3. “În miercurea aceea de iunie am fost abătut, fără nici un motiv, toată ziua.

On That Wednesday in June, I was depressed for no reason, all day.

Mă deşteptasem de dimineaţă cu o nelinişte vagă în suflet şi cu un simţământ de apăsare
plumburie.

I had awakened in the morning with a vague uneasiness in my soul and a feeling of
leaden/gloomy – eu zic ca este mai potrivit pentru ca are sens de mohorat, deprimat,
abatut pressure.

Pe urmă, din când în când, aveam senzaţia că o mână imaterială îmi strânge inima ca într-
un cleşte şi mă cuprindea o spaimă mare ca şi cum o primejdie se pregătea de undeva să
se năpustească asupră-mi.

Then, from time to time, I had the feeling that an immaterial hand was gripping my heart
like a pair of pliers, and I was seized with a great fear as if a danger was preparing to
attack me from somewhere.

Mă sileam să nu iau seama, încercam să vorbesc mai mult ca de obicei, să fiu vesel şi
nepăsător.

I forced myself to ignore, I tried to talk more than usual, to be cheerful and careless.

În zadar. Acul veninos mi se împlânta tot mai adânc în conştiinţă. Eram profesor. Deşi
împlinisem 35 de ani, îmi păstrasem intactă pasiunea pentru meseria ce-mi alesesem.

In vain. The venomous needle was sinking deeper and deeper into my consciousness. I
was a teacher. Although I was 35 years old, I kept my passion intact for the job I had
chosen.
Mă socoteam, în sine-mi şi în taină, un fel de mic apostol al luminării neamului.

I considered myself, within myself and in secret, a kind of little apostle of the
enlightenment of the nation.
Au trecut cinci ani de atunci şi-mi dau seama cât de naiv eram şi de ridicol.

Five years have passed since then and I realize how naive and ridiculous I was.
Intram cu emoţie la clasă. Îmi iubeam elevii întocmai ca pe copilaşii mei, unul de zece şi
celălat de opt…

I entered the classroom with emotion. I loved my students just like my children, one of
ten and the other of eight…

În miercurea aceea, poate întâia oară în cariera mea, am fost distrat la catedră, plictisit,
nervos.

On that Wednesday, perhaps the first time in my carrer, I was distracted at the
department, bored, nervous.

Ascultând răspunsurile elevilor - eram în epoca examinărilor finale – mintea mea căuta
alte explicaţii: de unde şi ce rost să aibă tulburarea asta?

Listening to the students' answers - I was at the time of the final exams - my mind was
looking for other explanations: where and what was the point of this disorder?
Şi fiincă nu găseam nimic, mă răcoream bruftuluind pe bieţii şcolari, îngroziţi şi altfel de
emoţiile examenului.” (Liviu Rebreanu – Nuvele, 1991)

And since I couldn't find anything, I would cool off by humming the poor schoolchildren,
who were terrified by the emotions of the exam.