Geografia – noţiuni generale

Geografia este o ştiinţǎ foarte veche, care a evoluat în funcţie de progresele înregistrate de
societate de-a lungul timpului. Pentru a fi consideratǎ ştiinţǎ trebuie sǎ îndeplineascǎ condiţiile
impuse de definiţia ştiinţelor, definiţie generalǎ şi unanim consemnatǎ în majoritatea lucrǎrilor. O
ştiinţǎ este un ansamblu de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivǎ sau subiectivǎ. Orice
ştiinţǎ are un obiect de studiu, o teorie şi o metodologie. Din perspectiva acestei definiţii rezultǎ
cǎ geografia îndeplineşte condiţiile impuse, acestea fiind prezentate în cele ce urmeazǎ.
Geografia ca disciplinǎ de învǎţǎmânt are menirea de a transmite datele esenţiale ale
ştiinţei cu scopul creerii unei gândiri specifice şi a dezvoltǎrii personalitǎţii umane.

D e f i n i ţ i a ş i o bi e c t u l d e s t u d i u a l g e og r a f i e i

Geografia este o ştiinţǎ veche, ale cǎrei începuturi dateazǎ din Antichitate. Denumirea
provine de la douǎ cuvinte din limba greacǎ veche: geo = Pǎmânt şi graphien = descriere. Cu alte
cuvinte geografia se ocupǎ cu descrierea Pǎmântului, privit ca un întreg. Dacǎ am pǎstra aceastǎ
definiţie se constatǎ cǎ mai existǎ şi alte ştiinţe care au ca obiect de studiu Pǎmântul şi deci
geografia ar intra în contradicţie cu acestea. Asupra definiţiei geografiei, a obiectului sǎu de
studiu şi a ramurilor (diviziunilor) sale au existat, de-a lungul timpului, numeroase discuţii.
Literatura geograficǎ româneascǎ şi cea strǎinǎ cuprind numeroase studii cu caracter
teoretico-metodologic referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Interpretǎrile şi conţinutul
acestuia diferǎ de la autor la autor în funcţie de conceptele existente şi de viziunea fiecǎruia, dar şi
de stadiul dezvoltǎrii ştiinţelor, în ansamblul lor, la un moment dat.
Caracteristica comunǎ a tuturor autorilor români, (dar şi a celor strǎini), începând cu
fondatorul Geografiei moderne româneşti, Simion Mehedinţi (Terra, 1931), apoi Vintilǎ
Mihǎilescu (Geografie teoreticǎ, 1968), Ioan Donisǎ (Bazele teoretice şi metodologice ale
geografiei, 1977), Alexandru Roşu şi Irina Ungureanu (Geografia mediului înconjurǎtor, 1977),
Ioan Ianoş (Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, 1987), este viziunea integralistǎ asupra
obiectului de studiu al geografiei, fie cǎ acesta se numeşte mediu geografic, întreg teritorial – de
la localitate la planetǎ, socio-geosistem, mediu înconjurǎtor sau spaţiu geografic.
Cea mai uzitatǎ definiţie pentru geografie este: ştiinţa care se ocupǎ cu studiul mediului
geografic. Acesta (mediul geografic) reprezintǎ locul de interferenţǎ al învelişurilor Pǎmântului
inclusiv societatea umanǎ. Se au în vedere o multitudine de componente (naturale şi antropice),
precum şi multiplele şi complexele relaţii care se stabilesc între aceste componente, care conferǎ
caracterul de întreg mediului geografic.
Viziunea integralistǎ asupra obiectului de studiu al geografiei se regǎseşte foarte bine în
definiţia sistemului (teoria sistemicǎ). Prin aceastǎ prismǎ mediul geografic este un sistem format
din n elemente (componente) între care existǎ multiple şi complexe relaţii reciproce.
Componentele au aceeaşi organizare sistemicǎ. Pe baza acestei teorii generale a sistemelor Ioan
Donisǎ, în lucrarea sa Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, 1977, propunea ca obiect
de studiu al Geografiei denumirea de socio-geosistem, denumire ce sugereazǎ organizarea
sistemicǎ a mediului geografic şi faptul cǎ acesta este format din douǎ subsisteme majore: omul şi
totalitatea activitǎţilor sale (sociosistem) şi subsistemul natural (geosistem).
Potrivit definiţiei ştiinţei rezultǎ cǎ Geografia este un ansamblu de cunoştiinţe veridice
(adevǎrate) despre realitatea obiectivǎ (mediul geografic). Are deci un obiect de studiu. Analizele
întreprinse asupra mediului geografic – în ansamblu sau pe anumite componente – au permis, în
timp, generalizarea şi abstractizarea lor şi elaborarea unor teorii adecvate. De asemenea,
Geografia utilizeazǎ un ansamblu de principii şi metode specifice, dar şi unele împrumutate, în
contextul necesitǎţii existenţei unui transfer de noţiuni, legi, principii, metode de la o ştiinţǎ la
alta, proces care a marcat şi marcheazǎ de fapt progresul ştiinţelor în lumea de astǎzi.

R a mu r i l e g e og r a f i e i

Potrivit definiţiei date geografiei ca ştiinţǎ, precum şi mediului geografic rezultǎ cǎ

geografia cuprinde douǎ mari ramuri: geografia fizicǎ şi geografia umanǎ. Dar mediul geografic
poate fi studiat atât la scarǎ planetarǎ precum şi la scarǎ regionalǎ. Din acest punct de vedere existǎ
o geografie generalǎ (fizicǎ şi umanǎ) şi o geografie regionalǎ (fizicǎ şi umanǎ).
Geografia fizicǎ este definitǎ ca ramura geografiei care se ocupǎ cu studiul componentelor
naturale ale mediului geografic (geosistemul).
Componenta cea mai importantǎ atât pentru celelalte elemente naturale, dar şi pentru
activitatea antropicǎ este suportul acestora, respectiv: relieful (totalitatea neregularitǎţilor scoarţei
terestre). Subramura geografiei fizice care se ocupǎ cu studiul reliefului poartǎ denumirea de
geomorfologie (sau morfogeografie).
Componetele atmosferei, precum şi evoluţia şi repartiţia proceselor şi fenomenelor
atmosferice constituie obiectul de studiu al climatologiei (climatogeografiei).
Apele, în totalitatea diversitǎţii lor, fac obiectul de studiu al hidrologiei (hidrogeografiei).
La rândul lor elementele de vegetaţie şi faunǎ formeazǎ obiectul de studiu al biogeografiei.
Vegetaţia şi fauna sunt analizate prin prisma influenţei factorilor climatici (evoluţia în timp şi spaţiu
a temepraturii aerului, a cantitǎţilor de precipitaţii atmosferice, a caracteristicilor vânturilor ş.a.) şi
hidrologici (prezenţa sau absenţa apelor), dar şi în funcţie de caracteristicile reliefului (în principal
altitudine şi orientare).
O altǎ subramurǎ a geografiei fizice este pedogeografia sau geografia solurilor, care studiazǎ
repartiţia solurilor în funcţie de parametrii climatici, hidrologici şi de vegetaţie, la care se adaugǎ
roca care constituie baza de formare a solului.
Geosistemul a avut, în timp, o evoluţie îndelungatǎ. Pentru a înţelege caracteristicile actuale,
dar şi pentru a prognoza evoluţia sa viitoare este nevoie sǎ se cunoascǎ toate aspectele legate de
evoluţia tuturor componentelor (relief, climǎ, ape, vegetaţie, faunǎ, soluri). Acesta este obiectul de
studiu al paleogeografiei, ca subramurǎ a geografiei fizice.
Geografia umanǎ este cea de-a doua ramurǎ a Geografiei. Are ca obiect de studiu
sociosistemul sau omul şi totalitatea activitǎţilor sale strâns legate însǎ de mediul natural
(geosistem). Subdiviziunile sale sunt: Geografia populaţiei, Geografia aşezǎrilor umane, Geografia
activitǎţilor umane.
Geografia populaţiei se ocupǎ cu studiul caracteristicilor şi a repartiţiei teritoriale a
populaţiei în strânsǎ concordanţǎ cu factori sociali, istorici, politici, demografici, economici,
naturali ş.a.
Geografia aşezǎrilor umane are drept preocupǎri studiul caracteristicilor, evoluţiei şi
repatiţiei teritoriale a aşezǎrilor rurale şi urbane.
Geografia activitǎţilor umane este o subramurǎ complexǎ care cuprinde: Geografia
economicǎ, Geografie socialǎ şi culturalǎ, Geografia politicǎ.
Geografia economicǎ se impune ca o subramurǎ ce studiazǎ raporturile dintre producţia
socialǎ, societatea umanǎ şi mediul geografic. În cadrul sǎu se individualizeazǎ mai multe diviziuni:
Geografia resurselor, Geografia agriculturii, Geografia industriei, Geografia transporturilor,
Geografia schimburilor economice şi Geografia turismului.
Geografia socialǎ are ca subdiviziuni: Geografia comporta-mentalǎ, Geografia lingvisticǎ şi
Geografia medicalǎ. Geografia culturalǎ cuprinde Geografia confesionalǎ şi Geografia culturilor
umane.
Geografia politicǎ are în componenţǎ Geografia electoralǎ şi Etnogeografia.
Un loc aparte în structura Geografiei umane îl ocupǎ Geografia istoricǎ şi toponimia
geograficǎ ramuri care prin obiectul lor de studiu încearcǎ sǎ ofere informaţii pentru înţelegerea
corectǎ a proceselor şi fenomenelor legate de societatea umanǎ actualǎ, dar şi elemente de prognozǎ.
Nu se poate explica prezentul decât printr-o cunoaştere temeinicǎ a trecutului.

P r i n c i pi i ş i me t o d e f ol o s i t e î n g e o g r a f i e

Principiile sunt definite ca legi fundamentale ale unei ştiinţe. Pentru geografie sunt
operaţionale urmǎtoarele: principiul repartiţiei spaţiale, principiul cauzalitǎţii, principiul integrǎrii
geografice, principiul istorismului, principiul regionalismului, principiul ecologic, principiul
sociologic şi principiul antropic (Donisǎ I., 1977).
Principiul repartiţei spaţiale stabileşte în mod clar cǎ orice fenomen sau proces geografic are
o anumitǎ poziţie spaţialǎ în limitele mediului geografic. Precizarea poziţiei are o importanţǎ
deosebitǎ deoarece aceasta are influenţǎ asupra caracteristicilor fenomenului şi influenţeazǎ relaţiile
acestuia (fenomen, component sau proces) cu alte componente aflate în imediata vecinǎtate. De
aceea se precizeazǎ întotdeauna poziţia pe Glob, dar şi poziţia faţǎ de mari unitǎţi geografice (forme
majore de relief, oceane, mǎri, fluvii). Când existǎ mai multe fenomene geografice de acelaşi tip
este necesarǎ precizarea arealului pe care acestea sunt repartizate. În mod extrem de simplu acest
principiu se poate rezuma doar la întrebarea: UNDE se petrece un fenomen ?
Principiul cauzalitǎţii precizeazǎ cǎ orice fenomen sau proces care se petrece în mediul
geografic are una sau mai multe cauze. Este un principiu care decurge din succesiunea cauzǎ-efect.
Depistarea cauzei sau a cauzelor care determinǎ un anumit proces poate fi simplǎ sau deosebit de
complexǎ. În cazuri complexe se face apel la metode matematice care permit analiza exactǎ a
legǎturilor din fenomene. În mod simplu principiul se reduce la întrebarea DE CE ?
Principiul integrǎrii geografice precizeazǎ cǎ fiecare fenomen sau proces din mediul
geografic trebuie analizat şi încadrat într-un ansamblu de elemente aflate în interacţiune. Acesta este
de fapt principiul organizǎrii sistemice a mediului geografic, în care fiecare component are aceeaşi
organizare sistemicǎ fiind integrat într-un sistem de rang superior.
Principiul istorismului cere ca orice fenomen sǎ fie studiat prin prisma evoluţiei sale în timp.
Numai aşa se pot descifra şi explica caracterele actuale ale unor procese geografice şi totodatǎ se
pot preciza tendinţele de evoluţie.
Principiul regionalismului permite cunoaşterea faptelor geografice în condiţionarea lor,
rezultatǎ dintr-o anumitǎ configuraţie a elementelor naturale şi social-economice ce se manifestǎ în
interacţiunea lor, pe un anumit teritoriu.
Principiul ecologic constǎ în recunoaşterea legǎturilor dintre vieţuitoare, inclusiv omul, şi
mediul natural.
Principiul sociologic are în vedere rolul pe care îl joacǎ factorii sociali în evoluţia şi
repartiţia geograficǎ a proceselor şi fenomenelor.
Principiul antropic presupune evaluarea activitǎţii umane ca element de transformare a
mediului natural, dar şi a societǎţii umane.
Aşa cum s-a precizat existǎ în geografie şi o serie de metode utilizate în cercetarea
fenomenelor, dar aceleaşi metode pot şi trebuie sǎ fie utilizate în procesul didactic, bineînţeles
adapate la particularitǎţile psiho-pedagogice ale elevilor.
Metodele cele mai utilizate în studiile geografice sunt (Erdeli G., şi colab., 2000): metoda
inductiv-deductivǎ, metoda analizei şi sintezei, metoda istoricǎ, metoda cartograficǎ, metoda
statistico-matematicǎ, metoda modelǎrii. Alǎturi de acestea se cuvin a fi menţionate şi douǎ
procedee larg rǎspândite şi anume: observaţia şi descrierea geograficǎ. Cele douǎ procedee folosite
în cercetarea geograficǎ constituie alǎturi de altele şi metode de bazǎ utilizate în procesul de
învǎţǎmânt.
Metoda inductiv-deductivǎ a fost introdusǎ în secolul XVII. Ea este o îmbinare a douǎ
metode. Metoda inductivǎ se bazeazǎ pe cunoaşterea realitǎţii geografice concrete. Pe baza studiului
unor elemente singulare se încearcǎ, logic, sǎ se generalizeze. În metoda deductivǎ se porneşte de la
generalizare şi pe calea deducţiilor logice se caracterizeazǎ un element singular. Spre exemplu
pentru studiul unei zonei montane, prin metoda inductivǎ se constatǎ prezenţa unor înǎlţimi diferite,
pante accentuate, o reţea de ape bogatǎ, o vegetaţie de pǎdure de conifere ş.a. Pe aceastǎ bazǎ se
poate generaliza cǎ regiunile montane sunt înalte, bine împǎdurite, cu ape curgǎtoare bogate ş.a.
Metoda se poate aplica foarte bine şi în studiul caracteristicilor orizontului local de cǎtre elevii din
ciclul primar. Iniţial ei vor observa toate elementele caracteristice mediului în care trǎiesc, iar
ulterior, prin organizarea unei excursii într-o altǎ zonǎ, vor constata cǎ o mare parte din
caracteristicile orizontului local sunt specifice şi zonei vizitate.
Metoda analizei şi sintezei este, de asemenea, o metodǎ compusǎ din metoda analizei şi
metoda sintezei.
Metoda analizei constǎ în descompunerea în pǎrţi componente a proceselor şi fenomenelor
geografice cu scopul cunoaşterii lor în amǎnunt, pentru a înţelege mecanismele de desfǎşurare,
precum şi relaţiile care se stabilesc cu alte pǎrţi sau procese. Este evident cǎ aceastǎ metodǎ este în
cele mai multe cazuri o metodǎ mentalǎ.
Metoda sintezei este metoda inversǎ de recompunere a proceselor şi fenomenelor şi se
completeazǎ cu metoda analizei. Cele douǎ metode sunt specifice atât geografiei, cât şi altor ştiinţe.
Metoda istoricǎ decurge din principiul istorismului şi stipuleazǎ cǎ orice proces sau fenomen
geografic poate fi înţeles şi explicat prin evoluţia sa atât în timp cât şi în spaţiu.
Metoda cartograficǎ este o metodǎ specific geograficǎ, dar este utilizatǎ şi de alte ştiinţe
pentru reprezentarea unor elemente. Aceastǎ metodǎ se foloseşte atât pentru cunoşterea faptelor
geografice, dar şi pentru reprezentarea graficǎ a caracteristicilor acestora cunoscute ca urmare a
utilizǎrii celorlalte metode.
Metoda statistico-matematicǎ permite utilizarea formulelor şi a calculelor matematice pentru
prelucrarea observaţiilor, a înregistrǎrilor de date referitoare la procesele şi fenomenele studiate.
Este o metodǎ care permite mǎsurarea cu exactitate a acestora, precum şi realizarea unor corelaţii
specifice teoriei sistemice.
Metoda modelǎrii permite realizarea materialǎ sau mentalǎ a unui model (element care imitǎ
realitatea) cu scopul înţelegerii evoluţiei sale. Aceastǎ metodǎ este legatǎ şi de metoda
experimentalǎ, o metodǎ mai puţin uzitatǎ în domeniul geografiei, dat fiind faptul cǎ este foarte greu
sǎ realizezi experimente în naturǎ sau în cadrul societǎţii umane.
 Geografia economică: definire şi obiect de studiu

Geografia studiază o problematică foarte complexă cu preocupări atât în analiza mediului

natural – Geografia fizică - cât şi în ceea ce priveşte grupurile de oameni şi activităţile
desfăşurate de aceştia – Geografia umană. Această componentă cuprinde toate acele domenii şi
obiecte de studiu din cadrul Geografiei care nu sunt direct preocupate de mediul natural,
analizând diferitele regiuni ale lumii în care se găsesc oameni, cum se intercondiţionează ei cu
spaţiul în care trăiesc, care sunt trăsăturile peisajelor în care îşi desfăşoară activitatea şi cum
transformă aceştia mediul natural pe care îl ocupă.
Geografia economică este o componentă a Geografiei umane care studiază răspândirea
spaţială a comunităţilor umane şi relaţiile dintre acestea şi mediul natural. Ea include şi elemente
din alte ştiinţe: sociologie, demografie, economie, dar impune o viziune globală ce trebuie
analizată în fiecare loc şi moment în funcţie de jocul de forţe care se opun între ordinea genezei
şi alte forme de ordine şi are menirea de a sesiza toate elementele revoluţionare nu numai pe plan
cultural, social, politic, dar şi în plan tehnologic. Geografia umană păstrează grija pentru
comparaţie şi explicaţie, în scopul găsirii cauzelor, modalităţilor şi efectelor acţiunilor umane.
Scopul geografiei umane este acela de a determina extensiunea spaţiului uman, popularea
acestuia, peisajele determinate de habitat, de activităţile productive şi de modurile de viaţă.
(Erdeli G., 2000).
Geografia economică studiază spaţiul unde se produc bunurile şi serviciile, fluxurile
pe care le produc acestea, ca şi factorii de producţie, condiţiile şi resursele punerii lor în
valoare.
Conturarea unui obiect al geografiei economice s- făcut datorită contribuţiei
economiştilor , într-o primă etapă, şi geografilor, îndeosebi după 1850.
Înainte de 1850 interesul geografiei pentru aspectele teritoriale ale economiei era redus,
în timp ce analiza fenomenelor economice în repartiţia lor teritorială, la economişti, ocupa un rol
deosebit de important. Se remarcă aici interesul pentru a explica bogăţia statelor, dezvoltarea
activităţilor materiale prin prisma principiilor care le favorizează. Se disting, în această perioadă,
trei puncte de vedere (curente): al mercantiliştilor, al fiziocraţilor şi cel al clasicilor.
Mercantilismul este un sistem teoretic caracteristic secolelor XV-XVIII care consideră
că statul este cel care trebuie să regleze viaţa economică pentru a urmări interesele naţionale
apelând la protecţionism şi deţinerea monopolurilor. Statul este cel care trebuie să favorizeze un
excedent comercial prin intermediul căruia să permită intrarea în ţară a metalelor preţioase.
Mercantiliştii identificau bogăţia cu banii şi considerau comerţul exterior principala sursă
pentru sporirea avuţiei. Considerau că profitul se obţine din a vinde mai scump un produs. În
realitate prin procesul de circulaţie a mărfurilor nu se creează plusvaloare ci doar se repartizează
plusvaloarea iniţială obţinuta prin producerea bunurilor.
Apariţia acestui curent a fost determinată de un complex de factori care au generat
dezvoltarea comerţului: marile descoperiri geografice şi progresele spectaculoase în domeniul
transporturilor. Acţiunea diferenţiată a acestor factori a determinat conturarea a trei arii
geografice: centrală, mediană şi periferică (Wallerstein, 1974).
În aplicarea politicii economice mercantiliste au existat patru: etape: mercantilismul
timpuriu, mercantilism bazat pe industrie, mercantilism monetarist, mercantilismul
dezvoltat (bazat pe comerţ).
Fiziocraţia sau “guvernarea naturii” este un curent promovat de şcoala franceză începând
cu 1758, când F. Quesnay a publicat Analiza Tabloului economic în care a prezentat, sub forma
unei scheme doctrina fiziocrată care analizează posibilitatea reproducerii şi repartiţiei produsului
social total în condiţiile capitalismului. Tabloul reprezintă reprezintă repartiţia avuţiei societăţii
franceze pe care autorul o împărţea în trei categorii: producători, proprietari şi industriaşi şi
comercianţi. Fiziocraţii considerau că fenomenele economice se desfăşoară potrivit unor legi
naturale, deci independent de voinţa oamenilor şi a statului şi că unicul izvor al avuţiei este
producţia agricolă, singura clasă productivă fiind arendaşii şi muncitorii salariaţi care lucrează în
agricultură.
Perioada liberalismului economic clasic. Teoriile liberalismului clasic au fost elaborate
de reprezentanţii şcolii engleze la sfârşitul sec. al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea. Ei studiază
producţia, circulaţia şi repartiţia bogăţiilor materiale, axându-se pe rolul motor al interesului
individului, pe existenţa unei ordini naturale şi pe funcţia reglatoare a pieţei şi a liberei
concurenţe.
Liberalismul economic este o noţiune care se diferenţiază atât de etatism (controlul total
al statului) cât şi de anarhie şi presupune intervenţia statului între anumite limite, care sunt
stabilite prin negociere de părţile implicate în actul economic.
Principalele caracteristici ale liberalismului clasic sunt:
  concentrarea atenţiei pe producţie şi doar în plan secundar pe circulaţie;
 identificarea cauzelor care au condus la îmbogăţirea naţiunilor prin abstractuzare;
 ordonarea societăţii şi economiei după legi naturale.
Cel mai important reprezentant al liberalismului economic clasic este A. Smith (1723-
1790) care se remarcă prin câteva teorii care au în vedere şi dimensiunea spaţială a fenomenelor
economice.
Teoria diviziunii muncii, a comerţului între state şi a avantajului absolut are ca idee
centrală specializarea dintre state în funcţie de favorabilităţile naturale şi artificiale conduce la
accentuarea avantajelor reciproce. Această inegalitate a avantajelor creşte pe măsură ce se
accentuează diferenţele de nivel, structură şi rentabilitate.
David Ricardo (1772- 1823) pune bazele unei noi teorii – avantajul comparativ relativ –
care analizează rolul comerţului exterior ca factor de dezvoltare şi progres al ţărilor partenere în
schimburi. Potrivit acestei teorii fiecare ţară trebuie să se specializeze în producţia şi exportul
acelor bunuri pe care le produce cu costuri relativ mai scăzute Invers, fiecare ţară va căuta să
importe acele bunuri pe care le produce la costuri mai mari. Pe această bază schimburile
economice internaţionale pot fi reciproc avantajoase pentru toţi partenerii. Astfel apare liberul
schimb, deplina libertate de concurenţă între ţări, indiferent de potenţialul lor economic. Acest
principiu a reflectat mai mult economiile din sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX –lea.
La sfârşitul sec. al XVIII-lea apar primele lucrări veritabile de Geografie economică ca
urmare a dezvoltării statisticii. Aceste studii analizează datele statistice ce privesc populaţia,
activităţile economice. Se poate vorbi de un asemenea interes pentru Geografia economică la C.
Ritter (1779-1859) care depăşeşte viziunea statistică tradiţională, opera sa fiind centrată pe
influenţa condiţiilor naturale asupra evoluţiilor istorice.
F. Ratzel este un urmaş al lui Ritter fiind la originea conceptelor de oicumenă şi de spaţiu
vital precum şi la originea orientărilor de cercetare a raporturilor dintre pământ, societate şi stat.
Teoriile sale sunt preluate apoi de suedezul Rudolf Kjellen.
Intre 1850 şi 1870 are loc o diminuare a interesului pentru spaţiu la economişti şi o
dezvoltare progresivă a Geografiei economice.
Începutul perioadei este marcat de teoria marginalistă sau neoclasică.
Teoria marginalistă a fost emisă de şcoala austriacă. Potrivit acestei teorii, valoarea este
o categorie subiectivă, rezultată din aprecierile “subiectelor economice” izolate. Reprezentanţii
acestei teorii susţin că valoarea mărfii nu este creată în procesul producţiei ci ia naştere în
procesul schimbului pe baza aprecierilor participanţilor la actul vânzare-cumpărare. Aceste
aprecieri depind de raportul dintre intensitatea nevoilor individuale ce trebuie satisfăcute şi
volumul de bunuri. Cu cât nevoia este mai mare, cu atât utilitatea este mai mare.
După cum se poate observa dispare treptat interesul pentru analiza spaţială, în favoarea
raţionalului). Excepţie fac studiile lui Alfred Marshall care insistă asupra factorilor de localizare
ai activităţilor economice.
În prima jumătate a sec. al XX-lea situaţia economică cunoaşte mutaţii profunde.
Numeroase ţări revin la protecţionism, mecanismele capitaliste devin rigide, apar crizele
economice în urma cărora creşte şomajul şi se amplifică supraproducţia. Apar, în aceste condiţii,
alte modele economice (de ex. planificarea sovietică în 1928) pe fondul neîncrederii în
mecanismele spontane ale pieţei.
În intervalul analizat se remarcă două momente în constituirea acestei ştiinţe:
 Geografie economică pragmatică (caracteristică sfârşitului de secol XIX);
 Geografie economică teoretică (în prima jumătate a sec.al XX-lea).
În prima etapă se remarcă Şcoala Franceză de Geografie prin fondatorul său Paul Vidale
de la Blache care acordă o atenţie deosebită progresului noilor regiuni industriale şi urbane. El
evidenţiază rolul căilor ferate şi marilor centre industriale în noile forme de structurare a
spaţiului. Printre succesorii săi cei mai de seamă, J. Brunhes consacră un capitol important al
lucrării sale Geografie umană (1910) geografiei economice.
Se remarcă în această etapă dezvoltarea geografiei economice în învăţământul secundar şi
practic, începând cu 1860. Astfel ia naştere geografia economică, ca răspuns la nevoile unui
public interesat de transformarea lumii şi extinderea pieţelor. Devine în anii 1870-1880 ramura
geografiei cu cel mai mare succes public. Apar în aceşti ani societăţi de geografie colonială,
comercială sau maritimă.
Obiectul Geografiei economice este reprezentat în această etapă de inventarierea
resurselor (minerale, energetice, agricole) din diferite ţări, de a descrie utilizarea lor productivă şi
de a prezenta fluxurile de schimburi internaţionale corespunzătoare (rute ale comerţului
mondial). Cadrul natural, care determină activităţile economice, deţine un rol foarte important.
 Această geografie economică este foarte empirică, ea prezintă fapte concrete, statistici şi
nu utilizează fundamentul teoretic. Observaţiile sale cu privire la economie sunt mai ales
descriptive.
Al doilea moment este marcat de contribuţia lui Pierre George care va exercita un
ascendent puternic asupra epocii sale. El încearcă să adapteze geografia la epoca sa considerând
că această ştiinţă trebuie să servească mai ales în acţiunile de planificare. El se opreşte asupra
problemelor de actualitate cum ar fi industrializarea, urbanizarea, legătura dintre modul de viaţă
şi modul de producţie. Pentru P. George nu există mecanisme naturale care determină o anumită
adaptare ci doar concepţii guvernamentale care împart lumea în societăţi capitaliste şi socialiste.
El plasează astfel, în centru regimurile economice şi politicile macroeconomice (legislaţie,
infrastructură, protecţionism). Autorul privilegiază producătorul însă nu ignoră consumul care îi
serveşte să măsoare nivelurile de dezvoltare ale ţărilor (George, 1956).
Paul Claval în lucrarea Eseu asupra evoluţiei umane-1964 propune o reorientare a
geografiei economice prin apropierea de economie şi abordarea problemelor de microeconomie.
În lucrarea Geografia generală a pieţelor-1963 el analizează dimensiunea spaţială a teoriei
pieţelor, acordând un loc important cheltuielilor de transport şi costurilor de informare. Autorul,
în lucrarea Regiuni, naţiuni, mari spaţii-1968, se opreşte asupra rolului mecanismelor
macroeconomice în structurarea spaţiului.
Noile orientări ale geografiei economice, fondate pe luarea în considerare a
comportamentelor raţionale au căpătat o asemenea importanţă în anii 1950-1970 încât geografii
le-au considerat o bază pentru reorganizarea totală a Geografiei umane. Geografia economică era
calificată, în Franţa anilor 1968, ca fiind noua geografie.
După 1970 curentul economiei spaţiale la economişti îşi pierde din importanţă din cauza
rolului secundar al costurilor de transport.
În această perioadă capătă o importanţă deosebită reintegrarea mediului în teoria
economică, idee reluată în zilele noastre indirect prin reflecţiile asupra dezvoltării durabile şi
căutarea unor soluţii noi în gestiunea mediului.
În economia internaţională s-au realizat dezvoltări teoretice importante, această ramură
fiind printre puţinele care nu au eliminat dimensiunea spaţială a abordărilor, ea fiind consolidată
pe baza teoriei ricardiene fondată pe heterogenitatea geografică.
 Această evoluţie conferă o mare putere explicativă pentru progresele realizate în
economia internaţională, pentru caracteristicile determinate de schimburile internaţionale sau
localizarea unor activităţi, şi determină o creştere a interesului pentru noua geografie.
Economistul american Paul Krugman a devenit unul dintre cercetătorii actuali cei mai
cunoscuţi pentru că a contribuit la o reorientare fundamentală a teoriei comerţului internaţional,
în cursul anilor 1980. El a demonstrat că schimburile internaţionale ar putea exista şi în lipsa
unui avantaj comparativ, datorită randamentelor ridicate realizate de economiile de scară.
Această posibilitate justifică intervenţia publică în politicile industriale şi comerciale private.
Începând din 1990, cercetările lui Paul Krugman s-au reorientat către Geografia
economică, şi mai ales către problemele localizării. Una din sarcinile economiei, afirmă el, este
de a înţelege de ce activităţile economice apar şi se dezvoltă într-un loc mai degrabă decât în
altul. El mai arată că o regiune poate deveni prin efect cumulativ şi, plecând de la un demaraj
aproape arbitrar, mai competitivă decât alta, datorită randamentelor crescute permise de
concentrarea spaţială a activităţilor.
Lucrările de geografie economică, realizate de geografi sunt foarte numeroase, în această
perioadă, ele fiind consacrate pieţelor internaţionale, localizărilor industriale, activităţilor de
servicii, telecomunicaţiilor, economiilor regionale sau naţionale, meritul lor fiind acela de a
depăşi caracterul explicativ, trecându-se la abordări teoretice. Acesta este un salt calitativ
remarcabil ce plasează Geografia economică în rândul ştiinţelor indispensabile în abordarea
realităţii economice contemporane. Complexitatea abordărilor creşte, aspectele economice fiind
urmărite într-un context mai larg, în legătură cu discursul şi ideologiile grupurilor sociale,
percepţia indivizilor asupra proceselor şi fenomenelor economice, optimizarea raporturilor între
economie, ca dimensiune a dezvoltării economice, şi celelalte elemente ale teritoriului.
 Trăsături ale economiei mondiale. Globalizarea economică

Economia mondială reprezintă un ansamblu al schimburilor reciproc de activităţi

(producţia materială, circulaţia bunurilor, serviciilor, capitalurilor, cercetarea ştiinţifică etc). Se
poate spune că este un sistem de interdependenţe în care celulele de bază sunt, încă, economiile
naţionale, a căror influenţă asupra economiei mondiale este în funcţie de nivelul lor de
dezvoltare. În diferite zone geografice, evoluţia economică este diferită, fazele de expansiune
alternând cu cele de recesiune, dar rezultanta globală este de creştere a produsului mondial brut.
Economia mondială este un sistem eterogen, pentru că statele diferă ca mărime, potenţial
demografic şi economic, dar se mai menţin diferenţe şi în privinţa sistemului economic.
În prezent, se poate spune că cele mai importante elemente ale evoluţiei economiei
mondiale sunt societăţile transnaţionale, definite ca acele firme care şi-au extins activitatea
economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine. Ele reprezintă un ansamblu la scară
globală, alcătuit dintr-o societate principală - firma mamă - şi un număr de filiale, dependente de
aceasta, implantate într-un număr mai mare sau mai mic de ţări. Iniţial, s-au afirmat în ţările
dezvoltate cu economie de piaţă, ajungând, în unele cazuri, să aibă o forţă economică mai mare
decât a unui stat – naţiune. Strategia generală a societăţilor transnaţionale vizează abandonarea
economiilor bazate pe consumuri mari de materii prime, de energie şi trecerea la o economie
bazată pe informaţie şi tehnologie de vârf, fiind interesate în special de sectorul bancar, cel de
asigurări, de servicii, sectoare în care deţin aproape 60% din active la nivel global.
Un efect al transnaţionalizării este procesul de delocalizare, adică transferul unei
producţii interne în alte state, cu un nivel economic mai scăzut, datorită unor interese ca:
prelungirea ciclului de viaţă a produsului, minimizarea costurilor de fabricaţie, ocolirea unor
bariere vamale, extinderea concurenţei. În general, delocalizarea vizează produse standardizate şi
s-a dezvoltat mai întâi pe axa Nord – Nord, pentru ca apoi să includă şi ţările în curs de
dezvoltare. Acest proces implică noi forme de organizare internaţională a producţiei, apariţia
unor filiale comune, încheierea unor acorduri de licenţe, începerea producţiei de subansamble. Se
observă că profiturile obţinute în urma delocalizării sunt utilizate pentru modernizarea
tehnologiilor în ţara în care îşi are sediul firma – mamă, adică asistăm la un proces invers, cel de
relocalizare.
 Reorganizarea economiei mondiale este determinată în mod hotărâtor de trei elemente
esenţiale: globalizarea consumatorilor şi a corporaţiilor, formarea statelor- regiuni ca reacţie la
statele naţiuni, apariţia şi ascensiunea blocurilor economice (Keinichi Ohmae, End of the Nation
State, 1995).
Un proces tot mai evident este globalizarea economiei. Are loc o întrepătrundere a
economiilor, manifestată prin creşterea rolului jucat de investiţiile şi capitalurile străine, de
schimburile comerciale în formarea produsului intern brut. Capitalul intern nu mai poate fi
factorul principal al creşterii economice.
Globalizarea nu este un proces uniform şi linear ci include o gamă largă de fenomene, de la
activităţi economice la internaţionalizarea culturii, educaţiei, tehnologiei. M. Waters (Waters
M., (1996) , Globalization, Routhlege, London) spune că globalizarea reprezintă reducerea
constrângerilor geografice asupra aranjamentelor sociale. Mergând pe schema conceptuală
propusă de acesta se poate vorbi despre o tridimensionare a globalizării: pe plan economic,
politic, cultural. Autorul operaţionalizează pentru fiecare concept (globalizare economică,
politică, culturală) şi apoi propune o comparaţie între ideal-tip şi starea de fapt.
Procesul de globalizare cuprinde trei dimensiuni: globalizarea economică, politică şi
socială.
Astfel, în ceea ce priveşte globalizarea economică Waters consideră că dimensiunile
acesteia sunt: comerţul, producţia, investiţiile, ideologia organizaţională (impunerea unui anumit
mod de a face producţie), piaţa financiară şi piaţa muncii. Dintre acestea piaţa financiară şi
comerţul reprezintă acele elemente în care globalizarea este realizată aproape în întregime. În
sens mai restrâns, globalizarea se referă la liberalizarea comerţului, investiţiilor şi fluxurilor de
capitaluri dintre ţări, precum şi la integrarea mijloacelor de producţie din diferite ţări sub
proprietatea societăţilor transnaţionale şi la integrarea pieţelor de produse şi financiare
Din punct de vedere economic globalizarea semnifică integrarea sistemelor economice
naţionale sistemului economiei mondiale, deci într-un sistem unic. Această integrare presupune
schimbări de mentalitate la nivelul entităţilor statale, dar şi la nivelul fiecărui agent economic în
parte. Motivaţiile de natură naţională încep să îşi piardă teren în condiţiile în care componentele
sistemului economic mondial nu mai reprezintă decât în mică măsură interesele naţionalului.
Astfel în numeroase state în care societăţile transnaţionale produc o mare parte din produsul
intern brut, acestea capătă o putere de negociere pe plan internaţional care devansează
reprezentanţii puterilor naţionale. In aceste condiţii există riscul ca cele două grupări să intre în
conflict şi să dea o altă direcţie şi formă procesului.
Statele care urmează direcţia impusă de societăţile transnaţionale trebuie să-şi adapteze
politica economică şi legislativă în funcţie de interesele acestora pentru a nu genera probleme
sociale ţinând cont de faptul că aceste firme gigant contribuie tot mai mult la crearea valorii
adăugate în cadrul economiei naţionale, şi, de asemenea, la crearea de locuri de muncă.
Există două forţe care acţionează asupra globalizării: răspândirea reţelelor informaţionale,
care urmăresc traseul infrastructurii urbane, creând oraşe informaţionale globalizate, şi
cooperarea naţiunilor la crearea unei reţele economice globale, care necesită politici financiare şi
comerciale liberalizate. Globalizarea economică reprezintă o transformare majoră în organizarea
teritorială, spaţială, a activităţii economice şi a puterii politico-economice.

Primul val al globalizării a fost determinat de o combinaţie între scăderea costurilor de

transport (motorul cu aburi) şi eliminarea obstacolelor legate de tarifele vamale ceea ce a făcut
posibilă folosirea unor regiuni mai extinse. Noile tehnologii (calea ferată) au deschis mari
posibilităţi pentru exporturile de produse industriale. Un prim rezultat a fost acela că bunurile
primare legate de agricultură erau schimbate cu produse industriale.
Producţia de bunuri primare necesita şi forţă de muncă. Circa 60 milioane persoane au
emigrat din Europa spre America Nord şi Australia pentru a lucra terenurile disponibile.
Migraţiile din zonele populate ale Chinei şi Indiei către Thailanda, Birmania, Filipine, Vietnam
au însemnat fluxuri aproape egale, astfel că fluxurile totale de forţă de muncă în primul val de
globalizare au implicat circa 10% din populaţia Terrei. Migraţia este considerată un factor mai
important decât schimburile comerciale sau de capital. Apar diferenţieri importante între state ca
urmare a creşterii veniturilor: SUA, Australia, Noua Zeelandă, pe de o parte, dar şi cele din
Europa de Vest în care se constată creşterea salariilor datorită emigraţiei.

Perioada 1914- 1945 poate fi considerată ca o reîntoarcere la naţionalism. Tehnologia a

dus în continuare la scădere costurilor de transport, astfel la transportul pe apă, costurile scad de
3 ori în perioada interbelică.
Sistemul monetar, foarte eficient la începutul secolului, este distrus datorită războiului, iar
în încercarea de a atrage cererea către pieţele interne ţările puternice adoptă măsuri protecţioniste
care dau rezultatte negative: în SUA între 1929-1933 importurile au scăzut cu 30%, iar
exporturile cu 40%. La nivel internaţional protecţionismul a dus la un declin al comerţului
mondial, astfel că la nivelul anului 1950 exporturile, ca parte din venitul global, se situau la
acelaşi nivel cu cel din 1870. Apare o atitudine antiimigrare: în SUA au intrat numai 6 milioane
persoane faţă de 15 miloane între 1870-1914. Retragerea fenomenului de globalizare nu a
schimbat însă situaţia marilor inegalităţI mondiale. Experimentul de globalizare inversă a arătat
faptul că acest lucru este posibil dar nu şi atractiv.

Al doilea val de globalizare (1950-1980) a însemnat o reîntoarcere la internaţionalism. Se

produce o liberalizare a comerţului cu bunuri datorită activităţii Acordului General pentru Tarife
şi Comerţ. A fost o liberalizare selectivă atât în privinţa ţărilor care participa la acest proces cât şi
în privinţa produselor care erau acceptate. Până în 1980 comerţul cu bunuri industriale dintre
ţările dezvoltate a fost mult eliberat de bariere tarifare, dar pentru ţările în curs de dezvoltare
acestea au fost îndepărtate doar pentru bunurile primare care nu puteau concura cu agricultura
din ţările dezvoltate. Acest lucru a dus la apariţia unor mari inegalităţi Nord – Sud.
Se produce o liberalizare a comerţului cu bunuri datorită activităţii Acordului General
pentru Tarife şi Comerţ. A fost o liberalizare selectivă atât în privinţa ţărilor care participa la
acest proces cât şi în privinţa produselor care erau acceptate. Până în 1980 comerţul cu bunuri
industriale dintre ţările dezvoltate a fost mult eliberat de bariere tarifare, dar pentru ţările în curs
de dezvoltare acestea au fost îndepărtate doar pentru bunurile primare care nu puteau concura cu
agricultura din ţările dezvoltate. Acest lucru a dus la apariţia unor mari inegalităţi Nord – Sud.
Pentru ţările dezvoltate a crescut foarte mult comerţul exterior, apare specializarea internaţională
în cadrul producţiei, ceea ce a permis aglomerarea industrială şi o economie de scară. Se poate
vorbi de apariţia unui nou sistem comercial: intra-Nord care a avut un efect benefic pentru ţările
industriale cu venituri mici.

Noul val de globalizare (după 1980) este marcat de câteva elemente cu efecte
semnificative în evoluţia economiei mondiale :
1) În ultimele decenii se constată tendinţa de „tripolarizare” a schimburilor comerciale
internaţionale, principalii actori fiind Uniunea Europeană, S.U.A. şi Japonia, care însumează
jumătate din valoarea schimburilor mondiale.

2) Liberalizarea mai mare a comerţului prin apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului

(Acordul de la Marrakech, 1995) care aduce noi reglementări privind comerţul cu servicii şi
drepturile de proprietate intelectuală.

3) Multinaţionalizarea presupune un complex de transformări legate de politicile de liberalizare

şi dezvoltarea noilor tehnologii. În prezent caracterizează toate procesele de schimburi, de bunuri
şi servicii precum şi transferurile de informaţie. Liberalizarea a fost aplicată în special în sectorul
financiar după care au urmat transporturile aeriene şi telecomunicaţiile. Multinaţionalizarea este
o fază superioară internaţionalizării şi presupune o nouă logică de producţie în străinătate. Ea
implică organizarea şi controlul activităţilor de producţie şi de comerţ în străinătate ale firmelor
care sunt ancorate în sistemele economice naţionale. Multinaţionalizarea este rezultatul
interdependenţei între patru componente fundamentale: investiţiile străine directe, exporturi şi
importuri, transferuri de capital şi transferuri de tehnologie.

4) Creşterea exportului de servicii datorită liberalizării comerţului, eliminării barierelor faţă de

investiţiile străine şi progresului extraordinar din domeniul transporturilor şi comunicaţiilor.

5) Creşterea mişcărilor de capital. Controlul asupra fluxurilor externe de capital din ţările
dezvoltate a fost înlăturat - în 1997 se atinge un maxim de fluxuri către ţările în curs de
dezvoltare de peste 300 miliarde dolari SUA, dar în 2003 acestea scad la 172 milioane USD. Ţări
cu primiri importante în grupa celor în curs de dezvoltare: China (cele mai mari primiri – 61
miliarde USD în 2004), Brazilia, Chile, Malaezia, Thailanda. Cu toate acestea fluxurile de capital
către gruparea respectivă reprezintă doar o parte redusă din piaţa totală de investiţii ca urmare a
neîncrederiii faţă de situaţia economică şi politică internă. ISD implică nu numai fluxuri de
capital, ci şi de tehnologie avansată şi acces la pieţele internaţionale.
6) Creşterea migraţiei internaţionale, cauzele economice fiind principalul motiv al deplasărilor
internaţionale şi internaţionale. Diferenţele mari salariale conduc la creşterea presiunilor
migraţiei, circa 120 de milioane de persoane trăiesc în afara ţărilor în care îşi au domiciliul.

În momentul actual se poate aprecia despre globalizare că este un proces inevitabil,

reuşita sa fiind legată de rezolvarea unor probleme care afectează funcţionarea sistemului
mondial:
 Stabilirea noului rol pe care îl ocupă statul în sistemul mondial, ştiut fiind faptul că
funcţionarea sa a fost deseori frânată de politicile naţionale protecţioniste.
 Evitarea crizelor financiare (crizele financiare din Asia şi America Latină au perturbat serios
economia mondială) prin instituţii financiare credibile.
 Sprijinirea statelor aflate în curs de dezvoltare pentru standarde de viaţă ridicate şi pentru
consolidarea unor economii stabile şi deschise.
 Diminuarea decalajului dintre ţările bogate şi cele sărace, principalul argument al
adversarilor globalizării.
 Ierarhizarea statelor după potenţialul economic şi uman

I. După nivelul general de dezvoltare economică:

1. Ţări dezvoltate cu economie de piaţă

Această grupare de ţări concentrează cea mai mare parte a resurselor financiare
mondiale, având o structură economică dominată de sectorul serviciilor, urmat de industrie şi
agricultură. Această grupă de ţări deţine cea mai mare pondere în produsul mondial brut, în
investiţiile externe de capital, în exporturile mondiale – peste 2/3. Astfel, Uniunea Europeană
reprezintă principala putere comercială a lumii, urmată de S.U.A. Structura economică a acestor
ţări se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului terţiar şi acelui secundar, în
comparaţie cu cel primar. Revoluţia managerială, desfăşurarată în majoritatea acestora, permite
realizarea celor mai ridicate eficienţe economice, dezvoltarea ramurilor industriale de vârf,
obţinerea unor venituri pe locuitor cu mult superioare mediei mondiale.
Aceste ţări dezvoltate fac parte, alături de altele, din Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare creată în 1961, la Roma, de un grup de 20 de state. Foarte mulţi ani O.C.D.E. a
cuprins 24 de state, cu un nivel ridicat de dezvoltare, pentru ca, după 1994 să mai fie primite şi
alte ţări: Mexic, Coreea de Sud, Cehia, Ungaria şi Polonia, astfel că la ora actuală are 30 de
membri. Această organizaţie interguvernamentală are ca scop formularea, coordonarea şi
promovarea unor politici destinate să încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii
financiare ale ţărilor membre. În acelaşi timp, este preocupată de stimularea şi armonizarea
eforturilor membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de
dezvoltare, cât şi de stimularea comerţului internaţional.

2.Ţări în curs de dezvoltare

 Ţări în tranziţie economică

Statele din Europa Centrală şi de Est nu au cunoscut elementele care în Europa
Occidentală au determinat o creştere economică deosebită: revoluţia managerială şi revoluţia
tehnologică. în ultima perioadă, după 1990, aceste state s-au confruntat cu serioase crize de
subproducţie, care au generat apariţia unui fenomen social necunoscut până atunci: şomajul.
Multe din aceste ţări au fost în imposibilitatea de a asigura capitalul autohton necesar dezvoltării
economice şi ca urmare necesitatea investiţiilor străine directe a devenit foarte acută. în câteva
dintre acestea – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia – procesul de redresare economică a fost mai
rapid, ca urmare a aplicării mai rapide a măsurilor de reformă economică, acestea având prilejul
de a intra în Uniunea Europeană (mai 2004).

 Ţări recent industrializate

Această grupă formează o categorie cu trăsături specifice pentru că şi-au axat dezvoltarea
economică pe investiţii masive în industrie, ceea ce a permis prelucrarea resurselor naturale
proprii, a unui volum mare de materii prime din import, ceea ce a permis un export masiv de
produse manufacturate. Creşterea PIB a fost de circa 5 – 8% în zona asiatică: Filipine 5,5%,
Indonezia 7,1%, Thailanda 8% şi ceva mai mică în America Latină: Chile 5,6%, Brazilia 4,5%,
Argentina 2%. Se remarcă faptul că multe firme din aceste ţări au devenit companii
transnaţionale cu filiale în multe ţări ale lumii. Exporturile contribuie cu o pondere însemnată la
formarea PIB, iar venitul pe locuitor este comparabil cu cel din ţările dezvoltate: Singapore,
Coreea de Sud, Argentina.

 Ţările exportatoare de petrol

Multe din aceste ţări îşi bazează economia pe exporturile de petrol şi de produse
petroliere, ponderea extracţiei de ţiţei în PIB fiind de peste 1/3 în Arabia Saudită, Emiratele
Arabe Unite, Kuwait, reprezentând peste 75% din încasările la export. Creşterea PIB în ultimii
ani a fost diminuată datorită necesităţilor de a adopta reforme care au vizat dezvoltarea
sectoarelor nepetroliere, a activităţilor private, cât şi reducerea cheltuielilor publice. Veniturile pe
locuitor cunosc diferenţieri foarte mari (1998). Astfel, în categoria ţărilor cu venituri foarte
ridicate intră Kuwait (25 314) şi Emiratele Arabe Unite (16 666), în cea a ţărilor cu venituri
medii: Oman, Arabia Saudită, iar în cea a ţărilor cu venituri scăzute se află Nigeria (300).
Diferenţele foarte mari se datoresc în special numărului diferit de locuitori: Kuwait aproape 2
milioane, iar Nigeria peste 110 milioane.Majoritatea ţărilor exportatoare de petrol sunt reunite în
O.P.E.C., creată în 1960 şi care în prezent numără 11 state, după ce la un moment dat avea 13
state.
 Ţări mai puţin dezvoltate
Acestea reprezintă categoria cea mai defavorizată sub aspectul resurselor naturale şi
umane. Noţiunea a fost introdusă de către ONU în 1975 pe baza analizei unor indicatori socio-
economici şi la acel moment un număr de 25 de state erau incluse în această grupă. Veniturile pe
locuitor sunt foarte mici, în cea mai mare parte sub 500 USD/loc (R.D. Congo- 90, Etiopia – 100,
Malawi – 160, Niger – 170 etc.). Ritmurile de creştere economică sunt foarte scăzute, de multe
ori negative, iar cea mai mare parte a populaţiei lucrează în agricultură. Din păcate, astăzi această
grupă este mult mai extinsă cuprinzând 50 de tări, majoritatea din Africa.

 Republica Populară Chineză

Ţara cu cel mai mare număr de locuitori a înregistrat după 1990 cele mai rapide ritmuri
de creştere economică din lume (13% în 1993, 10% în 1995, 1996). Sunt însă diferenţe
semnificative între valorile înregistrate de industrie (17% între 1990 – 1996) şi agricultură, care a
înregistrat o scădere cu 0,4% faţă de perioada 1986 – 1990. De remarcat că acest lucru se
produce în condiţiile în care aproape 7% din terenurile arabile ale lumii ar trebui să asigure hrana
pentru mai bine 1/5 din populaţia lumii.

Balanţa comercială este excedentară, influxul de investiţii străine directe situează această
ţară pe primul loc în lume (urmată de Luxemburg, Franţa, SUA), ceea ce face ca Republica
Populară Chineză să fie considerată o viitoare putere economică pe plan mondial. Venitul pe
locuitor este încă redus, 1 290 USD/locuitor (2004), cu diferenţieri majore între mediul rural şi
cel urban.
 Competitivitatea economică

Competitivitatea este un nou indicator pentru evaluarea performanţelor economice şi

sociale ale naţiunilor, introdus şi analizat de către Institutul Internaţional pentru Dezvoltarea
Managementului din Lausanne, conform căruia competitivitatea economică reprezintă
,,abilitatea unei ţări pentru a crea valoare adăugată şi astfel, pentru a creşte nivelul de
bunăstare naţională prin administrarea activelor şi proceselor, prin agresivitate şi atractivitate,
prin abordări în termeni de globalitate şi proximitate, precum şi prin integrarea tuturor acestor
categorii de probleme într-un model economic şi social robust”.
Forumul Economic Mondial defineşte competitivitatea la nivel naţional ca fiind:
„abilitatea unei ţări de a realiza rate de creştere ridicate şi susţinute a PIB/locuitor”, iar OECD
defineşte competitivitatea naţională astfel: „gradul la care o naţiune poate, în condiţiile unei
pieţe libere şi a unor condiţii corecte de derulare a activităţilor economice şi comerciale, să
producă bunuri şi servicii capabile să satisfacă cerinţele de pe pieţele globalizate, în paralel cu
menţinerea sau extinderea venturilor reale ale populaţiei pe termen lung”.
Porter subliniază caracterul profund dinamic al competitivităţii, arătând ca ea devine tot
mai puţin o problemă de maximizare a rezultatelor în cadrul unor constrângeri stricte şi tot mai
mult dependentă de capacitatea statelor de a genera acel mediu şi a firmelor de a acţiona în acea
manieră care să conducă la îmbunatăţirea calităţii factorilor, la creşterea productivităţii în
utilizarea lor, la crearea de noi factori. El optează pentru interpretarea competitivităţii ca
decurgând în mod esenţial din productivitatea cu care o naţiune îşi utilizează resursele într-un tip
de activitate economică, avantajul competitiv localizând acel nivel al productivitatii care permite
firmelor sa realizeze pe piata internationala exporturi substantiale şi susţinute către un numar
semnificativ de ţări sau să genereze importante fluxuri de ISD. (Porter, Michael E.: "The
Competitive Advantage of Nations", The MacMillan Press Ltd., London, 1992).
Funcţionarea unui sistem economic în condiţii de competitivitate este condiţionată de
funcţionalitatea a trei subsisteme: subsistemul produselor necomercializante (educaţie, sănătate
etc.), subsistemul produselor comercializante (materii prime, produse finite) şi subsistemul
produselor de interferenţă, care asigură legătura între cele anterioare (transporturi,
telecomunicaţii, servicii financiare etc.).
 În prezent sunt considerate ţări cu o economie competitivă cele care îndeplinesc
următoarele condiţii:
Facilitarea internaţionalizării sectoarelor tradiţionale;
Dezvoltarea sectorului comercializant în relaţie optimă cu celelalte subsisteme;
Crearea cadrului legislativ necesar pentru un transfer rapid de informaţii;
Raportul optim între atractivitate şi “agresivitate” (vezi SUA);
Capacitatea de adaptare a sistemului economic la schimbările previzibile sau
imprevizibile (flexibilitatea).
Flexibilitatea unei grupări de interese (firmă, sector economic, economie naţională) este
dată de capacitatea acesteia de adaptare la schimbările aşteptate sau nu, combinată cu potenţialul
de a genera rapid variaţia parametrilor sistemului în noile condiţii create. Gradul de flexibilitate
este dat de o serie caracteristici:
 Posibilitatea de a prevedea tendinţele şi de a orienta politica economică în conformitate
cu aceste tendinţe (dezvoltarea microelectronicii în ţările din Asia de Sud-Est);
 Capacitatea de susţinere a activităţii de cercetare;
 Potenţialul instituţiilor publice de a interveni rapid la şocurile interne şi externe şi
capacitatea de a asigura investiţii publice (educaţie, sănătate etc.);
 Capacitatea firmelor de a asigura investiţii;
 Rapiditatea cu care gruparea socială şi economică poate asimila un produs;
 Disponibilitatea populaţiei de a privi piaţa forţei de muncă ca pe o piaţă liberă supusă
concurenţei.
În mod tradiţional, competitivitatea a fost legată de agresivitatea economică a statelor şi
anume volumul exporturilor de bunuri, servicii şi de investiţii străine directe. Germania, Japonia
şi Coreea de Sud au folosit astfel de strategii. Pe de altă parte, şi mult mai recent, unele naţiuni
sunt competitive prin faptul de a fi atractive (ex: Irlanda, Singapore). Agresivitatea conduce la
venituri în ţara de origine, iar factorul ,,atractivitate” creează locuri de muncă în ţările gazdă ale
ISD , dar poate fi de scurtă durată. Aceasta înseamnă că şi statele bogate nu trebuie să neglijeze
factorul ,,agresivitate ” în special datorită impactului. Drept urmare, ţările trebuie să ia în
considerare atât factorul atractivitate cât şi pe cel agresivitate. în general, o naţiune se opreşte la
una din aceste abordări : Irlanda nu este agresivă pe piaţa internaţională, Coreea nu este foarte
atractivă pentru investiţii străine, Marea Britanie era agresivă, dar acum şi-a schimbat politica,
Elveţia a urmat un curent opus, trecând de la a fi atractivă în a fi agresivă, iar SUA par a fi
singurul stat care este totodată atractiv şi agresiv.
Institutul din Lausanne consideră că pentru a fi şi a rămâne competitive statele trebuie să
acţioneze după următoarele reguli: să creeze un mediu legislativ stabil şi predictibil, să-şi
dezvolte o structură economică cât mai flexibilă şi mobilă, să investească în infrastructura
tradiţională şi în tehnologie, să încurajeze economiile particulare, să promoveze agresivitatea pe
pieţele internaţionale (export) cât şi atractivitatea pentru investiţiile străine directe, să pună
accent pe calitate, rapiditate şi transparenţă la nivelul guvernului şi al administraţiei, să păstreze
o relaţie între nivelul veniturilor, producţiei şi nivelul taxelor, să promoveze construcţiile sociale
prin reducerea diferenţelor de venit şi prin consolidarea clasei de mijloc, să investească masiv în
educaţie, mai ales la nivelul învăţământului secundar cât şi în pregătirea pe viaţă a forţei de
muncă, să încerce să realizeze un echilibru între politica economică pe termen scurt şi politica de
globalizare în scopul asigurării bunăstării sociale şi să menţină în acelaşi timp sistemul de valori
dorit de către populaţie.
Anuarul Competitivităţii Mondiale ierarhizează şi analizează abilitatea ţărilor de a oferi un
mediu în care întreprinderile să poată concura. Adoptând o nouă metodologie, se analizează
competitivitatea folosind statistici pentru 60 de economii industrializate şi în curs de dezvoltare
care se focalizează asupra a 4 factori care includ peste 300 de criterii socio+economice:
performanţa economică, eficienţa guvernului eficienţa mediului de afaceri, infrastructura.
Aceste 4 dimensiuni modelează competitivitatea unui stat şi mediul în care se formează aceasta,
fiind adesea rezultatul tradiţiei, istoriei şi sistemului de valori şi reprezintă modul de operare
economică al unei ţări. Fiecare din aceşti 4 factori, indiferent de numărul de criterii, se subdivide
în 5 subfactori care au o pondere maximă de 5% în valoarea finală a scorului competitivităţii:
- perfomanţa economică include economia internă (PIB, consumuri, investiţii) comerţul
internaţional, investiţiile străine (importuri şi exporturi), populaţia ocupată şi în şomaj), preţurile;

- eficienţa guvernului cuprinde finanţele publice (bugetul de stat, datoria publică şi cea externă,
rezervele de stat), politica fiscală (taxe individuale şI pe profit, evaziunea fiscală etc.) reţeaua
instuţională, mediul de afaceri, educaţia;
- eficienţa afacerilor esta analizată prin productivitate, piaţa muncii (forţa de muncă, costuri,
relaţii de muncă), pieţele financiare, nivelul managementului, impactul globalizării;
- infrastructura are ca subfactori infrastructura de bază (populaţie, reţele de comunicaţii, de
alimentare cu energie, apă, utilizarea terenurilor, grad de urbanizare etc), nivelul tehnologiei,
mediul ştiinţific, sănătatea, calitatea mediului, sistemul de valori.
Ierarhia competitivităţii (World Competitiveness Yearbook, 2005) indică în continuare
supremaţia S.U.A. care îşi păstrează locul I încă din 1997, urmată, constant, de către Singapore.
Ascensiuni semnificative în aceşti ani au înregistrat Canada, Finlanda, Australia, Austria. Israel,
Islanda pe când unele ţări au avut un declin puternic: Marea Britanie (locul 22), Norvegia (17),
Japonia (23), iar unele state şi–au păstrat aproape aceleaşi locuri: Cehia, India, Federaţia Rusă,
Columbia. România ocupă locul 55 din 60 de economii analizate.
 Libertatea economică

Libertatea economică este definită prin gradul de constrângere pe care guvernul unei
ţări îl exercită asupra producerii, distribuirii sau consumului de bunuri şi servicii, dincolo de
necesitatea cetăţenilor de a-şi proteja şi menţine propria libertate. Pentru a măsura libertatea
economică, s-a ţinut cont de 10 categorii de factori. Aceştia sunt: politica comercială, taxele
fiscale impuse de guvern, intervenţia guvernului în economie, politica monetară, investiţiile
străine, activitatea bancară şi financiară, salariile şi preţurile, drepturile de proprietate, sistemul
de reguli, activitatea pieţei negre.Fiecare ţară îşi primeşte scorul de libertate economică pe baza
mediei între aceşti 10 factori care se apreciază de la 1 (cel mai bine) la 5 (cel mai prost). Cele 4
mari categorii de ţări din acest punct de vedere sunt: libere - cu un scor de 1,95 sau mai puţin,
aproape libere (de la 2,00 la 2,95), aproape nelibere (de la 3,00 la 3,95), reprimate (peste 4,00).
Politica comercială este un factor cheie în măsurarea libertăţii economice. Gradul cu
care guvernul împiedică desfăşurarea liberă a comerţului străin poate influenţa în mod direct
abilitatea individului de a-şi urmări scopurile economice. Variabilele care se iau în calcul sunt:
media tarifelor vamale, absenţa barierelor tarifare, situaţia corupţiei în serviciile vamale. De
exemplu, dacă un guvern pune taxe pe importul unui anumit produs, un grup de oameni din acea
ţară va produce acel produs şi nu un altul care ar avea mai mult succes. Limitarea importului
reduce libertatea economică prin faptul că descurajează indivizii de la a-şi folosi talentele şi
priceperile într-un mod util. Scorul cel mai bun (1) este obţinut de ţările care au a medie a taxelor
vamale cel mult egală cu 4 %, iar cel mai slab – 5 revine acelor state în care această medie este
de cel puţin 19%.
Taxele fiscale impuse de guvern cetăţenilor, sunt examinate prin rata de evoluţie a
acestora şi nivelul cheltuielilor facute de guvern. Mărimea apetitului guvenului de a cheltui
afectează atât libertatea economică, cât şi dezvoltarea ei. De exemplu, dacă guvernul unei ţări
mici din punct de vedere economic îşi însuşeşte o treime din venitul naţional, folosindu-l pe
cheltuieli proprii, îndepărtează resurse care ar fi putut fi folosite pentru consum. Scorul pentru
acest factor a fost calculat de asemena pe baza ratei taxelor si a cheltuielilor de guvern. Pentru
tările în care taxele pe profit sunt limitate sau chiar lipsesc şi cheltuielile guvernamentale sunt
mai mici de 15% din PIB scorul este foarte bun – 1, iar dacă pocentajele sunt mai mari de 45%
valoarea primită este de 5.
Intervenţia guvernului în economie se referă la ponderea proprietăţii de stat în
economie, rata de revenire din partea acestui sector, situaţia privatizării. Măsurarea include atât
consumul care constă în cumpărarea de servicii, plata angajaţilor, investiţii în infrastructură etc.,
cât şi activitatea guvernului. Scala de intervenţie a statului în economie este gradată astfel: pentru
ponderea sectorului de stat de sub 10% se obţine scorul 1, între 10 şi 25% - 2, pentru valorile
cuprinse între 25 – 35% se acordă 3 puncte, de la 35 la 45% scorul obţinut este 4, iar peste 45%
este 5.
Politica monetară se analizează îndeosebi în funcţie de rata inflaţiei pe o anumită
perioadă de timp. Valoarea valutei unei ţări depinde în mod deosebit de politica monetară a ţării
respective. Când politica monetară a unui anumit guvern facilitează preţurile pieţei, indivizii se
bucură de libertate economică. Notele se acordă în funcţie de rata inflaţiei, calculată ca medie
pentru ultimii 10 ani: 1 pentru o medie de sub 3%, 2 pentru valori medii cuprinse între 3 şi 6%, 5
pentru o medie a inflaţiei de peste 20%.
Investiţiile străine sunt considerate ca un motor al dezvoltării oricărei economii.
Restricţiile asupra investiţiilor străine limitează dezvoltarea capitalului şi, deci libertatea
economică. Prin contrast, nici o restricţie sau foarte puţine asupra investiţiilor străine favorizează
libertatea economică, deoarece investiţiile străine aduc fonduri care să extindă economia. În
cazul acestei categorii, cu cât o ţară impune mai multe restricţii investiţiilor străine, cu atât
libertatea sa economică va fi mai mică. Se examinează dacă un guvern încurajează investiţiile
străine , dacă firmele străine sunt tratate în acelaţi mod ca şi firmele autohtone şi dacă industria
specifică ţarii este apropiată de investiţiile străine.
Activitatăţile bancare şi finanţele produc toate serviciile financiare necesare oentru
creşterea economiei: împrumută bani pentru deschiderea afacerilor, securizează credite pentru a
oferi consumatorilor bunuri şi pentru a le furniza locuri sigure unde să-şi depoziteze câştigurile.
Cu cât guvernul controlează mai mult activitatea băncilor, cu atât libertatea economică este mai
mică. Ar trebui de asemenea precizat că toate ţările au un sistem de verificare şi supervizare a
băncilor, cu scopul de a asigura securitatea sistemului financiar. Acest factor măsoară
deschiderea sistemului financiar şi bancar al unei ţări. Aceasta se determină în funcţie de cât de
capabile sunt băncile şi serviciile financiare de a lucra cât mai liber, cât de greu este să se
deschidă bănci autohtone, cât de regulat este sistemeul financiar etc.
Salariile şi preţurile reprezintă un factor care se măsoară în funcţie de cât permite un
guvern pieţei să stabilească preţuri şi salarii. Într-o economie de piaţă preţurile sunt alocate
resurselor la gradul cel mai mare de utilizare. O firmă care are nevoie de angajaţi semnalează
acest lucru pe piaţă prin oferirea de salarii mai mari. De asemenea, preţurile au rolul de a
semnala producătorilor şi consumatorilor informaţii despre anumite produse. De exemplu, dacă
cerinţa pentru un anumit produs creşte, acest lucru va fi reflectat în preţul acelui produs. Când
preţurile sunt determinate în mod liber, resursele vor fi folosite în modul cel mai productiv
pentru a satisface consumatorii.
Drepturile de proprietate sigure conferă cetăţenilor încrederea de a prelua activităţi
economice. Acest factor examinează măsura în care guvernul protejează proprietatea particulară.
Abilitatea de a acumula proprietăţi private este factorul cel mai important în economia de piaţă.
Cu cât această protecţie este mai mică, cu atât gradul de libertate economică este mai mic.
Regulile şi restricţiile fac dificilă pentru antreprenori crearea de noi afaceri. O dată ce o
afacere este iniţiată, regulile impuse de guvern nu se micşorează întotdeauna, în unele cazuri pot
creşte. Acest factor măsoară cât de uşor sau de dificil este să deschizi o afacere. Cu cât există
mai multe reguli şi restricţii impuse,cu atât este mai greu să se poată deschide o afacere. Tot
acest factor măsoară gradul de corupţie din guvern şi dacă sistemul de reguli este aplicat în
aceeaşi măsură tuturor afacerilor.
Economia subterană este rezultatul direct al implicării guvernului în funcţionarea pieţei.
În unele cazuri, existenţa unei pieţe la negru poate apărea drept pozitivă. O piaţă la negru este
una asupra căreia guvernul a impus multe taxe. Cu cât într-o ţară există mai multe astfel de
situaţii, cu atât scade gradul de libertate economică, iar dimpotrivă, dacă există totuşi pieţe la
negru, dar într-un număr mic, gradul de libertate economică va creşte.
Analiza realizată de către specialiştii de la Institutul Fraser din Vancouver începând cu
anul 1995 pentru mai mult de 150 de state scoate în evidenţă următoarea repartiţie pe cele 4 mari
grupe: 14 economii sunt considerate libere, cele mai bune situaţii fiind în această perioadă cele
ale provinciei chineze Hong Kong şi ale statului Singapore care rămân în continuare pe primele
locuri cu toate că scorul lor este puţin mai slab în 2004 faţă de anii anteriori. Sunt de remarcat
ascensiunea Noii Zeelande şi Australiei cât şi poziţia constantă pe care se menţin SUA,
Luxemburg sau Marea Britanie; 56 de naţiuni sunt înregistrate ca având o economie aproape
liberă - se evidenţiază progresul înregistrat de Canada, Germania, Ungaria, Cehia şi surprinde
declinul pentru Franţa şi Japonia. în grupa economiilor nelibere intră 72 de state printre care şi
România, Bulgaria, Slovenia, Republica Moldova etc, iar economiile considerate reprimate
sunt în număr de 13 (R.P.D. Coreeană, Libia, Laos, Cuba etc.).
 Societăţile transnaţionale şi rolul lor in economia mondială

O caracteristică actuală a economiei internaţionale, unul dintre actorii principali în cadrul

mediului de afaceri internaţional, societăţile transnaţionale s-au dovedit a fi, în ultimii ani,
principalul purtător al capitalului peste hotare, al formării şi modificării diferitelor tipuri de
fluxuri de capital. Aceste tipuri de entităţi economice au ajuns, fără îndoială, nu numai să
influenţeze una sau mai multe pieţe, în particular, ci chiar să rivalizeze cu guvernele naţionale,
să-şi impună normele, valorile proprii şi să schimbe culturile de afaceri. Principala modalitate de
pătrundere a multiplelor tipuri de corporaţii multinaţionale pe pieţele naţionale ale diferitelor
state, în diferite domenii de activitate, a fost şi a rămas investiţia directă de capital.
O societate transnaţională este un ansamblu la scară internaţională format din firma
mamă (cu sediul în ţara de origine) şi un anumit număr de filiale prezente în alte ţări (ţări
gazdă).
Având forme şi structuri organizatorice extrem de diversificate, ce integrează resursele
materiale şi umane aparţinătoare unui capital "multinaţional”, aceste firme au generat mecanisme
economice noi, au transformat stări de fapt, generând extrateritorializarea activităţii de
producţie, repartiţie, schimb şi consum. Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a
concurenţei şi de internaţionalizare a diverselor interese economice. Multiplele surse de
specialitate ne permit realizarea unei „fişe” sintetice a acestor firme:
în lume există şi funcţionează cel puţin 60.000 de societăţi multinaţionale, având peste
8000.000 de filiale de producţie, cercetare sau comercializare în alte state decât cel de
origine;
ele au ajuns să ofere peste 30% din produsul naţional brut mondial, 3/5 din comerţul mondial
cu produse nonagricole;
deţin 3/4 din capacitatea de inovaţie a întregii omeniri;
în cadrul corporaţiilor sunt direct angajate peste 73 de milioane de persoane, iar efectele
indirecte produse asupra ocupării şi specializării forţei de muncă sunt cel puţin tot atât de
importante ca şi cele directe;
 fluxurile anuale de investiţii directe în străinătate au înregistrat în ultimii 10 ani ritmuri de
creştere valorică mai mari decât ritmurile de creştere a schimburilor comerciale
internaţionale;
între primele 100 entităţi economice ale lumii (măsurate prin diverşi indicatori economici),
51 sunt în prezent societăţi multinaţionale şi abia 49 sunt economii naţionale;
o treime din comerţul mondial reprezintă, de fapt, tranzacţii economice între diferitele unităţi
teritoriale ale aceleiaşi corporaţii multinaţionale (comerţ intrafirmă);
Un criteriu frecvent folosit în caracterizarea spectrului organizaţional al societatilor mul-
tinaţionale este cel care ţine seama de relaţia existentă între filialele din străinătate şi
“cartierul general” al firmei în ceea ce priveşte planificarea strategică a afacerilor. Ţinând
seama de acest criteriu, rezultă câteva forme de existenţă şi funcţionare ale corporaţiilor.
Societatea de tip etnocentric este cea care manifestă o “predispoziţie” către luarea de
decizii strategice ghidându-se mai ales după valorile şi interesele companiei-mamă. Aceasta
controlează strâns atât sucursalele, cât şi filialele sale amplasate în străinătate. Deciziile sunt
luate la sediul central al companiei, de unde pleacă un întreg flux de informaţii, recomandări şi
ordine. Strategia urmată este “global-integrativă”, iar structura organizatorică cel mai des
întâlnită, în acest caz, este cea bazată pe produs. În ceea ce priveşte deciziile luate pe fiecare
funcţiune a companiei în parte, domină cele orientate către producţia de masă.
Societatea policentrică se referă la cea care îşi propune, prin deciziile strategice luate, să
fie adaptată la specificul culturii şi nevoilor fiecărui stat în care îşi are amplasate filialele. Ea este
bazată pe mai multe centre decizionale, iar standardele de performanţă pot fi determinate şi
adoptate la nivel de filiale, care deţin un plus de autonomie decizională faţă de “cartierul
general”. Scopul principal urmărit de acest tip de companie este acceptarea publică în statele în
care activează. Deciziile sunt luate de jos în sus, de la filiale către centru, acestea, de multe ori,
autofinanţându-se. Strategia, în esenţă, constă în adaptarea la nevoile clienţilor din ţările unde
există filiale ale firmei, iar structura de organizare se bazează pe divizii regionale, având unităţi
naţionale de decizie cu o largă autonomie. Unităţile de producţie urmăresc fabricarea de loturi de
produse adaptate la cererea fiecărei ţări pentru care le produc, programul de marketing
reflectând, în conţinutul său, acest obiectiv. Profiturile sunt, în mare parte, reinvestite pe plan lo-
cal. Politica de personal urmăreşte pregătirea de specialişti pentru posturile de conducere din
rândul localnicilor.
 Societatea regiocentrică urmăreşte, în fapt, realizarea compromisului între interesele de
ansamblu ale centrului şi cele ale filialelor de afaceri, cel puţin la nivel regional. Aceasta
urmăreşte atât eficienţa în ansamblu, cât şi acceptarea publică la nivel local. Deciziile sunt luate
în mai multe sensuri, atât vertical, adică prin negocieri între diviziile regionale şi cele locale, cât
şi orizontal între subdiviziunile firmei de pe acelaşi nivel ierarhic. Resursele sunt, de cele mai
multe ori, alocate de către diviziile pe regiuni, dar ţinându-se seama de orientările strategice ale
“cartierului general”. Din această cauză, strategia este atât “regional-integrativă”, cât şi bazată pe
specificul naţional. Structura de organizare este matriceală, fiind totodată orientată pe fiecare
produs în parte, dar şi pe regiuni sau arii geografice mai extinse. În ceea ce priveşte
compartimentele de producţie, acestea sunt nevoite să adopte principiile producţiei flexibile,
produsele fiind standardizate la nivel zonal, dar nu şi între regiuni. Programul de marketing este
conceput la nivel regional, iar profiturile sunt, în mare măsură, redistribuite la acelaşi nivel.
Politica de personal urmăreşte pregătirea de specialişti provenind din cadrul fiecărei regiuni,
pentru posturile de conducere.
Societatea geocentrică este cea care caută să integreze diferitele filiale într-un sistem
global de luare a deciziilor. Acest gen de firmă este constituită, ca întreg, sub forma unei “reţele”
de afaceri de dimensiuni mari sau foarte mari. Aceasta se constituie, de fapt, într-o organizaţie
complexă şi interdependentă, care nu mai are origine naţională sau un “cartierul general” unic.
Luarea deciziilor se face prin negocieri reciproce desfăşurate între toate nivelele companiei,
procesul de comunicare fiind atât vertical, cât şi orizontal. Resursele sunt alocate în vederea
dezvoltării de proiecte de foarte mare anvergură, la scară globală, iar strategia urmată este
“global-integrativă”, dar, în acelaşi timp, orientată către fiecare spaţiu naţional de afaceri în
parte. Structura de organizare se prezintă sub forma unei reţele întinse de filiale care au rol
complex, atât de producţie şi realizare a mărfii în plan naţional şi regional, cât şi decizional. Se
urmăresc principiile producţiei flexibile, iar produsul este standardizat la nivel global, cu unele
adaptări la mediul local. Programul de marketing este unitar, dar cu aportul tuturor diviziilor.
Profiturile sunt redistribuite la nivel global, iar personalul de conducere este ales dintre cei mai
merituoşi angajaţi, indiferent de naţionalitate şi din orice parte a lumii.
Pe baza trăsăturilor care o definesc, putem afirma că acest gen de societate se identifică,
tot mai mult, cu ceea ce tot mai mulţi economişti numesc astăzi “firmă mondială”.
 Investiţiile străine directe: definire, indice de potenţial şi de performanţă

Investiţiile străine directe (ISD) reprezintă fluxurile financiare ăi nefinanciare (tehnologie,

expertiză managerială şi de marketing) care fac posibilă producţia internaţionalizată. ISD includ
fondurile investite direct în străinătate de societăţile transnaţionale, veniturile reinvestite ale unei
filiale şi fondurile luate cu împrumut de la firma-mamă de către o filială a acesteia. Ele sunt
considerate principala sursă de finanţare a creşterii economice pe plan mondial, componenta cea
mi dinamică a fluxurilor economice internaţionale şi cea mai importantă cale de transfer a
tehnologiei care duce la stimularea competitivităţii.
Existenţa unui impact pozitiv al investiţiilor străine directe (ISD) asupra competitivităţii
ţărilor receptoare este unanim recunoscută, fie că este vorba despre firme investitoare, autorităţi
ale unor state-gazda, analişti ai fenomenului. Realizarea unui important transfer de resurse
productive (capital financiar, tehnologie, expertiză manageriaă şi de marketing), deschiderea
accesului la noi pieţe, restructurarea activităţii la nivel microeconomic, generarea unor efecte de
demonstraţie şi antrenare în restul economiei, la nivelul firmelor locale beneficiare sau
furnizoare ale filialelor străine, dirijarea de venituri sporite la bugetul statului sub forma de taxe
şi impozite, impulsionarea exporturilor constituie tot atâtea coordonate de-a lungul cărora sunt
prezentate şi exemplificate efectele pozitive ale ISD în economiile receptoare.
Creşterea competiţiei obligă firmele să caute noi modalităţi de mărire a eficienţei, să
transfere anumite activităţi de producţie pentru reducerea costurilor. Încetinirea economică a
intensificat presiunile competitive, iar Schimbările tehnologice au impus costuri în scădere la
transporturi şi comunicaţii («decesul distanţei») şi au condus la integrări mai eficiente ale
operaţiunilor la distanţă.
Atragerea de ISD constituie o problemă fundamentală pentru economiile în curs de
dezvoltare, care promovează diferite metode şi mijloace pentru ca intrările de capital străin să fie
cât mai mari. Ţările dezvoltate cunosc de câţiva ani o scădere procentuală a intrărilor de investiţii
străine, dar pe ansamblu, ele continuă să atragă de trei ori mai multe investiţii decât ţările din
sud.
Distribuţia geografică a ISD
Comportamentul investiţional al firmelor este puternic influenţat de schimbările pe
termen scurt ale afacerilor, ceea ce s-a dovedit în evoluţia recentă a investiţiilor străine directe. În
anul 2003 fluxurile globale au scăzut – pentru a doua oară în ultimul deceniu, după un nivel
record atins în anul 2000. Acesta a fost rezultatul declinului economiei globale, îndeosebi în cele
mai mari trei economii ale lumii (S.U.A., Uniunea Europeană, Japonia) care au intrat în
recesiune. Încetinirea economică a intensificat presiunile competitive şi a accentuat nevoile de
găsire a unor localizări la costuri mai mici. Aceasta poate avea ca rezultat sporirea ISD în
activităţi care beneficiază de realocări sau către economiile unde costurile cu forţa de muncă sunt
mai mici. în acest sens se explică creşterile de ISD către China, America Centrală şi chiar Africa.

Intrarile de ISD (miliarde USD)

Economia gazda Medie 1998 1999 2000 2001 2002 2003
1992- 1997
Mondial 310 690 1086 1387 817 678 560
Ţări dezvoltate, din 180 472 828 1 107 571 489 366
care:
Uniunea Europeana 95 249 479 671 357 374 295
America de Nord 68 197 308 380 186 83 36
Ţări in curs de 118 194 231 252 219 157 172
dezvoltare, din care :
Asia, din care : 74 102 112 146 111 94 107
China 33 45 4040 40 48 52 53
America de Sud 22 52 69 57 38 26 21
America Centrală 16 29 37 39 49 24 28
Africa 6 9 11 9 19 11 15
Europa Centrală şi de Est 11 24 26 27 26 31 21
Sursa: UNCTAD,2004
 Modificări structurale în orientarea sectorială a ISD

În ultimulle decenii compoziţia ISD s-a schimbat, procentajul primirilor destinate

sectorului servicii a crescut de la 25% în anii '70 la aproape jumătate în anul 1990 şi la 60% în
anul 2003. În aceeaşi perioadă ponderea sectorului primar în stocurile mondiale de ISD a scăzut
de la 9% la 6%, iar a sectorului manufacturier a avut un declin de 8 procente (tabel 2.2).
Tabel 2.2
Distribuţia sectorială a stocurilor de ISD (%)
Economia Primar Secundar Servicii
1990 2003 1990 2003 1990 2003
Mondial 9 6 42 34 49 60
Ţări dezvoltate 10 6 41 32 49 62
Ţări în curs de 7 7 48 38 45 55
dezvoltare
Europa Centrală - 3 - 39 - 58
şi de Est
Sursa : UNCTAD, 2004

Serviciile reprezintă sectorul cel mai productiv în majoritatea economiilor, iar

competitivitatea lor în planul producţiei este un factor important pentru bunăstarea societăţii.
Dezvoltarea şi eficienţa serviciilor determină competitivitate. O economie competitivă presupune
o infrastructură modernă şi de siguranţă corelată cu o funcţionare eficientă a serviciilor
financiare, tehnice. Creşterea importanţei economiei bazată pe informaţie şi cunoaştere
determină şi creşterea rolului serviciilor- cheie în toate activităţile.
Investiţiile în servicii joacă un rol din ce în ce mai mare, majoritatea fiind orientată către
serviciile tradiţionale : turism, comerţ, finanţe sau în sectoarele care s-au deschis mult sectorului
privat : telecomunicaţii, energie, apă.
Abordarea teoretică a componentelor sectorului servicii naşte opinii diferite. Astfel,
conform ISIC (International Standard Industrial Classification), aici sunt incluse activităţile din
domeniile: electricitate, gaz, apă, construcţii, comerţ, transport, hoteluri şi restaurante, poştă şi
telecominicaţii, activităţi financiare, activităţi de asigurări, servicii de afaceri, servicii de leasing,
servicii sociale, servicii de administraţie şi apărare, servicii comunitare (educatie, cercetare,
sănătate, mass – media).
O altă componenţă (cu peste 600 activităţi) a sectorului servicii este realizată de Central Product
Classification: servicii de transport, servicii de telecomunicaţii, servicii de construcţii, servicii
financiare şi de asigurări, servicii de sisteme informaţionale, servicii comerciale, servicii de
afaceri, servicii juridice, servicii de relaţii publice, servicii culturale şi de recreere, servicii
personale.
Importanţa sectorului servicii rezidă şi din participarea acestuia la formarea PIB. Astfel,
media pentru grupa ţărilor dezvoltate era în anul 2003 de 72%, pentru ţările în curs de dezvoltare
de 52%, iar pentru regiunea Europei Centrale şi de Est cota de participare a fost de 57%. Pentru
că multe activităţi din sectorul servicii nu se pot comercializa în extern, ele trebuie produse la
momentul cererii şi acolo unde se consumă. De aici importanţa deosebită a activităţii
companiilor străine afiliate la marile STN-uri. Se poate vorbi de o activitate intra-firmă sau de
asa numitul ,,offshoring". Tehnologia informaţiei, echipamentele software şi hardware, centrele
de comunicaţie sunt printre cele mai dinamice activităţi care generează offshoring. Cea mai mare
parte a serviciilor de acest fel se regăseşte în Irlanda, India, Canada şi Israel care concentrează
71% din piaţa serviciilor offshoring îndeosebi pentru activităţile software.
Unele companii multinaţionale preferă să desfăşoare activităţi peste graniţă prin intermediul unor
firme subcontractoare generând astfel aşa numitul ,,outsourcing”. Lupta pentru cel mai mare
client de outsourcing a fost castigată de către Europa, care a luat locul Statelor Unite, liderul de
până acum. Raportul UNCTAD arată că Europa s-a apropiat de valoarea de 60 de miliarde de
dolari SUA, urmată de Statele Unite cu 44% din proiectele majore. Marea Britanie este liderul de
necontestat al Europei generând mai mult de 20 de procente din valoarea contractelor totale ale
lumii pentru anul 2003. India continuă să se afle in fruntea tuturor ca ţintă favorită pentru
investiţii. India gazduieste in momentul de faţă 228 de proiecte externe, urmată de Marea
Britanie cu 187, China 132, Statele Unite 123, Canada 98 şi Singapore 95. Dupa Singapore se
afla Germania si Irlanda cu 77 fiecare, Australia cu 72 si Olanda cu 52, potrivit raportului
UNCTAD.
Analiza Indicelui de potenţial şi a celui de performanţă al ISD în diferite perioade scoate
în evidenţă particularităţile evoluţiei economice a ţărilor în strânsă legătură cu situaţia internă şi
internaţională, cu derularea programelor economice, cu potenţialul natural şi uman ale acestora.
 Indicele de potenţial al ISD se referă la potenţialul ţărilor de a atrage investiţii străine.
Este construit pe baza analizei a 8 factori structurali care au tendinţa de a se modifica relativ
puţin pe termen scurt şi mediu. Astfel, valorile indicelui la nivelul ţărilor este relativ stabil în
timp şi corespunde, în general, gradelor de dezvoltare economică.
Se calculează ca o medie a valorilor standardizate ale fiecărei variabile:

Vi V min
Scor ,
V max V min

unde: Vi – valoarea variabilei pentru ţara respectivă;

Vmin _ cea mai mică valoare pentru tarile analizate;
Vmax – cea mai mare valoare din şirul de ţări.

Cele opt variabile analizate pentru a calcula valoarea indicelui de potenţial sunt:
 PIB/loc (indică nivelul dezvoltării economice a ţării gazdă, cuprinzând mărimea şi
complexitatea cererii de bunuri şi servicii, arată nivelul de trai şi probabilitatea de
atragere a ISD);
 Rata de creştere a PIB pentru ultimii 10 ani (prevede mărimea pieţei ţării gazdă pentru
perioada următoare);
 Ponderea exporturilor în formarea PIB (arată nivelul de implicare al ţării în schimburile
economice internaţionale);
 Numar de linii telefonice/1000 locuitori (telecomunicaţiile sunt elemente de bază ale
infrastructurii fizice, absolut necesare pentru dezvoltarea mediului de afaceri);
 Consumul de energie/locuitor (măsoară eficienţa energetică, dar şi disponibilitatea şi
costul energiei, un important factor al producerii de bunuri şi servicii);
 Ponderea cheltuielilor pentru C&D în venitul naţional (indică capacităţile tehnologice ale
economiei gazdă, incluzând abilităţile de invenţii şi inovaţii);
 Ponderea studenţilor în totalul populaţiei (măsoară gradul de extindere a învăţământului
superior şi a competenţelor de care dispune forţa de muncă);
  Riscul de ţară (este un indicator al gradului de stabilitate politică, economică, socială a
unei ţări; este analizat îndeosebi pe baza riscului politic şi economic pe care îl presupune
realizarea unei investiţii; riscul politic este legat de capacitatea guvernului de a-şi realiza
obiectivele, iar riscul economic poate fi determinat de apariţia unor crize financiare care
afectează politicicile manageriale; se măsoară pe oscară de la 0 la 100, valorile mai mari
indicănd un grad mai mic de risc).

Ierarhia primelor 20 de ţări pentru perioada 1998-2003 include patru economii în curs de
dezvoltare: Hong Kong (China), Rep. Coreea, Singapore, Taiwan, restul fiind reprezentate de
ţările industrializate.
SUA conduc această ierarhie dar poziţia performeră a ţării a slăbit în ultimul deceniu. Cu
toate acestea SUA rămân un loc atractiv pentru investiţii şi prin faptul că majoritatea marilor
STN – uri îşi au originea aici, fiind privite favorabil de către investitori.
Ţările Uniunii Europene sunt cotate cu potenţial ridicat care concordă, într-o anumită măsură, cu
volumul fluxurilor primite. Atractivitate peste media UE înregistrează Suedia, Finlanda,
Danemarca, Belgia şi Luxemburg.
Japonia este cotată cu al 14 -lea potenţial de primire a ISD rămas însă nevalorificat.
Aceasta s-a datorat scăderii numărului de fuziuni şi achiziţii şi faptului că importurile Japoniei de
la filialele din străinătate ale STN-urilor sale au crescut mai repede decât exporturile firmelor de
bază japoneze (importuri inverse).
Ţările în curs de dezvoltare înregistrează creşteri mici la acest indice, foarte puţine
reuşind să-şi îmbunătăţească valorile. Africa este cea mai bine reprezentată în partea finală a
ierarhiei, cu 11 state din ultimele 20. Aceasta se poate explica prin faptul că majoritatea statelor
africane au rate de creştere economică mediocre, o infrastructură slab dezvoltată şi un nivel redus
al educaţiei, toţi aceşti factori fiind foarte importanţi în obţinerea unor valori ridicate pentru
indicele de potenţial.

Indicele de performanţă pentru ISD compară cota deţinută de o ţară în fluxurile de

investiţii directe globale cu partea pe care o are în PIB-ul global. Considerând partea deţinută de
o ţară în fluxurile globale de ISD ca fiind egală cu partea sa în PIB-ul mondial, pot să rezulte
următoarele situaţii:
  ţări cu o valoare a indicelui supraunitară (>1) - atrag investiţii străine peste aşteptările
date de mărimea PIB-lui lor;
 ţări cu o valoare a indicelui egală cu 1 – există o concordanţă între nivelul dezvoltării
economice şi puterea de atracţie a ISD;
 ţări în care valorile sunt subunitare – primesc un volum mai mic de investiţii comparativ
cu cota de participare la venitul mondial.

Se calculează după formula:

ISDi / ISDm
Ip
PIBi / PIBm
unde: Ip – indicele de performanţă
ISDi – fluxurile de ISD primite de către ţara respectivă;
ISDm - totalul mondial al intrărilor de ISD;
PIBi - PIB al ţării;
PIBm - PIB mondial
Conform datelor pentru perioada 1998-2003 un număr de 9 state au valori ale indicelui
egale cu 1 (intrările de ISD sunt în concordanţă cu mărimea lor economică); 31 de ţări
înregistrează o concordanţă relativă (valori ale indicelui între 0,8 şi 1,2); 43 de ţări au
performanţe superioare faţă de mărimea economică, iar 66 de economii primesc ISD-uri sub
potenţialul lor.
Ţările dezvoltate înregistrează diferenţe semnificative între ele: Uniunea Europeană
primeşte cele mai multe ISD-uri (se remarcă Belgia,Irlanda, Suedia, Olanda), iar altele
(Australia, Noua Zeelandă, Israel, Japonia) rămân în baza ierarhiei pentru această grupă.
Ţările în curs de dezvoltare, pe ansamblu, păstrează un relativ echilibru în privinţa potenţialului
şi a performanţelor. Africa înregistrează o scădere mare a intrărilor în special în regiunea
subsahariană, atracţia scăzută fiind în concordanţă cu mărimea redusă a PNB-ului.
Compararea ţărilor în funcţie de cei doi indici reliefează următorele situaţii:
 ţări cu performanţe ridicate în privinţa ISD, dar şi cu potenţial mare (situate peste
mijlocul ierarhiei în ambele cazuri). ~n perioada 1998-2000, 42 de state au fost incluse in
această grupă: statele industrializate, tigrii asiatici, ţări din America Latină( Argentina,
Chile), din Europa Centrală (Polonia, Cehia, Ungaria) - economii performante.
 ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte ISD (peste punctul de mijloc al clasificării
performanţelor), dar cu potenţial scăzut (sub mijlocul ierarhiei referitore la potenţial) -
economii peste potenţial. Acestea nu dispun de capabilităţi deosebite, majoritatea lor
sunt ţări relativ sărace, fără o structură industrială puternică, dar care dispun de unele
resurse naturale care sunt atractive pentru STN-uri (Angola, Azerbaidjan, Brazilia,
Kazahstan, Mozambic, Venezuela) - 28 de economii;
 ţări cu performanţe scăzute în privinţa ISD (situate în a doua parte a clasamentului) şi cu
un potenţial ridicat (prezente în prima jumatate a clasificării) - economii sub potenţial.
~n acest grup se regăsesc economii bogate, unele chiar din ţările industrializate, care au
primit ISD reduse datorită preferinţelor politice sau tradiţiei slabe in această privinţă
(Federaţia Rusă, Japonia, Islanda, Italia, Coreea de Sud). SUA au fost incluse în această
categorie, alături de state în curs de dezvoltare care dispun de o relativă abundenţă de
capital (Arabia Saudită, Kuweit, Oman, Iran) - 28 de economii.
 ţări cu performanţe scăzute în atragerea de ISD şi cu un potenţial de atracţie redus (sub
mijlocul ierarhiei în ambele cazuri) - economii subperformante. Aici se regăsesc 42 de
ţări, în general sărace, în marea majoritate din grupul statelor mai puţin dezvoltate.