lâ ngă că -i era mâ na dreaptă şubredă , fiindcă îi
degeraseră degetele de mic, n-avea baiatul apucă tura
din ochi pentru lucru de piguleală . Aşa ispră vind clasele
primare, s-au despă rţit cei doi buni camarazi, ca să
meargă fiecare dupa norocul lui. Ghiţă s-a dus la ţară pe
lâ ngă tată -să u, care era negustor cu dare de mâ nă ; iar,
Niţă , copil sarman, a apucat spre Capitală , ascultâ nd
sfatul dască lului să u:
- Fă tul meu, tu pă rinţi n-ai, carte multă nu ţi-i dat să -
nveţi, că nu eşti prea deştept, slugă nu te poţi face ca
eşti cam lenes…Ti-a dat Dumnezeu un dar; ai icoană la
scris; ţie cu condeiul ţi-e dat să te hră neşti. Du-te la
Bucureşti, acolo ai să intri copist în vreo canţilerie şi-
ncet-incet, cum te ştiu că n-ai purtă ri prea rele, cu
vremea ai să -naintezi.
Niţă s-a dus în Capitală şi s-a pus să -şi caute de lucru
(…) S-au ivit pe râ nd posturi de copişti la ministere, şi
s-au ţinut concursuri, şi d-l Nita Ghitescu a luat parte la
ele, şi dupa fiecare rezultat de concurs, concurentul
nostru a zis, din ce in ce mai mâ hnit:
- Si ce frumos scrisesem, domnule!
La ultimul minister la care nu fusese incă , s-a publicat
concurs pentru un post de perfect caligraf. Dar, chiar în
ajunul concursului, se-ntâ mplă , cum se întâ mplă în
orice poveste, sa se-ntâ lnească – cu cine? Cu o veche
cunoştinţă , cu bunul să u camarad de odinioară , cu
Ghiţă Niţescu, bă iatul cu degetele degerate”. (Ioan Luca
Caragiale – Triumful talentului, 1900, pp.16-20)
 TRANSLATE THE FOLLOWING TEXT INTO ENGLISH:

2. “Un strat întins de ceaţă tomnatecă, murdară ,

învă lea întreg cuprinsul. Coamele dealurilor păreau
acoperite cu scamă . Un colţ de pă dure ră să rea în faţă ,
ca o pată mare de cerneală , sub care dormea satul
ascuns într-o groapă , într-un noian de fum şi de negură ,
prin care se zvâ rcoleau câ teva lică riri de lumină palidă ,
tremurată , gata să moară. Ici-colo, coperişurile caselor
se ridicau negre, posomorâ te, ca muşuroaiele pe un
câmp troienit cu ză padă stă tută . Singură biserica de
lemn, cu turnul plecat într-o parte, se înă lţa mai
mâ ndră , desemnâ ndu-se pe cerul leşiatic, ca un om mic
la cap şi gros la trup.
Dă scă liţa Aglaia se gâ ndi deodată că, aşa cum e
priveliştea mohorâ tă , întocmai aşa este şi viaţa ei. Un
ogor înţelenit, în care n-a intrat plugul niciodată , pe
care n-au crescut decâ t buruieni şi mă ră cini, care a fost
veşnic înecat într-o ceaţă tristă şi plictisitoare.
Ce viaţă -i aceasta? Ş i ce rost are o astfel de viaţă ? Anii
trec în goană , unul câ te unul, fiecare întocmai ca şi
celă lalt. Nici o zi de fericire adevă rată , nici mă car un
ceas. Viaţa ei nu i-a adus nimic, nimic. S-a mă cinat aşa,
ca o moară pustie, fără să -i scâ rţâ ie barem roţile…A
pornit la drum frumoasă , tâ nă ră , veselă , dornică de a se
zbuciuma, de a tră i. Sufletul ei era ahtiat după viaţă, şi
totuşi a trebuit mereu să lâ ncezească mereu într-o
aşteptare nelă murită şi nepricepută . Zile întregi stă tea
visâ nd şi gâ ndurile îi alergau departe, într-o goană
nebună .” (Liviu Rebreanu – Dintele, 1910)
 TRANSLATE THE FOLLOWING TEXT INTO ENGLISH:

3. “În miercurea aceea de iunie am fost abă tut, fără nici

un motiv, toată ziua. Mă deşteptasem de dimineaţă cu o
nelinişte vagă în suflet şi cu un simţă mâ nt de apă sare
plumburie. Pe urmă, din câ nd în câ nd, aveam senzaţia
că o mâ nă imaterială îmi strâ nge inima ca într-un cleşte
şi mă cuprindea o spaimă mare ca şi cum o primejdie se
pregă tea de undeva să se nă pustească asupră -mi.
Mă sileam să nu iau seama, încercam să vorbesc mai
mult ca de obicei, să fiu vesel şi nepă să tor. În zadar.
Acul veninos mi se împlâ nta tot mai adâ nc în conştiinţă .
Eram profesor. Deşi împlinisem 35 de ani, îmi
pă strasem intactă pasiunea pentru meseria ce-mi
alesesem. Mă socoteam, în sine-mi şi în taină , un fel de
mic apostol al lumină rii neamului. Au trecut cinci ani
de atunci şi-mi dau seama câ t de naiv eram şi de ridicol.
Intram cu emoţie la clasă . Îmi iubeam elevii întocmai ca
pe copilaşii mei, unul de zece şi celă lat de opt…În
miercurea aceea, poate întâ ia oară în cariera mea, am
fost distrat la catedră , plictisit, nervos. Ascultâ nd
ră spunsurile elevilor - eram în epoca examină rilor
finale – mintea mea căuta alte explicaţii: de unde şi ce
rost să aibă tulburarea asta? Şi fiincă nu gă seam nimic,
mă ră coream bruftuluind pe bieţii şcolari, îngroziţi şi
altfel de emoţiile examenului.” (Liviu Rebreanu –
Nuvele, 1991)