Modelul clasic al responsabilităţilor guvernanţei corporative

Institutul auditorilor interni din Marea Britanie (IA) respinge principiul „conformează-te
sau explică” în favoarea adoptării unui set de reguli uniforme de guvernanţă corporativă. IA
propune raportarea obligatorie asupra sistemului de control intern, iar consiliilor de directori li se
cere evaluarea eficienţei controlului intern în cadrul organizaţiei.
IA consideră necesar ca toate companiile de stat să-şi organizeze şi să-şi menţină un
compartiment de audit intern independent susţinut în mod adecvat cu resurse şi personal
competent, pentru a asigura managementului şi comitetului de audit evaluări periodice asupra
activităţii de administrare a riscurilor şi asupra evoluţiei de control intern.
Conceptul de guvernanţă corporativă s-a dezvoltat pornind de la teoria agentului, theory
agent în engleză, care se referă la relaţia dintre investitor/acţionar şi manager/administrator,
extinzându-se apoi la toată gama de relaţii existente între cei implicaţi direct sau indirect în
activitatea unei companii.
În mod tradiţional, teoria agentului a stat la baza modului în care organizaţiile se
autoconduc şi în care managementul de vârf acţionează ca agent al consiliului de administraţie al
acţionarilor şi are o singură sarcină, maximizarea rentabilităţii investiţiei şi, in final, maximizarea
profitului. Acest tip de abordare exclude orice grijă/responsabilitate pentru forţa de muncă,
clienţi, furnizori sau pentru mediul în care operează organizaţiile.
Această teorie a fost criticată de cei care susţin teoria administratorilor/ mandatarilor/
depozitarilor.
Teoria administratorilor descrie rolul managementului în menţinerea şi dezvoltarea
valorii organizaţiei. În această teorie, relaţia care se creează este aceea că managementul conduce
organizaţia în numele proprietarilor, publici sau privaţi, care pot să deţină în totalitate afacerea
sau nu astfel încât managerii care vor veni să se poată concentra pe menţinerea şi dezvoltarea
organizaţiei. Această teorie extinde grupurile de interese incluzând acţionarii, clienţii, furnizorii,
forţa de muncă, mediul în care operează şi managementul.
În 1992, comisia Treadway din SUA a realizat un document care reprezenta un model
pentru o guvernanţă corporativă eficientă intitulat „controlul intern, cadru integrat” cunoscut sub
acronimul COSO. Acest model are o structură ierarhică alcătuită din 5 componente:
1. Mediul de control;
2. Evaluarea riscurilor;
3. Activităţile de control;
4. Informarea şi comunicarea;
5. Monitorizarea.
Acest model arată cum o organizaţie trebuie să îşi clădească sistemul de control pornind de la
bază către vârful organizaţiei, cu aplicare specifică mai mult pentru auditul intern, iar
monitorizarea să fie asigurată de la vârf spre bază, folosind comunicaţia şi informaţia obţinută de
auditorii interni pentru a asigura managementul de conformitate şi eficacitate a operaţiunilor
efectuate.
În anul 2004 acest model a fost îmbunătăţit şi a rezultat un alt model, COSO-ERM.
Elementele componente ale guvernanţei coporative în versiunea modelului COSO a lui Spencer
Pickett sunt structurate pe cei 7 piloni:
a) Acţionarii, directorii, managerii procesului. Principiile implementării guvernanţei
corporative în cadrul organizaţiilor au avut la bază teoria agentului. În acest context,
proprietarii/acţionarii/mandatarii numesc directorii care supraveghează organizaţiile
corporative. Directorii îşi elaborează o strategie pentru a atinge obiectivele propuse şi
recrutează managerii, supraveghetorii şi personalul operaţional în vederea implementării
strategiei. Modelul guvernanţei corporative lucrează eficient dacă directorii şi personalul
angajat sunt în totalitate competenţi, profesionişti şi oneşti. Directorii îşi supraveghează
managerii şi autorizează un buget, aprobă un plan de activitate şi stabilesc un mecanism
pentru măsurarea performanţei. Directorii lucrează pentru şi în numele acţionarilor.
Acţionarii verifică rezultatele financiare ale corporaţiei pentru a se asigura că investiţia
lor este intactă. Mandatarii trebuie să înţeleagă ce beneficii au din partea organizaţiei şi să
stabilească modelul de guvernanţă corporativă care va fi implementat.
b) Dimensiunile conformării, performanţei şi responsabilităţii. Pentru toate obiectivele sunt
stabiliţi indicatori de performanţă cheie. Performanţa, conformitatea şi responsabilitatea
sunt concepte care ar trebui să alcătuiască un cadru pentru conduita corporativă.
Indicatorii de performanţă cheie sunt ţinte de atins şi se materializează în rapoarte de
performanţă.
c) Legislaţia şi reglementarea corporativă, conturile finale şi standardele etice. Cadrul
legislativ reglementează problemele cu care se confruntă organizaţia ca, de exemplu,
organizarea muncii, reglementări privind activitatea comercială, protejarea
consumatorilor, concurenţa, modul cum sunt trataţi partenerii, lupta antifraudă, etc.
Conturile finale ale organizaţiei sunt verificate anual de o firmă externă de audit pentru
asigurarea managementului în privinţa realităţii şi fiabilităţii acestora şi pentru evaluarea
performanţelor financiare ale organizaţiei. Standardele etice stabilite de organizaţii
reprezintă o preocupare permanentă în vederea asigurării atingerii obiectivelor
programate. Aceste standarde cresc stabilitatea organizaţiei într-o competiţie dură, dar
dreaptă, cu alte organizaţii. Organizaţiile şi companiile care supravieţuiesc în timp
înseamnă că au reuşit să se adapteze schimbărilor din mers. Aceste standarde trebuie să
susţină sistemul de management al resurselor umane şi să facă parte dintr-un mesaj
consistent........
Aceste componente a + b + c reprezintă un model standard de responsabilitate
corporativă, un model simplu. Acest model are mai multe disfuncţionalităţi.
d) Auditul extern. Rolul auditului extern este acela de a verifica conturile unei organizaţii
dacă reflectă corect performanţa financiară şi care sunt bunurile/activele şi datoriile
acesteia la sfârşitul exerciţiului financiar. Activităţile de audit extern se materializează în
furnizarea unui raport asupra conturilor anuale.
e) Comitetul de audit. Comitetul de audit, de cele mai multe ori, se reuneşte trimestrial şi de
regulă se constituie din minim 3 directori nonexecutivi. Directorii nonexecutivi, de
regulă, sunt numiţi din afara companiei pentru a consilia şi susţine compania, neavând o
 responsabilitate directă în conducerea acesteia şi ar trebui să se regăsească în calitate de
membru în structura comitetului de numire şi a comitetului de remuneraţie. Comitetele de
audit intern sunt cerute de reglementările din domeniul guvernanţei corporative. Cel puţin
unul din membrii comitetului de audit trebuie să aibă o experienţă financiară
semnificativă, recentă şi relevantă.
f) Auditul intern. Auditul intern trebuie să fie profesional, independent şi să aibă resursele
necesare pentru dezvoltarea atribuţiilor ce îi revin în conformitate cu standardele
implementate, concentrate pe managementul riscurilor, controlului şi guvernanţei
corporative şi să realizeze un bun echilibru între activităţile de asigurare şi consultanţă.
Auditul intern aduce valoare adăugată organizaţiei.
g) Performanţă, angajament şi abilităţi. Angajamentul reprezintă implementarea valorilor
guvernanţei corporative în inima tuturor celor care au interes faţă de companie.
Abilităţile au legătură cu pregătirea profesională, bugetul, durata în timp şi înţelegerea a
ceea ce este necesar pentru noi angajamente. Performanţa managementului reprezintă
răspunsul la idealurile guvernanţei corporative. O organizaţie în care consiliul de
administraţie are controlul asupra propriei afaceri şi aderă la toate standardele
guvernanţei corporative oferă o asigurare corespunzătoare mandatarilor în sensul că toate
riscurile previzibile au fost anticipate şi sunt administrate în mod eficient. Toate acestea
nu garantează succesul companiei.
Sistemul Standard and Poor’s urmăreşte 2 componente: scorul ţării şi scorul companiei.
Scorul ţării se realizează printr-o analiză a eficacităţii în raport cu modul în care acţionează
mediul extern, la nivel macroeconomic, iar scorul companiei se acordă în funcţie de politicile şi
practicile companiilor, la nivel microeconomic.

Asemănările dintre auditul intern şi cel extern (avem pe grile!!!!)

1. Sunt profesii acceptate internaţional în ultimii 60-70 de ani şi se află într-o stare de
dependenţă datorită complementarităţii şi interacţiunilor reciproce.
2. Sunt reglementate prin standarde recunoscute la nivel internaţional. Standardele se
îmbunătăţesc permanent datorită evoluţiei celor două profesii.
3. Sunt preocupaţi de implementarea procedurilor în practică.
4. Se bazează pe o disciplină profesională riguroasă şi pe conformarea cu standardele
profesionale.
5. Ambii sunt preocupaţi pentru depistarea erorilor şi fraudelor (deosebire e că cel intern se
preocupă de toate fraudele care afectează organizaţia, pe când cel extern doar de fraudele
care pot afecta conturile finale).
6. Ambii, la final, întocmesc rapoarte de audit asupra activităţii lor.
7. Se caută o cooperare activă între cele două funcţii.
8. Au tendinţa să devină extrem de implicaţi în sistemele informaţionale.
9. Ambii sunt preocupaţi dacă procedurile sunt ignorate sau nu sunt înţelese.

Deosebiri dintre auditul intern şi aduitul extern (avem pe grile!!!!)

1. Auditul intern face parte din funcţiile întreprinderii, pe când auditul extern oferă servicii.
2. Amândoi respectă principiul independenţei, dar independenţa auditorului intern se referă la
independenţa minţii, el fiind dependent pentru că este angajatul organizaţiei, pe când
auditorul extern este independent faţă de clientul său.
3. Auditorul intern lucrează pentru o singură organizaţie, pe când cel extern lucrează pentru mai
multe organizaţii.
4. Preocuparile majore pentru auditorul intern sunt evaluarea riscurilor şi a sistemului de control
intern, pe când pe auditorul extern îl preocupă conturile finale ale organizaţiei, situaţiile
financiare ale organizaţiei.
5. Rolul auditului intern este de supervizare a activităţilor din cadrul organizaţiei şi de învăţare
a managementului în vederea luării deciziilor, pe când cel extern este diferit.
6. Beneficiarii auditului intern sunt managerii de la toate nivelurile, iar la cel extern cei care
doresc o certificare a conturilor: clienţi, furnizori, autorităţi, creditori, etc.
7. Obligativitatea activităţii de audit. În România, funcţia de audit intern nu este obligatorie
pentru sectorul privat, pe când auditul extern este o cerinţă obligatorie pentru majoritatea
organizaţiilor din sectorul public.
8. Auditul intern se desfăşoară în compartimente ale întreprinderii, iar la auditul extern pentru
sectorul privat există societăţi de profil. Auditul extern pentru sectorul public este realizat de
Curtea de Conturi.
9. Periodicitatea auditului. Auditul intern este o activitate desfăşurată permanent în organizaţie,
pe când auditul extern se face la sfârşitul semestrului/anului.
10. Domeniul de aplicare a auditului intern e foarte vast, toate funcţiile întreprinderii şi
dimensiunea lor, pe când la auditul extern operaţiunile care au implicaţie asupra conturilor
finale.
11. Legătura cu factorii din întreprindere. Auditorii interni schimbă mereu interlocutorii, pe când
cei externi au mereu aceiaşi interlocutori.
12. Metoda. Auditul extern are o metodologie precisă, standardizată, pe când auditul intern este o
abordare în funcţie de riscuri.
13. Modul de comunicare cu organizaţia. Auditorul extern nu comunică decât celui care l-a
angajat, în baza contractului de prestări servicii, pe când auditorul intern poate răspunde
salariaţilor, să facă comentarii, etc.