BAZELE TEORETICE ALE EVALUARII PSIHOLOGICE

PSIHOLOGIE
Anul de studii II, semestrul I

Tematica cursurilor:

1. Notiuni introductive de evaluare in psihologie

2. Deontologie in evaluarea psihologica
3. Metode de evaluare in psihologie
4. Testul psihologic - instrument de baza in evaluarea psihologica
5. Tipuri de teste
6. Interpretarea testelor. Etalonul sau tabelul de norme (Etalonarea testelor)
7. Strategii de construire a testelor
8. Caracteristici psihometrice: Validitatea
9. Caracteristici psihometrice: Fidelitatea si sensibilitatea
10. Folosirea testelor în diverse medii. Testarea populaţiilor speciale
11. Modalitati de investigare a personalitatii
12. Testarea computerizată
13. Metode calitative de evaluare psihologica: observatia
14. Metode calitative de evaluare psihologica: interviul, anamneza, convorbirea, analiza
produselor activitatii
1. NOTIUNI INTRODUCTIVE DE EVALUARE IN PSIHOLOGIE

Măsurare si evaluare in psihologie

Sub presiunea unor cerinţe de ordin practic, nevoia de măsurare s-a extins, după cum se
vede, de la măsurarea fizică la cea psihologică. Conceptul de măsurare este luat în psihologie în
conţinutul său cel mai larg, şi anume în sensul de operaţie prin care se atribuie numere datelor
discrete sau continue ce urmează a fi evaluate. Un exemplu familiar în această privinţă ar fi
evaluarea şi notarea şcolară, care reprezintă în final un mod de codare numerică (de la 1 la 10) a
rezultatelor la învăţătură. Numai că notele finale presupun un act de apreciere care comportă
oricum un grad de subiectivitate. În schimb investigaţiile psihologice tind şi reuşesc în
numeroase situaţii să obţină date obiective, independente de persoana care face cercetarea.
Datele obţinute prin diferite forme de investigaţie psihologică se prezintă adesea în formă
numerică sau sunt aduse, graţie unei operaţii de codare, la o formă numerică, astfel încât se
pretează la o prelucrare matematică, în particular, statistică.
Termenul de “evaluare” are o accepţiune mai largă decât cel de “măsurare”: măsurarea
conduce la o descriere cantitativă, atribuind un număr fiecărui obiect in funcţie de o singură
caracteristică, in timp ce rezultatul evaluării constă dintr-o descriere cantitativă si/sau
calitativă a obiectului referitoare la una sau mai multe caracteristici.

Repere istorice
Evaluarea psihologică a apărut la inceputul secolului XX odată cu testele de inteligenţă
si s-a dezvoltat pe măsură ce au fost elaborate testele de personalitate, educaţionale si
vocaţionale din nevoia de a se pune la punct proceduri statistice care să permită crearea,
analizarea şi imbunătăţirea testelor. Teoria şi tehnologia instrumentelor propuse in acest scop au
fost denumite “psihometrice”, iar evaluarea bazată pe ele “evaluare psihometrica”. Prin anii
1960 a apărut un curent nou – evaluarea comportamentală care îşi propune măsurarea directă a
comportamentului uman.

Concepte-cheie
In domeniul psihologiei aplicate ne intâlnim foarte frecvent cu conceptele care
circumscriu domeniul evaluării psihologice, şi anume cel de “psihodiagnoza” / “diagnoza
psihica” / “diagnoza psihologica”, cel de “testare” şi “evaluare”. Folosiţi adesea interşanjabil

2
aceşti termeni ar putea confuza studenţii. In cartea sa Psihodiagnostic, Clinciu (2005) prezintă
delimitări conceptuale şi forme de utilizare a acestor concepte, cu scopul de a le clarifica. In
terminologia românească, ca şi in unele ţări francofone, nu s-a impus termenul de “testare” şi
nici cel de “evaluare” pentru circumscrierea domeniului, termenul consacrat fiind cel de
“psihodiagnostic”.
(Psihodiagnoza este un termen foarte puţin utilizat de şcoala anglo-saxonă, probabil din
cauza nedoritei apropieri a acestui termen de acela de diagnostic, concept creat şi consacrat de
practica medicală. In acest spaţiu cultural este folosit extensiv termenul de “testare” (testing)
pentru a circumscrie teritoriul cunoaşterii exacte şi obiective a persoanei, de tip psihometric; în
ultimele decenii termenul de “evaluare” (assessment) a câştigat tot mai mult teren (Clinciu
2005:7-8). După Cohen, Swerdlik şi Smith (1992) termenii “testare” şi “evaluare” sunt deseori
utilizaţi ca echivalenţi şi interşanjabili, considerând ca distinctia dintre ei să fie totuşi păstrată.
Autorii definesc evaluarea psihologică drept: “un proces de strângere şi de integrare a datelor
psihologice corelate scopului de a face o evaluare psihologică utilizând instrumente ca testele,
interviul, studiul de caz, observaţia comportamentală şi aparate special destinate impreună cu
procedee de măsurare adecvate” (in Clinciu 2005).
După Minulescu (2005:9) “evaluarea psihologică este un set de proceduri utilizate de o
persoană pentru dezvoltarea unor imagini, pentru a lua decizii şi a verifica ipotezele despre
modelele de caracteristici ale unei alte persoane, modele care ii determina acesteia din urmă
comportamentul in interacţiune cu mediul.”
Definiţia psihodiagnozei dată in Dicţionarul de Psihologie (coord. Şchiopu, 2002) este:
“diagnoza psihică se referă la omul viu şi concret şi constă dintr-o cunoaştere complexă a
acestuia prin tehnici psihologice aplicate conform unor strategii ce permit colectări de
informaţii organizate privind o persoană dată”.
După Minulescu (2005:10) psihodiahnoza este: “activitatea specifică care foloseşte
intermedierea prin diferite tipuri de instrumente pentru a obţine informaţii valide despre
structura, dinamica psihică şi personalitatea unei persoane”.
Albu (2000:21-22) se opreşte la două definiţii care surprind cele două inţelesuri /etape
ale evaluării in psihologie, şi anume cea de culegere a informaţiilor şi cea de formulare a
aprecierilor:
o “Actiune de investigare a uneia sau a mai multor insuşiri psihice ale unei
persoane… colectarea informaţiilor despre persoane cu ajutorul unor instrumente
(Ancuţa, 1999);

3
 o “Act sintetic de evaluare a “formulei psihice” a unei persoane ca rezultat al
examinării psihologice” (Horghidan, 1997).
Evaluarea psihologică (assessment) a devenit termenul integrator conceput ca o
rezolvare de probleme, intrucât fiecare variabilă este rezultatul unor factori diferiţi; de aici
necesitatea folosirii unor metode variate (printre care şi testele), in funcşie de obiectivele,
scopurile sau circumstanţele in care are loc evaluarea. Testarea psihologică a devenit specifică
unor scopuri mai înguste şi mai bine circumscrise, care nu îşi propun să răspundă la intrebarea
cum procesează persoana o anumită informaţie, fiind centrată pe produs / rezultat, nu pe proces.

Evaluarea psihologică presupune existenţa următoarelor elemente:

o Evaluat – asupra căruia se emit aprecieri sau se fac măsurători;
o Criterii de evaluare – unul sau mai multe, in funcţie de care se face evaluarea
(caracteristicile care se apreciază sau se măsoară la cel evaluat);
o Evaluatori – unul sau mai mulţi care participă la realizarea şi descrierea evaluării.
Rezultatul evaluării psihologice după un singur criteriu poate fi (Albu, 2000:21):
- un rang sau un loc, care indică poziţia celui evaluat in cadrul unei mulţimi evaluate;
- un calificativ (ex. “foarte bun”, “nivel mediu”) care reprezintă o exprimare in cuvinte a
rezultatului unei măsurări pe scala ordinală (scala care permite stabilirea unor relaţii de
ordine intre date – ex. A> B>C);
- un număr (ex. scorul la un test ori gradaţia unei scale de evaluare);
- o “eticheta” – denumire a unei clase din care face parte, in care este repartizat (ex. tipul
de temperament);
- o înşiruire de adjective care caracterizează evaluatul (ex. sociabil, conştiincios etc.).

Rezultatul evaluării psihologice după mai multe criterii poate fi (Albu, 2000:21):
- un profil – o reprezentare grafică a rezultatelor evaluărilor in care fiecărui criteriu îi
corespunde un punct care indică rezultatul / cota in privinţa criteriului respectiv, iar
punctele consecutive sunt unite prin segmente de dreaptă;
- o ierarhie a criteriilor (ex. dacă criteriul reprezintă interesele profesionale ale persoanei
atunci rezultatul poate fi un clasament al intereselor persoanei pentru diverse domenii);
- la fel ca şi in cazul evaluării după un singur criteriu, un rang, un calificativ, un număr sau
o “etichetă” dar care sintetizează rezultatele evaluărilor făcute la fiecare criteriu in parte
(ex. combină liniar scorurile unor teste).
Funcţiile psihodiagnozei

4
Psihodiagnoza ca activitate sistematică de evaluare psihologică are urmatoarele funcţii
Minulescu 2005: 27-29):
o Condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi
capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psiho-comportamentală
intra-grupală versus grup de referinţă (eşantion);
o Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în
cazul disfuncţiilor sau tulburărilor psihice;
o Funcţia prognostică, privind anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului
persoanei in anumite condiţii şi situaţii contextuale, in funcţie de repere;
o Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere in sens pozitiv sau negativ de la norma
(etalon) de dezvoltare psiho-comportamentală; se pune problema distincţiei dintre
normalitate şi anormalitate;
o Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi
formare;
o Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere;
o Utilizarea psihodiagnozei in deciziile din consiliere şi orientare vocaţională;
o Sprijinul deciziilor de conduită in demersul din psihoterapie, asistenţă, consultanţă
psihologică;
o Verificarea unor ipoteze ştiinţifice - testul fiind folosit ca instrument de cercetare.

Domeniile psihodiagnosticului
o Domeniul educational – este prima arie in care s-a produs dezvoltarea şi utilizarea
testelor mentale. Psihodiagnoza se foloseşte în:
- Evaluarea abilităţilor neuro-psihologice care pot influenţa rezultatele şcolare:
senzaţii, percepţii, atenţie, limbaj, memorie, gândire etc.
- Depistarea copiilor cu subdotare şi supradotare intelectuală
- Diagnosticul problemelor de invăţare şi comportamentale
- Evaluarea cunoştintelor şi deprinderilor elevilor (teste educaţionale docimologice
sau de cunoştinţe);
- Selecţie educaţională prin teste standardizate la colegii sau universităţi
- Evaluarea competenţei profesorilor
o Domeniul sanătăţii in general şi cel al sănătăţii mentale in special; psihodiagnoza clinică
urmăreşte identificarea tulburărilor psiho-patologice pentru instituirea procedurilor
terapeutice; evidenţiază rolul factorilor psihologici in apariţia diverselor boli (ex.

5
 tulburări cardiace, ulcer etc.); expertizează capacitatea de muncă sau deficienţele pentru
acordarea certificatelor de persoană cu handicap şi a drepturilor aferente;
o Domeniul muncii si organizational – diagnoza are in vedere caracteristicile personale
care au legatură cu performanţa in muncă. Psihodiagnosticul se foloseşte in selecţia de
personal, plasarea personalului pe posturi, evaluarea profesională periodică, re-orientarea
profesională, identificarea nevoilor de formare şi cuprinderea angajaţilor in diverse
programe de calificare, avizarea periodică pentru activităţile cu risc crescut (ex. lucrul la
înălţime, port - armă etc.), ameliorarea climatului de muncă, aspecte de ergonomie a
muncii (adaptarea omului la maşina şi a maşinii la om);
o Domeniul afacerilor / marketingului – sunt urmărite interesele, atitudinile, diverse
trăsături de personalitate şi variabile afective care au influenţă asupra comportamentului
consumatorului, asupra preferinţei sale pentru anumite produse sau servicii.
o Domeniul judiciar – psihodiagnoza urmăreşte să răspundă dacă o persoană este capabilă
să răspundă la proces, dacă i se pot incredinţa minori spre creştere şi educare, dacă
prezintă pericol pentru societate etc.
Concluziile formulate la sfârşitul psihodiagnozei constituie psihodiagnosticul. In funcţie de
obiectivele urmărire distingem (Neveanu 2000:13):
o Psihodiagnosticul diferenţial - care identifică sintetic specificul persoanei investigate
urmărind compararea acesteia cu datele medii de distribuţie a trăsăturilor psihice conform
etalonului instrumentului diagnostic utilizat;
o Psihodiagnosticul etiologic - care urmăreşte identificarea cauzelor, mecanismelor ce au
condus la o anumită structurare de personalitate, normală sau patologică.

Rezultatele evaluărilor efectuate in cadrul psihodiagnozei impreună cu recomandările formulate

pe baza acestora fac obiectul raportului psihologic.

Tendinţe contemporane în psihodiagnoză

In prezent, testarea psihologică şi-a modificat semnificativ abordarea evaluării
psihologice intr-o nouă direcţie. Metodele moderne tind să devină dinamice si formative.
Evaluarea formativă se centrează pe relaţia dintre invăţare şi potenţial, invăţare şi performanţă ca
factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. Evaluarea formativă
are ca scop decelarea acelor factori cognitivi sau de natură non-intelectuală care determină
calitatea adaptativă la o situaţie problematică. In interpretarea rezultatelor la care ajunge

6
subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de invăţare şi a modalităţilor specifice de
procesare a informaţiilor .
Deosebirile principale intre conceptul traditional si cel modern de psihodiagnoza sunt:
o in psihodiagnoza tradiţională diagnoza capacităţilor subiectului se finalizează printr-un
rezultat exprimat ca şi coeficient intelectual, nivel de performanţă etc., care are un rol
constatativ şi pune accent pe produsul cognitiv; evaluarea formativă se centrează mai ales
pe proces şi nu pe produs, iar rezultatul obţinut este privit ca un “potenţial de invăţare”.
o dinamismul are un dublu sens: dinamizarea relaţiei examinator – examinat (subiectul nu
asistă pasiv la performanţele sale) şi dinamizarea testului evaluată prin măsurarea
câştigului cognitiv, prin distanţa dintre pre-testare şi post-testare.

7
2. DEONTOLOGIE IN EVALUAREA PSIHOLOGICA

Examenul psihologic şi utilizarea testelor psihologice, dar şi orice acţiune pe plan

psihologic are numeroase implicaţii sociale şi etice. Discuţiile în legătură cu responsabilităţile
sociale ale muncii psihologului au fost concretizate într-un cod deontologic al Asociaţiei
Internaţionale a Psihologilor la care şi România a aderat (Clinciu 2005).
Codul deontologic este un sumum de principii şi standarde etice de exercitare a profesiei
de psiholog cu drept de liberă practică care instituie regulile de conduită ale psihologului. Codul
deontologic elaborat de Colegiul Psihologilor din România cuprinde 3 principii şi 11 standarde
profesionale, dintre care 7 standarde generale şi 4 specifice :
Principiile deontologice ale profesiei de psiholog sunt:
I. Respectarea drepturilor şi demnităţii oricărei persoane – “Psihologii vor avea
permanent în atenţie faptul că orice persoană are dreptul să-i fie apreciată valoarea
înnăscută de fiinţă umană şi că această valoare nu este sporită sau diminuată de cultură,
naţionalitate, etnie, culoare sau rasă, religie, sex sau orientare sexuală, statut marital,
abilităţi fizice sau intelectuale, vârstă, statut socio-economic sau orice altă caracteristică
personală, condiţie sau statut”.
II. Responsabilitate profesională şi socială – “Psihologii manifestă o maximă
responsabilitate pentru starea de bine a oricărui individ, familiei, grupului ori comunităţii
faţă de care îşi exercită rolul de psihologi. Această preocupare include atât pe cei direct
cât şi pe cei indirect implicaţi în activităţile lor, prioritate având cei direct implicaţi.”
III. Integritate profesională – “Psihologii vor căuta să manifeste cel mai înalt grad de
integritate morală şi profesională în toate relaţiile lor. Este de datoria psihologului să
prezinte onest pregătirea şi calificările sale oriunde se află în relaţii profesionale şi de
asemenea să nu permită sau să tolereze practicile incorecte şi discriminatorii.”

Standardele generale se referă la :

I. Standarde de competenţă
II. Standarde cu privire la relaţiile umane
III. Standarde de confidenţialitate
IV. Standarde de conduită colegială
V. Standarde de înregistrare, prelucrare şi păstrare a datelor
VI. Standarde de onorarii şi taxe
VII. Standarde pentru declaraţii publice şi reclamă

8
Standardele specifice se referă la domenii diferite, precum:
I. Educaţie şi formare
II. XII. Terapie şi consiliere
III. Evaluare şi diagnoză
IV. Cercetare ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor

Standardele domeniului evaluarii si psihodiagnozei se refera la:

- Prezentarea caracteristicilor psihologice ale indivizilor;
- Condiţii de utilizare a instrumentelor ;
- Consimţământul pentru evaluare/diagnoză;
- Datele de evaluare/diagnoză obţinute;
- Construcţia de instrumente de măsurare;
- Interpretarea rezultatelor;
- Calificarea în testare;
- Actualitatea evaluării, metodelor folosite;
- Responsabilitatea administrării instrumentelor;
- Prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi;
- Materialele de evaluare/diagnoză (manualul instrumentului, instrumentul propriu-zis,
protocoale, întrebările sau stimulii utilizaţi, alte fişe sau formulare).

Diletantismul şi amatorismul în domeniul utilizării testelor şi al proiectării examinărilor

psihologice sunt periculoase. În orice examen psihologic nu trebuie uitat că se lucrează cu subiecţi
care se aşteaptă la nişte rezultate obiective. Utilizarea abuzivă de teste şi testare psihologică
condusă de nespecialişti este extrem de dăunătoare. Lipsa de cunoştinţe despre testele
psihologice, vulgarizarea lor, interpretările eronate şi iluzia că oricine posedă un test îl poate şi
administra şi interpreta, a dus la multe neînţelegeri cu privire la natura testelor şi utilitatea lor.
Totodată, aceste false concepţii despre teste şi examenul psihologic au generat numeroase critici
şi revolte antitest.

9
3. METODE DE EVALUARE IN PSIHOLOGIE

Albu (2000:36) defineşte “metoda” ca “un ansamblu de actiuni - practice si/sau

intelectuale – care se desfasoara conform unui plan, pentru atingerea unui anumit scop,
urmărindu-se evitarea greşelilor”. Unele metode se folosesc de instrumente care sunt un mijloc
de captare a informaţiilor, care se interpune intre cercetător / examinator si realitatea studiată /
subiect, cum ar fi testele, chestionarele, grilele, scalele de evaluare etc. Metodele folosite in
psihodiagnoză au devenit foarte complexe: de la observaţia de diferite tipuri, metoda biografică,
a anchetelor, a convorbirilor, metoda chestionarelor, dar mai ales a testelor standardizate şi
testelor proiective de investigare a personalităţii.
Albu (2000) realizează o clasificare a metodelor de evaluare psihologică având în vedere
cele două etape ale evaluării: culegerea datelor despre subiectul evaluat şi prelucrarea datelor
culese pentru elaborarea descrierii persoanei.

I. Metodele folosite in etapa de culegere a datelor sunt clasificate in funcţie de rolul persoanei
evaluate in obţinerea de informaţii:

A. Metode care obţin informaţii direct de la persoana evaluată sub una din următoarele forme:
o Informaţiile sunt comunicate direct – verbal sau nonverbal - de către cel evaluat
şi sunt inregistrate de evaluator:
- Observaţia;
- Convorbirea
- Interviul
- Administrarea de chestionare / teste de către evaluator (operatori)
o Informaţiile sunt inregistrate chiar de cel evaluat folosind instrumente ca:
- Teste auto-administrate
- Chestionare auto-administrate
- Scale, liste de bifare auto-administrate
o Informaţiile sunt reprezentate de valorile unor parametri fiziologici care sunt
inregistraţi la cel evaluat folosind aparate (ex. poligraf, măsurarea vitezei de
reacţie etc.)

10
B. Metode in care informaţiile nu sunt furnizate in mod direct de către cel evaluat:
- Analiza produselor activităţii;
- Intervievarea unor persoane care il cunosc pe cel evaluat (părinte, prieten,
coleg etc.);
- Administrarea de chestionare unor persoane care il cunosc pe cel evaluat;
- Completarea de liste (ex. de bifare, de comportamente ponderate) de către
persoane care il cunosc pe cel evaluat (ex. şef direct, coleg etc.)

II. Metodele pentru prelucrarea datelor culese despre cei evaluaţi in scopul formulării descrierilor
pot fi clasificate după mai multe criterii.
A. In funcţie de numărul persoanelor evaluate concomitent avem:
- Metode care evaluează o mulţime de persoane (ex. metoda comparării pe perechi,
metoda distribuirii forţate folosite in selecţie / evaluare de personal);
- Metode care evaluează o singură persoană (ex. scale de evaluare, chestionare, teste)
B. In funcţie de instrumentele utilizate avem:
- Metode care utilizează instrumente de evaluare care ghidează evaluatorul in
realizarea descrierilor (ex. scale, chestionare etc.);
- Metode care nu folosesc nici un fel de instrument pentru formularea
descrierilor (ex. metoda nominalizărilor folosită in organizaţii)
C. In funcţie de componenţa grupului de evaluatori:
o Metode care servesc la evaluarea concomitentă a unui grup de evaluare:
- Metode in care fiecare evaluat este şi evaluator pentru toţi ceilalţi (ex.
in evaluarea intre “egali” folosită in evaluarea personalului);
- Metode in care toate persoanele din grup sunt evaluate de o persoană
sau mai multe din afara grupului (ex. metode de ierarhizare a
persoanelor);
o Metode care servesc la evaluarea unei singure persoane:
- Evaluarea unei persoane de către alta (evaluator, coleg, şef etc.) pe
baza unui instrument de evaluare;
- Autoevaluarea persoanei pe baza unor instrumente specifice.

Alegerea metodelor de evaluare este dependentă de (Horghidan 1997):

- Criteriul folosit la evaluare – de exemplu inteligenţa se măsoară folosind teste şi scale de
evaluare, in timp ce complexele se evidenţiază prin observaţie şi convorbire;

11
 - Scopul evaluării – de exemplu evaluarea potenţialului cognitiv se face cu precădere prin
teste in cazul selecţiei de personal şi preponderent prin scale de evaluare, atunci când
scopul este instituirea unui program educaţional-recuperator;
- Vârsta persoanei evaluate – unele metode nu sunt potrivite pentru evaluarea copiilor, in
timp ce altele nu pot fi aplicate pentru evaluarea persoanelor vârstnice.

Adecvarea metodelor şi instrumentelor de evaluare psihologică la scopul evaluării şi

caracteristicile particulare ale persoanei / persoanelor (când este vorba de un grup) reprezintă
una din premisele esenţiale ale unei evaluari reuşite.

4. TESTUL PSIHOLOGIC –
INSTRUMENT DE BAZA IN EVALUAREA PSIHOLOGICA

Testul este un instrument al metodei experimentale, folosit ca instrument principal în

investigaţiile cu caracter aplicativ ale psihologiei. Aurel Clinciu (2005:11) apreciaza că centrul de
greutate al psihodiagnozei trebuie să rămână testarea psihologică, intrucât „testul psihologic rămâne
instrumentul cel mai tehnic şi cel mai rafinat, cu o evoluţie neegalată de niciuna dintre celelalte
metode, generând o adevarată ştiinţă legată de construcţia şi aplicarea sa”. Testele, psihologice sau
de cunoştinţe, sunt utilizate peste tot în lume în scop de diagnoză, consiliere, selecţie şi repartiţie
(clasificare) profesională sau şcolară etc.

Scurt istoric
Începuturile testării psihologice se pierd în antichitate. Cu patru mii de ani în urmă, în
Imperiul Chinez se utilizau teste de cunoştinţe pentru selecţia funcţionarilor publici. În Evul
Mediu, universităţile din Europa foloseau o serie de teste pentru promovarea studenţilor în ani
superiori de studii. Însă testele psihologice construite pe baze ştiinţifice datează doar de
aproximativ o sută de ani. Apariţia lor este legată de constituirea psihologiei ştiinţifice, în a doua
jumătate a secolului trecut, şi odată cu acest pas, constituirea metodelor psihometrice de
evaluare. Contribuţii importante în domeniul psihometriei au adus Ernst Weber, Gustav Fechner
şi Hermann Helmholz în Germania, prin preocupările lor pentru măsurarea precisă a
fenomenelor psihice, pentru punerea la punct a tehnicilor de analiză a reacţiilor şi pentru
utilizarea metodelor matematice în interpretarea rezultatelor.

12
 Primul laborator de psihologie experimentală a fost înfiinţat în anul 1879 la Leipzig de
Wilhelm Wundt (1832 – 1920). Pe de altă parte Francis Galton publica în revista “Brain”
articolul “Psychometric Experiments” în care afirma necesitatea utilizării metodelor cantitative
în ştiinţele umane şi introducea termenul “psihometrie” definit ca: “arta de a impune operaţiilor
spiritului măsura şi numărul” (Meuris, 1985).
În 1890, psihologul american James Mc Keen Cattell (1860 – 1944), publica în revista
engleză “Mind” articolul “Mental tests and measurements” în care este pentru prima oară
menţionat termenul “test” asociat cu cel de “măsură”, în sensul de “serie de probe psihologice
utilizate pentru a studia diferenţele individuale”.

Definiţie
Testul psihologic reprezintă – după P. Pichot – “o situaţie experimentală standardizată,
servind drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparaţie
statistică cu acela al unor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce permite clasificarea
subiectului examinat fie cantitativ, fie tipologic” (Neveanu 2000:27). Prin conţinutul său, testul
acoperă practic numai un fragment din situaţiile reale; el constituie întotdeauna numai un
decupaj din activitatea generală a subiectului. În termeni mai precişi :”un test psihologic este, în
esenţă, o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament”. Această
caracterizare enunţă totodată o constatare, dar şi o cerinţă.
Orice test psihologic concretizează cunoştinţele dobândite în cercetarea psihologică
referitoare la domeniul respectiv (inteligenţă, creativitate, aptitudini tehnice etc.). Cum aceste
cunoştinţe se îmbogăţesc necontenit, înseamnă că şi probele psihologice urmează să fie mereu
amendate, încorporând achiziţiile cercetării ştiinţifice. Utilizarea unui test, pe lângă tehnicitatea
aplicării, presupune cunoaşterea datelor psihologice care fundamentează proba şi permite
interpretarea corectă a rezultatelor. Cum este şi firesc, aplicarea testelor impune o competenţă
precisă, care îmbină o anumită tehnicitate cu fineţea observaţiei.
O precizare este esenţială: testul, ca mijloc de evaluare a prestaţiei sau conduitei umane,
se elaborează pe bază statistică. Rezultatul obţinut de o persoană la o probă standardizată, capătă
semnificaţie prin raportarea sa la rezultatele obţinute de un grup mai larg – grupul de referinţă –
prin examinarea căruia în condiţii identice se stabileşte un tabel de norme sau o tipologie.
Aşadar, un test psihologic este inseparabil de tabelul de norme sau cadrul de clasificare oferit de
o tipologie. Situarea persoanei examinate în acest cadru de clasificare – expresie a grupului de
referinţă – constituie scopul final al testării.

13
Caracteristicile definitorii ale testelor psihologice
Toate testele psihologice bune au în comun trei caracteristici (McIntire & Miller, 2010):
1. Un test psihologic bun trebuie să surprindă un eșantion reprezentativ de comportamente ce
pot măsura o însușire sau prezice un rezultat. Aceasta garantează că testul măsoară ceea ce
spune că măsoară.
2. Un test psihologic bun include eșantioane de comportament care sunt obținute în condiții
standardizate. Ceea ce înseamnă că, un test trebuie să fie administrat în același mod tuturor
persoanelor. Rezultatul la un test poate fi influențat, pe lângă însușirea, caracteristica sau
trăsătura evaluată și de alți factori ce țin de: mediu (ex. Temperatura, lumina camerei), de
examinator (ex. atitudinea examinatorului, modul de prezentare a instrucțiunilor testului), de
examinat (ex. boala, oboseala) și de test (ex. claritatea întrebării). Deși pot fi standardizați
factorii ce țin de test, de examintaor, de mediu, este dificil să se standardizeze factorii ce țin
de persoana examinată (ex. ce fac participanții la test cu o noapte înainte de testare).
3. Un test psihologic bun are reguli clare de punctare, astfel încât toți examinatorii să puncteze
testul în același mod.
Standardizarea testului este calitatea statistică ce exprimă uniformitatea lucrului cu testul,
uniformitate ce decurge dintr-un ansamblu de norme bine precizate şi care trebuie respectate. Din
chiar definiţia sa, testul ni se propune ca un instrument standardizat sub trei aspecte: conţinut,
aplicare şi interpretare.
Standardizarea depinde de o serie de factori, cum ar fi:
- uniformitatea stimulilor prezentaţi pentru a provoca reacţiile subiectului (sarcină
identică pentru toţi);
- uniformitatea instructajului dat subiecţilor în legătură cu sarcina care trebuie
executată;
- respectarea timpilor de lucru prezenţi pentru rezolvarea sarcinii şi notarea precisă a
timpului de lucru al fiecărui subiect dacă timpul nu se măsoară (acest lucru are o
valoare simptomatică);
- uniformitatea modului de cotare a reacţiilor (răspunsurilor) astfel încât subiec-
tivitatea examinatorului să intervină cât mai puţin;
- uniformitatea interpretării rezultatelor în funcţie de procedee statistico-matematice
precise.
În concluzie, standardizarea este o cerinţă statistică prin care se urmăreşte uniformizarea de
ansamblu a examenului psihologic pe baza de test. Nivelul standardizării exprimă gradul de

14
obiectivitate al testului şi, prin urmare, există o cerinţă permanentă în psihodiagnoză şi
psihometrie pentru creşterea sa.

Deși toate testele psihologice au cele trei caracteristici definitorii menționate, nu toate le
manifestă în același grad: unele teste pot include eșantioane de comportament mai reprezentative
decât altele; unele teste, precum cele aplicate în grup pot răspunde mai bine cerinței de
administrare în condiții standardizate, decât testele administrate individual; unele teste pot avea
reguli bine definite de punctare (ex. răspunsul a – se cotează cu 0 puncte, b – 1 punct, c – 2
puncte), iar altele pot avea doar repere generale (ex. la întrebări care includ scurte răspunsuri
cotarea poate preciza: „se acordă un punct pentru fiecare concept menționat și definit”).

Prezumţiile testelor psihologice

În momentul în care folosim testele psihologice trebuie să formulăm mai multe prezumții
(McIntire & Miller, 2010):
 Testele psihologice măsoară ceea ce spun că măsoară, ceea ce reprezintă validitatea
testului: dacă un test spune că măsoară abilitatea mecanică și folosim acel test, trebuie să
presupunem că într-adevăr măsoară abilitatea mecanică.
 Comportamentul unui individ și , în consecință, scorurile la test rămân de regulă
stabile în timp, ceea ce reprezintă fidelitatea testului: dacă un test este administrat la o
anumită dată și apoi îl administrăm din nou, la o dată ulterioară (ex. 2 săptămâni mai
târziu), trebuie să presupunem, în funcție de ceea ce măsurăm, că persoana examinată va
obține un scor similar în ambele dăți; dacă măsurăm o trăsătură stabilă (ex. extraversia)
trebuie să acordăm mai multă atenție acestei presupuneri, iar în cazul altora, cum ar fi
dispoziția afectivă, nu ne putem aștepta să manifeste prea mare stabilitate.
 Subiecții înțeleg itemii testelor în mod similar: spre exemplu, dacă le cerem să
răspundă cu „adevărat” sau „fals” la itemul „Sunt aproape mereu sănătos” trebuie să
presupunem că toți subiecții interpretează „aproape mereu” în mod similar.
 Subiecții vor relata cu acuratețe despre ei înșiși, despre personalitățile lor, despre ceea
ce le place și ce nu: presupunem că examinații au abilitatea de a se autoanaliza și de a-și
relata exact gândurile și sentimentele.
 Subiecții își vor dezvălui cu sinceritate gândurile și sentimentele: chiar dacă oamenii
sunt capabili să relateze corect despre ei înșiși, pot alege să nu facă acest lucru și să
răspundă așa cum cred ei că se așteaptă examinatorul sau mint pentru a influența
rezultatul testului. Din acest motiv, unele teste au inserați itemi de verificare a validității.

15
 Scorul pe care îl obține un individ la un test este egal cu adevărata sa abilitate plus o
oarecare eroare; această eroare poate fi atribuitătestului însuși, examinatorului,
examinatului sau mediului: ceea ce înseamnă că scorul la un test poate reflecta nu
numai însușirea ce dorim să o măsurăm, ci și aspecte ca imprecizia formulării întrebării,
erori în administrarea testului, oboseala examinatului etc. Astfel, când evaluăm rezultatul
al un test trebuie să presupunem că acesta va include și o oarecare eroare. Pe de altă
parte, constructorii de teste adresează o parte din aceste posibile neajunsuri prin modul de
concepere a testului, a întrebărilor, respectarea calităților psihometrice ale testului, cum ar
fi validitatea și fidelitatea.

16
5. TIPURI DE TESTE

Există zeci de mii de teste psihologice disponibile pe piaţă, iar specialiştii le clasifică în
diverse moduri, după criterii diferite.
Cele mai multe teste pot fi clasificate în una din cele trei categorii:
 Teste de performanţă: cer executarea unei sarcini anume, bine definite, la care
subiecţii trebuie să răspundă cât mai bine (ex. testele de inteligenţă, de abilităţi
specifice – abilitate mecanică, testele de conducere – traseu, testele şcolare.
 Teste de observare a comportamentului
 Teste autodescrptive: ex. inventarele de personalitate
În funcție de standardizare:
 Teste standardizate: au fost administrate unui grup mare de subiecţi asemănător
grupului pentru care a fost conceput testul; acest grup este numit eşantion de
standardizare,care reprezintă cadrul de referință pentru interpretarea rezultatelor la
test ale unui subiect.
 Teste nestandardizate: nu au eşantioane de standardizare; sunt construite de obicei
pentru o singură administrare, spre exemplu un test grilă de evaluare a cunoştinţelor
studenţilor.

În funcție de structură:
 Teste obiective: sunt structurate şi solicită subiecţilor să răspundă la întrebări
structurate dihotomic (adevarat / fals), la întrebări grilă etc.
 Teste proiective: sunt nestructurate, solicitând subiectului să răspundă la stimuli
nestructuraţi sau ambigui, precum propoziţii incomplete, picture abstracte, pete de
cerneală etc.

In funcţie de obiectivul urmărit testele pot fi clasificate in:

 teste de achiziţie sau de cunoştinţe : folosite în domeniul educaţional;
 teste de inteligenţă;
 teste de aptitudini specifice: evaluează potenţialul subiectului de a face faţă într-o
situaţie sau slujbă (ex. test de aptitudini mecanice, de relaţii spaţiale).
 teste de memorie;
 teste de atenţie;
 teste de măsurare a abilităţilor senzori-motorii;

17
  teste de atitudini;
 teste de interese: oferă informaţii care ajută în luarea deciziilor de carieră, fără să
urmărească să prezică reuşita;
 teste de personalitate: măsoară carecterul uman sau predispoziţiile;
 teste de temperament;
 teste de dezvoltare; etc.

In funcţie de condiţiile de administrare:

 teste individuale
 teste de grup, colective

In funcţie de tipul de activitate implicat:

 teste creion – hârtie;
 teste de performanţă bazate pe coordonarea psihomotorie, pe bază de aparate
specifice;
 teste verbale;
 teste non-verbale, proiective;
 teste computerizate (ca o tendiţă modernă in evaluarea psihologică).

In funcţie de importanţa standardizării timpului de lucru:

 teste cu limită de timp;
 teste fără limită de timp;

In funcţie de tipul de răspuns sau de criteriu:

 teste cu răspunsuri la alegere;
 teste cu răspunsuri create de subiect, libere

In funcţie de tipul de informaţie rezultat:

 teste sintetice, care oferă un rezultat global (ex. Q.I.)
 teste analitice, care permit conturarea profilului psihologic al subiectului conform
unor dimensiuni diferite.

18
 In urma aplicării testelor psihologice se redactează un protocol. Menţionăm că trebuie
ţinut cont de faptul că variabilele comportamentale pot fi influenţate de diferiţi factori
individuali, cum ar fi:
- capacitatea examinatului de a avea încredere in examinator;
- bunăvoinţa sau capacitatea examinatului de a coopera cu examinatorul pentru a
înţelege instrucţiunile scrise;
- motivaţia subiectului etc.
- prezenţa anxietăţii în rezolvarea testelor, emoţiile subiectului
- condiţia fizică (senzaţia de foame, sete, disconfort etc.);
- capacitatea subiectului de a se antrena cu atenţie pentru ceva;
Este bine ca examinatul să ştie în principiu conţinutul testului şi este dreptul lui să fie informat
asupra rezultatelor obţinute.

Pentru a evita confuziile, este important să facem distincţia între evaluarea psihologică,
testele psihologice şi sondajele sau anchetele. Evaluarea psihologică şi testele psihologice sunt
metode de a aduna informaţii importante despre oameni şi amândouă sunt folosite pentru a
înţelege şi prezice comportamentul. Însă, evaluarea este un concept mult mai larg decât testarea;
evaluarea psihologică implică metode multiple, precum interviul, observaţia şi testele
psihologice. Astfel, testele sunt doar unul din instrumentele folosite în cadrul unui proces de
evaluare. Anchetele şi sondajele se deosebesc de testele psihologice din două puncte de vedere
majore: în primul rand, testele psihologice se bazează pe reuşitele individului, iar anchetele pe
reuşitele grupului (ex. ancheta ne oferă informaţii despre grupuri şi ne ajută să luăm decizii, spre
exemplu o anchetă organizaţională poate arăta nemulţumirea angajaţilor şi nevoia de programe
de motivare); în al doilea rând, rezultatele la un test psihologic sunt adesea exprimate în termenii
unui scor general derivate sau scoruri scalate, în timp ce rezultatele anchetelor sunt raportate la
nivelul întrebării şi exprimate în procente de respondenţi care au selectat fiecare răspuns
alternativ.

19
INTERPRETAREA TESTELOR. ETALONUL SAU TABELUL DE NORME

Procedurile folosite pentru interpretarea scorurilor la teste sunt bazate pe un întreg aparat
matematic și depind de tipurile de date pe care le produce un test. Afirmațiile pe care le putem
face despre rezultatele testelor psihologice depind de proprietățile numerelor pe care le atribuim
unei însușiri, trăsături sau caracteristici psihologice. Aceste numere duc la definirea a patru
nivele de măsurare ale unui test: nominal, ordinal, de interval și de raport. Pe măsură ce trecem
de la un nivel de măsurare la altul se pot efectua mai multe operații matematice care permit să
facem mai multe afirmații referitoare la rezultatele testului.

1) Scalele nominale: reprezintă nivelul de bază al măsurării. Într-o scală nominală sunt
atribuite numere grupurilor sau categoriilor de informații (ex. 0 – femei, 1 – bărbați).
Numerele sunt etichete de identificare a datelor sau coduri, dar nu pot fi folosite în
calcule. Aceste scale se folosesc, în general, pentru date demografice, precum gen, rasă,
domiciliu, sau coduri ale unor tulburări psihice ( 1 – depresie, 2 - tulburare bipolară
etc.). Scalele nominale produc numai date categoriale, date grupate după o singură
caracteristică.

2) Scalele ordinale: sunt al doilea nivel de măsurare; în acest caz numerele sunt atribuite
pentru a ordona sau clasifica indivizii sau obiectele în constructul măsurat. O scală
ordinală indică valoarea unui individ pe baza relației sale cu ceilalți din grup (ex.
ordonarea ierarhică a stundeților în funcție de media generală).
Sunt două lucruri importante de precizat în cazul acestor scale:
(a) numărul sau rangul are înțeles numai în cadrul grupului și nu oferă nici o informație
despre grup ca întreg (ex. într-un grup media generală maximă poate foi 9.87, in altul
9.50);
(b) o scală ordinală nu dă nici o informație despre cât de strânse sunt relațiile dintre doi
indivizi (ex. studentul cu media cea mai mare poate fi despărțit doar cu 2 sutimi de
următorul).
Scalele ordinale au o utilitate limitată pentru psihologi.

3) Scalele de intervale egale: sunt al treilea nivel de măsurare. Ele au toate calitățile
scalelor de dinainte și, în plus, scorurile lor brute sunt calculate astfel încât fiecare număr
reprezintă un punct aflat la egală distanță de punctele adiacente lui. (ex. o creștere cu 1

20
 grad pe o scală de temperatură reprezintă aceeași valoare de creștere a căldurii în orice
punct al scalei; o scală în 5 trepte, unde 1 – dezacord total, 2 – dezacord, 3 – aproape de
acord, 4 – de acord, 5 – perfect de acord; presupunem că fiecare punct de pe scala
propozițiilor reprezintă o distanță egală). Avantajul unei scale de intervale egale este
acela că, pot fi calculate deviațiile medii și standard, pot fi calculate normele testului și
scorurile standard. Aceste statistici ne permit să comparăm performanța unui grup cu
performanța altui grup și scorul unui individ cu scorul altuia.

4) Scalele de raport: reprezintă al patrulea nivel de măsurare și au în plus un punct zero

care reprezintă absența totală a proprietății măsurate (ex. scala cântarului are punctual 0).
Cele mai multe măsuri ale constructelor psihologice nu îndeplinesc cerințele unei scale de
raport

Procedurile de interpretare a scorurilor testelor se bazează pe calculul unor indicatori

statistici, precum: distribuțiile frecvențelor, distribuțiile probabilității normale (curba normală),
dimensiunile tendinței centrale, dimensiunile variabilității
Scorurile brute obținute sunt scorurile primare calculate la un test psihologic. Acestea nu
sunt foarte folositoare în lipsa unor informații interpretative suplimentare. Scorurile brute sunt
convertite în scoruri standard mai semnificative, astfel încât să se poate face comparații între
scorurile testelor și să se compare scorurile convertite cu acelea ale unui grup de normare - un
grup de indivizi anterior testați.
Scorurile standard sunt unități universal înțelese în testare care permit evaluarea
performanței unei persoane în comparație cu a celorlalte care au susținut același test sau unul
similar.
Când transformăm scorurile brute cream o scală mai edificatoare. Există două tipuri de
transformări:
1. Transformările liniare: procentajele, unitățile deviației standard, scorurile z, scorurile T.
2. Transformările de arie: percentilele, staninele (cifre de la 1 la 9: scorurile stanine de 1,2 3
reprezintă de regulă performanța sub medie, 4,5,6 – medie, 7, 8 – peste medie și 9
excepțional).

Interpretarea rezultatelor unui test presupune măsurarea rezultatelor individuale prin

raportarea lor la o populaţie, la rezultatele unei populaţii cât mai reprezentative din punct de
vedere numeric şi a compoziţiei sale sub aspectul unor factori relevanţi. Această cerinţă ne duce

21
la problema etalonării testelor. Performanţele obţinute la teste în absenţa unor indici
interpretativi nu sunt operante, pierzându-şi valoarea. Semnificaţia reală a rezultatelor o putem
cunoaşte în condiţiile în care efectuăm un studiu comparativ de raportare a performanţei obţinute
la test de către un individ, la rezultatele unei populaţii de referinţă, care poate constitui un tabel
de norme, un etalon.
În sprijinul interpretării scorurilor la teste folosim normele sau etalonul. Etalonul
reprezintă performanţele standard, prelucrate statistic, obţinute de un eşantion reprezentativ de
indivizi. Din punct de vedere statistic, populaţie înseamnă orice mulţime de obiecte, fiinţe,
grupuri de fiinţe, fenomene, manifestări, observaţii delimitate cu precizie pe baza unor criterii
clare.
Populaţia de referinţă sau de bază defineşte o mulţime din care s-a extras un eşantion.
Eşantionul este partea unei populaţii a cărei reprezentativitate în raport cu populaţia din
care a fost extras permite extinderea cu o precizie determinată a concluziilor obţinute din studiul
eşantionului pe ansamblul intregii populaţii din care el a fost extras.
Lotul reprezintă o grupare de subiecţi constituită pe alte criterii decât în baza unor
tehnici de eşantionare. Astfel, putem exemplifica: o clasă de elevi, grupă de studenţi, angajaţii
unui departament. Criteriile de constituire ale unui lot sunt: vecinătatea spaţială, vârsta identică,
statutul educaţional şi profesional, etc.
Avantajele realizării unei cercetări pe eşantion şi nu pe toată populaţia se circumscriu
volumului de date culese şi prelucrate ce poate fi redus de zeci, sute, mii de ori. Aceasta asigură
executarea operativă şi reduce costurile de realizare. În plus, datorită acestor implicaţii de ordin
operaţional o cercetare completă nu este posibilă.

Eşantionarea ridică pentru statistică 2 probleme esenţiale:

o stabilirea unor tehnici de eşantionare cât mai corecte;
o stabilirea acelor proceduri de analiză statistică care să permită extinderea
rezultatelor obţinute pe eşantion asupra întregii populaţii.
Prima cerinţă se referă la tehnicile de alegere a eşantionului din cadrul populaţiei de bază
astfel încât el să reprezinte populaţia respectivă cu o precizie determinată. Aceasta înseamnă că
include în structura sa părţi direct proporţionale cu grupele ce constituie respectiva populaţie de
bază. Structura eşantionului trebuie să reproducă diversitatea calitativă a populaţiei ca vârstă,
sex, profesie, etnie, religie, etc.
Eşantionului i se calculează mai întâi numărul (N), semnificativ pentru eşantion: câţi
membri trebuie să aibă eşantionul. Pentru determinarea lor exactă există 2 tehnici: eşantionarea

22
aleatoare (extragerea din urnă la întâmplare) şi eşantionarea cu pas statistic, ce presupune
sortarea ,,în paşi” – în sensul că se extrag de exemplu din 3 în 3, din 5 în 5, din 6 în 6.
Cea de a 2-a cerinţă vizează stabilirea acelor proceduri de analiză statistică ce permit
extinderea rezultatelor de la un eşantion la o populaţie.
Generalizarea rezultatelor are totdeauna o cotă de eroare mai mare sau mai mică în
funcţie de reprezentativitatea eşantionului (corecta lui construire) cât şi în funcţie de mărimea lui.
Cu cât eşantionul este mai mic eroarea creşte pentru că există riscul ca fenomene accidentale sau
cu frecvenţă mai mică, dar reale, prezente în populaţia de bază să nu fie ,,developate” într-un
eşantion foarte mic.

7. STRATEGII DE CONSTRUIRE A TESTELOR

În construirea unui chestionar de evaluare a personalităţii există două probleme esenţiale cu

care se confruntă orice psiholog:
1. definirea constructului, deci a trăsăturii care trebuie măsurată;
2. construirea unui set de itemi prin care subiectul este „întrebat” în legătură cu acele
comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu situaţiile
relevante pentru acea trăsatura.

În mod fundamental, în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor, metodele

generale de construire a unui chestionar sunt trei:
1. metoda intuitivă sau abordarea rationala;
2. metoda criteriului extern sau metoda empirică;
3. metoda criteriului intern sau metoda factorială.
Pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii, deci
metode mixte.

Metoda intuitivă
Metoda intuitivă se bazează pe abordarea raţională a construirii unui chestionar care pune
autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt
relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. Decizia aceasta depinde de
experienţa de viaţă a persoanei, cunoaşterea psihologiei umane în general si a tipului de
probleme psihice antrenate de trăsătura-ţinta.
Un posibil demers intuitiv poate cuprinde, în genere, următorii paşi:

23
1. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi;
2. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi
3. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară
4. calculul corelatiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul
preliminar;
5. aceşti coeficienţi de corelaţie servesc drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care
prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. Datele empirice
pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor
care fie au paternuri de răspuns ambigui, fie au corelaţii semnificative cu scale care
măsoară altă trăsătură.

Avantajele metodei intuitive:

- validitatea de conţinut ridicată;
- coerenţa intrinsecă, în măsura în care un asemenea instrument este urmarea unei
consistenţe în abordare şi/sau reflectă un cadru teoretic univoc.
Dezvantajele metodei intuitive:
- omogenitatea şi conţinutul itemilor depind de abilitatea autorului de a-şi imagina şi
anticipa răspunsurile la problemele itemilor a persoanelor caracterizate prin trăsătura
respectivă.
- Este crescuta posibilitatea de a distorsiona voit răspunsurile pentru a simula ori disimula
fiind usor de anticipat raspunsul asteptat, dezirabil.

Metoda empirică
Selectia itemilor este ghidată doar de relaţia determinată empiric între itemul testului şi o
măsură-criteriu specifica. Metoda se mai numeste strategia criteriului extern.
Etapele principale ale metodei sunt:
1. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii
din diferite chestionare;
2. administrarea lor unui grup de subiecţi care difera intre ei doar la nivelul trăsăturii
evaluate;
3. determinarea, pentru fiecare lot, a frecvenţei răspunsurilor de tip “acord/dezacord”;
4. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute;
5. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectati pentru scala
preliminară;

24
 6. această scală se aplică din nou loturilor iniţiale;
7. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare, scala va fi validată pe noi laturi, cu scopul
de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare;
8. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată.
Avantajele metodei empirice:
- depăşeşte abilitatea intuitivă a unui singur om;
- reprezintă o consecinţă a comportamentului unui mare numar de persoane faţă de
conţinutul itemilor şi poate detecta itemi discriminativi care nu pot fi evidenţi de la sine.
- scalele derivate empiric pot fi mai subtile şi mai dificil de trucat decât cele raţionale.
Dezvantajele metodei intuitive:
- scădere a validităţii aparente sau de conţinut face ca scalele sa fie ceva mai greu acceptat
de subiecţi

Metoda analizei factoriale

Această metodă pune accent pe tehnici statistice care permit ca, o dată cu identificarea unui
factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului, să
construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor.
Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la:
1. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în
vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi), itemi ce par să fie
strâns legaţi de factorul vizat;
2. acesti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecti care, in paralel, sunt adesea testaţi
şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea
vizată;
3. se procedează la intercorelarea itemilor, matricea rezultată se analizeaza factorial si se obtine
o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variatiei comportamentului
subiectilor testati;
4. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultati (încărcătura factorială a
itemului);
5. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială.
Avantajele metodei analizei factoriale:
- puritatea factorilor si omogenitatea lor;
Dezvantajele metodei analizei factoriale:

25
 - pot interveni distorsiuni datorate metodei de analiza factoriala, dar exista metode de
pevenire a acestora.
Marea majoritate a chestionarelor contemporane sunt construite prin această metodă, în prezent
existând tendinţa de a fi puse sub semnul întrebării orice chestionare care nu au fost supuse
analizei factoriale.

8. CARACTERISTICI PSIHOMETRICE ALE TESTELOR: VALIDITATEA

Când alegem o procedură de măsurare a unei calităţi psihice sau a mai multora,
instrumentul de măsură utilizat trebuie să posede o serie de calităţi care să-i confere o mai mare
precizie în măsurare, încredere şi obiectivitate în rezultatele măsurării. Calităţile psihometrice ne
răspund la intrebarea „cât este de bun un test?” şi sunt date de următoarele caracteristici ale
testului:
1. Validitate
2. Fidelitate
3. Sensibilitate

CONCEPTUL DE VALIDITATE
Validitate este unul din conceptele cheie pentru practica psihologică, fiind calitatea care
afectează cel mai mult valoarea instrumentelor de măsură psihologice.
Lafon (1973) definea validitatea unui test ca fiind calitatea acestuia “de a măsura exact ceea
ce trebuie să măsoare”, iar Lindeman (1978) afirma că “validitatea unui test este dată de măsura în
care acesta îşi îndeplineşte funcţia”.
Dacă până nu de mult în definirea conceptului de validitate accentul era pus pe evaluarea
scorurilor de test ca măsură a unei caracteristici, trăsături, ulterior scorurile la un test sunt receptate
ca un predictor a ceva. Acum accentul nu mai cade pe integritatea testului, ci pe încrederea pe care o
putem avea în deducţiile pe baza scorurilor, luând în considerare întregul proces prin care s-au
obţinut aceste scoruri (Guion, 1986). Validitatea nu se mai referă atât la instrumentul în sine, ci la
interpretarea datelor furnizate de el.
Pentru accepţiunea actuală a conceptului de validitate sunt relevante definiţiile:
o Validitatea este gradul în care o anumită inferenţă făcută plecând de la un test are înţeles,
este potrivită şi utilă (Standards for Educational and Psychological Tests, 1985).
o Validitatea se referă la cât de bine realizează un studiu, o procedură sau un instrument de
măsură ceea ce se presupune că face (Graziano, Raulin, 1993).

26
 o Validitatea unui test se referă la cât de potrivite sunt interpretările descriptive,
explicative sau predictive care se dau scorurilor sale (Silva, 1993).
o Nunnally şi Bernstein (1994) definesc validitatea în termeni de utilizabilitate - "cât de
util ştiinţific" - este un instrument de măsură, dacă întradevăr acesta măsoară ceea ce şi-a
propus să măsoare.
Toate definiiţiile enumerate relevă noua semnificaţie a validităţii ca o calitate a utilizării date
rezultatelor testului, nu ca o calitate a testului. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este
necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu, 1995):
(1) Să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului: scorurile unui test pot fi măsurători ale
unei variabile construite de psihologi (construct psihologic) sau pot fi nişte valori care
trebuie să se găsească într-un anumit tip de relaţie (de obicei, relaţie liniară) cu
rezultatele unei alte măsurători.
(2) Măsurările făcute de test să fie corecte: evaluările făcute de test sunt corecte dacă
ierarhia subiecţilor realizată pe baza scorurilor testului este foarte asemănătoare
clasamentului acestora pe baza variabilei măsurate de test (ale cărei valori sunt însă
necunoscute) sau pe baza rezultatelor măsurătorii cu care se compară testul.

APA Standards (1974) precizează că nici un test nu este valid pentru toate scopurile sau în
toate situaţiile sau pentru toate eşantioanele de indivizi, motiv pentru care sunt necesare
demersuri de validare.
Validarea este procesul de investigare a validităţii, de obţinere şi evaluare a evidenţei
validităţii.

Tipuri de validări
În practica psihologică se utilizează patru categorii esenţiale de definire a validităţii
denumite cele "patru feţe ale validităţii" şi care în prezent au devenit patru strategii ale validării
inferenţelor făcute pe baza scorurilor de test (APA Standards, 1985):
1. Validitatea de conţinut
2. Validitatea conceptuală
3. Validitatea predictivă
4. Validitatea concurentă.
Standardele APA precizează că "tipurile" de validitate nu se referă la "categorii disjuncte"; nu se
poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor
sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri.

27
Validitatea testului relativă la constructul măsurat
Validitatea relativă la construct se aplică în cazul testelor care măsoară constructe psihologice,
cum sunt chestionarele de personalitate.
Constructul psihologic este "o etichetă pentru o grupare de comportamente care covariază" (Silva,
1993). El este considerat ca "o noţiune teoretică derivată din cercetare şi din alte experienţe, care a
fost construită cu scopul să explice pattern-uri de comportament observabile" (Standardele APA,
1985). Termenul de “construct” apare adesea ca sinonim pentru "concept": între cei doi termeni
există însă o deosebire, evidenţiată de Cronbach (1966): "constructul" este "o categorie creată
intenţionat pentru a organiza experienţa în enunţuri generale care se prezintă sub formă de legi". Un
construct este, deci, o noţiune elaborată şi utilizată într-un cadru ştiinţific (teoretic, metodologic sau
aplicativ). Fiecare construct psihologic este fundamentat pe o teorie, care permite descrierea şi
predicţia comportamentelor legate de el, în situaţii specifice.
Validitatea relativă la construct a testului (construct validity) este denumită şi "validitate
conceptuală" (concept validity) sau adesea "validitate ipotetico-deductivă" (Albu, 1998, Bacher,
1981).
Validarea testului relativă la constructul măsurat urmăreşte înţelegerea dimensiunilor
evaluate de test şi se ocupă ca scorurile testului să realizeze o măsurare corectă a atributului psihic
pentru care a fost construit. Numai înţelegând constructul măsurat de test se pot formula ipoteze
asupra predicţiilor pe care le face testul şi asupra relevanţei şi a reprezentativităţii conţinutului său.
Deci, validarea constructului trebuie să preceadă validarea conţinutului testului şi validarea relativă
la criteriu.
Pentru a verifica gradul în care un test măsoară bine un anumit construct, este necesar să se
realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. Operaţia numită
explicarea constructului constă din trei paşi (Murphy & Davidshofer, 1991):
- Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test.
- Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu
constructul măsurat de test.
- Se alcătuieşte câte o listă de comportamente prin care se manifestă aceste constructe.
Pentru fiecare din ele, pe baza relaţiilor dintre constructe, se decide dacă are sau nu
legătură cu constructul măsurat de test.
Operaţia de validare a testului relativă la constructul măsurat se descompune în trei componente:
- validarea materialului testului (substantive validity), care necesită specificarea
constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului;

28
 - validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity), care identifică
elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele;
- validarea externă (external validity), care urmăreşte să determine relaţiile constructului
cu alte măsurători (constructe sau variabile observate).

Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsurători
psihologice şi este denumită "validitate convergentă şi discriminantă" (Murphy & Davidshofer,
1991; Trochim, 2001). Validitatea convergentă se referă la măsura în care conceptele care ar
trebui relaţionate teoretic sunt interrelaţionate şi în realitate. Validitatea discriminativă se referă
la măsura în care conceptele care nu ar trebui să fie relaţionate teoretic, nu sunt interrelaţionate în
realitate (D.T. Campbell şi D.W. Fiske). Pentru a pretinde că instrumentul pe care îl utilizăm are
validitate de construct, trebuie demonstrate ambele tipuri de validitate.
Astfel, prin validarea testului relativă la constructul măsurat se validează atât testul cât şi
ipotezele aflate la baza sa.

Validitatea testului relativă la conţinutul său

Validitatea relativă la conţinut se analizează la testele care se utilizează pentru a estima “cum
acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte”
(Standards for Educational and Psychological Tests, 1974).
În literatura psihologică există păreri contradictorii despre ceea ce se urmăreşe prin validarea
testului relativă la conţinut. Opinia lui Anastasi (1976), concordantă şi cu standardele APA, arată că
acest tip de validare implică "examinarea sistematică a conţinutului testului pentru a determina
dacă el acoperă un eşantion reprezentativ din domeniul de comportamente pe care testul în cauză
trebuie să îl măsoare". Itemii testului reprezintă un eşantion extras dintr-o populaţie largă de itemi
posibili care definesc ceea ce testul trebuie să măsoare. Dacă eşantionul este reprezentativ pentru
populaţie, atunci se admite că testul are validitate relativă la conţinut (Gregory, 1992). Silva (1993)
arată că trebuie luat în considerare nu numai conţinutul itemilor testului ci şi procesul utilizat de
subiect pentru a ajunge la formularea răpunsului.
Adoptând punctul de vedere formulat de Anastasi (1976) paşii de urmat în analiza validităţii
relative la conţinutului unui test sunt:
- Definirea şi descrierea detaliată a domeniului de conţinut al testului; proiectarea unui
eşantion reprezentativ de itemi aferenţi testului;
- Analiza itemilor testului – sunt eliminaţi itemi care nu se referă la comportamente
cuprinse în domeniul de conţinut;

29
 - Evaluarea itemilor de test rămaşi de către un grup de experţi în ceea ce priveşte relevanţa
şi referirea la domeniul de conţinut al testului;
- Experimentarea testului proiectat şi analiza de itemi.
Procedura nu este simplă, fiecare pas presupune parcurgerea unor demersuri statistice adecvate care
combină adesea validitatea de conţinut cu validitatea de construcţie (Landy, 1989).
Validarea relativă la conţinut nu reprezintă o validare în sensul definiţiei date de APA
Standards (1985), fiind o simplă analiză a testului în privinţa clarităţii, a reprezentativităţii şi a
relevanţei conţinutului său. Validitatea relativă la conţinut se impune în cazul testelor utilizate la
măsurarea unui atribut ce nu poate fi exprimat printr-un construct (Murphy, Davidshofer, 1991), în
cazul testelor de cunoştinţe, când nu există un criteriu extern potrivit pentru a analiza validitatea
relativă la criteriu; în cazul testelor care verifică deprinderi sau cunoştinţe însuşite în cadrul unui
program de instruire etc.

Validitatea testului relativă la criteriu

Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la
scorurile testului - numit în acest caz predictor - concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte
măsurări - numită criteriu.
Dacă testele sunt utilizate pentru a se lua decizii, validarea relativă la criteriu urmăreşte
dacă deciziile bazate pe scorurile testului coincid cu cele care se referă la valorile variabilei
criteriu, despre care se presupune că permite luarea unor decizii corecte.
În teoria testelor psihologice, criteriul este “o variabilă pe care încercăm să o prevedem
în general cu ajutorul testelor” (Grand dictionnaire de la psychologie, 1994). Criteriul este “o
măsură a nivelului de performanţă exprimată în termeni cantitativi, bazată pe o descriere
completă a muncii prestate”. Problema criteriului poate fi foarte simplă dacă munca generează
ceva cuantificabil.
Variabila criteriu poate fi unidimensională sau multidimensională, cu valori cantitative
sau/şi calitative. În selecţia profesională o variabilă criteriu poate fi constituită din calificativul
obţinut pentru o performanţă anterioară, rezultatele unei probe de lucru (cu valori cantitative),
dar şi unele date demografice (apreciate dihotomic, de exemplu sexul, starea civilă etc.).
Pentru ca aprecierea să fie corectă, criteriul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
(Albu, 1998):
- Să fie relevant pentru activitatea sau caracteristica la care se referă; ordinea
subiecţilor determinată pe baza valorilor criteriului trebuie să corespundă ordinii reale
a acestora în privinţa succesului obţinut în activitatea respectivă sau a mărimii

30
 caracteristicii măsurate. Variabila criteriu trebuie să ia valori într-o mulţime total
ordonată ori să realizeze o măsurare pe scală ordinală, de interval sau de raport. De
obicei se preferă criteriile cu valori cantitative.
- Să fie fidel – să concorde cu diverse evaluări ale performanţelor la care el se referă,
făcute la momente diferite şi/sau cu alte instrumente similare de măsură. Pentru
verificarea acestei condiţii se iau în considerare coeficienţii de corelaţie.
- Să fie practic – să nu coste mult, să fie acceptabil pentru cei care doresc să îl utilizeze
la luarea deciziilor. Criteriul trebuie să includă principalele aspecte care sunt avute în
vedere la aprecierea performanţei sau a mărimii caracteristicii măsurate.
- Să fie exprimat în aceleaşi unităţi sau în unităţi comparabile pentru toate persoanele.
- Pentru criteriile multidimensionale, valoarea criteriului pentru fiecare persoană
trebuie să reflecte importanţa diverselor componente şi nivelul individului la fiecare
dintre ele.
Aprecierea validităţii relative la criteriu se face în mod obişnuit prin intermediul a două abordări
strategice: validarea predictivă şi validarea concurentă.

Validarea predictivă
Validarea predictivă se aplică când scorurile testului sunt folosite pentru a prezice valorile
pe care o anumită variabilă le va avea în viitor. Validitatea predictivă are ca obiectiv determinarea
gradului de eficienţă a unui test în prognoza comportamentului unei persoane într-o anumită situaţie
dată. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la un criteriu, în
general, de eficienţă profesională/şcolară, după un interval de timp mai lung sau mai scurt.
Pentru validarea predictivă se folosesc loturi neselecţionate: toate persoanele cărora li s-a
administrat testul urmează acelaşi tratament şi vor fi prezente la evaluarea variabilei criteriu. În
acest fel, în lotul de subiecţi care serveşte la compararea testului cu criteriul vor exista atât scoruri
mari cât şi scoruri mici la test.
Validarea concurentă
În practică determinarea validităţii predictive se dovedeşte a fi o activitate greu de realizat.
Sunt foarte reduse cazurile în care să fie posibilă, de pildă, examinarea psihologică a unor candidaţi
în scop de angajare, angajarea lor şi apoi, după un anumit timp, să se evalueze reuşita lor
profesională şi să se determine capacitatea predictivă a testului utilizat.

31
Coeficientul de validitate si interpretarea lui
Coeficientul de validitate este un coeficient de corelaţie care demonstrează existenţa unei
relaţii între scorurile unui test şi scorurile care definesc rezultatele unei măsurători considerate drept
variabilă criteriu. Este un indice statistic care relevă gradul de asociere dintre două variabile.
Corelaţia dintre variabila predictor şi variabila criteriu se referă la ceea ce obişnuit este numit
"coeficient de validitate".
Coeficienţii de corelaţie utilizaţi pot fi corelaţia liniară sau metoda Pearson, alţi
coeficienţi aleşi în funcţie de natura variabilelor studiate cum ar fi tipul acestora, mărimea
eşantionului, forma distribuţiei. Corelaţia rangurilor prin metoda Spearman se poate folosi în
contextul utilizării unei evaluări prin ierarhizare.
Se apreciază că un test are validitate bună atunci când coeficientul de validitate este
mare. Hull (Guilford, 1965) a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are
un coeficient de validitate mai mare de .45. Murphy şi Davidshofer (1991) apreciază că un test
bun rareori poate da, cu un criteriu important, un coeficient de corelaţie mai mare de .5. Există
rare cazuri când coeficientul de validitate depăşeşte .30 sau .40 (Nunnally & Bernstein, 1994).
Explicaţia autorilor este că oamenii au o structură prea complexă ca să se poată estima cu o
precizie suficient de mare eficienţa lor profesională prin intermediul unor teste, oricât de bine ar
fi acestea proiectate. În aceeaşi măsură, la fel de distorsionate sunt şi măsurătorile la criteriul prin
care măsurăm performanţele într-un domeniu sau altul de aplicaţie.

9. CARACTERISTICI PSIHOMETRICE ALE TESTELOR: FIDELITATEA ŞI

SENSIBILITATEA

Conceptul de fidelitate în teoria testelor se referă la consistenţa, stabilitatea în timp a

performanţelor scorurilor la teste.
Fidelitatea este "gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile, adică
măsura în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură" (APA Standards, 1985).
Tehnicile prin care se studiază consistenţa măsurătorilor făcute prin teste, indiferent că este
vorba despre teste de aptitudini, inventare de personalitate sau teste de cunoştinţe, sunt cunoscute
sub denumirea de tehnici de estimare a fidelităţii.
Măsurătorile pe care le efectuăm când este vorba de factorul uman, nu sunt niciodată
perfect stabile sau consistente. Comportamentul uman fluctuează de la un moment la altul şi de
la o situaţie la alta. Teoriile fidelităţii testelor au fost proiectate cu scopul de a estima efectele

32
instabilităţii preciziei măsurărilor psihologice. Un test este considerat fidel atunci când este
precis, lipsit de erori de măsură şi orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă
a acestuia, condiţiile de administrare fiind astfel stabilite încât erorile de măsură la cele două
teste, pentru orice persoană, să fie independente (Albu, 1998).
Scorurile de test variază în funcţie de rezultatele a doi factori: variabilitatea scorurilor
adevărate şi variabilitatea erorilor de măsurare. Dacă procedura de testare şi testul însuşi însumează
un număr mare de erori, influenţând performanţele subiecţilor, scorurile la test vor fi inconsistente;
la o repetare a sesiunii de testare, scorurile vor fi diferite, adică, nu vor fi stabile. Dacă erorile de
măsurare au un efect redus asupra scorurilor la test, testul va reflecta preponderent aspecte
consistente ale performanţei subiecţilor etichetate ca "scor real" sau "scor adevărat".
În practică, coeficienţii de fidelitate pot servi unuia sau ambelor obiective:
(1) la estimarea preciziei măsurării realizate de o procedură particulară cum ar fi aceea a
unui instrument de măsură ori test psihologic;
(2) la estimarea consistenţei performanţei unei proceduri de măsurare.
După Wesman (1952) este posibil să avem performanţe nefidele din partea unei persoane
la un test considerat ca fiind fidel, dar obţinerea de performanţe fidele la un instrument nefidel
este un lucru imposibil. Pitariu & Albu (1996) fac precizarea că nu vorbim despre fidelitatea unui
instrument de măsură, ci despre fidelitatea acelui test aplicat la o anumită populaţie şi în anumite
condiţii. Fidelitatea testelor psihologice are repercusiuni nemijlocite asupra deciziilor pe care
psihologul le ia cu privire la oameni.

Metode de evaluare a fidelităţii

Estimarea fidelităţii urmăreşte să determine cât de mult din variabilitatea scorurilor
observate la un test este atribuită erorilor de măsurare şi cât de mult este ea atribuită variabilităţii
scorurilor adevărate.
Coeficienţii de fidelitate care se calculează pentru un test variază în funcţie de ceea ce
măsoară testul şi condiţiile în care a fost administrat. Literatura de specialitate recomandă utilizarea
următoarelor metode de calcul a fidelităţii:
 Metoda test-retest - utilizată în calculul coeficienţilor de stabilitate pentru scorurile
obţinute în două instanţe de testare cu aceeaşi probă; arată cât de stabile sunt scorurile în
timp.
 Metoda înjumătăţirii (split-half) - produce un coeficient de echivalenţă, fiind o variantă a
metodei testelor paralele.

33
  Metoda analizei consistenţei interne - coeficientul de fidelitate se calculează pe baza
analizei consistenţei interne a unui test administrat o singură dată. Din această categorie
fac parte coeficienţii  al lui Cronbach, 3 al lui Guttman şi coeficienţii Kuder-
Richardson (KR-20 şi KR-21)

Coeficienţi de fidelitate inter-evaluatori

În cazul testelor pentru care cotarea nu este obiectivă, evaluatorul devine o componentă a
procesului de măsurare realizat cu ajutorul testului. Chiar dacă evaluatorii îndeplinesc condiţiile
de cunoştinţe şi experienţă pentru a putea avea calitatea de “evaluator”, apar cu siguranţă
diferenţe în ceea ce priveşte aprecierea pe care o fac. Pentru a verifica măsura în care scorurile
testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea, se calculează coeficientul de corelaţie liniară
între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. Astfel rezultă coeficientul de
fidelitate inter-evaluatori.
La momentul alegerii metodei de estimare a fidelităţii unui test trebuie să ţineam cont de
ceea ce măsoară testul, de scopul pentru care va fi folosit şi de condiţiile concrete în care se poate
face testarea, dacă există sau nu posibilitatea administrării repetate a testului, dacă există forme
paralele ale testului etc. (Albu, 1998).

Interpretarea coeficienţilor de fidelitate

Dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale, este de preferat testul care
are cea mai mare fidelitate. Dar, pe de o parte, testul cel mai fidel poate fi şi cel mai scump sau mai
dificil de administrat. Pe de altă parte, caracteristicile testelor sunt rareori egale.
Este imposibil să se specifice un nivel minim care să fie impus coeficienţilor de fidelitate ai
tuturor testelor. Murphy şi Davidshofer (1987) formulează următoarele recomandări:
- se vor cere niveluri înalte de fidelitate acelor teste care sunt folosite pentru a se lua
decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe
categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei;
- se vor accepta niveluri scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a
lua decizii preliminare, nu finale şi în cazul testelor care împart persoanele într-un
număr mic de categorii, pe baza unor diferenţe individuale mari.
T.L. Kelley (Guilford, 1965) sugerează că, în general, pentru a discrimina bine între indivizi,
un test trebuie să aibă un coeficient de fidelitate de cel puţin .94 (fiind pătratul unui coeficient de
corelaţie, coeficientul de fidelitate este cuprins întotdeauna între 0 şi 1). Alţi autori admit valoarea

34
minimă de .90. Există, însă, mai multe teste foarte utile cu coeficienţi de fidelitate mai mici de .80.
În practică ne aşteptăm la coeficienţi de fidelitate cuprinşi între .70 şi .98 (Guilford, 1965).

SENSIBILITATEA
Este calitatea statistică a testului care defineşte fineţea discriminativă a acestuia, adică numărul
de clase pe care îl permite în cadrul unui grup. Altfel spus, sensibilitatea ţine de capacitatea
testului de a diferenţia cât mai mult pe o plajă cât mai largă indivizii testaţi între ei. Un test este
cu atât mai sensibil cu cât împarte în mai multe categorii indivizii, aceasta desigur în concordanţă
şi cu diferenţele reale care există între ei.

Manualul testului
Predicţia psihologică bazată pe teste a cunoscut o dezvoltare ştiinţifică riguroasă.
Calitatea unui test de a fi valid şi fidel reprezintă criterii esenţiale pe care trebuie să le urmărim
atunci când alegem să folosim o probă psihologică într-un anumit scop, în vederea fundamentării
unei decizii. Un aspect important legat de utilizarea testelor şi procedurilor de testare psihologică
se referă la calitatea intrinsecă a acestora. În această idee, un test nu este lansat pe piaţă fără ca
anterior acesta să nu fi fost verificat. Se pretinde ca orice test să fie deci însoţit de un manual de
utilizare. Manualul testului este cel care ne dă toate detaliile şi condiţiile de utilizare şi eficienţă a
testului. Acest manual trebuie să conţină:
 Baza conceptuală a testului
 Datele psihometrice aferente construcţiei testului
 Norme şi standardele de interpretare
 Valoarea şi limitele testului în cauză
 Studii de caz, anexe cu studii de validare, studii critice etc.

35
10. FOLOSIREA TESTELOR ÎN DIVERSE MEDII.
TESTAREA POPULAȚIILOR SPECIALE

Testele psihologice sunt folosite în domenii diverse, educațional, clinic, consiliere /

psihoterapie, organizațional, juridic etc. Pe lângă cunoașterea fundamentelor testării
psihologice, în continuare vor fi discutate câteva aspecte specifice mediului educațional,
clinic și de consiliere și organizațional.

Utilizarea testelor în mediul clinic și de consiliere

Finn și Tonsager (1997 în McIntire & Miller, 2010) definesc folosirea evaluării în
practica clinică în termenii a trei modele: modelul culegerii informațiilor, modelul terapeutic
și modelul tratamentului diferențiat.
Modelul culegerii de informații se folosește pentru a stabili un diagnostic și a facilita
comunicarea. Testele folosite furnizează o comparație standardizată între persoane similare și
îi permit evaluatorului să facă predicții în ceea ce privește comportamentul clientului în afara
mediului de evaluare. Pe baza rezultatelor pot fi identificate tulburări și concepe un program
de intervenție individualizat.
Modelul terapeutic de evaluare folosește informațiile de evaluare pentru a încuraja
autodescoperirea și dezvoltarea, a furniza clienților noi informații și experiențe pe baza
cărora să poată face schimbări în viața lor. Procesul de evaluare și dialogul pe care îl
generează reprezintă o intervenție în vederea unei schimbări pozitive.
Modelul tratamentului diferențiat folosește evaluarea în scop de cercetare. Se aplică în
cazul tipurilor de cercetare pretestare – posttestare, în care unui grup de clienți i se
administrează un test psihologic înainte și după o intervenție pentru a stabili dacă aceasta a
determinat o schimbare în comportamentele sau atitudinile lor.
Din perspectiva acestor trei modele de evaluare, consilierii tind să folosească modelul
terapeutic, în timp ce psihologii clinicieni mai degrabă pe cel de culegere de informații.
Evaluarea în domeniul clinic și al consilierii se face pe bază de interviu clinic, teste de
personalitate structurate (ex. 16 Factori Primari, CPI), tehnici proiective (ex. testul arborelui,
persoanei, Rorschach), teste neuropsihologice (ex. de dezvoltare a copilului, de temperament,
de inteligență), teste de evaluare psihopatologică (ex. teste de depresie, anxietate).

36
Utilizarea testelor în mediul organizațional
Pentru cele mai multe organizații, testarea psihologică furnizează o bază pentru luarea
deciziilor de selecție și angajare. Cea mai populară metodă de evaluare este interviul de
angajare. Când organizațiile suplimentează interviul cu teste psihologice care măsoară
performanța, abilitățile, competențele sau trăsăturile de personalitate, crește șansa unor decizii
bune de selecție. În ultimul deceniu testele de integritate – nu poligraful – au devenit metode larg
folosite de eliminare a candidaților cu comportamente sau atitudini indezirabile. Interviul de
angajare și testele psihologice alese trebuie să țină cont de analiza postului pentru care se face
evaluarea.
Testele cognitive sunt folosite pentru a măsura capacitățile mentale ale celui care dă testul:
abilități generale, inteligentă, raționament numeric, raționament verbal. Acestea sunt folosioare
când analiza unui post indică faptul că abilitățile cognitive sunt importante pentru o performanță
înaltă. Testele de performanță pot aduce informații despre aptitudini specifice (ex. coordonare
motrică, viziune spațială etc.), calități ale memoriei, atenției sau alte abilități necesare postului.
Inventarele de personalitate s-au dovedit predictori mai slabi ai performnaței în muncă
comparativ cu testele de perfomanță (Hunter & Hunter, 1984). Cu toate acestea studiile arată
capacitatea de predicție bună a unor teste, respectiv dimensiuni ale personalității, cum are fi:
Chestionarul 16 Factori Primari (Cattell), chestionarele construite pe modelul teoriei celor 5
factori (Big Five), Inventarul de Personalitate california etc. Deși personalitatea poate fi măsurată
și prin teste proiective sau interviu, aceste formate sunt considerate subiective și ridică probleme
în ceea ce privește validitatea și fiddelitatea.
O metodă foarte complexă de evaluare sunt centrele de evaluare, replici la ale locului de
muncă, în care li se cere candidaților să rezolve probleme specifice postului pentru care
candidează prin intermediul jocurilor de rol sau să demonstreze expertiză în ceea ce privește
funcțiile postului, cum ar fi realizarea de prezentări sau sarcini administrative. Sarcinile de lucru
sunt evaluări la scară mai mică în care candidații realizează o sarcină specifică postului. Testele
de performanță dau în general coeficienți de validitate mari atunci când sunt proiectate astfel
încât să fie reproduceri în miniatură ale locului de muncă real. Însă, trebuie menționat că metode
cenrtuluid de evaluare este foarte costisitoare, fiind folosită la noi în țară preponderent pentru
selecția în posturi de conducere sau responsabilitate crescută.

Pe lângă evaluarile cu scop de selecție, în organizații se realizează evaluări formale ale

performanței angajaților la locul de muncă, proces nunit evaluarea performanței. De obicei
supervizorul sau managerul fiecărui angajat completează un formular de evaluare a performanței

37
care presupune atribuirea de valori numerice performanței angajaților săi. Există însă metode
psihometrice specifice pe baza cărora se pot face evaluări mai obiective ale performanței
angajaților. Dintre acestea enumerăm:
 Ierarhizarea angajaților:
o Metoda evaluării forțate: când managerii își evaluează oamenii ei compară
performanța unui angajat cu performanța altor angajați (care este cel mai bun
angajat, care este cel mai bun angajat după primul și tot așa în funcție de
anumite dimensiuni sau criterii prestabilite).
o Metoda distribuirii forțate
 Scalele de evaluare

1 2 3 4 5
Performanță Scăzută Înaltă
Eficiență Scăzută Înaltă

Foarte înaltă Peste medie Medie Sub medie Scăzută

Performanță
Eficiență

 Scala fixă de evaluare a comportamentului sau scala cu ancore comportamentale:

folosește comportamentele specifice postului ca ancore pe scalele de evaluare ce
reprezintă dimensiunile postului. Evaluatorul alege categoria de evaluare bifând
comportamentele cele mai reprezentative pentru performanța angajatului pe
dimensiunea respectivă. Aceste scale furnizează evaluări mai corecte decât scalele
tradiționale de evaluare fixă precum cele de mai sus.

 Evaluarea feedback de 360o: prin această metodă angajații primesc evaluări de la cei
cu care lucrează în fiecare zi, cum ar fi managerii, colegii, subordonații și clienții; în
plus, angajații se și autoevaluează. Metoda oferă un feedback bogat persoanelor
evaluate și un grad crescut de obiectivitate, deoarece percepțiile greșite sau erorile de
evaluare realizate de către o persoană pot fi contrabalansate de opiniile altora.

38
Utilizarea testelor în mediul educațional
Educatorii iau decizii importante bazându-se pe rezultatele testelor psihologice. Aceste
decizii sunt clasificate de Thorndike, Cunningham, Thorndike și Hagen (1991 în McIntire &
Miller, 2010) în mai multe tipuri de decizii:
- Instrucționale: elaborate de profesori cu scopul de a stabili viteza de predare a
cursului (ar trebui să încetinească, so mărească ritmul)
- De sortare / notare: elaborate de profesori cu scopul de a evalua cunoștințele
elevilor;
- De diagnostic și selecție: standardizate, pe baza cărora se iau decizii de admitere;
decizii de selecție sau orientare spre programe speciale (ex. programe destinate
tinerilor talentați, celor cu probleme de adaptare etc.);
- De încadrare: standardizate, folosite pentru determinarea nivelului elevilor,
studenților (ex. evaluarea aptitudinilr matematice);
- De consiliere și orientare: standardizate, folosite în orientarea școlară sau
profesională;
- De stabilire a programului și curriculumului: standardizate, folosesc la stabilirea
succesului unui program nou introdus.

Primele tipuri de decizii – instrucționale și de notare – sunt luate cel mai adesea de
profesorii care folosesc testele care le-au dezvoltat, de cele mai multe ori nestandardizate.
Următoarele tipuri – de diagnostic, de selecție, de încadrare, de consiliere și orientare, de
stabilire a programului și curriculumului sunt cele dezvoltate în general de specialiști și se
bazează pe teste standardizate de aptitudini sau de asimilare a cunoștințelor.
Ca utilizatori de teste, educatorii, profesorii și specialiștii care folosesc testele în mediul
educațional (psihologi șscolari) trebuie instruiți corespunzător în ceea ce privește folosirea
corectă a testelor. Există tipuri de teste care pot fi folosite de către cadrele didactice instruite
special și altele care sunt restricționate la a fi folosite numai de specialiști psihologi.
Psihologii școlari folosesc teste de inteligență (ex. Matrici Progresive Raven, Bateria
BTPAC), aptitudini (ex. relații spațiale), abilități (ex. motorii), interese (ex. testul Holland,
Career Coach), de evaluare a personalității (ex. HSPQ, teste proiective) etc. Scopul testării poate
fi orientare în carieră, de diagnostic a unor probleme de învățare, comportamentale sau
emoționale, de evaluare clinică sau în scop de consiliere / psihoterapie.

39
TESTAREA POPULAȚIILOR SPECIALE

Persoanele cu dizabilități fizice sau psihice pot avea nevoi speciale în cazul testării, care
să necesite modificarea procesului testării. Aceste modificări pe care le face utilizatorul de teste
depind de specificul dizabilității celui care susține testul sau tipul de adaptare necesar pentru ca
persoana să poată să răspundă testului la nivelul maxim al abilităților sale.
Dintre populațiile speciale fac parte persoanele cu dizabilități fizice sau mentale, cele cu
incapacități de învățare și persoanele care provin din medii culturale diferite de cel pentru care a
fost conceput testul.
În categoria subiecțiilor cu dizabilități fizice sau mentale intră incapacitățile senzoriale
(surditatea, orbirea), incapacitățile motorii (paralizia, lipsa membrelor) și incapacitățile cognitive
(retardul mental, dizabilități de învățare și traumatisme ale creierului). În categoria dizabilităților
de învățare intră tulburările de dezvoltare a limbajului și vorbirii, tulburări de deprindere a
abilităților școlare și alte tulburări.
Când este testată o persoană cu dizabilități fizice, mentale sau de învățare standardele
etice prevăd că utilizatorul de test trebuie să își modifice testul sau interpretarea pentru a fi sigur
că dizabilitatea individului nu influențează rezultatele la test. Întrucât nu toate testele pot fi
adaptate pentru categorii de persoane cu dizabilități, sunt concepute teste alternative pentru
persoanele cu dizabilități. În scopul diagnosticării și intervenției utilizatorii de teste nu trebuie să
se bazeze doar pe scorurile la teste, ci să ia în considerare și alte surse de informații, cum ar fi
interviurile, măsurători comportamentale.
Problema diversității și a mediilor culturale diferențiate în funcție de rasă, etnie, limbă a
devenit în timp o preocupare pentru realizatorii de teste. Când sustinătorul testului deiferă de
susținătorul inițial pentru care creatorul de test a elaborat testul, scorurile minorității pot diferi
semnificativ de cele ale majorității (spre ex. un test de rationament verbal în limba engleză
administrat vorbitorilor nativi de engleză poate fi mai dificil pentru vorbitorii de engleză ca
limbă străină).
În concluzie, se solicită administratorilor de teste precauție în alegerea testelor potrivite
populațiilor speciale și interpretarea rezultatelor la test.

40
 11. MODALITĂŢI DE INVESTIGARE A PERSONALITĂŢII

Metodologia de investigare a personalităţii prezintă multe diferenţe faţă de alte niveluri

ale psihismului în general, specificitate raportată la existenţa a peste 50 de definiţii ale
personalităţii şi a identificării a mii de termeni care o definesc (G.W. ALLPORT şi H. S.
ODBERT găsesc peste 18.000 de termeni în limba engleză). De aceea, se impune o
sistematizare, iar caracteristicile exhaustive ale acestei abordări sunt greu de respectat.
Probele prin care se realizează investigarea personalităţii (în ansamblu, atât la normali,
cât şi în cadrul bolii) sunt extrem de polimorfe, alcătuite după criterii care pun accentul pe
individualitate; din aceasta decurge dificultatea cuantificării rezultatelor obţinute, pentru a nu
mai sublinia nota de subiectivitate prezentă aproape în orice încercare de investigare.
o Se apreciază că există metode subiective, în care subiectul, pentru a fi cunoscut, este pus să
vorbească despre sine. În prezent, psihologii consimt că personalitatea (măcar anumite faţete)
se poate investiga şi cunoaşte cu ajutorul anamnezei, chestionarelor şi a scalelor de
apreciere.
o Există modalităţi de investigare grupate sub genericul metode obiective – cu ajutorul cărora
se urmăreşte cunoaşterea directă a comportamentului subiectului, a diferitelor lui reacţii
perceptibile.
Cercetătorii în domeniu, în special psihologii şi medicii, fac observaţie directă şi pot
ajuta echipa de cercetare pentru reproducerea unor situaţii de viaţă, cu suficiente limite deja
cunoscute. Pentru mai multă obiectivitate în cunoaşterea personalităţii umane, a conduitelor şi
activităţii, psihologii şi medicii au apelat frecvent, în ultimele decenii, la o serie de înregistrări şi
măsurători psihofiziologice. În abordarea structurii complexe a sistemului de personalitate,
aceste date sunt recoltate, în special (realizând o notă de mai mare individualitate), în condiţii
care provoacă un conflict ori o situaţie emoţională reprezentativă, caracteristică psihică generic
umană sau personală.

Chestionarele / Inventarele de personalitate

Chestionarele/Inventarele intră în categoria metodelor de auto-evaluare (self-report), prin
care subiectul dă informaţii despre starea sa de sănătate fizică şi psihică şi despre
comportamentele sale în anumite situaţii. Ele măsoară interesele, motivaţia, dimensiuni ale
personalităţii, valori, atitudini.
Construcţia chestionarelor / inventarelor este similară cu cea a testelor psihologice, cu
diferenţa că răspunsurile se bazează pe opinii, aprecieri sau atitudini, nu pe informaţii

41
verificabile din exterior. În funcţie de construcţia şi teoria care stă la baza lor diferenţiem tipuri
diferite de chestionare / inventare: instrumente cu răspunsuri dihotomice (adevărat / fals), cu
alegere multiplă sau forţată, cu răspunsuri scalate pe o scală cu trei sau mai multe trepte (ex. de
acord, nesigur, în dezacord) sau cu răspunsuri construite (ca în chestionarele de completare a
unor propoziţii).
De obicei, inventarele se pot cota pe mai multe dimensiuni măsurate. Cotarea
răspunsurilor poate fi una ipsativă, mai mult decât una normativă. Cea normativă se referă la
interpretarea pe baza unor norme de interpretare cum ar fi scorurile standard, aşa cum apar ele
sub diferite forme (clase normalizate, cote T etc.). O interpretare ipsativă presupune compararea
scorurilor unei persoane pe o anumită scală (ex. de anxietate), cu scorurile unei alte scale (ex. de
agresivitate). Spre exemplu, nu este suficient să încercăm să prezicem fluctuaţia personalului
ştiind că un angajat se caracterizează printr-o puternică trebuinţă de siguranţă, ci probabil este
mai important să ştim forţa acestei trebuinţe relative la alte trebuinţe ale acestuia, cum ar fi
trebuinţa de prestigiu sau de realizare deplină a propriilor potenţialităţi (self-actualization). Au
fost cazuri când scorurile ipsative s-au dovedit a fi valide, în timp ce cele normative, nu (Guion,
1998). Cotările ipsative sunt mai rare, aceasta deoarece există o serie de probleme tehnice de
utilizare a lor. Cele mai multe analize statistice pretind o independenţă operaţională a
variabilelor, ori scalele ipsative nu sunt independente. În mod obişnuit, scalele normative şi cele
ipsative nu pot fi combinate într-o analiză de regresie. Pentru a putea compara scorurile a două
sau mai multe scale, este necesară folosirea aceluiaşi tip de scală de măsură.
Cele mai frecvent întâlnite teste, chestionare / inventare de personalitate sunt:
 Inventarul de Personalitate Multifazic Minnesota (Minnesota Multiphasic Personality
Inventory - MMPI) - este cu precădere un test de evaluare clinică care măsoară nouă
sindroame psihiatrice. Este un inventar cu răspunsuri scalate (oferă 3 opţiuni - "adevărat",
"fals", "nu ştiu"); include un număr foarte mare de itemi. Din considerente de
intruzivitate a unor întrebări inventarul a fost revizuit şi a apărut forma MMPI-2 (1990),
din care au fost eliminaţi anumiţi itemi. Pentru selecţia de personal MMPI poate fi folosit
doar ca metodă de screening; în acest sens este utilizat în SUA pentru evaluarea ofiţerilor
de poliţie în scopul identificării personalităţilor cu probleme.
 16PF (Cattell) – chestionar multidimensional care măsoară 16 trăsături de personalitate
derivate din analiza factorială. Itemii au opţiuni de răspuns multiple, fiecare reflectând un
construct diferit. Varianta a cincea a testului – 16PF5 relevă coeficienţi de fidelitate buni,
la fel şi etaloane pentru populaţia americană şi britanică (Conn & Rieke, 1994; Schmidt,
1994). În scop de selecţie 16PF este utilizat pe scară mai largă comparativ cu Eysenck, pe

42
 considerentul unei informaţii mai ample pe care o aduce despre personalitatea
individului.
 CPI (California Personality Inventory) – chestionarul de evaluare obiectivă a
personalităţii, cu o largă penetrare interculturală, tradus şi adaptat în cca. 30 de limbi, în
România începând cu 1970. CPI a mai fost numit « varianta MMPI pentru omul
sănătos », conţine un număr relativ mai mic de itemi, mai puţin intruzivi, fiind mult mai
adaptat pentru aplicaţii organizaţionale, de orientare, selecţie, promovare, diagnoză.
Cele 20 de scale permit evaluarea eficienţei sociale şi intelectuale a persoanei ; există
scale special destinate domeniului ocupaţional, cum ar fi "Potenţial Managerial", "Orientare
spre Muncă", "Creativitate". Cercetările au demonstrat stabilitatea în timp a scalelor CPI,
fiind unul din testele creditate pentru aplicaţii în sfera psihologiei muncii şi organizaţionale.
 Chestionarele de tip "Big Five" – măsoară cei cinci superfactori "Nevrotism",
"Extraversie", "Deschidere", "Agreabilitate", "Conştiinciozitate". Există în uz curent mai
multe variante - Costa & McCrae NEO PI – R, NEO FFI – R şi ACLC (Adjective
Checklist a lui Gough). NEO PI R prezintă o versiune forma S pentru autoevaluare şi
alta, forma R pentru eteroevaluare, utilizabilă pentru a obţine validări ale autoevaluărilor.
Instrumentul este semnificativ mai mult pentru utilizare clinică şi terapeutică. Costa
(1996) face referire la existenţa mai multor studii care au utilizat NEO pentru predicţia
performanţei în muncă. Un studiu condus de Schmidt & Ryan (1993) arată că structura
factorilor este alterată când chestionarul este utilizat în selecţie, datorită factorului
« anagajatul ideal » care se manifestă alături de cei 5 obişnuiţi (an extra « ideal
employee » factor joins the usual « big five ») *.
 ACLC (Adjective Checklist) - întâlnit în selecţia personalului (Sântion & Papari,
1999), oferă o listă de 300 de adjective din care persoana evaluată va bifa pe cele care
consideră că îl caracterizează. La fel ca în cazul oricărui test şi în spatele acestui tip de
inventare se află o teorie, iar itemii se vor alege în funcţie de teoria respectivă. McCrae
(1990) găseşte că lista standard a lui Gough prezintă serioase efecte care îi limitează
capacitatea de evaluare pentru că subiecţii pot alege fie mulţi, fie puţini itemi.
 Chestionare de interese profesionale – care evaluează preferinţele persoanelor pentru
diferite activităţi şi situaţii de muncă. În ţara noastră sunt utilizate chestionarul elaborat
de Holland, adaptări ale InterOptions sau Career Coach şi altele.

43
 Percepţia psihologilor cu privire la inventarele psihologice este oarecum împărţită.
Inventarele de personalitate, pe de altă parte, au suportat numeroase critici, motivele fiind extrem
de diversificate. Dacă ne gândim numai la utilizarea chestionarelor de personalitate în angajarea
personalului, ne confruntăm cu o serie de critici cum ar fi, de pildă, încălcarea intimităţii (itemi
care pun problema apartenenţei religioase, atitudinii sexuale, aprecierilor cu privire la etnie, date
asupra unor invalidităţi etc. Pe de altă parte, inventarele de interese, mai reduse numeric, au fost
mai puţin criticate, aceste critici fiind centrate mai mult pe discriminarea de gen.

Probleme în evaluarea prin chestionare

Chestionarele / inventarele de personalitate sunt măsurări prin auto-relatare (self-report),
ceea ce face ca una din întrebările cele mai frecvente care apar să vizeze încrederea în ceea ce
subiecţii relatează despre ei, sau acurateţea cu care chestionarele pot relata ceva despre structura
personalităţii unui individ. Distorsiunile sau falsificările răspunsurilor (faking) sunt de mai multe
categorii: răspunsuri specifice dezirabilităţii sociale, obişnuinţe mai generale de prezentare a
imaginii propriei persoane (subapreciere / supraapreciere) care pot cauza distorsiuni
neintenţionate, ori lipsa capacităţii de autoapreciere.
Multe din chestionarele existente posedă scale pentru detectarea falsificării răspunsurilor:
MMPI are o "Scală de minciună", EPQ-ul de asemenea, are scala "Lie", CPI-ul posedă o
combinaţie de scale care detectează tendinţa de a falsifica răspunsurile: "Good Impression",
"Well-being" şi "Communality". Psihologul examinator este interesat în cunoaşterea nivelului de
falsificare / distorsionare a răspunsurilor la un chestionar, indiferent dacă direcţia lor este în sens
pozitiv sau negativ. El va putea face astfel ajustările de rigoare şi să-şi optimizeze decizia.

TEHNICILE PROIECTIVE
Metodele proiective se bazează pe ideea că o persoană îşi va "proiecta" propriile trăsături
de personalitate prin stimularea cu un stimul ambiguu. Ele sunt constituite din totalitatea
tehnicilor prin care subiectului i se solicită răspunsuri faţă de stimuli nestructuraţi, pe care acesta
va tinde să-i interpreteze prin prisma propriilor trăsături de personalitate.
În general, răspunsurile subiectului sunt în funcţie de sensul sugerat de stimul, de stările prin care
el trece. De asemenea, ele sunt influenţate de particularităţile personalităţii subiectului, de nivel
de cultură şi educaţie, nivel de aspiraţie, motivaţie, imagine de sine etc. Pentru o înţelegere cât
mai profundă şi pentru raţiuni de ordin metodologic trebuie să menţionăm că aspectele obiective
şi subiective din structura psihicului uman se înterpătrund, astfel că această încercare de
clasificare, mai sus prezentată conţine elemente eclectice, deşi este mult utilizată.

44
Există multiple clasificări ale tehnicilor proiective, printre care:
 tehnicile asociative mai cunoscute şi mai des utilizate sunt: experimentul asociativ-
verbal şi tehnica RORSCHACH;
 tehnici constructive – TAT sau testul apercepţiei tematice, imaginat de Murray şi
Morgan;
 tehnici de completare: prin imagini – ROSENZWEIG;
 prin fraze MICHIGAN, Rotter etc.;
 tehnici de ordonare: SZONDI (diagnostic pulsional);
 tehnici expresive: testul arborelui (KOCH); desenul figurii umane.
Intre criticile probelor proiective sunt mentionate aspecte legate de faptul că multe din aceste
probe nu măsoară trăsături specifice şi dificultăţile de validare psihometrică. În general,
evaluarea personalităţii prin tehnici proiective este respinsă în practicile de selecţie a
personalului (Pitariu, 2003), acestea fiind insă instrumente foarte valoroase in domeniul clinicii,
sănătăţii, educaţional.

12. TESTAREA COMPUTERIZATĂ

Utilizarea calculatoarelor în domeniul testării psihologice are o istorie de 50-60 de ani. La

început ele erau folosite în scopul corectării şi interpretării rapide a unui număr mare de teste,
pentru păstrarea şi analizarea rezultatelor la teste în situaţiile de examinare a unor loturi mari de
subiecţi. Apariţia primului program pentru interpretarea rezultatelor unui test a fost creat pentru
MMPI (Minnesota Multifazic Personality Inventory), datorită numărului mare de lucrări şi
cercetări pe baza cărora se analizează şi interpretează rezultatele la acest test.
În timp, evoluţia tehnicii de calcul şi necesităţile practice au dus la diversificarea
programelor destinate psihologilor. Editorii de teste oferă psihologilor variante computerizate ale
testelor pe care le distribuie, acoperind o arie din ce în ce mai mare a acestora. A devenit popular
examenul psihologic administrat pe calculator, interpretările de teste şi generarea de rapoarte
psihologice direct de către calculator pentru o gamă largă de teste care erau administrate şi
cotate clasic (ex. CPI, WAIS, WISC, MBTI etc.).

De asemenea calculatorul poate pune în aplicare ideea de "adaptare" a testului la

particularităţile subiectului, astfel încât, utilizându-se cât mai puţini itemi să se obţină cât mai multă

45
informaţie despre persoana examinată. Este vorba de examinarea psihologică asistată de calculator
şi de aşa-numitele teste psihologice adaptative.
Avantajele utilizării calculatoarelor în psihologie şi psihodiagnostic au în vedere viteza,
obiectivitatea şi flexibilitatea (Kleinmuntz & McLean, 1968).
Funcţiunile calculatorului se referă la:
 Adiministrarea testelor – în aceeaşi formă (număr de itemi, ordinea, organizarea lor)
ca în varianta clasică creion - hârtie sau în formă adaptativă.
 Calcularea scorurilor la teste - se face automat de un program special al
calculatorului;
 Păstrarea rezultatelor testărilor psihologice – oferă facilităţi de regăsire a
informaţiilor, de grupare şi analiză a lor (ex. calcule privind validitatea testului,
stabilirea de noi etaloane etc.)
 Identificarea protocoalelor invalide – unul din procedeele utilizate în acest scop
aplică teste statistice asupra succesiunilor de răspunsuri date de subiect (Huba, 1987).
 Verificarea unor ipoteze referitoare la persoana examinată – se face pe baza
comparării, prin teste statistice, a rezultatelor obţinute de aceasta la examenul
psihologic cu cele ale unui eşantion extras din populaţia căreia îi aparţine subiectul.
 Interpretarea rezultatelor și redactarea raportului psihologic - în raportul psihologic
sunt prezentate explicaţii ale scorurilor obţinute la teste sau implicaţii posibile ale
acestor rezultate.
 Formularea de întrebări pentru un interviu - calculatorul poate oferi sugestii de
întrebări pentru un interviu ce va fi purtat ulterior testării.
 Alegerea programului de instruire sau tratamentului cel mai potrivit pentru fiecare
subiect - după Albu (1998) astfel de programe sunt încă rare, reprezentând cel mai
înalt nivel de implicare a calculatorului în activitatea psihologului.

Testele asistate de computer prezintă câteva avantaje evidente faţă de testele standard
care presupun foaia de hârtie şi creionul, printre care enumerăm:
 Economia materialelor refolosibile şi a spaţiului de depozitare;
 O mai mare standardizare în ceea ce priveşte instrucţiunile de efectuare a testelor şi a
timpului repartizat;
 Calcularea rapidă şi exactă a punctajelor, eliminându-se obişnuitele erori umane şi
economisindu-se foarte mult timp, mai ales în cazul testelor al căror punctaj este greu
de calculat şi al inventariilor;

46
  Posibilitatea obţinerii în urma efectuării testului a unui feed-back prompt, obiectiv,
redat într-o manieră profesionistă;
 Posibilitatea administrării unor teste prin care pot fi măsurate variabile psihice sau
fiziologice ce nu ar putea fi investigate pe calea creion - hârtie, cum ar fi timpul de
reacţie, timpul de decizie, timpul de răspuns la fiecare item al unui chestionar etc.
 Crearea de baze de date largi care pot fi folosite cu succes în efectuarea de analize
statistice în scopul elaborării de noi norme, îmbunătăţirii calităţii testelor, elaborării
de noi teste, pornind de la cele existente.
 Programele performante iau în considerare, alături de scorurile realizate de subiect, şi
diverse date biografice.
Huba (1987) apreciază că interpretările realizate de calculator sunt foarte asemănătoare
celor produse de specialişti, şi superioare celor formulate de un psiholog începător, dacă regulile
aflate la baza algoritmului utilizat de program sunt emise de experţi sau deduse din analiza
statistică a unui număr foarte mare de rapoarte elaborate de psihologi experimentaţi.

În ciuda beneficiilor considerabile pe care le presupune aceasta nouă procedură, rămân

anumite riscuri şi probleme:
 Administratorii de teste necesită cel puţin cunoştinţe elementare de operare pe
calculator şi uneori chiar şi de programare.
 În privinţa subiecţilor există indicii care conduc la ideea că abilităţile de utilizare a
calculatorului - cel puţin viteza de tastare - sunt în strânsă legătură cu rezultatele
testelor (Russell, 1999).
 Testele asistate de computer nu sunt indicate subiecţilor cu aversiune faţă de
calculator, deoarece pot interveni erori în calcularea punctajelor, fiind afectată în
acest fel validitatea rezultatelor testelor.
 Există cercetări care arată că forma de administrare a testului are influenţă asupra
răspunsurilor date de subiecţi (Murphy, Davidshofer, 1991). Din acest motiv autorii
recomandă determinarea şi utilizarea unor etaloane separate pentru fiecare mod de
administrare a testului (M. Albu, 1998).
 Există polemici în privinţa exactităţii interpretării de către computer a rezultatelor
testelor, fiind o posibilă problemă în cazul efectuării bateriilor multilaterale de teste
sau seriilor de teste. În acelaşi sens sunt criticate interviurile administrate de
calculator, cu utilitate redusă în cazul copiilor, adulţilor cu un nivel intelectual scăzut

47
 şi al celor cu simptome psihiatrice, dar şi ca urmare a neputinţei surprinderii
mesajelor nonverbale comunicate de persoană în timpul interviului.
Criticile aduse tendinţelor de computerizare a examenului psihologic pornesc de la o discuţie
mai veche din psihologie, anume aceea a diferenţelor şi similarităţilor dintre diagnoza clinică şi
diagnoza bazată strict pe date statistice. Cele mai serioase critici au în vedere domeniul
interpretativ şi nu cel evaluativ. În interpretarea rezultatelor rămâne neajunsul că programele nu
pot utiliza informaţii accesibile numai observaţiei directe, cum ar fi reacţiile emoţionale,
nonverbale, mimica, gestica, aspecte ce adaugă ţin de fineţea interpretării calitative, clinice.
Un alt aspect subliniat de psihologi (Matarazzo, 1986, 1990, Pitariu şi Chioreanu, 1988)
se referă la lipsa de personalizare a interpretărilor computerizate care nu poartă semnătura unui
psiholog. În unele ţări s-a făcut simţită nevoia de alcătuire a unor norme deontologice în legătură
cu organizarea şi realizarea examenului psihologic asistat de calculator, norme menite să
contracareze şi să diminueze tentativele diletantiste din acest domeniu.

Testarea psihologică prin intermediul internetului

Testările psihologice prin intermediul internetului reprezintă o extindere mai recentă a

testării asistate de calculator, o tehnologie dezvoltată în decursul anilor ‘80. Această oportunitate
a fost exploatată de un număr larg de persoane şi agenţii, care oferă prin intermediul a diverse
site-uri de web numeroase teste psihologice şi chestionare, destinate unor domenii de
diagnosticare diferite: inteligenţă, aptitudini, personalitate, interese şi preferinţe vocaţionale etc.
Testarea prin intermediul internetului include toate avantajele şi dezavantajele testării individuale
asistate de computer, dar introduce factori adiţionali pozitivi şi negativi, aduce oportunităţi
profesionale interesante, punând în discuţie riscuri şi probleme noi.
Testele prin intermediul internetului sunt avantajoase în ceea ce priveşte conceperea,
revizuirea, distribuirea şi standardizarea şi oferă evaluatorului posibilitatea de a colecta un număr
considerabil de date într-un timp relativ scurt. Acest gen de teste mai este avantajos în ceea ce
priveşte efectuarea, utilizarea, punctarea şi primirea feedback-ului informaţional pentru
utilizator. În ciuda multelor avantaje ale testelor web, există şi dezavantaje, dintre care unele sunt
identice cu cele care se regăsesc în cazul testelor tradiţionale, dacă nu se iau măsuri.

Dintre dezavantajele specifice testării pe internet fac parte (Barak, English, 2002):

48
  Necesitatea ca evaluatorul, psihologul sau administratorul să deţină o anumită
experienţă în domeniul tehnologiei web.
 Participanţii la test au nevoie de acces internet.
 Posibile dificultăţile tehnologice
 Dacă testarea prin intermediul internetului se efectuează la domiciliul participantului,
este probabil nemonitorizată, existând posibilitatea ca acesta să disimuleze, să
modifice răspunsurile;
 O problemă majoră este legată de diversitatea testelor psihologice prin intermediul
internetului, variind de la metodele de evaluare legale, profesionale la testele cvasi-
psihologice, comerciale, care sunt foarte răspândite pe internet. În acest sens, este
important ca persoanele care efectuează teste psihologice prin intermediul internetului
să facă acest lucru pe un site cunoscut şi să deţină informaţii relevante asupra calităţii
psihometrice a testului. Ca o regulă generală, siturile web de testare psihologică sau
testele psihologice online nu prezintă informaţii ale studiilor cu privire la calitatea
testelor; în general, informaţiile psihometrice nu sunt disponibile.
 Una dintre caracteristicile esenţiale ale internetului este comunicarea globală, fără
frontiere, ceea ce face ca testele să fie uşor accesibile şi în alte culturi decât cea în
care şi pentru care a fost conceput testul. Rezultatele testului sunt nerelevante în cazul
subiecţilor care nu sunt incluşi în cultura în care a fost standardizat testul.
 O problemă importantă este aceea a dreptului de autor, o problemă încă nerezolvată.
În general, deţinătorul dreptului de autor doreşte să aibă controlul punctajelor şi dacă
este posibil, să conceapă versiuni electronice ale documentelor în cadrul propriei
companii. Pe de altă parte, se pot întâlni foarte frecvent teste psihologice reproduse
parţial sau în întregime din materiale autorizate şi publicate astfel pe site-uri de
internet fără a avea permisiune sau chiar fără a menţiona acest lucru.
 O preocupare des întâlnită în media se referă la siguranţa informaţiei. Dacă se
folosesc protocoalele normale de siguranţă privind serverele web, nu există un risc
mai mare ca datele colectate pe internet să fie obţinute ilegal decât în cazul altor date
electronice sau al celor înregistrate pe hârtie.
 Rezistenţă la folosirea testelor psihologice prin intermediul internetului poate fi
întâlnită de multe ori în sisteme sociale sau contexte organizaţionale conservatoare
care nu sunt receptive la forme inovatoare de testare.
Ca o concluzie a cercetătorilor care s-au ocupat de această problemă rezultă că testele prin
intermediul internetului şi colectarea datelor cu ajutorul acestuia prezintă multe avantaje faţă de

49
testele în variantă clasică. Cu toate acestea, multe dintre dezavantajele şi precauţiile necesare în
cazul testelor tradiţionale sunt necesare şi în cazul testelor electronice.

13. METODE CALITATIVE DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ:

OBSERVATIA

Definiţie
Dicţionarul de Psihologie defineşte observaţia ca “reacţia cea mai obişnuită si spontană
implicată in procesul activ de adaptare, vigilenţa la condiţiile situationale ale realităţii”
(Schiopu, 1997:486). Observaţia exprimă starea activă, deschisă a receptării şi colectării de
informaţii din ambiaţă. Este acţiunea de a privi cu atenţie fiinţele, lucrurile, evenimentele,
fenomenele pentru a le studia, supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora (Petit Larousse,
1998 in Dafinoiu, 2002).
Observaţia poate fi educată. In acest sens ea devine o formă superioară – adesea
standardizată – de percepere şi abordare a unui fenomen, a condiţiilor şi reperelor in care se
manifestă in vederea stabilirii efectelor posibile, sigure, aşteptate şi a consecinţelor. Aceasta
formă de observaţie devine o metodă. Ca metodă ştiinţifică, observaţia constă in “inregistrarea
sistematică, prin simturi, a caracteristicilor si transformărilor obiectului studiat” (Doron &
Parot 1999 in Dafinoiu, 2002). Metoda observaţiei este singura care se utilizează in orice
cercetare, evaluare, fie ca metodă unică, independentă, fie insoţită de alte metode, precum
chestionare, teste etc. A observa nu inseamnă doar a vedea, ci mai degraba a intelege, a analiza si
organiza realitatea, observaţia având ca scop inţelegerea.
O primă clasificare a observaţiei este in:
a. Observatie directă – care se desfăşoară cu ajutorul simţurilor, fără a presupune
utilizarea altor instrumente; de aceea ea este noninstrumentală.
b. Observaţia indirectă – evidenţiază mai clar caracterul activ şi reflexiv al observaţiei,
intrucât implică o serie de inferenţe şi ipoteze (Bunge, 1984). In acest caz un
eveniment sau o proprietate fizică sunt considerate drept simptome sau semne
naturale ale existenţei altui obiect, inaccesibil percepţiei directe; spre exemplu,
inroşirea feţei unei persoane poate indica emoţii.
Se face deosebire intre observaţia ca metodă de cercetare care vizează obţinerea unor date
“obiective”, precise, reproductibile şi verificabile şi observaţia clinică ce-şi propune descrierea
unui subiect in singularitatea lui.

50
Metodele observaţiei
Procedurile pentru observarea comportamentelor pot fi grupate in trei categorii: (1)
observaţia necontrolată sau naturală, (2) observaţia controlată sau structurată, (3) autoobservaţia
(Dafinoiu, 2002:81).

1. Observaţia necontrolată – este “naturală” doar in măsura in care observatorul si procesul

observaţiei nu determină devierea comportamentului subiecţilor de la ceea ce este obişnuit,
normal pentru ei in mediul in care sunt studiaţi. Psihologii şi alţi specialişti in domeniul
comportamentului utilizează o serie de tehnici pentru a realiza o observaţie cu adevarat
naturală, nederanjantă pentru cei observaţi:
o tehnica observatorului vizibil, dar ignorat;
o tehnica observatorului ascuns – când observatorul nu se poate amesteca firesc
printre persoanele observate;
o utilizarea unor dispozitive de supraveghere şi inregistrare (casetofoane, camere
video etc.);
o crearea unor medii ‘facsimil’, in miniatură care simulează condiţiile naturale.
Observaţia participantă / participativă – este o variantă a observaţiei naturale in care
observatorul isi asuma un rol firesc in cadrul situatiei sociale pe care o investigheaza observand
din interior comportamentul membrilor grupului.
Fiecare din aceste tehnici are avantaje şi dezavantaje, dar ca limite general acceptate ale
metodei observaţiei naturale sunt menţionate incapacitatea de a controla toate variabilele
implicate in fenomenul studiat, dificultăţile de cuantificare a informaţiilor, aspectele etice ce ţin
de consimţământul persoanelor observate.
Rezultatele sunt superioare atunci când asigurăm o bună planificare a observaţiei care să
includă dezvoltarea unor tehnici de inregistare a datelor, grile de observare, planificarea
eşantionării (alegerii populaţiei / elementelor studiate), antrenarea observatorilor.

2. Observaţia controlată, sistematică – a apărut ca urmare a dificultăţilor pe care le presupune

colectarea datelor in situaţii naturale, fiind necesar studiul comportamentelor in condiţii mult
mai bine controlate. O importanţă deosebită o au situaţiile de laborator in care subiecţii sunt
confruntaţi cu un număr de sarcini sau experienţe in condiţii mai mult sau mai puţin
apropiate de cele din viaţa reală. R. Mucchielli (1974) aprecia cu privire la acest tip de

51
 observaţie că intreaga psihologie experimentală inseamnă observarea comportamentelor
provocate in condiţii bine controlate.
Indiferent de obiectivele evaluării şi nivelul de analiză al comportamentului, când folosim
observaţia trebuie avute in vedere următoarele etape:
a. Selectarea şi definirea comportamentului-ţintă in termeni concreţi, observabili.
b. Utilizarea unor proceduri sistematice, standardizate pentru observarea comportamentului
şi inregistrarea observaţiilor intr-o manieră adecvată.
In continuare furnizăm un exemplu de grilă de observaţie, cea mai cunoscută grilă ce
aparţine lui R.F. Bales (1951) elaborată pentru studiul proceselor de interacţiune din cadrul
discuţiilor de grup.

1. Manifestă solidaritate, incurajează, ajută, ii valorizează pe

A. Valenţa socio- ceilalţi.
afectivă 2. Destinde atmosfera, glumeşte, râde, se declară mulţumit.
(reacţii pozitive) 3. Işi exprimă acordul, acceptă tacit, inţelege.
4. Face sugestii, indică o direcţie respectând libertatea celorlalţi.
B. Tipul de intervenţie 5. Formulează opinii, analizează, îşi exprimă dorinţele.
(răspunsuri) 6. Orientează, informează, repetă, confirmă.
7. Solicită o orientare, informaţie, repetare, confirmare.
8. Solicită o opinie, evaluare, analiză, exprimarea unui
C. Tipul de intervenţie sentiment.
9. Cere sugestii, direcţii, mijloace de acţiune posibile.
10. Dezaprobă, refuz pasiv, nu oferă ajutor.
D. Valenţa socio- 11. Manifesta tensiune, frustrare, se retrage de la discuţie.
afectivă 12. Antagonism: opoziţie, îi denigrează pe ceilalţi, se afirmă pe el
(reactii negative) insuşi in defavoarea celorlalţi.
Tab. 1 Grila de observatie Bales (Dafinoiu, 2002:73)

Observaţia controlată in evaluarea clinică a personalităţii:

52
o Observatia in timpul rezolvarii unor probleme: Guillaumin (1965) recunoaşte valoarea
deosebită a actului observativ in relaţia examinator-examinat in timpul administrării testelor
psihologice. Pot fi surprinse atitudini din momentul inceperii examenului, răspunsuri la
consemne, activităţi şi miscari necontrolate, strategii de lucru, reacţia la dificultăţi, eşec etc.
Se impune totuşi prudenţă in interpretarea indicilor comportamentali inregistraţi prin
observaţie; aceasta poate sugera ipoteze clinice care să conducă la o anumită strategie de
evaluare a unor aspecte ale personalităţii prin probe specifice.
o Observatia comportamentului in timpul convorbirii psihologice – completează informaţiile
verbale obţinute de la subiect cu informaţii furnizate spontan, informaţii neverbale care
evidenţiază atitudini, motivaţii, emoţii etc.
o Interactiuni structurate – utilizează grile de observaţie şi proceduri de inregistrare specifice;
ex. pentru evaluarea relaţiei intre doi soţi ei participă la şedinţe de 10 minute in care incearcă
să resolve un conflict, iar atitudinile lor sunt înregistrate pe o grilă de observaţie.
o Observarea comportamentului in timpul jocurilor de rol – subiecţii ştiu că situaţia este
simulată – jocul de rol, dar li se cere să se comporte ca şi cum s-ar afla in situaţii reale de
viaţă; ex. evaluarea deprinderilor sociale ale delincvenţilor tineri
o Observarea comportamentului in timpul situatiilor de laborator similare situatiilor reale
o Masuratori fiziologice – procedurile de evaluare fiziologică îşi propun să evalueze statusul
fiziologic al subiectului in anumite situaţii, ex. stress, detectarea minciunii etc.

3. Autoobservaţia / introspecţia – este o metodă care a stârnit multe divergenţe datorate in

special caracterului ei subiectiv, lacunar, insă este prezentă in evaluarea psihologică prin
intermediul convorbirii, chestionarelor. Printre mijloacele de inregistrare a autoobservaţiei se
numără jurnalele, autorapoartele, monitorizarea răspunsurilor comportamentale.

Procese psihologice / psihosociale implicate in activitatea observativă

a. Distorsiunile observaţiei provocate de observator:
- efectele centrării, asimilării, contrastului, ancorării şi haloului
- selectivitatea atenţiei şi memoriei
- efectele categorizării spontane şi teoretice
- “ecuaţia personală” a observatorului
b. Observaţia – ca situaţie socială interactivă
- atitudinile şi aşteptările observatorului
- reacţia subiecţilor la faptul de a fi observaţi

53
Consideraţii psihometrice
Deşi tehnicile de observaţie sistematică s-au dezvoltat relativ rapid cu rezultate pozitive, criticile
cele mai frecvente vizează incapacitatea lor de a se conforma standardelor psihometrice ale
validităţii şi fidelităţii. Conştienţi de limitele metodei, pentru o evaluare psihologică cât mai
corectă se impune un demers multimodal.

14. METODE CALITATIVE DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ:

INTERVIUL, ANAMNEZA, CONVORBIREA, ANALIZA PSIHOLOGICĂ A
PRODUSELOR ACTIVITĂŢII

Definiţie: Interviul este o formă de dialog in care relaţia interpersonală are un scop important şi
special de a surprinde cunoaşterea unei persoane (Dicţionar de Psihologie, Schiopu 1997:379).

Interviul psihologic presupune in general următoarele elemente: intâlnirea a două persoane,

intr-un context specific (spaţio-temporal şi psiho-socio-cultural); interviul are un obiectiv, iar
intre cei doi “actori” - psiholog – intervievat (client, pacient sau subiect) are loc un schimb de
informaţii structurat şi tactic, cât şi un schimb de relaţii emotive şi afective.
Interviul poate avea diferite obiective:
o psihodiagnostic
o selecţie şi recrutare
o consiliere, psihoterapie etc.

Tipuri de interviu
Un criteriu frecvent utilizat in clasificarea interviurilor il reprezintă gradul de directivitate al
situaţiei de interviu, in funcţie de care distingem:
o Interviul non-directiv, sau liber - se caracterizează prin maximum de ambiguitate si
flexibilitate; intervievatorul intră in situaţia de interviu cu câteva teme generale pe care
intervievatul le dezvoltă; acest tip de interviu este numit şi “narativ”. Avantajul il
reprezintă marea sensibilitate la diferenţele individuale şi schimbările situaţionale,
individualizarea intrebărilor şi sondarea in profunzime; dezavantajul este dificultatea de a
obţine informaţii sistematice.

54
 o Interviul semi-directiv, cu ghid de interviu – utilizează o schemă prestabilită sub forma
unui ghid care conţine principalele teme care vor fi abordate sau o listă de intrebări;
ghidul oferă subiectele ce vor fi abordate, dar lasă intervievatorului posibilitatea de a
explora liber fiecare din aceste domenii. Ordinea şi modul de formulare a intrebărilor nu
sunt stricte; se adresează la momentul oportun, doar dacă subiectul nu a atins in mod
spontan tema respectivă. Acest tip de interviu oferă informaţii mai structurate şi lasă la
decizia intervievatorului explorarea sau nu a unor teme mai in profunzime.
o Interviul directiv – este foarte aproape de chestionarul cu intrebări deschise, intrucât
cuprinde un ansamblu de intrebări deschise puse intr-o ordine prestabilită tuturor
persoanelor intervievate. Este mai economic din punct de vedere al timpului, oferă date
standardizate şi minimizează efectul intervievatorului asupra datelor obţinute si
facilitează analiza acestora. Limita este dată in principal de lipsa flexibilităţii.

In funcţie de scopul interviului distingem interviul ca metodă de cercetare ştiinţifică şi interviul

cu scop diagnostic şi terapeutic.

Interviul clinic reprezintă insăşi paradigma muncii psihologului clinician.

Definitie: Interviul clinic vizeaza dobandirea de informatii si intelegerea functionarii

psihologice a unui subiect prin focalizarea asupra trairilor acestuia si punand accent pe relatia
stabilita in cadrul situatiei de interviu (Dafinoiu, 2002:167). Permite accesul la subiectivitatea
subiectului şi inţelegerea lui in specificitatea sa, prin raportare la cadrele de referinţă internă ale
subiectului: istoria personală, istoria familială, maniera de relaţionare cu ceilalţi, personalitatea
sa.
Modul de realizare a unui interviu clinic depinde de mai mulţi factori:
o Obiectivele interviului: diagnostic, consiliere/terapie, cercetare.
o Modele teoretice şi formare profesională a clinicianului; ex. interviu clinic psihiatric,
interviu clinic non-directiv, modelul psihanalitic al interviului clinic, interviu clinic in
terapii cognitive-comportamentale, interviu centrat pe obiective şi soluţii in consiliere şi
psihoterapie.
o Particularităţile subiectului: vârstă, personalitate, interacţiune in cursul interviului.
o Solicitarea interviului – cine formulează cererea: persoana, familia, instituţie, cercetător.
o Momentul şi condiţiile in care se desfăşoară (primul, al x-lea interviu, mediu spitalicesc
sau extern, context de criză sau nu etc.

55
 Noţiunea de “interviu clinic” este legată de lucrările lui C.Rogers – care a fundamentat o
serie de noţiuni care reprezintă cadrul desfăşurării practice a interviului clinic.
Abilităţile de intervievare / comunicare – asigură respectarea unui set de reguli tehnice si de
atitudine in realizarea interviului clinic. Ele pot fi formate şi dezvoltate pentru a garanta eficienţa
tehnicii.
Regulile tehnice definesc comportamentul clinicianului in timpul interviului pe axa
directiv – non-directiv.
Interviul directiv se foloseşte pentru completarea informaţiilor obţinute cu alte metode;
este un instrument folosit adesea in scop diagnostic de către psihiatri.
Interviul semi-directiv este folosit adesea in scop diagnostic şi de consiliere / terapie.
Interviul non-directiv, centrat pe persoană (conform abordării non-directive rogersiene),
oferă subiectului libertatea maximă de a se exprima pe sine şi oferă clinicianului informaţii prin
care să îşi verifice ipotezele diagnostice.

In continuare furnizăm ca exemplu un ghid de interviu clinic - centrat pe simptom (Wiens,

1990; Kaplan & Sadock, 1994) cu scop diagnostic:

o Date de identificare: nume, prenume, sex, vârstă, adresă, loc de muncă, profesie, status
marital, consultaţii clinice anterioare sau internari in spital.
o Motivul prezentarii / internarii: problema care a determinat prezentarea la clinician – de
la pacient sau aparţinători (se folosesc cuvintele folosite de ei pentru a evita interpretarea
clinicianului)
o Istoria bolii actuale – imaginea cronologică a evenimentelor:
- factori precipitanţi care au condus la evenimentul actual;
- imprejurările in care au debutat simptomele; durata şi intensitatea lor;
- simptomele cele mai grave;
- modul in care a afectat boala viaţa socială, profesională, familială a pacientului;
- beneficii secundare ale bolii;
- atitudinea pacientului faţă de boala sa; nivelul anxietăţii etc.
o Boli anterioare – probleme psihiatrice şi somatice anterioare inregistrate intr-o
manieră cronologică: simptome, diagnostice, tratamente urmate, spitale in care a fost,
durata fiecărui episod, efecte ale tratamentelor urmate şi gradul de conformare la
tratament. Importante sunt informaţiile despre eventuale traumatisme cranio-
cerebrale, consum de alcool, droguri.

56
 o Anamneza (istoria personală) – centrată pe etapele majore ale dezvoltării: perioada
pre- şi perinatală, copilăria, adolescenţa, perioada adultă:
- experienţe şi evenimente deosebite referioare la dezvoltarea infantilă;
- experienţe semnificative cu potenţial traumatic de-a lungul vieţii;
- antecedente heredo-colaterale de ordin somatic şi psihopatologic;
- informaţii despre părinţi şi alţi membrii ai familiei; relaţii interpersonale
- evoluţie şcolară şi profesională;
- experienţe sociale, maritale, militare, legale importante etc.
Se notează aspectele emoţional-afective dominante (conflicte, factori de stres, suferinţe
etc.) şi problemele specifice fiecărei vârste.

o Examinarea statusului mental

- descriere generală: impresie generală, comportament şi activităţi psiho-motorii,
atitudine faţă de examinator;
- dispoziţie, stări afective şi gradul de adecvare a acestora la situaţie;
- vorbire, limbaj, coerenţă, claritate;
- tulburări perceptive;
- gândire - procese, forme, conţinuturi;
- ritmul şi nivelul conştiinţei, orientare spaţio-temporală, memorie, concentrare,
nivel informaţional şi de inteligenţă;
- capacitatea de autocontrol.

Ghidul stă la baza redactării raportului de evaluare.

Interviul psihologic nu-şi poate atinge obiectivele decât dacă se desfăşoara intr-un climat
relaţional comprehensiv, de colaborare, intr-un aşa-numit “raport psihologic”.

Atitudinea clinică (R. Mucchielli, 1994; Benony & Chahraoui, 1999 in Dafinoiu 2002):
o Non-directivitatea (concepţia rogersiană): “este o atitudine prin care terapeutul îşi refuză
tendinţa de a imprima clientului o direcţie oarecare, intr-un plan anume, îşi interzice să
gândească ceea ce clientul trebuie să gândească, să simtă sau să acţioneze intr-o manieră
determinantă” (M. Pages, 1965).
o Individualizarea relatiei – personalizarea relaţiei ca opusă atitudinii de etichetare.

57
 o Libera exprimare a sentimentelor clientului – centrare mai mică pe problema clientului;
focalizare pe relaţia clientului cu problema sa, semnificaţiile pe care i le atribuie.
o Angajare personala autentica fără implicare afectivă – “autenticitate şi empatie”
(Rogers) “implicare personală controlată”.
o Neutralitate binevoitoare – bunăvoinţa, incurajarea auto-exprimării subiectului fără a-l
judeca; nu răceala sau distanţa (specifice modelului psihanalitic).
o Acceptarea clientului in realitatea si demnitatea sa – acceptarea nu inseamnă aprobarea
atitudinilor, reacţiilor sale, ci acceptarea lui ca persoană, a realităţii sale, a “adevărului
subiectiv” . Acceptarea unei persoane ca fiinţă demnă de respect este condiţia ca persoana
insăşi să se accepte pe sine.
o Autodeterminarea clientului – recunoaşterea dreptului de a lua liber propriile decizii.
Clinicianul il stimulează in activarea resurselor personalităţii sale.
o Secretul profesional – confidenţialitate; asigurarea confidenţialitatii (ex. limitele
confidenţialităţii; asigurarea copiilor faţă de părinţi).

Analiza informaţiilor se face in funcţie de:

o conţinutul manifest - ceea ce spune subiectul.
o conţinutul latent – semnificaţii implicite, asociate discursului care ne dau informaţii
despre infrastructura inconştientă a acestuia, modul in care se raportează la discursul lui:
cum şi când spune (manifestări non-verbale: tăcerea, mimica, gestica, schimbarea
temelor; congruenţa / incongruenţa intre mesajul verbal – nonverbal).

Calităţi psihometrice
Principiile aplicate pentru a estima fidelitatea şi validitatea testelor pot fi, de asemenea, folosite
pentru a evalua interviurile (ex. fidelitatea de inter-evaluare, stabilitatea test-retest, validitatea de
criteriu). Fidelitatea şi validitatea concluziilor diagnosticului realizate pe baza datelor interviului
vor creşte când criteriile de diagnosticare sunt clare şi specifice (ex. DSM IV – Manualul de
diagnostic al tulburărilor mentale – Asociaţia Americană de Psihiatrie).

58
ANAMNEZA

Etimologic “anamneza” inseamnă intoarcere in trecut, istoria personală a subiectului. Horghidan

(1997) o mai numeşte interviu biografic şi o defineşte ca “o metodă prin care se urmăreşte
cunoaşterea evenimentelor mai importante din viaţa subiectului, care alături de antecedentele
heredo-colaterale ar fi putut avea influenţă asupra evoluţiei sale psihice” (Albu 2000:318).

In funcţie de scopul evaluării psihologice anamneza poate avea un caracter:

o Extins, aplicabil pentru orice situaţie diagnostică – cuprinde informaţiile cu privire la
subiect obţinute cu scopul de a reconstitui biografia acestuia; prin ea se urmăreşte
identificarea şi inţelegerea originii şi dezvoltării particularităţilor subiectului.
o Restrâns, cu caracter strict medical sau psihopatologic: presupune o investigare a
subiectului şi eventual a anturajului său (părinţi, aparţinători etc.) in vederea culegerii de
informaţii cu privire la antecedentele personale şi familiale pentru a reconstitui etiologia
unei simptomatologii sau tulburări psihice. In acest sens reprezintă o cunoaştere a istoriei
personale strict corelată cu boala.
o Tot in sens restrâns putem vorbi de culegerea de date de anamneză in cazul selecţiei
profesionale, unde focalizarea se face pe date legate de traseul şcolar, educaţional şi
profesional al persoanei, culegându-se date strict corelate cu scopul evaluării; aspectele
vieţii personale, de familie pot rămâne private subiectului, dezvăluite doar in masura in
care au legătura cu aspectele profesionale.

Anamneza poate fi:

o Directă – prin culegerea de informaţii direct de la subiectul evaluat;
o Indirectă – prin culegerea de informaţii din anturajul subiectului (familie, aparţinători,
colegi etc.).

Anamneza este tratată frecvent impreună cu interviul, deoarece interviul este principala sursă de
informaţii.

Anamneza exhaustivă trebuie să evidenţieze:

1. Date privind istoricul personal al subiectului care cuprind:
- antecedente prenatale şi de naştere, experienţe semnificative cu potenţial traumatic
de-a lungul vieţii

59
 - istoric de dezvoltare centrat pe etapele majore ale dezvoltării
- antecedente medicale, heredo-colaterale de ordin somatic şi psihopatologic
- experienţe semnificative cu potenţial traumatic de-a lungul vieţii
- antecedente de abuz (emoţional, fizic sau sexual)
- experienţe sociale, maritale, militare, legale importante etc.
2. Date privind familia:
- informaţii despre părinţi şi alţi membrii ai familiei; relaţii interpersonale, climat
familial, resurse, abilităţi de rezolvare a conflictelor, factori de stres
- comportamente antisociale la membrilor familiei (violenţa, detenţia, forme de abuz
etc.)
- eventuale cazuri de adopţie sau plasament
3. Date despre mediul şcolar si profesional
- funcţionalitate (capacitate intelectuală, rezultate şcolare, comportament la şcoală
etc.)
- identificarea unor dificultăţi de învăţare, a vorbirii şi limbajului
- aspecte legate de angajare, mobilitate profesionala, performanţe profesionale,
formare continuă etc.
4. Evaluare fizică şi psihică – care implică şi colaborarea cu medical de familie sau alţi
furnizori de îngrijiri medicale.

Anamneza nu trebuie să se reducă la o consemnare strict cronologică a momentelor

psihologic semnificative, nefiind o simplă istorie psihologică a vieţii individului, ci o explicaţie
subiectivă a evoluţiei şi modului de formare a propriei personalităţi. Deşi este absolut necesară,
anamneza in nici un caz nu trebuie să fie decisivă, intrucât conţine doar date şi opinii personale
cu grad mare de subiectivitate, implicând puternice mecanisme de rezistenţă, de apărare a Eului.
Anamneza trebuie intotdeauna completată, analizată şi interpretată in baza unor rezultate
obiective (Neveanu 2000: 17-18).

CONVORBIREA

Ca metodă de evaluare in psihologie convorbirea constă dintr-un schimb de cuvinte intre

psiholog şi subiect urmărind un scop fixat, cum ar fi aspecte legate de anamneză, observarea
comportamentului verbal şi non-verbal al subiectului pentru a identifica existenţa sau nu a unor
probleme de natură psihică sau relaţională etc. Convorbirea ii cere subiectului să se

60
autoanalizeze, să găsească motivele unor manifestări ale sale şi să formuleze aprecieri asupra
propriei conduite. Comunicarea este esenţial verbală, completată de manifestări non-verbale
(mimică, gestică etc.) care fac obiectul observaţiei.
De obicei, convorbirea este solicitată de subiect pentru a obţine o indrumare pe plan
psihologic in vederea luării unor decizii pentru a se putea adapta la mediul şcolar, profesional sau
social.
Orice convorbire are un scop. Acesta determină aspectele care vor fi urmărite in discuţii,
etapele de desfăşurare a convorbirii, argumentele şi formele de investigare folosite de psiholog.
Convorbirea se aseamăna mult cu interviul nestructurat. Spre deosebire de interviu, unde in
majoritatea timpului psihologul adresează intrebările şi subiectul răspunde, in cadrul convorbirii
schimbul de informaţii se face in ambele sensuri, fiecare dintre partenerii de discuţie intrebând şi
dând răspunsuri. Convorbirea este calea cea mai directă de a afla amănunte cu privire la
motivele, aspiraţiile, interesele şi trăirile afective ale unei persoane. Calitatea informaţiilor
obţinute prin convorbire este dependentă de sinceritatea subiectului, de cunoştinţele şi experienţa
sa, de capacitatea lui de a evalua diferite situaţii. Din acest motiv este necesar ca informaţiile să
fie verificate şi completate cu date obţinute prin alte metode.
In timpul convorbirii se pot face unele insemnări sumare, cerând acordul subiectului. Dar
notarea detaliată a răspunsurilor şi a diferitelor reacţii ale subiectului se realizează imediat după
ce s-a incheiat convorbirea.
Interpretarea rezultatelor obţinute din convorbire impune efectuarea succesivă a trei
operaţii (Ancuţa 1999):
- clasificarea lor după domeniul la care se referă (motivaţie, atitudini, preferinţe etc.)
- confruntarea lor cu informaţii obţinute prin alte metode (teste, chestionare, analiza
produselor activităţii etc.)
- descoperirea unor aspecte semnificative ale personalităţii subiectului.

61
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A PRODUSELOR ACTIVITĂŢII

Analiza psihologică a produselor activităţii are două componente principale:

o Analiza produsului finit – constă in analiza rezultatului activităţii unei persoane: desene,
compuneri, construcţii tehnice, moduri de rezolvare a unor probleme, lucrări ştiinţifice
etc., întrucât acestea reprezintă exteriorizări ale insuşirilor sale psihice si permit să se
tragă concluzii privind nivelul de dezvoltare a capacităţilor sale psihice. Pentru a se
constata ce este specific unei persoane este necesar să se compare rezultatele activităţii ei
cu cele ale altora aparţinând aceleiaşi populaţii. Din acest motiv in prealabil trebuie să se
identifice ce are in comun populaţia, ce este “obişnuit”, “normal” pentru ea.
o Analiza etapelor sau a procesului de realizare a produsului – constă in urmărirea
modului in care o persoană se pregăteşte şi acţionează pentru a realiza un produs, insoţită
de interpretarea psihologică a celor observate. Astfel persoana poate fi cunoscută mai
bine in ceea ce priveşte aptitudinile, temperamentul, caracterul, interesele, stilul de lucru,
capacitatea de organizare, stabilitatea emoţională etc. (Albu 2000:320-321).

62
Bibliografie selectiva

1. Albu, M. (1998). Construirea şi utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Editura

Clusium.
2. Albu, M. (2000). Metode şi instrumente de evaluare in psihologie. Cluj-Napoca: Editura
Argonaut.
3. Bălan, Cristiana (2019). Bazele teoretice ale evaluării psihologice. Note de curs. Platforma
Blackboard e-learning, Universitatea Spiru Haret.
4. Clinciu, A. (2005). Psihodiagnostic. Braşov: Editura Universităţii Transilvania.
5. Dafinoiu, I. (2002) Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul.
Iaşi: Polirom.
6. Hăvârneanu, C. (2000). Cunoaşterea psihologică a persoanei. Iaşi: Polirom.
7. Hudiţean, A. (2001). Metode de cunoaştere psihologică: cunoaşterea psihologică a elevilor.
Sibiu: Editura “Alma Mater”.
8. Minulescu, M. (2005). Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate (Ed.II ed.).
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.
9. Minulescu, M. (2005). Teorie şi practică in psihodiagnoză (Ed.II ed.). Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine.
10. Mitrofan, N. M., L. . (2005). Testarea psihologică. Inteligenţa şi aptitudinile. Iaşi: Editura
Polirom.
11. Popescu-Neveanu, P. (2000). Psihodiagnostic - cadru teoretic şi profesional. Bucureşti:
Editura Pro Humanitate.

63