Armata romană imperială (30 î.Hr.-284 d.Hr.

)
[modificare | modificare sursă]

Octavianus Augustus

Până la moartea lui Augustus, survenită în anul 14 d.H., armata romană a devenit o instituție
formată din profesioniști și permanentă. Baza armatei era formată în continuare din legiuni, dintre
care unele au continuat să existe timp de secole, iar altele fie au fost nimicite în luptă, fie au fost
demobilizate, deoarece s-au dezonorat. Augustus a moștenit un număr de 60 de legiuni, însă a
redus-o la doar 28.
În următorii 300 de ani, numărul legiunilor era în jur de 30, uneori mai puține, alteori mai multe.
Fiecare legiune a primit un număr și un nume, cu toate acestea sistemul nu a fost niciodată logic,
deoarece unele legiuni nu au renunțat la identitatea lor. În timpul lui Augustus, legiunea ce avea
numărul cel mai mare era Legiunea XXII Deioteriana (numele provenea de la Deiotarius, regele
Galației).

Coif roman din secolul I d.H.

Alte legiuni aminteau și ele de originea lor. Legiunile X, XIII și XIV au fost numite Gemina
(„Geamăna”), fapt ce sugerează că au fost formate prin unirea a două legiuni. Unele dintre legiuni
au dobândit o reputație distinctă în timpul lui Caius Marius, dar Augustus a oficializat această
tendință. Legionarii menționau de obicei în inscripții și epitafuri, legiunea din care făceau parte.
Nero a adăugat Legiunii XIV Gemina, titlul de Maria Victrix (a lui Marte, Victorioasa), iar Traian a
numit Legiunea XXX, Ulpia Victrix. Nici după Marius, serviciul militar probabil că nu a depășit 16
campanii.
După războaiele civile, Augustus a putut să reconfigureze politica externă, așa cum făcuse și cu
administrația internă. Cuvântul limes (plural-limites) însemna la începutul imperiului nu mai mult
de un drum sau o cale și a început să fie folosit pentru drumurile închise de armată în campaniile
din teritoriile inamice. Cu timpul, termenul desemna frontiera dintre teritoriile romane și non-
romane și a fost folosit ca atare de către Frontinus și Tacitus. Problemele cu care au trebuit să se
confrunte guvernatorii republicani în protecția frontierelor nu au fost reprezentate într-o măsură
foarte mare de presiunile externe, ci, în unele cazuri, oamenii cuceriți și și controlul asupra
acestora și al bunurilor[12].Augustus avea toate forțele armate ale Imperiului la dispoziție și toate
mijloacele să extindă cuceririle teritoriale din timpul lui Caesar.

Romanizarea Britanniei romane

Frontierele[modificare | modificare sursă]
Octavian a promovat mult timp o politică externă în funcție de prilejuri, însă spre sfârșitul domniei
i-a sfătuit pe succesorii săi să mențină Imperiul Roman în granițele stabilite de el. În Africa de
Nord, frontierele provinciei romane care era grânarul imperiului, era apărată de o legiune
staționată după anul 6 d.H. În anul 19 î.H., L. Cornelius Barbus a ocupat oaza Djerma, învingând
tribul garamanților, iar P. Sulpicius Quirinus i-a învins anii 5-6 d.H. pe marmaricani în sudul
provinciei Cyrene. Politica estică a lui Octavian a avut în vedere mai ales raporturile cu regii parți
și armeni.
În Galia, situația era mai clară, mulțumită politicii lui Cezar. Au mai fost desfășurate campanii,
însă de mică anvergură, coordonate de M. Valerius Messala și Agrippa. Galia a fost împărțită în
patru provincii. În afară de Gallia Narbonensis, cu administrație senatorială, celelalte trei provincii
erau conduse de câte un guvernator și de delegați din fiecare provincie. Dintre provinciile galice,
numai Gallia Narbonensis era comparabilă ca mărime cu Italia.[13]. Octavian a dispus un
recensământ, care a avut loc în 27 î.H. Agrippa a dezvoltat un sistem de drumuri la Lugdunum,
aici fiind capitala politică și comercială a celor Trei Galii. Călătoria făcută de Augustus în Spania
și Galia a stârnit zvonul că împăratul avea intenția să invadeze Britania, ceea ce nu era pe placul
opiniei publice. Însă Octavian a abandonat această idee.

Quintus Pomponius Poeninus, soldat în Cohorta IV Pretoriana

Dacă frontiera Rinului a fost opera lui Caesar, limesul de pe Dunăre a fost opera lui Octavian[14].
Nordul Italiei, orașele comerciale ilire și pontice erau mereu periclitate de incursiunile de pradă
făcute de triburi vecine. După moartea lui Octavian, au fost înlocuite pentru una din provinciile din
Illyricum, care au reușit să aibă o administrație proprie, cinci mari districte administrative romane,
Raetia, Noricum, Pannonia, Dalmația și Moesia.
Destinele Raetiei au fost strâns legate de cele ale Germaniei Superioare. Civilizația romană aici,
luată ca întreg, s-a dezvoltat lent. Două legiuni, staționate probabil lângă Augusta Vindelicorum,
au fost retrase în anul 9 d.H., iar provincia a fost apărată de armatele staționate la Rin și
guvernată de un prefect ecvestru. Transformarea Raetiei în provincie a asigurat Italiei o
securitate îmbunătățită.
În timpul lui Augustus, ținutul Noricum a fost cucerit fără dificultate, iar romanii au permis dinastiei
autohtone să-și păstreze puterea. Noricum a devenit provincie probabil în timpul lui Claudius.
Pannonia a fost cucerită abia după patru ani de Tiberiu, dar dezarmarea populației și
transformarea acesteia în sclavi nu au îngenuncheat acest popor. Pannonii, sub Bato, împreună
cu un conducător dalmat omonim i-au masacrat pe romani, care și-au amintit de războaiele cu
Hannibal și de cele cu cimbrii și teutonii. Tiberius a reușit în final să înlăture periocolul unei
invazii. Provincia Illyricum a primit numele Dalmația, iar Pannonia a devenidt provincie separată
de Illyricum.
Anexarea Raetiei, a Noricumului și a Pannoniei a încheiat procesul de extindere a frontierei
romane până la Dunăre, care a început pe cursul acestui fluviu după bătălia de la Actium[15]. În
timpul lui Octavian, 50.000 de geți s-au strămutat la sud de Dunăre, în teritoriul denumit ulterior
provincia Moesia[16].
În timpul lui Traian, Imperiul Roman a atins expansiunea maximă. Urmașul acestuia, Adrian, a
dispus în anul 122 d.H. construirea un limes. Construcția a durat șase ani.

Organizarea armatei[modificare | modificare sursă]

Fiecare legiune a armatei romane era formată din zece cohorte, fiecare cohortă fiind formată din
480 de oameni, care la rândul lor erau împărțiți în 6 centurii(grup de o suta de cetateni in Vechea
Roma), fiecare comandată de un centurion. Centurionii purtau titluri după vechime: pilus prior,
pilus posterior,princeps prior, princeps posterior, hastatus prior, hastatus posterior[17]. De
asemenea, erau și 120 de cavaleriști, o legiune totalizând în jur de 5500 de soldați. Sub
Augustus a fost numit un comandant permanent-legtus legionis (acesta era un senator care avea
de obicei între 30 și 40 de ani). Locțiitorul de comandant era celălalt senator din unitate, tribunus
laticalvius, ce avea în jur de 20 de ani.Al treilea la comandă era praefectus castrorum, prefectul
taberei. Pilus reprezenta un alt nume pentru triarius. O centurie era formată din 80 de oameni
împărțiți în zece grupuri, numite contubernia. După aceea urmează cinci tribuni augusticlavi sau
tribuni ecveștri. În partea de sfârșit a grilei se aflau milites gregarii, soldații obișnuiți. După
înrolare, ei petreceau câteva luni în tabără. Apoi intrau într-o legiune unde își petreceau primele
luni ca recruți. Prima oară erau promovați ca sesquiplicarius, exact ca tesserarius sau cornicen,
etc. Urma apoi postul plătit de două ori (duplicarii), la fel ca optio, signifer, sau aquilifer[18].
Diferențele între armata romană din secolul IV d.H. și armata romană din
perioada Principatului constau în existența unei armate de câmp mobil, organizarea cavaleriei în
organisme independente față de infanterie și dimensiuni mai mici ale unităților legionare[19].

Formația testudo pe Columna lui Traian

Soldele[modificare | modificare sursă]
Despre soldele legionarilor se știe faptul că Iulius Caesar a dublat soldele legionarilor la 225
de denari (9 aurei de aur) pe an, lucru care înseamnă că soldații primeau înainte în jur de 112,5
denari. Acest cuantum stabilit de Caesar a fost păstrat până la sfârșitul secolului I d.H. Solda era
plătita în trei rate, numite stipendia. La sfârșitul secolului I d.H., Domițian a mărit soldele
legionarilor la 300 de denarii, adică 12 aurei (ceea ce însemna că probabil a fost adăugat un al
patrulea stipendium). În timpul lui Septimius Severus s-a mărit din nou plata, probabil la 450 de
denarii, care erau plătite tot în 3 stipendia. Caracalla a mărit și el solda cu 50%. Plata călăreților
din cohorte era probabil egală cu cea a legionarilor. Înaninte de anul 84 d.H., plata unei miles
cohortis era formată din 250 de denarii pe stipendium și 750 pe an. Înainte de anul 84 d.H.,
diferența de plată între miles cohortis și equites cohortis era de 50 de sesterți pe stipendium,
adică 150 de sesterți pe an.
Împăratul Hadrian ne spune că, de asemenea, equites alae aveau o plată mai mare decât
equites cohortis. Claudius Maximus, „tâlharul lui Decebal”, a fost promovat de către Domițian,
devenind vexillarus equitum legionis. Un alt om promovat a fost M. Licinius Fidelis, care a devenit
din eques legionis, duplicarius alae. Este posibil, ca înainte de anul 84 d.H., equites legionis și
equites alae să fi avut aceeași soldă de bază, adică 1050 de sesterți pe an. Despre soldele
soldaților auxiliari, este cert faptul că nu toți primeau aceeași soldă. Se mai cunoaște faptul că un
cavalerist primea mai mult decât un infanterist, lucru care se întâmpla și în timpul Republicii,
conform relatării lui Polybius.

Inscripție care se referă la Legiunea V Macedonica și XI Claudia

Nu se știe cu exactitate dacă infanteriștii care nu aveau cetățenie, primeau mai mulți sau mai
puțini bani decât legionarii. Într-un studiu, s-a demonstrat că în timpul lui Augustus, un legionar
primea 225 de denarii pe an, un infanterist auxiliar 187,5 de denarii, iar un soldat dintr-o ala 262,5
de denarii. Documentul de la Masada a fost respins din discuțiile despre soldele din secolul I
d.H., deorece este foarte diferit de alte relatări despre soldele din această perioadă.
În acest document este vorba despre Gaius Marius, care făcea foarte probabil parte din Legiunea
X Fretensis. Ceea ce este ciudat este faptul că prima soldă a fost de 50 de denarii, iar a doua de
60. Flavius Iosephus ne oferă o relatare în „Războaiele iudaice”, 5. 349-351, despre o defilare
pentru primirea soldelor în timpul asediului Ierusalimului din 70 d.H.: „Pentru că venise ziua fixată
pentru plata soldelor, el le-a ordonat ofițerilor să încoloneze trupele și să numere banii dați
fiecărui soldat în văzul dușmanului. Așa că soldații, după cum le era obiceiul, au scos armele din
teacă și au înaintat îmbrăcați în armură de zale, cavaleriștii ducându-și caii foarte împodobiți de
căpăstru. Zona din fața orașului strălucea de argint și aur și nimic nu a fost mai plăcut pentru
romani și mai înfricoșător pentru dușmanii lor decât acest spectacol”.