DEVIANȚĂ ȘI DELINCVENȚĂ

ANOMIA

Ce este devianţa?
Devianţa reprezintă orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau
nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular.
În acest sens, devianţa include o gamă extrem de largă de acte sau conduite, de la cele
excentrice sau bizare (de exemplu, adoptarea unei ţinute excentrice, a unui limbaj sau gest
nonconformist), incompatibile cu “codurile” culturale ale grupului sau societăţii, la cele presupuse a fi
imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează morala publică), care nu sunt întotdeauna
sancţionate de lege, şi până la cele cu caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de normativul
penal) sau asocial (bolile psihice).
Deci, noţiunea de devianţă socială desemnează, în înţelesul său cel mai general,
nonconformitatea, abaterea sau încălcarea normelor şi regulilor sociale. Ea include ansamblul
comportamentelor şi conduitelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări
(drepturi) care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unei societăţi. Un
comportament deviant este, deci, un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la
poziţia standard şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem
social.
Definiţia sociologică a devianţei o consideră ca având un caracter universal întrucât nu poate
exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la normele sociale.
În acelaşi timp sociologii evidenţiază că departe de a constitui un fenomen omogen sau o
realitate absolută şi obiectivă DEVIANŢA SOCIALĂ este un concept evaluativ a cărui relativitate se
înscrie în variabilitatea istorică şi culturală a societăţilor. Pentru acest motiv:
• Ceea ce este deviant pentru o societate sau un grup social este un fenomen obişnuit şi
acceptat în altă societate;
• Ceea ce este deviant pentru o perioadă istorică este normal şi obişnuit pentru alta.
• Ceea ce este deviant intr-un context social este normal în altul
• Devianța mai poate varia și în funcție de statutul celui ce savârșește fapta
În acest sens pledează evoluţia unor forme de devianţă precum sinuciderile, alcoolismul,
prostituţia, homosexualitatea, consumul de droguri care în diversele epoci sau societăţi au fost fie
incriminate şi sancţionate, fie dezincriminate şi acceptate.
Teoria sociologică concepe fenomenul de devianţă în două sensuri diferite dar capabile de
interpretare:
1 – sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de încălcare a legii semnificaţii
primordial negative şi le supune în consecinţă sancţionării publice, formale şi informale – fenomenul de
devianţă negativă – încălcarea ordinii sociale.
2 – sens mai larg care evaluează pozitiv acţiunile de eludare, schimbare sau revoltă contra
normelor, calificându-le drept acţiuni inovatoare, de răzvrătire sau revoluţionare – devianţă pozitivă –
schimbare socială.
Anomia – factor favorizant al devianţei sociale
În forma ei clasică, noţiunea de anomie (de la termenul grecesc a „fără” nemos „norme”) a fost
enunţată pentru prima dată de către Emil Durkheim, pentru care ea reprezintă o stare de dereglare socială
şi normativă a unei societăţi tulburată de o criză dureroasă sau de transformări fericite şi care devine
incapabilă să-şi exercite autoritatea asupra indivizilor.
Ea apare în perioadele de criză economică, de dezastre sau calamităţi naturale, războaie sau
revoluţii care dezorganizează societatea şi îi slăbesc cadrul normativ. În acest moment, spune E.
Durkheim, nu ştim ce este just şi ce este injust, care sunt revendicările şi speranţele legitime, care sunt
cele care întrec măsura: în consecinţă putem pretinde orice. Starea de anomie apare atunci când funcţiile
sociale încetează de a concura la menţinerea echilibrului şi coeziunii grupurilor şi când normele de bază
îşi suspendă temporar funcţionalitatea. Deşi o anomie totală este imposibilă, societăţile pot fi caracterizate
în anumite momente ale existenţei lor de o serie de situaţii de anomie socială şi normativă care multiplică
propensiunea spre devianţă şi criminalitate a anumitor indivizi.
Redefinind noţiunea de anomie şi construind o teorie conform căreia anomia ia naştere ca
rezultat al tensiunii între scopurile culturale propuse de societate şi mijloacele legitime permise, Robert
Merton consideră devianţa şi în general nonconformitatea ca tipuri de reacţie în raport cu discrepanţa
ce intervine în relaţia scopuri mijloace. Merton pune în evidenţă 5 moduri de adaptare ale individului la
mediul în care trăieşte.
1 – Conformitatea – acceptarea simultană atât a scopurilor cât şi a mijloacelor chiar dacă idealul
proiectat nu este niciodată atins de către indivizi datorită lipsei de acces la mijloacele legitime. Este un
mod de adaptare specific majorităţii indivizilor care trăiesc „săraci şi mulţumiţi” sau „veseli şi monotoni”.
2 – Inovaţia – acceptarea scopurilor propuse dar respingerea mijloacelor instituţionalizate şi şi
adoptarea altora care deşi sunt imorale, ilicite sau indezirabile social sunt mai eficiente şi mai profitabile
pentru individ (escrocii, înşelătorii, corupţii etc.)
3 – Ritualism – respingerea scopurilor dar acceptarea mijloacelor şi concentrarea atât de mult
asupra acestora încât ele devin un „fetiş” sau un ritual la care individul aderă necondiţionat ignorându-şi
chiar propriile lui aspiraţii (funcţionari, birocraţi, administratori, etc)
4 – Evaziunea – considerată un mod de adaptare mai rar întâlnit fiind caracterizat prin
abandonul simultan al scopurilor şi mijloacelor şi refugiul individului în zone situate la marginea
societăţii (cerşetori, vagabonzi, alcoolici, toxicomani, bolnavi psihici, prostituate)
5 – Răzvrătirea (revolta) – respingerea în egală măsură atât a scopurilor cât şi a mijloacelor,
respingere condiţionată însă de a le înlocui, cu altele care contrastează cu cele ale societăţii (anarhişti,
 revoluţionari, fanatici religioşi, dizidenţi)
Moduri de adaptare la anomie (conflictul dintre scopuri şi mijloace) Scopuri Mijloace
CONFORMITATE + +
INOVAŢIE + -
RITUALISM - +
EVAZIUNE - -
RĂZVRĂTIRE +/- +/-
Ce este delincvenţa?
Conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim, deci nu se confundă cu noţiunea de
“devianţă”. Mai precis spus, sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi cuprinde ca formă
particulară noţiunea de “delincvenţă”.
Ca formă distinctă de devianţă (de natură penală), delincvenţa constituie un fenomen complex,
care defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Ea
reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, violând regulile juridice penale, impun adoptarea unor
sancţiuni negative organizate din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie,
tribunale, instituţii de recluziune, etc.)
Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare a
unor trăsături specifice:
• Caracterul ilicit – reprezintă o acţiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care
sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;
• Caracterul de vinovăţie – acţiunea este comisă de o anumită persoană care acţionează
deliberat, conştient şi responsabil (deci are răspundere penală);
• Incriminare – fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.
Numai în prezenţa acestor caracteristici, o faptă antisocială săvârşită de o persoană responsabilă
poate fi incriminată de legea penală. Inexistenţa fie şi numai a unei singure trăsături duce la inexistenţa
delictului.
În literatura de specialitate juridică şi criminologică se disting următoarele categorii de
delincvenţă:
1. Delincvenţa reală – supranumită şi “cifra neagră” a criminalităţii. Ea este constituită din
totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent
dacă ele au fost descoperite, înregistrate sau judecate de organele penale. Criminalitatea
reală reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape
imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminală, operaţionale şi statistice;
2. Delincvenţa descoperită – cuprinde numai o parte a faptelor antisociale cu caracter penal şi
anume a celor identificate şi instrumentate de organele specializate de control social.
 Deoarece nu toate faptele penale comise sunt identificate şi nu toţi delincvenţii sunt
identificaţi, procentual, infracţionalitatea descoperită este mai mică decât cea reală. De
asemenea, unele delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt înregistrate, în timp ce altele sunt
soluţionate printr-un proces de negociere între delincvent şi victimă;
3. Delincvenţa judecată sau legală – se identifică cu acea secvenţă din delincvenţa
descoperită care ajunge să fie judecată şi sancţionată de către instanţele specializate ale
statului. Deoarece nu toate faptele descoperite sunt pasibile de judecată, acest tip de
delincvenţă este numeric mai mic decât delincvenţa descoperită. Pot apare pe parcursul
judecării actelor descoperite graţieri sau amnistieri şi astfel nu se mai finalizează cu o
sancţiune. Alte acte, până la judecarea lor, pot intra sub incidenţa unei noi legislaţii penale,
astfel că finalitatea judecării poate lua altă direcţie.