Bătălii și războaie importante din perioada

Principatului[modificare | modificare sursă]

Bust al conducătorului Arminius

Bătălia din Pădurea Teutoburg[modificare | modificare sursă]

Etimologia numelui „Teutoburg” ar putea proveni conform unor filologi germani din germanicul
„*burg” care înseamnă loc central. Acesta probabil că a dat goticul „baúrgs”-„castel, citadelă”. Alte
cuvinte similare sunt „burg”, „burgh”, „burc(h)”, „burk”, „bureg”, „buruc”, „purg” și „purch”. În proto-
germanică sunetul /g/ era un velar sau un palatal fricativ la fel ca și „g” din spaniolul „agua”
(„apă”)[74]. „*Burg” ar putea proveni din proto-indo-europeanul „*bhurgh-”[75].
Între anii 12 î.H. și 9 î.H., guvernator al Germaniei era Drusus, fiul vitreg al lui Augustus. În anul
11 î.H., acesta a atins râul Wesser, pentru ca doi ani mai târziu să ocupe capitala tribului
batavilor, Ubii (Köln)[76]
În anul 9 d.H., legiunile XVII, XVIII și XIX comandate de Publius Quintilius Varus împreună cu trei
alae și șase cohorte au fost atrase într-o ambuscadă în Pădurea Teutoburg, de către
conducătorul tribului cheruscilor, Arminius. După câteva zile de luptă, armata romană a fost
învinsă, iar Publius Quintilius Varus s-a sinucis. Practic, o zecime din armata romană a fost
nimicită, fiind o lovitură grea pentru Augustus, care la bătrânețe se spune că se plimba prin
palatul său zicând: „Quinctilius Varus, dă-mi legiunile înapoi”. Velleius Paterculus la descris pe
Arminius ca fiind: „Un aristocrat tânăr, cu braț vânjos și iute la minte, de departe mai isteț decât
barbarii obișnuiți... Înflăcărarea ce i se citea pe chip și în ochi dezvăluia spiritul aprins ce-l
însuflețea. El luptase de partea noastră în campaniile precedente și a căpătat dreptul de afi
cetățean roman; mai mult, a fost chiar ridicat la rangul de cavaler; Velleius Paterculus 2.108. Mulți
autori antici, precum Tacitus, Lucius Annæus Florus, Gaius Suetonius Tranquillus, Strabon[74].
Numele lui Arminius este probabil derivat de la zeul Irmun[77]. Însă, probabil că numele său inițial
începea cu „Seg-/Sig-”. Acesta se găsește, spre exemplu în unele epopei precum „Cântecul
Nibelungilor” (care datează din secolul al XIII-lea) și „Völsunga saga” în care eroul-dragon
respectiv se numește „Sigfrid”[74]. În ciuda victoriei pe care Arminius a obținut-o, acesta nu-și
făcea mari speranțe în legătură cu rezistența sa în fața romanilor, așa că a preferat să se retragă
în pădurile Germaniei.
Statuie a reginei Bouddica

Răscoala reginei Bouddica[modificare | modificare sursă]

Bouddica (numele probabil evoca zeița celtică Boudiga sau poate era un titlu nobiliar[78] s-a
născut în jurul anului 10 d.H. S-a căsătorit cu șeful triburilor icenilor, Prasutagus. Acesta a murit
prematur, încât, prin testament, moștenitorii erau cele două fiice ale sale și împăratul Nero.
Prasutagus sperase că așa va scăpa de asuprirea romanilor. Însă romanii au incendiat satele, au
omorât mulți oameni, i-au batjocorit fiicele lui și pe Bouddica. Celții jefuiți au pornit pe urma
romanilor, au profitat de plecarea guvernatorului Britaniei, Suetonius, și, conduși de Bouddica
(caracterizată de istoricul Dio Cassius ca destoinică), au cucerit
orașele Coldinium (Colchester), Londinium (Londra) și Verulamium (Saint Albans). Cei 200 de
soldați prost înarmați, trimiși la început, au fost învinși de Bouddica la Camulodounum. Intervenția
lui Petilius Quintus Cerialis (comandantul unei unități din Legio IX Hispana) împotriva Boudiccăi a
fost înfrântă de iceni. Bătălia finală s-a dat între 230.000 de celți conduși de Bouddica și oastea
condusă de guvernatorul Publius Suetonius. Deși forța icenă era superioară numeric, lipsa
experienței și proasta organizare au fost decisive. Bouddica s-a sinucis după dezastrul suferit de
iceni, iar rezistența populației celtice a fost înfrântă definitiv.

Revolta batavilor[modificare | modificare sursă]

Revolta batavilor a avut loc în anii 69-70 d.H. Revolta s-a bucurat inițial de succes sub comanda
lui Julius Civilis, dar în final a fost înnăbușită de ginerele lui Vespasian, Quintus Petilius
Cerialis[79]. Quintus Petilius Cerialis a condus Legiunile XXI Rapax, II Adiutrix și noile venite VI
Victrix, și XIV Gemina[80].

Bătălia de la Masada[modificare | modificare sursă]

Masada provine de la denumirea evreiască pentru cetate” („Metzuda”)[81]. În anul 66 d.H.,
provincia Iudeea s-a răzvrătit împotriva stăpânirii romane. O facțiune extremistă de asasini politic,
numită sicarii, după bricegele curbate mari pe care le foloseau, au pătruns în fortăreața Masada.
Pentru poporul evreu, distrugerea Templului din Ierusalim din anul 70 d.H., situat pe un platou
mai sus de așa-numitul Zid de Vest, a însemnat sfârșitul istoriei lor continue în țara Palestinei,
fără nicio speranță de a-și recăpăta independența[82]. Romanii au fost conduși de Flavius Silva în
această bătălie din 73 d.H., în timp ce evreii se aflau sub comanda lui Eleazar Ben Yair. Armata
romană era formată din Legiunea X Fretensis și un număr necunoscut de unități auxiliare, în total
romanii erau puțin peste 5000, în timp ce evreii erau doar 960, dar cu o proporție de semnificativă
de necombatanți, care erau femei, bătrâni și copii. Silva și-a dat seama că nu avea altă soluție de
a intra în fortăreață decât să construiască o rampă, deoarece Masada era un loc abrupt. Pentru
ca apărătorii să nu scape, romanii au construit o linie de circumvalație, întărită cu șase forturi.
Când a fost finalizată rampa, a fost adus un turn care conținea un berbec. Acesta a fost urcat pe
rampă și a început să facă găuri în perete. Romanii urmau a doua zi să intre în fortăreață, dar,
înainte de aceasta, sicarii s-au sinucis și și-au ucis și familiile[83][84].