Referat la istorie

Tema : Unele aspecte din istoria Egiptului antic .

FARAONUL

Denumirea de “faraon” dată regelui datează doar din mileniul I i.e.n. Dar
şi înainte şi după această dată protocolul oficial îl menţionau pe rege cu cinci
nume, care îi indicau atribuţiile supranaturale şi originea sa divină, coborâtor
din mai mulţi zei.
Intr-adevăr, faraonul a fost considerat de la începutul istoriei Egiptului ca
un zeu, atât in viata cat şi după moarte. Viata eterna îi este asigurata de drept.
Recoltele ţării sunt abundente graţie puterii sale divine. El este cel mai bun, cel
mai drept, atotştiutor şi întotdeauna desăvârşit in judecata şi hotărârile pe care le
ia. Faraonul este o imagine a perfecţiunii întruchipate. Viata lui deci trebuie sa
fie asemenea celei a unui fiu de zeu şi zeu el însuşi ; persoana lui este obiectul
unui cult special, lui i se cuvine adoraţia din partea tuturor, puterea lui de
monarh absolut deriva de drept din caracterul sau divin. Zeul suprem i-a dat
delegaţia să conducă tara, l-a proclamat stăpân pământesc atotputernic.
Viata sa de fiecare zi se desfasoara după un ceremonial complex, asemănător
celui rezervat in templul zeului – tămâieri, abluţiuni ( băi rituale , de natura
religioasă - nota Alex ), fardare, îmbrăcare cu vesminte noi, s.a., rituri care au
un sens magic. 
Cu ocazia ceremoniilor sau in reprezentările statuare ori picturale
faraonul poarta aceleaşi însemne pe care le poarta şi zeii : o coada de taur
atârnată de vesmânt (semn al forţei fizice), o coroana dubla, combinând o
boneta alba cu o mitra roşie (coroanele Egiptului de Jos şi de Sus), o barba
falsa, un sceptru cu capul zeului Seth şi un bici (semnele puterii divine), iar din
coroana atârnându-i in mijlocul fruntîâii, un cap de cobra, un uraenus ,
simbolul soarelui. O centura cu cartuşul său ( sigiliul sau – nota Alex ), un
pectoral masiv de aur, o salba de aur sau de perle la g[t, brăţări la mâini şi la
glezne, completează ţinuta de ceremonie. Faraonul era supus (obligat) unor
interdicţii alimentare : nici pesmet, nici carne de berbec sau de gâsca, iar
legumele numai crude.
Spre deosebire insa de alt monarh oriental absolut şi divinizat, faraonul
nu era nici inactiv, nici crud in comportarea sa, nici invizibil altora, nici nu se
izola de supuşii săi. Dimpotrivă, se ocupa personal de tara şi poporul sau,
primea in audienta şi dădea ordine, lucra in fiecare dimineaţa in  ‘biroul’  său

1
unde îl aşteptau scribii - secretari, citea scrisori sau rapoarte şi dicta
dispoziţiile sau răspunsurile (dispoziţii care, in lipsa unui cod, deveneau legi).
Conducea efectiv – direct sau delegându-şi substitutul – administraţia
tarii, justiţia, cultul şi armata. Îşi alegea înalţii demnitari, îşi organiza armata,
stabilea o rigida eticheta, acorda recompense, şi chiar se ocupa de ştiinţă, de
litere, de medicină, de teologie.
Idealizarea oficiala a faraonului nu i-a făcut totuşi pe egipteni sa îi uite
caracterul de fiinţa omeneasca. Ca atare, analele egiptene consemnează şi actele
sale – private sau politice – uneori meschine, nedemne ; in timp ce unele scrieri
intitulate ‘invataturi’ arata ca el putea (şi chiar trebuia) sa se gândească şi la
răscoale populare.
Atribuţiile cele mai înalte ale faraonului se refera la sfera vieţii religioase.
El este seful suprem al cultului, in numele lui i se aduc jertfe zeilor, in
fiecare zi şi in toate templele ; el prezidează toate ceremoniile şi ritualurile
legate de viata agricola a ţării, el porunceşte sa se construiască şi sa se
restaureze templele, pe care le subvenţionează din tezaurul sau personal ; are
prerogative de teolog suprem, are drepturi şi puteri (cel puţin teoretic) sa
decreteze şi sa formuleze dogme religioase.
In al doilea rând, faraonul avea datoria sa-şi apere tara contra duşmanilor.
Funcţia sa de comandant suprem al armatei s-a accentuat după alungarea
hiksoşilor şi după succesele militare obţinute apoi de Egipt în Palestina, Siria şi
Mesopotamia. In general insa, faraonii nu s-au arătat pasionaţi de viata militară
(cu excepţia unor mari războinici, ca Tuthmosis III sau ca Ramses II).
In fine, a treia serie de atribuţii ale faraonului era sa asigure ţării o bună
administraţie şi o justiţie dreapta; (în Egipt, domeniile acestor două activităţi nu
erau perfect separate şi rigid distincte).
Faraonul îşi primea in fiecare dimineaţa vizirul, inspectorii şi pe membrii
consiliului ‘ celor zece ’, cu care lucra. Era prezent la toate marile sărbători
religioase – la care uneori oficia chiar el în persoană, - precum şi la importantele
ceremonii agrare. Apărea în procesiunile solemne înconjurat de curteni, cu un
fast impunător. In principiu, cel mai umil cetatean avea dreptul sa-i adreseze
personal plângerile ; in practică însă , autoritatea sa supremă în acest domeniu
şi-o transfera vizirului său, care reprezenta ‘ voinţa stăpânului, ochii şi urechile
regelui ’.
Încât termenii în care faraonul era idealizat în textele oficiale, ca ‘ părinte
şi ocrotitor bun şi drept ’, rămân cele mai adeseori in registul propagandei
oficiale a regalităţii .
Ca viata privată , faraonul avea – singurul din Egipt, alături de câţiva
nobili, favoriţii săi – privilegiul poligamiei. Dintre soţii, alegea (provizoriu) una
pe care o declara regina oficiala. Pentru a se păstra puritatea sângelui regal,

2
adesea faraonul îşi lua ca soţie pe una din surorile sale ( iar in epoca Regatului
Nou, chiar pe una din fiicele sale) . In plus avea, bineînţeles, şi un harem bine
asortat.

RELIGIA

Herodot spunea ca egiptenii sunt oamenii cei mai religioşi. Afirmaţia,

justa in generalitatea ei, trebuie luată totuşi cu mici rezerve. Căci numărul imens
de preoţi, temple, zeităţi, sărbători, ceremonii, acte de cult, teme şi motive
religioase în reprezentările artistice şi în operele literare, nu constituie indiciul
suficient al unei generale şi profunde religiozităţi, ci mai sunt şi tot atâtea forme
de afirmare a autorităţii clasei sacerdotale sau a monarhiei ‘de drept divin’. Pe
lângă aceasta, la dată când Herodot cunoscuse Egiptul religia degenerase in
formele caricaturale ale zoolatriei ( credinţa în animale - nota Alex ); când erau
divinizate sute de mii de pisici, peşti, şerpi, crocodili ale căror mumii se
odihneau în mormintele adeseori foarte luxoase.
Privita în ansamblu şi in evoluţia ei trimilenara, religia egipteana oferă un
spectacol relativ calm; un spectacol de oarecare umanitate şi de o linişte a
resemnării. Exista in aceasta religie, fireşte, şi multe forţe ostile omului ;
elementul de teroare este mult mai puţin prezent in religia egipteana decât in
alte civilizaţii.
Existau , desigur, şi la egipteni o mulţime de spirite malefice, demoni ;
dar niciodată aceştia nu puteau decide şi impune triumful definitiv al răului. La
nici un alt popor ca al egiptenilor moartea nu a fost conceputa cu atâta calm şi
încredere ; ca un moment firesc de trecere spre un alt fel de viata, spre viata
eterna. Religia egipteana îi oferea omului iluzoriul balsam al linistii, al
împăcării şi al speranţei.
Formele de religiozitate primitiva (animism, totemism, fetişism, tabuism,
magie) n-au dispărut niciodată complet in istoria Egiptului. Caracteristica inca
din timpuri imemoriale era strania forma religioasa a zoolatriei. Omul se simţea
înconjurat de forte divine, bune sau rele, care acţionau prin intermediul unor
animale. Aceste forte întrupate intr-o fîinta reala şi concreta, legata de o anumita
ambianta – şarpele de câmp, leul in desert, crocodilul in fluviu s.a.m.d. – aveau
pentru egiptean o importanta mai mare ( tocmai pentru ca erau prezenţe
nemijlocite, imediate) decât invizibilele ‘ forţe divine ’. De aceea, cu mult
înainte de 3000 î.e.n. trebuiau venerate, întrucât erau considerate totemuri,
protectori ai triburior. Acestor animale trebuia să li se câştige bunăvoinţa şi
protecţia prin rugăciuni, sacrificii sau ofrande, şi prin divinitatea lor.

3
 Taurul, vaca, berbecul, câinele, pisica, leul, hipopotamul, şoimul, irisul,
etc., vor fi astfel divinizate. Şacalul - care in miez de noapte devorează
cadavrele celor ingropati la marginea desertului - deci, care le usureaza
mortilor, le ‘ ajuta ’ trecerea in lumea de dincolo va deveni zeul mortii şi va fi
adorat ca atare.
Crocodilul – care va deveni divinitatea cu numele Sobek – era patronul
mai multor oraşe (centrul cultului sau va fi numit Crocodilopolis – ‘Oraşul
Crocodililor’) ; i se inaltasera mai multe temple, slujite de preotii săi ; unele
temple amenajaseră bazine in care erau intretinuti ‘crocodili sacri’.
Cultul taurului sacru Apis a rămas permanent timp de trei mii de ani ; la
Memfis îşi avea grajdul sau sacru, preoţii săi care îl slujeau, ceremoniile care îi
erau rezervate. In alte temple, obiectul adoraţiei şi al unor procesiuni solemne
era vaca, s.a.m.d.
De la reprezentările religioase zoomorfe s-a trecut apoi la imagini
compozite, semi-umane, fantastice (paralel , insa , formele zoomorfe au
continuat). Astfel : zeiţa Hathor – femeie cu cap de vaca ; zeul Anubis – bărbat
cu cap de şacal ; zeul apelor Sobek – om cu cap de crocodil ; zeul Horus – cu
cap de erete, s.a.m.d.
O asemenea reprezentare - care privitorului de azi îi apare de neinteles,
de-a dreptul monstruoasa şi ridicola – îşi avea explicaţia sa in cadrul procesului
gândirii religioase a egipteanului antic, şi anume : se spunea despre zeu ca el
iubeşte, dar şi uraste ; ca ajuta, dar şi pedepseşte ; ca daruieste, dar şi ia înapoi
cu şila.
Or, acest dublu aspect al zeului nu putea fi sugerat printr-o reprezentare
pur zoomorfa, exclusiv a şacalului, a eretului, a crocodilului, etc. Şi atunci, s-a
recurs la o reprezentare de compromis, la o reprezentare dubla : nu se putea
renunţa la tradiţionala reprezentare animala, dar acum corpul omenesc este cel
căruia i se va rezerva funcţia de a sugera aspectele pozitive, binefacatare,
‘umane’ , ale divinitatii.
Imaginea despre zei ca fîinte întrucâtva umane (prin aspect, prin
comportament, prin viata familiala) a apărut inca din epoca predinastica. Dar
niciodată antropomorfismul nu a reuşit sa se impună total in Egip ; zeul va mai
păstra măcar un detaliu, măcar simbolul unui atribut care sa amintească
reprezentările zoomorfe.
Şi cum fiecare oraş, sau chiar fiecare templu îşi alegea zeul sau
proclamându-l divinitate suprema, numărul zeilor a crescut imens, iar
prezentarea atributelor şi a functiîlor lor a devenit haotica. Centrele religioase
mai importante (Heliopolis, Memfis, Teba, Abydos) au procedat la o organizare
şi ierarhizare a lor ; şi cum divinitatile mai prestigioase şi socotite mai influente
le-au asimilat pe celelalte, însuşindu-şi rolul şi atributele lor, multiplicarea lor a

4
devenit, in fond, doar aparenta. Ceea ce a rămas din tot acest proces, a fost un
amestec de credinte şi de culte, disparate, adeseori opuse şi contradictorii. Căci
ceea ce mai caracterizează religia egipteana este şi lipsa unui corp de doctrine,
un corp unic, de autoritate, care sa-i stabilească acestei religii dogme, sa-i dea
unitate, ordine şi stabilitate.
Se poate, totuşi, reconstitui panteonul egiptean cu principalele sale
divinităţi, care insa aveau o autoritate mai mult sau mai puţin locala. Foarte
puţine dintre acestea au fost venerate in întreaga tara.
Divinitatea cea mai importanta inca din epoca Regatului Vechi era zeul
soarelui Ra, care străbate cerul – ziua in ‘ barca diminetii ’, noaptea in ‘ barca
serii ’. Ra era reprezentat cu un cap de erete (Horus), purtând discul solar şi
capul şarpelui Uraneus (in egipteana Uraios), straveche divinitate zoomorfă
solară.
Thot (reprezentat cu cap de pasare Ibis), zeul Lunii şi loctiitorul lui Ra,
inventatorul ‘cuvintelor divine’, a hieroglifelor, deci părintele înţelepciuii, al
stiintelor şi al artelor.
Nut, doamna cerului şi mama stelelor. Hathor, stăpâna păcii şi a tuturor
zeilor. Apoi marele Osiris, zeul pamanturilor rodnice şi stăpânul recoltelor,
domnul şi judecătorul morţilor. Ptah, ‘zeul cu chip frumos’, adorat la Memfis şi
al cărui cult era asociat cu acela al boului înfăţişat cu cap de crocodil. Seth, zeul
rău, războinic, duşmanul lumii, ucigaşul fratelui sau Oşiris.
Acestor divinitati li s-a adăugat, in epoca regatului Nou, altele, aduse din
tarile Orientului Apropiat (ca Baal, Anat, Astarte) care insa nu s-au bucurat
niciodată de simpatia egiptenilor. In aceeaşi epoca, o importanta tot mai mare a
capatat la Teba cultul lui Amon, ai cărui preoţi căutau sa submineze autoritatea
regala.
Amenofis IV, pentru a restabili prestigiul şi puterea monarhica (dar fara
intenţia de a stabili un cult monoteist, cum afirma uneori)a impus ca divinitate
suprema pe zeul discului solar Aton, dar fara a reuşi pana la urma sa slăbească
poziţia puternicului cler teban.
Faraonul era considerat fiul zeului, locţiitorul sau in Egipt şi zeu el însuşi,
purtând chiar emblemele divine, fara insa ca ‘divinitatea’ sa sa aibă un titlu
onorific de ‘zeu bun’ ; iar după moarte i se consacra un templu, un sacerdoţiu şi
onorurile cultului.
Nu ne-a parvenit de la egipteni nici un text care sa ne prezinte in mod
organic şi in amănunte un sistem cosmogonic. Dar dispunem de elemente care
sa ne permită reconstituirea (cam vaga, ce e drept) a unei cosmogonii ; mai
puţin elementele provenind din şcolile teologice de la Memfis şi Teba, cat cele
mai detaliate care ne comunica concepţia cosmogonica a scolii teologice
heliopolitane.

5
 După invatatura teologilor din Memfis, la început a fost oceanul
întunecat, haosul, numit Nun, in care salaşuia doar Atum, primul zeu, cel care
va crea lumea, ieşind din adâncuri in chip de soare şi devenind astfel Ra, zeul
suprem. Atum-Ra a creat patru zei şi patru zeiţe. Intre aceştia este şi zeiţa Nut
(cerul) , reprezentata cu trupul arcuit deasupra lui Keb (pamantul). De
asemenea, şi zeul fertilităţii Osiris, apoi soţia sa Isis, şi zeul răutăţii şi al
desertului Seth. In legătura cu aceşti zei s-au format o mulţime de mituri şi de
legende .
In afara de aceste divinitati – şi adeseori situându-i mult deasupra lor –
poporul simplu adora şi alţi zei ; in primul rând pe cei legaţi de viata agricola.
Astfel, erau divinizaţi ca zei Nilul şi grâul ; apoi o serie de spirite, de
protectori : ai gravidităţii, al naşterii, vindecării de o anumita boala, casei
s.a.m.d.
Uneori (dar mai rar) au ajuns sa fie divinizaţi oameni de seama ; astfel
unii regi (Amenofis I, Sefru, Sesostris III) şi chiar câţiva viziri ; de pildă,
Imhotep, vizir, arhitect şi medic al regelui Djeser din dinastia a III-a ; sau
Amenhotep, arhitectul faraonului Amenofis III.

Bibliografie :

1. Daniel, Constantin : Civilizaţia Egiptului antic, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1976
2. Drâmba, Ovidiu : Istoria culturii şi civilizaţiei , vol I, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1984