MODELE DE COMPUNERI PENTRU SUBIECTUL AL DOILEA

1. MESAJUL TEXTULUI LIRIC

Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.
(M. Eminescu, Numai poetul)

Opera lirică este purtătoarea unui mesaj ce oglindește gândurile și trăirile poetului despre
lume și viață, prin vocea oraculară (sacră, misterioasă) a eului liric.
Aflată sub semnul monologului liric, mesajul poeziei intitulate „Numai poetul” de Mihai
Eminescu oglindește ideile poetului despre creator, înscriindu-se temei condiției poetului în
această lume.
Mesajul poemului se reflectă în titlul său sugestiv, veritabil prag textual, care
întredeschide sensurile profunde ale creației. Dacă în sens denotativ, titlul este alcătuit dintr-un
substantiv precedat de adverb, în sens conotativ, acesta trimite la rolul important al poetului și la
misiunea pe care doar un artist o are în lumea aceasta.
Raportându-ne la conținutul ideatic, remarcăm faptul că poetul este comparat cu „păsări
ce zboară deasupra valurilor”, pentru că se ridică deasupra greutăților vieții și existenței oamenilor
(simbolizate prin mare și valuri). Un poet trece peste nemărginirea timpului, deoarece poeziile sale
sunt citite, dacă sunt valoroase, peste sute de ani, învingând astfel timpul. Poetul poate fi asemănat
cu o privighetoare al cărei cântec vrăjește lumea. În același timp, el are acces la o lume de dincolo,
are cheia intrării în paradis („sfintele lunci”) datorită purității și frumuseții cântecului său.
Întregul conținut de idei capătă valențe expresive grație unor figuri de stil sugestive ce
îmbogățesc sensurile profunde ale poeziei. Astfel, epitetul în inversiune „sfintele lunci” creează
imaginea vizuală a unor câmpii sacre ce amintesc de paradisul lumii pe care mintea unui poet o
poate construi. Comparația „Numai poetul / Ca păsări ce zboară” face trimitere la imaginea
dinamică a păsării ce survolează timpul infinit, trecând prin lume cu credința că opera lui îl va face
nemuritor.
Astfel, toate aceste aspecte legate de temă, titlu, conținut ideatic, trăiri și stil poetic susțin
mesajul poeziei lui Mihai Eminescu și reprezintă un autentic moment de simțire poetică..
 2. MESAJUL TEXTULUI NARATIV

Au fost odată-ntr-o şcoală de provincie doi buni camarazi - Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu.
Amândoi erau potriviţi la-nvăţătură şi la purtare. Niţa însă se deosebea, şi nu numai de Ghiţă, dar chiar
de toţi copiii ceilalţi, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu drept cuvânt toată lumea. În anul al
patrulea an de şcoală primară, Niţă ajunsese să scrie aşa de frumos, încât, adesea, puse alături, caietul lui
ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, pe câtă vreme, Ghiţă scria nu se poate mai urât; pe lângă că-
i era mâna dreaptă şubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic, n-avea băiatul nici apucătură din ochi
la lucru de piguleală. Aşa, isprăvind clasele primare, s-au despărţit cei doi buni camarazi, ca să meargă
fiecare după norocul lui. Ghiţă s-a dus la ţară pe lângă tată-său, care era negustor cu dare de mână; iar
Niţă, copil sărman, a apucat spre Capitală, ascultând de sfatul dascălului său:
- Fătul meu, tu părinţi n-ai, carte multă nu ţi-e dat să-nveţi, că nu prea eşti deştept, slugă nu te poţi
face, că eşti cam leneş... Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu un dar: ai icoană la scris; ţie cu condeiul ţi-e dat să te
hrăneşti. Du-te la Bucureşti, acolo ai să intri copist în vreo canţilerie şi-ncet-încet, cum te ştiu că n-ai
purtări prea rele, cu vremea ai să-naintezi.
Niţă a ajuns în Capitală şi s-a pus să-şi caute de lucru. A făcut cunoştinţă ba cu unul, ba cu altul,
recomandându-şi talentul şi căpătând din toate părţile complimente şi dovezi de admiraţiune. Dar afară
de acestea, n-a reuşit deocamdată să capete nimic mai mult. Niţă nu şi-a pierdut speranţa şi bine a făcut;
căci iată că-ntr-o seară o cunoştinţă i-a spus:
- Mâne dimineaţă, la ceasurile unsprezece, să te afli la Ministerul de Interne: se ţine concurs pentru
trei posturi de copişti; desigur ai să capeţi unul.
(I.L.Caragiale, Triumful talentului)

A povesti înseamnă a construi o lume până în cele mai mici detalii, valorificându-se cele
cinci elemente definitorii ce ordonează formele epicului: autorul, naratorul, acțiunea, personajul şi
cititorul.
Mesajul fragmentului extras din opera lui I. L. Caragiale, intitulată „Triumful talentului”
se grupează în jurul ilustrării unui episod din viața a doi camarazi de școală: Ghiță Nițescu și Niță
Ghițescu..
Aflat sub semnul narațiunii și al descrierii, fragmentul surprinde întâmplări ce susțin
tema destinului lui Niță Ghițescu, personaj care se dovedește talentat la scris, lucru care se
anticipează încă din titlu.
Fragmentul prezintă povestea celor doi camarazi care-și caută drumul în viață, Ghiță
Nițescu, întorcându-se, după cei patru ani de școală, la țară, lângă tatăl său și Niță care apucă
drumul capitalei, căutând un post de copist. Textul nu include toate momentele subiectului, fiind
prezente doar expozițiunea, intriga și o parte din desfășurarea acțiunii: „ Au fost odată-ntr-o şcoală
de provincie doi buni camarazi” – expozițiunea; „Du-te la Bucureşti...” – intriga; „Niţă a ajuns în
Capitală şi s-a pus să-şi caute de lucru” – desfășurarea acțiunii.
Remarcăm faptul că personajele antrenate în situații de viață sunt prezentate și
caracterizate în mod direct („nu prea eşti deştept, slugă nu te poţi face, că eşti cam leneş...”; „n-
avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală”).
Toată acțiunea fragmentului este construită din perspectiva unui narator omniscient
(„scria”, „a ajuns”).
Astfel, toate elementele mai sus menționate legate de temă, titlu, subiect, personaje și tip
de narator susțin ideea că mesajul fragmentului se referă la povestea pe care doi camarazi de școală
o trăiesc, experimentând o veritabilă lecție de viață.
 3. REZUMATUL TEXTULUI NARATIV

Au fost odată-ntr-o şcoală de provincie doi buni camarazi - Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu.
Amândoi erau potriviţi la-nvăţătură şi la purtare. Niţă însă se deosebea, şi nu numai de Ghiţă,
dar chiar de toţi copiii ceilalţi, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu drept cuvânt toată
lumea. În anul al patrulea de şcoală primară, Niţă ajunsese să scrie aşa de frumos, încât, adesea,
puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, pe câtă vreme, Ghiţă scria nu
se poate mai urât; pe lângă că-i era mâna dreaptă şubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic,
n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală. Aşa, isprăvind clasele primare, s-au
despărţit cei doi buni camarazi, ca să meargă fiecare după norocul lui. Ghiţă s-a dus la ţară pe
lângă tată-său, care era negustor cu dare de mână; iar Niţă, copil sărman, a apucat spre Capitală,
ascultând de sfatul dascălului său:
- Fătul meu, tu părinţi n-ai, carte multă nu ţi-e dat să-nveţi, că nu prea eşti deştept, slugă
nu te poţi face, că eşti cam leneş... Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu un dar: ai icoană la scris; ţie cu
condeiul ţi-e dat să te hrăneşti. Du-te la Bucureşti, acolo ai să intri copist în vreo canţilerie şi-
ncet-încet, cum te ştiu că n-ai purtări prea rele, cu vremea ai să-naintezi.
Niţă a ajuns în Capitală şi s-a pus să-şi caute de lucru. A făcut cunoştinţă ba cu unul, ba
cu altul, recomandându-şi talentul şi căpătând din toate părţile complimente şi dovezi de
admiraţiune. Dar afară de acestea, n-a reuşit deocamdată să capete nimic mai mult. Niţă nu şi-a
pierdut speranţa şi bine a făcut; căci iată că-ntr-o seară o cunoştinţă i-a spus:
- Mâne dimineaţă, la ceasurile unsprezece, să te afli la Ministerul de Interne: se ţine
concurs pentru trei posturi de copişti; desigur ai să capeţi unul.

(I.L.Caragiale, Triumful talentului)

În clasele primare, Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu sunt colegi de clasă, iar dintre toți colegii,
Niță se remarcă de mic prin scrisul său frumos.
După absolvirea clasei a patra, cei doi colegi se despart și fiecare își urmează drumul: Ghiță
rămâne alături de tatăl său în satul natal, în timp ce Niță urmează sfatul părintelui său de a pleca la
București.
Vreme destul de îndelungată, Niță rămâne însă fără loc de muncă, deși talentul său este
observat de ceilalți. Într-o seară primește un telefon din partea unei cunoștințe care îl încurajează
să se prezinte la Ministerul de Interne pentru un post de copist.
 4. MODEL DE CARACTERIZARE A PERSONAJULUI

O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui,
cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi
săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
– Ghici…
– Alune!
– Nu.
– Stafide!
– Nu. (…)
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea
îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea
furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe
spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele
dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.
– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.
– Să spui…
Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam.
Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte.
– A fost odată un împărat mare, mare…
(Barbu Ștefănescu Delavrancea, Bunica)

Personajul este o instanță narativă esențială pentru textele epice care însuflețește universul
imaginar creat de autor, dă un sens uman evenimentelor ficționale, fiind numit de unii esteticieni „o fantomă
plasată în operă”, iar de alții „ființă de hârtie.”
În opera „Bunica”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea, cea care însuflețește universul fictiv este
bunica, personaj feminin, principal și eponim, caracterizat prin duioșie în relație cu nepotul ei.
Fragmentul-suport oferă, încă de la început, câteva informații cu privire la portretul fizic, bunica
fiind de statură înaltă și subțire: „Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă...”.
În ceea ce privește profilul moral, remarcăm câteva trăsături care o definesc drept o bunică
dedicată, dispusă mereu să fie jucăușă, oferindu-i surprize nepotului venit în vizită: „Până nu ghiceam, nu
scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin.” De asemenea, este evidentă afecțiunea pentru copil
în secvența: „Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.” Faptul că nepotul dorește să asculte povești
spuse de bunică, dovedește că bunicii îi place să petreacă timp cu acesta la umbra dudului din grădină,
spunându-i povești cu o voce suavă, adormitoare: „Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi
adormeam”.
Din punctul de vedere al modalităților de caracterizare, în fragment este prezentă
caracterizarea directă, realizată de naratorul-personaj: „Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creț, ...” și
caracterizarea indirectă, realizată cu ajutorul gesturilor și al vorbelor personajului. De pildă, din secvența:
„Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: – Ghici…”, reiese caracterul vioi și pozitiv al bunicii, dispusă
mereu să se joace cu nepotul ei.
Astfel, prin toate aceste trăsături, bunica, personajul principal al fragmentului citat, întruchipează
simbolic atitudinea pozitivă și blândă a oricărui bunic, izvorâtă din iubirea pentru nepotul său. Personal, mă
simt legată de acest personaj prin valoarea morală a iubirii din sânul familiei, iubire pe care îmi place și
mie s-o împărtășesc cu cei dragi. Felul în care este surprins acest personaj ne îndreptățește să admitem
afirmația criticului Toma Pavel, potrivit căruia descrierea reprezintă o „tehnică de iluminare”. Grație
portretului bunicii, fragmentul capătă strălucire, decorând pasajele narative ale textului.
 5. MODEL DE E-MAIL

De la: mihaela.popescu@gmail.com
Către: george.opera@gmail.com
Subiect: O întâmplare deosebită

Dragă George,

Îți scriu astăzi ca să împărtășesc cu tine o întâmplare fericită din viața mea.
Am fost de curând în Parcul Cișmigiu, la Festivalul de Teatru „Bucureștii lui
Caragiale”.
Sunt convinsă că și tu ai mers la spectacole, dar evenimentul la care mă refer
este deosebit. Să-ți explic ce înseamnă teatru în aer liber: o scenă improvizată,
scaune, actori care dau viață personajelor.
Decorul unui astfel de teatru este de-a dreptul încântător. Parcă nu am văzut
niciodată parcul îmbrăcat în haine de sărbătoare. Verdele intens al copacilor, cerul
senin, razele soarelui care ne alintau fețele, toate acestea compuneau un peisaj de
vis.
Ți-am descris în câteva cuvinte decorul, dar partea și mai interesantă abia
acum începe. Spectacolul a început și ne-a purtat în lumea „scrisorii pierdute”. La
final, actorii au interacționat cu publicul și actrița care interpreta rolul feminin m-a
invitat pe scenă. M-a pus în dialog cu un alt actor, improvizând o continuare a piesei.
M-am descurcat foarte bine, stârnind ropote de aplauze.
Experiența aceasta m-a determinat să mă hotărăsc: voi deveni actriță.
Mă bucur că ți-am povestit această întâmplare. Mi-e dor să ne vedem și să
depănăm și alte amintiri.

Pe curând!
Mihaela
LEGENDĂ:
- partea cea mai extinsă, cu roșu, este narativă.
- secvența cu albastru este explicativă.
- secvența cu verde este descriptivă.
 6. MODEL DE SCRISOARE
Te numești Mirela Georgescu și locuiești în Pitești. Redactează o scrisoare, de minimum
150 de cuvinte, adresată unui cadru didactic, în care să-ți exprimi recunoștința pentru rolul său în
formarea personalității tale . Este necesar să integrezi în textul tău cel puțin o secvență narativă
și una descriptivă.

Pitești, 12 iunie 2021

Dragă doamnă învățătoare,

Au trecut anii și nu cred că am reușit să vă spun vreodată cât de importantă

sunteți pentru mine. M-am hotărât să vă scriu în semn de mulțumire pentru rolul pe
care l-ați avut în formarea mea ca om. Sunt convinsă că sunt oameni care devin
modele pentru fiecare dintre noi. Dumneavoastră sunteți modelul meu.
Rememorez prima zi de școală din clasa pregătitoare. Larmă de glasuri, copii
fericiți, părinți emoționați, toate acestea mi-au rămas în amintire de parcă s-au
petrecut ieri. V-ați apropiat de mine cu privirea blândă și mi-ați vorbit calm, dar
hotărât. M-a impresionat această primă întâlnire. Nu știam încă ce presupune viața
de elev. Despre acest aspect tot dumneavoastră mi-ați vorbit.
Am intrat în clasă, dar îmi amintesc că am început să plâng. Îmi pierdusem
ghiozdanul. De emoție, l-am lăsat în curtea școlii și apoi nu știam ce se întâmplase
cu el. Ați mobilizat toți colegii, care au început să caute. Se uitau prin tufișuri, pe
după copaci, până când a fost găsit. În acel moment, ați predat prima lecție: oamenii
trebuie să se ajute între ei.
Acum, că pășesc în clasa a VIII-a în curând, îmi dau seama cât de multe ne-
ați învățat. Sper să ne vedem peste ani și să-mi spuneți că sunteți mândră de mine.

Cu respect,
Mirela Georgescu

LEGENDĂ:

- partea cea mai extinsă, cu roșu, este narativă.

- secvența cu verde este descriptivă.
 7. MODEL DE PAGINĂ DE JURNAL
Te numești Maria și ești în seara de 24 decembrie 2021. Redactează o pagină de jurnal, de
minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți emoția ta cu prilejul unei întâmplări din timpul iernii..
Este necesar să integrezi în textul tău narativ cel puțin o secvență explicativă și una descriptivă.

24 decembrie 2021

Dragul meu jurnal,

Ce încântată sunt! Este Ajunul Crăciunului! Am așteptat tot anul această zi.
Atmosfera sărbătorilor de iarnă este magică. Știi deja că este perioada mea preferată.
În fiecare an, ea îmi amintește de o întâmplare emoționantă din viața mea.
Dacă nu știi ce înseamnă emoționantă, îți explic eu, că doar am învățat la școală
despre emoții. Ele reprezintă niște stări afective, precum bucurie, plăcere, frică,
rușine etc. Să nu lungim vorba! Cred că ai înțeles explicația mea.
Era demult, în copilărie. Aveam cinci ani. Beteala multicoloră, globulețele
sclipitoare, ornamentele bradului falnic împreună cu mireasma proaspătă de cozonac
completau atmosfera caldă a unei familii fericite. Eram cu toții preocupați de ornarea
copacului maiestuos, când deodată am auzit un zgomot afară.
Am ieșit și... Ce să vezi? Un cățeluș cu o fundă roșie la gât lătra și dădea din
codiță. L-am luat în casă, i-am dat să mănânce, ne-am bucurat de prezența lui.
Oricâte încercări am făcut, în zilele care au urmat, să-i găsim stăpânii, nu am reușit.
Atunci când părinții mei mi-au spus că îl putem păstra, emoția m-a copleșit. Am
început să sar de bucurie. Mulți ani am crezut că mi-l adusese Moș Crăciun, deși
găsisem cadouri sub brad după venirea cățelului.
Pe Pufi îl știi deja. E câinele nostru sau, mai bine zis, un membru important al
familiei. Povestea lui nu apucasem să ți-o spun.
Voi reveni cu amănunte despre cadourile de anul acesta.

Pe curând,
Maria...
LEGENDĂ:

- partea cea mai extinsă, cu roșu, este narativă.

- secvența cu verde este descriptivă.
- secvența cu albastru este explicativă.
 8. MODEL DE TEXT ARGUMENTATIV

Redactează un text argumentativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să-ți exprimi

opinia cu privire la întrebarea: Este important sau nu să știi de mic ce meserie îți vei
alege?, valorificând idei din interviul-suport.

Adesea, oamenii înțeleg prin meserie artă, iubire, dăruire, dar cei mulți dintre noi sunt de
acord că meseria este viața însăși.
În opinia mea, este important să știi de mic ce meserie îți vei alege, chiar dacă în copilărie
se spune că trecem cu toții printr-o adevărată aventură a tatonărilor și a întrebărilor cu sau fără
răspuns.
În primul rând, din interviul luat Veronicăi D. Niculescu de către Simina Diaconu, se
desprind câteva idei care vin în sprijinul răspunsului la întrebarea pe care se bazează demersul
nostru argumentativ. Astfel, spusele autoarei arată că, în copilărie, ea a vorbit destul de puțin,
crescând într-o familie în care se vorbea mult, iar vocea ei firavă nu putea fi auzită printre vocile
adulților. De aceea, ea căuta liniștea în care să se poată regăsi, să-și asculte sufletul. În aceste
momente de liniște în care petrecea timp cu sine însăși, ea a înțeles că cel mai bine se putea exprima
în scris, chiar dacă cel mai mult i-ar fi plăcut să cânte. În lipsa curajului de a sta pe scenă, a ajuns
să fie convinsă de faptul că tastatura era cel mai potrivit instrument: „Scrisul pare ... singurul
concert convenabil, posibil.”
În al doilea rând, valorificând experiența de lectură, romanul lui Markus Zusak, intitulat
„Hoțul de cărți”, ar putea reprezenta un alt argument care să susțină cele de mai sus. Liesel,
personajul principal, fetița adoptată într-o familie socială din Germania nazistă, ajunge să fure cărți
din biblioteca soției primarului sau de pe străzi, în urma incendierilor organizate de naziști,
descoperindu-și în acest mod pasiunea pentru lectură. Această pasiune va sta la baza alegerii ei de
a deveni scriitoare, lucru care se și întâmplă la vârsta adultă, când se va inspira din propria viață
pentru a-și scrie cărțile. Povestea lui Liesel are note de dramatism, desfășurându-se pe fundalul
ororilor din timpul celui de-al doilea război mondial, dar ilustrează, în același timp, felul în care
eroina își alege profesia încă de la vârsta copilăriei.
În concluzie, cele două argumente referitoare la Veronica Niculescu și Liesel susțin ideea
că alegerea meseriei se poate întâmpla la vârste fragede, când începem să visăm la ce vom face
când vom fi adulți.
 9. MODEL DE TEXT NARATIV

E toamnă. Imaginează-ți că ai fost în vizită la bunici, la țară, în weekend.

Scrie un text narativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți cea mai frumoasă întâmplare
din această experiență, incluzând o secvență descriptivă, de minimum 30 de cuvinte și o
secvență dialogată, de minimum patru replici.

Introducere și expozițiune:
Chiar dacă primăvara este anotimpul meu preferat, mi-amintesc cu duioșie de o întâmplare
pe care am trăit-o într-o toamnă aurie, în satul bunicilor mei, un sat situat la poalele unui munte
stâncos, dar acoperit cu arbori stufoși care păreau a fi acolo din timpuri străvechi.
Era un weekend de septembrie, chiar înainte de începerea unui nou an școlar, când mi-am
spus că trebuie să-mi vizitez bunicii pe care nu-i mai văzusem de o lună întreagă. Îmi făcea bine
întotdeauna întâlnirea cu ei, pentru că emanau acea energie pozitivă de care aveam nevoie la
început de an școlar și știu că și ei mă așteptau cu drag, așa cum orice bunic își așteaptă nepoții.
Intrigă:
După ce m-am înfruptat din plăcintele bunicii și am petrecut câteva ore cu ei în grădină,
discutând și glumind. În timp ce culegeam strugurii copți și rumeni din via de lângă casă, bunicul
care parcă mi-a ghicit dorința ascunsă, m-a îndemnat să fac o plimbare în pădure, fiindcă nu voi
mai avea ocazia s-o văd decât iarna.
Desfășurarea acțiunii:
I-am mulțumit pentru sfat și am pornit spre locul în care de atâtea ori m-am jucat alături de
copiii din vecini. Aveam de traversat un mic pod peste o vale îngustă prin care curgea un râuleț cu
apă limpede și, în doar câțiva pași, eram deja în pădurea care parcă mă aștepta. Înaintam printre
frunzele arămii ce foșneau sub picioare, mă îmbătam cu parfumul florilor albastre ce tremurau ude
sub „povara” picăturilor de rouă care încă nu s-a evaporat. Auzeam gâzele zburând, așezându-se
pe florile înfiorate, mă aplecam să culeg din loc în loc câte o ciupercă neotrăvitoare ca să-i duc
bunicii măcar câteva și mă lăsam absorbită de liniștea firii și de cântecul discret al râului ce își
urma calm cursul, în timp ce soarele palid de toamnă se vedea printre crengile care începeau să nu
mai fie stufoase.
Punctul culminant:
Deodată, am auzit un foșnet lângă un copac și m-am apropiat să văd ce este. Era o pasăre
ce avea un colorit viu care îmi amintea de papagalii din jungla amazoniană despre care citisem
într-un studiu al unui biolog. Mă privea fix, dar cu prietenie, astfel încât am îndrăznit să mă apropii
și mai mult de ea. Încercând să o mângâi, i-am simțit penajul moale și i-am zâmbit șăgalnic,
spunându-i:
- Cât ești de delicată și de frumoasă, draga mea! Nu te teme, nu-ți fac niciun rău!
- De ce m-aș teme? Te-am mai văzut pe aici. Știu că ești prietena pădurii.
- Da, pădurea este locul în care mă simt ca-n paradis și în care știu că nimic rău nu mi se
poate întâmpla, iar acum că ai mai apărut și tu, mă simt și mai protejată. Dar cum se
face că vorbești?
- De fapt eu nu vorbesc. Sunt un biet papagal care trăiește în scorbura unui copac și-și
duce existența monotonă zburând din creangă în creangă. Cred că vorbesc doar ca să
nu mă mai simt singur.
 Atunci am știut că am câștigat un nou prieten și am stat ceasuri întregi vorbind despre
locurile misterioase ale pădurii și despre locurile prin care am umblat eu toată vara alături de
părinții mei. Când am auzit glasul bunicii care mă striga, mi-am luat la revedere de la micul meu
prieten cu lacrimi în ochi, fiindcă știam că urmează frigul și va pleca în zone mai calde, dar și cu
dorința de a păstra această specială și unică întâlnire în suflet.
Deznodământul:
Am retrăit momentele petrecute în pădure, luni întregi după ce m-am întors acasă,
imaginându-mi cum ar fi să-mi întâlnesc într-o zi papagalul și să-l iau acasă cu mine sau
întrebându-mă pe unde se află și cum îi merge. A trecut iarna, a venit primăvara, iar eu m-am întors
în pădure, fără să-l mai revăd pe dragul meu prieten din lumea necuvântătoarelor. Oare ce o fi
făcând? Voi ști vreodată?

ATENȚIE! Subtitlurile au doar rolul de a vă ajuta să înțelegeți cum este

structurată compunerea. Ele nu se scriu, când produceți voi un text narativ.
 10. MODEL DE TEXT DESCRIPTIV

Redactează un text descriptiv, de minimum 150 de cuvinte, cu titlul „Pe aripile vântului”

Introducere:
Natura este spațiul regenerator în care mă conectez cu universul, uitând de timpul ce se
scurge și desprinzându-mă de galopul existențial.
Cuprins:
Când dau perdelele într-o parte, rămân fascinată lângă fereastra din camera mea, de
unde cerul pare o imensă scenă pe care cosmosul își desfășoară nestingherit spectacolul de
lumină și culoare. Luna strălucește, ca un felinar, sub bolta întunecoasă, revărsându-și lumina
sub formă de valuri argintii până în întunericul încăperii. Se creează o atmosferă feerică ce
predispune la visare. Oare în câte case pătrunde această lumină selenară prin ferestre? Câte
vieți înfrumusețează și protejează ea cu aerul ei blând? Miile de steluțe ce ard ca licuricii în
noapte desenează, din în când, dâre de lumină ce învăluie frumoasa regină a cerului într-un văl
alb și lucios prin care își trimite zâmbetul feciorelnic către pământ.
Din cealaltă cameră, aud glasul duios al mamei, care îi spune o poveste fratelui meu,
împletită cu plânsul apăsător al vântului de afară ce așterne zăpada ca o plapumă moale peste
curtea împietrită în care totul pare adormit. Fulgi după fulgi îmbracă în dansul lor fragil pomii
dezgoliți din fața casei, transformând totul într-un bal grațios al copacilor ce se mișcă elegant
în bătaia vântului.
Nu-mi pot lua privirea de la ceremonialul misterios pe care natura îl desfășoară în fața
mea și, pentru un moment, trăiesc iluzia unică a unui templu cosmic alcătuit din bolta cerului
înstelat sprijinit de fumurile albe care se ridică spre cer din hornurile caselor ca niște înalte și
puternice coloane.
Încheiere:
E o noapte atât de albă și de caldă, în ciuda frigului de afară, încât aș vrea să nu se mai
termine.

ATENȚIE! Textul descriptiv este recognoscibil după structurile de tip substantiv +adjectiv și
verb copulativ +nume predicativ, pe care le-am îngroșat.
 11. MODEL DE TEXT DIALOGAT

Te numești Andrei, ești elev în clasa a VIII-a și ești fan al literaturii lui Matei Vișniec, motiv
pentru care participi la o lansare a unei cărți a autorului. Imaginează un dialog de minimum 10
replici cu autorul.

- Bună ziua, domnule Vișniec! Este o mare onoare să vă întâlnesc.

- Bună ziua, dragul meu, mă bucur întotdeauna să întâlnesc tineri ca dumneata. Cum te
numești?
- Numele meu este Andrei și sunt elev în clasa a VIII-a. Vă mărturisesc că sunt pasionat
de cărțile dumneavoastră.
- Mă emoționează să aud asta, mai ales că sunt obișnuit să văd la lansările mele oameni
de altă vârstă. Care text al meu ți-a plăcut cel mai mult?
- Oh, am fost încântat să citesc textul pe care l-ați creat pentru a fi pus în scenă, și anume
„Vrem să vă dăruim câte o fereastră”. Recunosc că, la început, când am văzut acest
titlu, nu știam la ce să mă aștept, dar în final, am înțeles sensul metaforic al ferestrei.
Trebuie să vă felicit pentru ideea pe care ați avut-o de a vedea în fiecare carte o
fereastră.
- Mulțumesc, Andrei, pentru apreciere. Simt că trebuie să te felicit eu pentru răbdarea de
a citi și de a înțelege acest text.
- De fapt, recunosc că nu l-am înțeles după prima lectură.
- Și ce anume te-a ajutat să-l înțelegi, până la urmă?
- Faptul că l-am dramatizat, alături de colegii mei, la ora de română. Atunci, fiind atent
la fiecare cuvânt, în timpul repetițiilor, mi-am dat seama că totul se petrecea într-o
bibliotecă în care personajele, niște copii ca noi, descopereau deschiderea spre noi lumi
pe care o oferă cărțile, dăruindu-le altor copii câte o fereastră care să le permită
întâlnirea cu aceste lumi.
- Este minunat ce-mi spui, dragă Andrei și, dacă-ți face plăcere, te invit să citești și cartea
lansată azi. Sunt convins că-ți va face plăcere.
- Mulțumesc pentru disponibilitatea de a vorbi cu mine, mulțumesc pentru revelațiile pe
care le-am avut ascultându-vă și mult succes în activitatea literară.
 12. MODEL DE TEXT MONOLOGAT

Imaginează un text monologat, de minimum 100 de cuvinte, despre imaginea mamei.

Azi îmi e dor. De tine, de mine, și cu siguranță de acel dulce, dureros și nedefinit noi.
Vreau doar să mă scufund în amintiri cu tine și să las nostalgiile să mă înece.
Deschid cu mâini tremurânde albumul cu fotografii rămas singur, prăfuit și aproape uitat
pe un raft în sufragerie încă din ziua în care ai plecat.
Aici, în poza aceasta, capul meu se odihnește pe pieptul tău. Mi-amintesc că în acea zi
urma să plec în tabără, la mare, iar tu, mama mea dragă, erai îngrijorată pentru mine. Văd și
acum toată grija de pe fața ta. Într-o altă fotografie, te afli în fața unei mese masive de stejar. Te
privesc cu adorație, iar zâmbetul de pe fața ta mi se întipărește pe față. Fericirea mea…
Ori de câte ori mă gândesc la tine, îmi apari cu chipul tău misterios și impunător, tatuat
cu concepte, plin de idei, gata mereu să muți munții din loc, pasionată de tot ceea ce faci.
Unde ești, mama mea dragă?...
13. MODEL DE RECENZIE A UNEI CĂRȚI / A UNUI FILM / A UNUI BLOG

INTRODUCERE (informații generale: autor, tema, receptarea de către public, anul apari-
ției, editura)
Romanul lui Stephenie Meyer, intitulat „Amurg”, apărut la editura Paladin, în anul
2021, pune în discuție tema iubirii dintre Edward și Bella, printr-o poveste abordată
într-un mod diferit față de poveștile romantice cu vampiri.
Cartea reușește să captiveze publicul de toate vârstele datorită stilului unic în care
este scrisă. Un stil caracterizat prin simplitate, fluență, empatie și descrieri ce teleportează
cititorul în ținutul mlăștinos din orașul Forks. Este atât de captivant încât aproape că se
simt mirosurile zonei sau stropii de ploaie de pe acoperiș.
CUPRINS (rezumatul fără detalii, relația cu alte creații, plusuri, minusuri, opinia perso-
nală)
Narațiunea se desfășoară la persoana întâi, din perspectiva Bellei, iar povestea îi
învăluie pe Edward și familia sa într-o enigmă ce va fi rezolvată treptat pe parcursul
romanului. Bella este atât personaj martor, cât și personaj principal, fiind construită
printr-o combinație realistă de timiditate, autoironie și sarcasm.
Pentru melancolici, pasionați de povești cu vampiri, sau iubitori de romane de
dragoste, aceasta este o carte ideală. Descrisă ca „o poveste cu vampiri pentru cei care
nu agreează poveștile cu vampiri”, cartea poate cuceri publicul de orice fel.
Cei doi eroi se luptă ca să demonstreze că iubirea lor nu este nici damnată, nici
imposibilă. Sunt evidențiate lupta pentru dragoste și lupta pentru a supraviețui într-o altă
lume. Viziunea asupra acestei iubiri este proaspătă, adolescentină și profundă.
Deși acțiunea cărții este extinsă pe sute de pagini, este atât de captivantă încât nu
poate fi lăsată din mană decât la sfârșit.

INCHEIERE (o concluzie despre impresia generală, recomandarea către public)

Așadar, cartea se poate număra printre cărțile de referință pe tema iubirii, iar
recomandarea de a o citi este de la sine înțeleasă.

ATENȚIE! Nu includeți în compunere părțile care se referă la ce trebuie să conțină

introducerea, cuprinsul și încheierea, ci doar textul scris înclinat!
 14. MODEL DE CRONICĂ DE FILM

Filmul de actualitate intitulat Omul care ne trebuie îl aduce pe regizorul Manole Marcus
nu numai în cadrul contemporan, dar îl şi implică în preocupări de actualitate. Unul dintre
personajele sale din acest ultim film spune: «Important este să ai răbdare, să gândeşti de cinci ori
până să faci o dată». Ascultând această replică, m-am gândit că ea aduce o tuşă potrivită şi la
portretul regizorului care a ştiut să aibă răbdare înainte de a se lansa în descifrarea prezentului.
Talentul lui Marcus s-a remarcat întotdeauna prin rigoare în construcția intrigii şi în detectarea
conflictelor esenţiale. Nu în ultimul rând, trebuie remarcată şi grija cu care îşi alege scenariştii
dintre scriitorii şi dramaturgii noştri consacraţi (a colaborat la 7 filme cu Titus Popovici, la 3
cu Ioan Grigorescu, la tot atâtea în calitate de co-autor cu Petre Sălcudeanu, la un film cu Mihnea
Gheorghiu, şi acum cu lon Băieşu.)
Băieşu, autorul textului, i-a propus un subiect aparent «mic». Este vorba de un popas pe un
timp limitat — două-trei săptămâni — în intimitatea unei familii model. Capul familiei (Ilarion
Ciobanu) este unul dintre cei mai buni specialişti în beton din ţară, care a construit nu mai puţin
de şapte baraje «că a lucrat şi la unul mai mic»; soţia sa (Jeana Gorea trăieşte, nu joacă fidelitatea
conjugală dar şi rolul de consoartă activă în destinul soţului) l-a urmat cu dragoste (fără obişnuitul
conflict dintre viaţa pe asfalt şi viaţa prin hârtoape) din şantier in şantier; copiii, o fată si un băiat,
sunt buni la suflet. buni la şcoală si au câte un talent. Băiatul (Mircea Stoian) e «născut» să fie
matematician, dar şi fotbalist, iar fata e «născută» să fie actriţă. Şi pe deasupra, copiii se înţeleg de
minune cu părinţii şi viceversa.
Regizorul și autorul nu vor să spună totul despre toate într-un film cu o familie de
muncitori. Ei vor să intercepteze un segment de viaţă obişnuită, cu mărunta, dar incontestabila
dialectică a nemulţumirilor şi incertitudinilor, a reparaţiilor posibile sau a succeselor de-o clipă,
lăsând viaţa să curgă înainte pe drumuri drepte sau ocolite, atenţi la toate semnele de întrebare sau
de mirare, dar fără punct. Căci viaţa nu se opreşte niciodată din drumul ei pentru a pune punct
răspicat conflictelor, nici măcar într-o familie model. Deci nici autorii nu vor da soluţii pentru
fiecare situaţie, oferind personajelor şansa de a se autodescoperi, dând şi pe ecran vieţii dreptul să
fie imprevizibilă şi uneori nerealizată conform exigenţelor ideale.
Autorii au preferat să pună accentul pe frământări care nu se văd, dar există în sufletul
personajelor, pe intimitatea eroilor care le determină hotărârile exterioare. Şi bune şi ele.
Faptele, privite de la nivelul ochiului, şi trăite la scara omului obişnuit, sunt percepute ca atare
şi datorită unei scenografii cu funcţie biografică (Mihai lonescu), a costumelor adecvate
caracterelor (Florentina Ileana Mirea), a imaginii de o mobilitate naturală cu ştiinţa amplasării
accentelor în cadru, cunoscute nouă din multe filme semnate de Alexandru David. Montajul
(Adriana lonescu) şi din nou imaginea folosesc excelent ritmul interior al filmului pentru a exprima
trecerea de la viaţa, oricum liniştită, a micului oraş de la poalele munţilor în contrast cu agitaţia
capitalei. lar muzica lui George Grigoriu sporeşte tonalitatea de intimitate şi de emoţii surprinse în
direct a filmului.
Cele două caractere ale filmului — tatăl şi fiica, găsesc în Ilarion Ciobanu şi Catrinel
Dumitrescu interpreţii ideali.
De altfel, cu aerul său modest şi măsurat, filmul nu se sfieşte să facă aluzii la o serie de
situaţii personale şi sociale, cu rezonanţă şi dincolo de pereţii locuinţei unei familii model.
Semnând un film care ne trebuia, Manole Marcus ne reconfirmă că şi el este unul din
oamenii care ne trebuie în cinematografia noastră.
 15. MODEL DE CRONICĂ DE SPECTACOL

„Micul Prinț” al lui Antoine de Saint-Exupéry nu putea găsi o transpunere scenică mai
inspirată decât cea la care am asistat în seara de 24 septembrie, în deschiderea Festivalului de
weekend „6 ANI DE TEATRU LA SUCEAVA”, la Teatrul Municipal „Matei Vișniec”.
Povestea scriitorului aviator (mort în cursul unui zbor de recunoaștere deasupra
Mediteranei, la 31 iulie 1944) a devenit în dramatizarea și versificarea Cezarei Fantu o fantezie
muzicală memorabilă, presărată cu nenumărate metafore vizuale.
Muzica lui Tibor Cári, care a asigurat și direcția de scenă - în stilul opera-rock, cu mici
teme preluate din muzica asiatică sau din rap-ul contemporan – a fermecat toată sala. Cel puțin eu
am intrat imediat în rezonanță cu ritmurile acelea, uimită de talentul unui compozitor laureat al
premiilor UNITER pe care îl pot realmente numi genial. Adjectivul folosit de mine nu trebuie să
fie acordat cu ușurință, dar timidul și politicosul ungur din Timișoara, ce pare ușor speriat la pre-
mieră (oare e tracul marilor talente, despre care vorbea Sarah Bernhardt într-o celebră replică a
ei?) îl merită cu prisosință. Nu știu de ce, intuiția îmi spune că are toate șansele să facă o muzică
de film de mare impact, cu care să câștige un premiu chiar mai mare. Hopefully, un Oscar… Să-i
ținem pumnii de pe acum!
Viziunea regizorală a fost extrem de modernă, cu o găselniță la care nu m-aș fi gândit:
inserarea micului prinț sub forma unui personaj de animație (realizată de Nagy Clementina) pe
ecranul din fundalul scenei, preluat după desenele autorului, care au ilustrat ediția princeps. Vocea
prințului a aparținut unui elev de la Liceul de Artă, Luca Gabriel Morar, un glas cald de copil care
abia intră în adolescență, secondat pentru cântece de grup de câțiva colegi, toți cu voci (aproape)
de înger.
Povestea aviatorului pierdut în deșert, departe de civilizație și de oameni, care trăiește o
întâlnire esențială – băiețelul venit de pe o altă planetă, care îi cere să-i deseneze o oaie – s-a derulat
pe parcursul unei ore și jumătate în care tema inocenței pierdute, a copilăriei, a iubirii, a vieții
banale a oamenilor obișnuiți preocupați de chiverniseală și cifre, uitând că au fost copii și că au
iubit cândva, sunt amalgamate într-un spectacol prin care trupa de tineri actori suceveni, deja bine
rodați, a dăruit publicului o experiență cathartică.
Asistenta de regie, Cezara Fantu, contribuie esențial la această „visual-musical experi-
ence”. Vizualul (conceput admirabil de Eröss László) este la fel de important ca și fondul sonor,
pentru că în fundal apar: deșertul „de culoarea mierii” de care autorul a fost îndrăgostit, apusuri de
soare, flori desenate cu naivitate, ca de mâna încă nepricepută a copiilor, imagini din spațiul citadin
alienat și alienant. Un spectacol cu o înaltă încărcătură poetică, evident, deoarece asta e natura
textului, plin de metafore, de fragmente quasi-onirice, care aruncă o lumină nouă și gravă asupra
lumii, văzute nu cu ochii, ci cu inima, pentru că, după cum se știe din celebra replică, „On ne voit
bien qu’avec le cœur, l’essentiel est invisible pour les yeux.”
Răzvan Bănuț face un rol de zile mari înterpretând partitura pilotului-scriitor și desenator,
iar ceilalți actori nu sunt cu nimic mai prejos: Cristina Florea, cu minunata-i voce, întruchipează o
Vulpe înțeleaptă, care îi dă sfaturi micului prinț, într-o scenă mirifică, în care pata de culoare roș-
cată a vulpii este în contrast cu verdele ambientului. Toți actorii merită aplauze prelungite.
Nu mai am nici o îndoială: pentru genul musicalului, teatrul sucevean a atins o cotă foarte
înaltă, actorii noștri pot oricând duce spectacolul pe mari scene ori la festivaluri.