Cursul nr.2.

Funcțiile comunicării și tipuri de comunicare

1. Funcțiile comunicării

“Termenul a comunica derivă din latinescul communicare, care semnifica a fi în legătură

cu, iar comunicarea în limba romană este acţiunea de a comunica şi rezultatul ei. Roman
Jakobson în  Essais de linguistique generale, stabileşte şase funcţii ale limbajului, în care sunt
angajaţi factorii comunicării. Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în
perspectiva unuia dintre factorii comunicării:
emitent - funcţia expresivă sau emotivă
receptor – funcţia persuasivă sau conativa
mesaj – funcţia poetică sau conotativa
cod - funcţia metalingvistică
referent, (context)– funcţia informativă, denotativa sau referenţiala
canal de transmitere – funcţia fatică, interactionala” *

1. EMIŢĂTORUL este un individ, un grup uman sau o instituţie care transmite un mesaj

pentru care are o motivaţie şi un scop. Funcţia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător
este funcţia EXPRESIVA, emotivă sau personală, care trădează starea afectivă, sentimentele,
valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării
constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Funcţia expresivă se referă, cum bine se ştie,
la capacitatea pe care o avem, că Emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care
o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotive al limbajului prin interjecţii, al exclamaţii, prin
lungirea emfatică a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în
exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor,
preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.
2. RECEPTORUL este destinatarul unui mesaj, în mod concret un individ, un grup
uman sau o instituţie care intră în mod voit sau întâmplător în posesia unui mesaj. Funcţia
orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVA, persuasiva, retorică, de
apel sau instrumentala şi serveşte la incitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii
prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta funcţie se urmăreşte un anumit
răspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentrează pe strategia lingvistică a contactării
receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi
imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi
negative. Construcţia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.
3. MESAJUL include datele transmise şi codul de simboluri care intenţionează să ofere
un mesaj specific, particular acestor date. Funcţia aferenta mesajului este funcţia POETICĂ,
estetică săi imaginativa, care orientează limbajul spre sine, spre propria organizare. Limbajul
poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul
ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în
special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este
concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei
verbale. Ea nu apare singură: în poezia epică, unde se întrebuinţează formulări la persoana a
treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirică, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare
şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativa, cu valori retorice, formulate la persoana a doua
(oda, epistola, satira), apare şi funcţia conativă. În operă dramatică, se exploatează din plin
resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care
creează atmosfera specifică.
4. CODUL vizează elemntele din care se construieşte mesajul. Semnele codului pot
aparţine limbajului verbal, nonverbal şi paraverbal, dar şi altora: semnele de circulaţie,
simbolurile matematice, etc. Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICA,
ce are în vedere înţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se
verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor
din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze
explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul în
care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic,
sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de situaţii se
bazează din plin pe funcţia metalingvistică a comunicării
5. CONTEXTUL e compus dintr-un ansamblu de factori care afectează semantica
enunţurilor, este o anumită situaţie de comunicare. Funcţia limbajului corespunzătoare
contextului este cea REFERENŢIALA. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru
a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe
emiţătorul. Funcţia referenţiala transmite informaţii despre lumea reală sau imaginară, trimite la
context şi stabileşte referentul. Ea poate fi denotativa sau cognitiva, având în vedere informarea,
contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.
 6. CANALUL este o sumă a tuturor posibilităţilor fizice şi mentale de comunicare,
constituind cale ape care se difuzează mesajul.la nivel fizic, canal poate constitui aerul
(vorbirea), impulsurile electrice (telefonul), luminozitatea (farurile, semaforul), cablul (TV),
hârtia (scrisoarea), impulsurile electronice (calculatorul), dar este nevoie şi de o conexiune de
ordin psihologic între emiţător şi receptor pentru realizarea şi menţinerea comunicării. Canalul
presupune o cale coerentă de comunicare dintre cei doi colocutori. La nivelul canalului pot
apărea factori perturbatori, producători de bruiaje. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului
este cea FATICA, interactionala. Ea serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea
interesului pentru această pană la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionarii optime a
circuitului. La nivelul contactului social funcţia fatică asigura comunicarea de succes prin
amprentă lingvistică degajată.
Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe funcţii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau
altul, este funcţia dominantă. De pildă:
1. expresiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice 
2. persuasiva în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici,
reclame 
3. poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
4. metalingvistica în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter
didactic 
5. referenţiala e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare,
referate, cronici 
6. fatica în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului
telefonic 

2. Tipuri de comunicare

“Comunicarea verbală
Se bazează pe cuvântul vorbit, sau cuvântul scris. Foloseşte o limbă şi un limbaj comun.Se
sprijină pe funcţia semiotică. Mai este denumită şi comunicare codată.
Comunicarea nonverbală
Este denumită şi limbajul trupului său comunicare analogică. Are o pondere mult mai mare în
ceea ce priveşte conţinutul unui mesaj decât comunicarea verbală, acest aspect fiind pus în
evidenţă prin experimentele lui Birdwhistell, Mehrabian şi Rime. Se sprijină pe analizatori. O
formă deosebită de comunicare nonverbala este reprezentată de utilizarea spaţiului.
Comunicarea interpersonală
Se realizează între două sau mai multe entităţi, este influenţată de o serie întreagă de factori şi
produce mai multe efecte dintre care unul foarte important şi anume efectul Steinzor.
Comunicare intrapersonala
Reprezintă dialogul individului cu sine însuşi. Are un rol important în realizarea echilibrului
intrapsihic al fiinţei umane.
Comunicare de grup
Este o extensie a comunicării interpersonale. Este folosită cu succes în psihoterapie.
Comunicarea mediatizată
Simţul comun o defineşte ca fiind comunicarea de masă, ceea ce este greşit. Este accesibilă
oricui şi nu necesită specialişti ai comunicării. Se realizează prin intermediul unui canal de
transmitere.
Comunicarea aşa-zis de masă
Este o formă a comunicării mediatizate care se adresează maselor. Foloseşte specialişti ai
comunicării, iar comunicatorii sunt confruntaţi cu o serie întreagă de probleme.
Comunicare esopică Se realizează prin intermediul analogiilor, fabulelor,
aluziilor. Un exemplu de comuicare este şi dezminţirea. Opus comunicării esopice
este limbajul de lemn.
Comunicarea politică  şi electorală
Strategii ale comunicării politice: proiectarea, aducerea la cunoştinţa opiniei publice, verbală şi
nonverbală. Reguli de bază ale comunicării politice: păstrarea coerentei, adaptarea la prezent,
crearea şi menţinerea unei identităţi proprii, coordonarea.
Comunicare de întreprindere
Comunicarea din interiorul sistemului-intrasistemica. Comunicare cu exteriorul-intersistemica.
Comunicarea publică
Comunicare prin intermediul instituţiilor statului, ministere, regii autonome etc: comunicare
locală, primarii, consilii judeţene, etc. Are ca scop principal creearea unei identităţi proprii a
oamenilor care trăiesc într-o anumită regiune.”**
Comunicarea publicitară
Se referă la crearea de imagine pentru orice sistem şi promovează imaginea sistemuui.
Comunicare educativă
A fost dezvoltată de Open University din Marea Britanie. Are ca principal scop promovarea
ştiinţei în rândul maselor.
Comunicare organizaţiilor societăţii civile
Funcţionează ca un sistem de alarmă în următoarele cazuri: calamităţi naturale, războaie, secetă,
etc.
Comunicarea paradoxală
Se foloseşte în situaţii de război. Consta în principal din dezinformarea şi manipularea
adversarului. Foloseşte cenzură.
Comunicarea internaţională
Prezintă două înţelesuri majore: transfer şi contratransfer informaţional dintre reprezentanţii
puterilor lumii şi opinia publică; dialogul sau negocierea diplomatică.

Bibliografie:
1. F. Puşcaş, Comunicare (Limba şi litaratura romană), ed.
Grinta, Cluj-Napoca, 2004;
2. Ion Toma, Elena Silvestru, Sinteze de limba romana, ed.
Niculescu, Bucureşti, 2007;