Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
OBSERVAREA FACIESULUI, A STĂRII PSIHICE, A SOMNULUI BOLNAVULUI
ŞI A REACTIVITĂŢII GENERALE
2
şi a sensibilităţii, fiind păstrate funcţiile vegetative fundamentale (circulaţia şi
respiraţia).
d) Somnul bolnavului:
3
MĂSURAREA ŞI NOTAREA TEMPERATURII
Temperatura – rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură prin
dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglare – funcţia organismului care menţine echilibrul între producerea căldurii ce
poarta numele de termogeneză şi pierderea căldurii care se numeste termoliză pentru păstrarea
valorilor constante - homeotermie de 36,7°-37°C dimineaţa şi 37°-37,3° seara.
Scop: descoperirea unor modificări patologice ale valorii temperaturii corpului.
Locul de măsurare: cavităţi semiînchise (axilă, plica inghinală, cavitatea bucală) sau cavităţi
închise (rect, vagin).
Materiale necesare: termometru maximal individual;
casoletă mică cu tampoane de vată şi comprese de tifon nesterile;
prosop individual; săpun; pahar cu ¾ soluţie de cloramină 1% până la 5%; tavă;
sticlă cu ulei de vaselină; tăviţă renală; sticlă cu alcool medicinal;
creion albastru sau pix cu pastă; foaie de observaţie şi carnet propriu.
Etape de execuţie:
1.Pregătirea materialelor şi instrumentelor:
Se pregătesc materialele necesare.
Se verifică termometrul pentru a-i observa integritatea, funcţionalitatea şi dacă
mercurul este coborât în rezervor.
Se şterge termometrul de soluţie dezinfectantă (irită tegumentele).
2.Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
Se anunţă bolnavul.
Se aşază bolnavul în decubit dorsal, confortabil, cu capul pe pernă sau în poziţie
şezândă, pe scaun.
TEHNICA.
Măsurarea în axilă:
Se ridică braţul bolnavului şi se şterge bine axila prin tamponare cu prosopul
lui;
Termometrul se ţine în mână ca un creion în poziţia de scris;
Se aşază termometrul cu rezervorul de mercur pe pielea centrului axilei, paralel
cu toracele.
Se apropie braţul bolnavului de trunchi cu antebraţul flectat pe suprafaţa
anterioară a toracelui.
Se menţine termometrul timp de zece minute.
Se scoate termometrul din axila bolnavului şi se aşază pe tava medicală.
Se şterge termometrul cu o compresă uscată şi se citeşte gradaţia.
Termometrul se ţine strâns şi se scutură cu mişcări rapide pentru ca mercurul
să coboare în rezervor.
Se aşază termometrul la loc.
Măsurarea în cavitatea bucală (se foloseşte numai termometrul utilizat numai în
acest scop):
Se umezeşte termometrul cu apă rece.
Se introduce termometrul în cavitatea bucală, sub limbă.
Se anunţă bolnavul că trebuie să păstreze gura închisă timp de 5 minute, să nu
spargă termometrul cu dinţii.
Se scoate termometrul şi se citeşte.
4
Măsurarea rectală:
Se lubrifiază bulbul termometrului cu ulei de vaselină.
Dacă bolnavul ştie şi poate, îşi introduce singur termometrul în rect. Când bolnavul nu
poate, este aşezat în decubit dorsal sau lateral şi i se introduce uşor bulbul
termometrului în rect cu mişcări de rotaţie şi înaintare.
Se menţine timp de 3 minute.
Se scoate termometrul şi se şterge cu un tampon de vată cu alcool.
Se citeşte gradaţia.
Notarea cifrată: În „Carnetul de observaţii medicale independente” se notează numele
bolnavului, salonul, patul, data, valoarea temperaturii obţinute (urmând a fi notată şi în foaia
de temperatură).
Notarea grafică:
Se notează grafic cu un punct de culoare albastră în foaia de temperatură.
Pentru fiecare diviziune a foii, se socotesc două diviziuni de grad.
Se uneşte cu valoarea anterioară printr-o linie albastră. Se obţine curba termică.
Interpretarea rezultatelor:
Temperatura normală sau fiziologică: 36-37°C – afebril.
Valori patologice:
hipertemie: 37-38°C = subfebril;
38-39°C = febră moderată;
39-40°C = febră ridicată;
40-41°C = hiperpirexie;
hipotermie: sub 36°C.
Reorganizarea locului de muncă:
Se scutură termometrul până când Hg coboară în rezervor.
Se spală termometrul cu apă şi detergenţi sau săpun lichid.
Se spală paharul şi se schimbă soluţia dezinfectantă.
Se pune termometrul în pahar.
5
OBSERVAREA ŞI NOTAREA RESPIRAŢIEI
Respiraţia – funcţia organismului prin care se realizează aportul de oxigen necesar proceselor
vitale, în paralel cu eliminarea în atmosferă a dioxidului de carbon rezultat din acestea.
Ventilaţia pulmonară - circulaţia aerului prin plămâni care se realizează prin cele două
mişcări ventilatorii de sens opus adica inspiraţie şi expiraţie, în care volumul cutiei toracice
creşte respectiv descreşte.
Scop: constituie un indiciu pentru stabilirea diag-nosticului, aprecierea evoluţiei bolii,
recunoaşterea complica-ţiilor, prognosticul bolii.
Caracteristici ale frecvenţei respiraţiei: suplă, regulată, amplă, pe nas, lentă şi profundă.
Frecvenţa normală a respiraţiei se observă în graficul de mai jos:
Materiale necesare: ceas cu secundar; foaie de observaţie; stilou sau pix (cu cerneală sau
pastă albastră).
Etape de execuţie:
Pregătirea materialelor: Se pregătesc materialele necesare.
Pregătirea bolnavului:
Se aşază bolnavul în decubit dorsal.
Nu se anunţă bolnavul! (se modifică ritmul respirator şi nu se mai obţin valori reale).
Este de preferat perioada de somn a bolnavului.
TEHNICA:
Se numără frecvenţa mişcărilor de respiraţie, prin inspecţie (când bolnavul este treaz,
conştient sau când doarme);
Se aşază mâna uşor, cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui bolnavului.
Se numără inspiraţiile timp de un minut.
Notarea cifrică: În „Carnetul propriu de observaţii medicale independente” se notează cifric.
STEFANESCU ADRIAN, salon 21, pat 48.
17V Rd = 27 r/min 18V Rd = 24 r/min
Rs = 31 r/min Rs = 34 r/min
Notarea grafică:
Se notează grafic în foaia de temperatură cu un punct de culoare VERDE şi se
uneşte cu o linie cu valoarea anterioară.
Pentru fiecare linie orizontală a foii se socotesc două respiraţii.
6
Interpretarea rezultatelor:
Frecvenţa mişcărilor respiratorii variază în funcţie de: sex, vârstă, poziţie, temperatura
mediului ambiant, starea de veghe sau somn.
În stare fiziologică, curba respiratorie merge paralel cu ce a a temperaturii şi a
pulsului.
Patologic, respiraţie dificilă - sete de aer:
tahipnee sau polipnee - dispnee cu accelerarea ritmului respirator;
bradipnee (12-10-8 resp/min) – dispnee cu rărirea ritmului respirator; dispnee
cu perturbarea ritmică şi periodică a respiraţiei:
dispnee Cheyne-Stockes reprezinta o respiraţie cu amplitudini crescânde până la
maximum şi apoi scăzând până la apnee ce durează 10-20 s;
dispneea Kussmaul este o respiraţie în patru timpi, o inspiraţie profundă urmată de o
scurtă pauză şi o expiraţie scurtă, zgomotoasă, după care urmează o altă pauză scurtă.
dispneea Biot se caracterizeaza prin cicluri de respiratii intrerupte de perioade de
apnee de 5 pana la 20 de secunde. Este o respiratie agonica.
dispneea Bouchut este o polipnee, cu inspiratie lunga fortata si expiratie scurta si
brusca
DE RETINUT:
În dispnee se notează: orarul, intensitatea, tipul, evoluţia în timp.
Dispneea paroxistă numita Cheyne-Stockes trebuie depistată sistematic, deoarece
bolnavul nu o semnalează.
Dispneea Kussmaul apare când pH-ul scade sub 7,2 mai ales în come.
7
MĂSURAREA ŞI NOTAREA PULSULUI
Puls arterial – senzaţia de şoc percepută la palparea unei artere superficiale, comprimată
incomplet pe un plan rezistent.
Formarea pulsului arterial: sincron cu sistolele ventriculare, pereţii arteriali sunt destinşi
ritmic prin volumul de sânge expulzat din ventriculul stâng şi aortă; destinderea pereţilor
arteriali se propagă o dată cu coloana de sânge sub formă de undă pulsatilă.
Calităţile pulsului: frecvenţă (rapiditate); ritmicitate (regularitate); amplitudine (intensitate);
volum (tensiune); celeritate.
Scop: obţinerea informaţiilor cu privire la starea anatomo-funcţională a inimii şi vaselor.
Materiale necesare:
ceas secundar sau cronometru;
creion, pix (culoare roşie);
foaie de temperatură.
Etape de execuţie:
Pregătirea bolnavului
Se anunţă bolnavul că i se va măsura pulsul.
Se explică bolnavului modul de măsurare (o stare emotivă îi poate modifica valoarea
pulsului).
Bolnavul este menţinut în stare de repaus fizic şi psihic 5-10 minute cu braţul sprijinit,
pentru relaxarea muşchilor antebraţului.
TEHNICA
1.Măsurarea în artera radială.
2.Măsurarea în aceeaşi succesiune de timpi, în alte artere: carotidă, cubitală, humerală,
femurală, poplitee, tibială posterioară, pedioasă.
Spălarea mâinilor.
Se reperează şanţul radial pe extremitatea distală a antebraţului, în continuarea
policelui.
Se poziţionează degetele palpatoare pe traiectul arterei şi cu ajutorul policelui se
îmbrăţişează antebraţul.
Se exercită o uşoară presiune asupra peretelui arterial cu vârful degetelor (index,
mediu şi inelar) de la mâna dreaptă şi se percep zvâcniturile pline ale pulsului.
Se numără zvâcniturile percepute urmărind secundarul cronometrului timp de un
minut (se începe numărătoarea de la 1/4, 1/2, 3/4 sau un minut).
Notarea cifrică: Se notează în carnetul propriu: numele şi prenumele bolnavului; salonul şi
patul; data; valorile măsurate (D-dimineaţa, S-seara).
Notarea grafică în foaia de temperatură a PACIENTULUI:
Pentru fiecare linie subţire orizontală a foii de temperatură se socotesc patru pulsaţii.
Pe ordonată se notează frecvenţa (numărul zvâcniturilor pe minut) iar pe abscisă
timpul când s-a măsurat.
Se notează un punct roşu la intersecţia frecvenţei şi a timpului.
Se unesc punctele notate cu o linie roşie şi se obţine curba pulsului.
Reorganizarea locului de muncă: Foaia de observaţie se aşază în dosarul salonului.
8
Interpretarea frecvenţei pulsului:
Frecvenţa pulsului variază fiziologic în funcţie de vârstă, emoţii, efort etc.
Variaţii fiziologice ale frecvenţei pulsului:
puls tahicardic (accelerat) în: ortostatism, efort fizic şi psihic, emoţii puternice, în
cursul digestiei;
puls bradicardic (rărit) în: decubit, stare de repaus, linişte psihică.
Variaţii patologice ale calităţilor pulsului:
frecvenţa – puls tahicardic sau bradicardic;
ritmicitatea – puls ritmic sau aritmic;
amplitudinea – puls cu amplitudine mică, filiform sau puls cu amplitudine crescută;
volum (tensiunea) – puls dur sau puls moale;
celeritatea – puls săltăreţ (creştere rapidă a tensiunii urmată de o cădere bruscă) sau
puls tard (cădere lentă).
9
MĂSURAREA ŞI NOTAREA TENSIUNII ARTERIALE
10
Cu aparatul Pachon
Se execută cu aceeaşi succesiune de timpi.
Citirea valorilor T.A. se face pe cadranul manometrului Pachon.
Reorganizarea locului de muncă:
Se aşază tensiometrul şi stetoscopul pe tava medicală.
Se aşază bolnavul în poziţie comodă
Spălarea mâinilor.
Se dezinfectează membrana stetoscopului cu tampoane de vată cu alcool.
Se aşază aparatul în dulapul pentru instrumente si materiale medicale.
Notarea cifrică: În carnetul propriu se notează cifric valorile tensiunii măsurate, numele şi
prenumele bolnavului, salonul, data.
Notarea grafică:
Se notează grafic în foaia de temperatură cu culoare albastră (creion, pix, stilou),
haşurat.
Se socoteşte pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură o unitate coloană de
Hg. Deasupra liniei groase se notează tensiunea arterială maximă, iar tensiunea
arterială minimă dedesubt.
Interpretarea rezultatelor
Valorile normale şi patologice ale T.A. în funcţie de vârstă.
Valori patologice:
Hipertensiunea arteriala – HTA
Hipotensiunea arteriala -hTA
11
OBSERVAREA, MĂSURAREA ŞI NOTAREA DIUREZEI
Diureza reprezinta procesul de formare şi eliminare a urinei din organism timp de 24 de ore.
Urina este lichidul format de rinichi prin filtrarea sângelui, în care sunt eliminate substanţele
rezultate din metabolismul intermediar proteic, inutile şi toxice pentru organism şi excretat de
aparatul renal. Tulburările metabolismului intermediar influenţează cantitatea şi calitatea
(compoziţia) urinei eliminate.
Micţiune reprezinta actul fiziologic, conştient, de eliminare a urinei.
Scop: obţinerea de informaţii privind starea morfofuncţională a aparatului urinar şi a
întregului organism, cantitatea şi calitatea urinei furnizând date importante pentru stabilirea
diagnosticului, prognosticului, urmărirea evoluţiei bolilor dar şi în stabilirea bilanţului nutritiv
în bolile metabolice.
Materiale necesare:
Etape de execuţie:
Observarea diurezei
Se va observa ritmul micţiunilor:
normal – 5-6/24 ore la bărbaţi; 4-5/24 ore la femei;
patologic – ritm crescut (polakiurie); mai mult noaptea (nicturie).
Se vor observa tulburările de micţiune:
polakiurie – micţiuni frecvente, cu cantităţi mici;
ischiurie sau retenţie de urină – imposibilitatea de a urina;
disurie – eliminarea urinei cu dificultate şi dureri;
enurezis – pierderea involuntară de urină în timpul nopţii;
nicturie – egalarea sau inversarea raportului dintre numărul micţiunilor şi
cantitatea de urină emisă noaptea faţă de cea emisă în cursul zilei.
Măsurarea diurezei:
Pregătirea materialelor:
Se curăţă riguros vasele cilindrice, gradate, se clătesc cu apă distilată pentru a nu se
modifica compoziţia urinei şi se acoperă.
Recipientele vor fi etichetate (numele bolnavului, nr. salon şi pat si data recoltarii).
Pregătirea bolnavului:
Se educă bolnavul să urineze numai în urinar.
TEHNICA:
Spălarea mâinilor si purtarea manusilor de unica folosinta
Colectarea după un orar fix, valabil pentru toţi bolnavii secţiei.
Se invită bolnavul să urineze şi se aruncă produsul acestei emisii la ora 8 dimineaţa.
Se colectează în vasele gradate toate urinele emise până a doua zi la ora 8, adăugându-
se şi urina acestei emisii.
Se citeşte gradaţia care indică urina emisă în 24 ore.
Spălarea mâinilor.
12
Notarea diurezei
Notarea cifrică: Se notează cifric în „Carnetul de observaţii medicale independente”, în
fiecare dimineaţă - numele bolnavului, nr. patului, data şi cantitatea de urină eliminată în 24
de ore.
Notarea grafică:
Pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se socotesc 100 ml urină.
Se notează grafic cu creion albastru, sub forma unei coloane ce are haşurată numai
partea superioară ce corespunde cantităţii de urină a zilei respective.
Reorganizarea locului de muncă:
Vasele în care se face colectarea urinei pe timp de 24 de ore se depozitează în încăperi
răcoroase, pentru a se preveni descompunerea urinei.
La urina colectată se adaugă câteva cristale de timol care împiedică procesele de
fermentaţie fără să modifice reacţiile chimice.
Interpretarea rezultatelor:
Valori fiziologice normale ale volumului de urină:
femei = 1000-1400 ml/24 h;
bărbaţi = 1200-1800 ml/24 h.
Valori patologice:
poliurie = peste 3000 ml/24 h;
oligurie = sub 1000 ml/24h;
anurie = absenţa urinei în vezică.
Observarea calităţii urinei:
Culoare:
normal
galben deschisă = urină diluată;
brun închisă = urină concentrată;
Patologic:
brun închisă şi spumă (icter);
roşie deschisă până la roşie brună = urină cu sânge (hematurie);
Fiziologic:
albastru-verde = tratament cu albastru de metilen;
cafeniu-roşu-brun-negru = tratament cu chinină sau acid salicilic.
miros:
caracteristic;
amoniacal (în fermentaţia alcalină intravezicală);
aromatic, de fructe în diabet.
aspect:
normal = clar, transparent;
patologic = tulbure (săruri, puroi, microbi, calculi).
13
MĂSURAREA MASEI CORPORALE A BOLNAVULUI ADULT
14
MĂSURAREA ÎNĂLŢIMII BOLNAVULUI ADULT
15
OBSERVAREA ŞI NOTAREA EXPECTORAŢIEI
16
Compoziţia sputei
Se va aprecia aspectul sputei:
mucos (astm bronşic, inflamaţia bronhiilor);
purulent (supuraţiile pulmonare);
muco-purulent; seros (stază şi edem pulmonar);
pseudomembranos (difteria laringiană, bronşită difterică, bronşită pseudo-
membranoasă);
sangvinolent (edem pulmonar, cancer pulmonar, infarct pulmonar).
Cantitatea sputei
50-100 ml/24 h (bronşita catarală, pneumonie, tuberculoză incipientă);
100-1000 ml/24 h (bronşiectazie, caverne tuberculoase, gangrene pulmonare şi edem
pulmonar;
vomică – eliminarea unor colecţii masive de puroi sau exsudat (abces pulmonar, chist
hidatic).
Curăţirea mucoasei bucale:
Se pregătesc tampoane de tifon pe porttampon.
Se curăţă mucoasa bucală şi dinţii cu tampoane pe porttampon.
Se aruncă tampoanele în tăviţa renală.
Notarea grafică
Se notează în foaia de temperatură cu culoare roşie, identic cu notarea diurezei,
cantitatea de spută colectată în vasul gradat în 24 h.
DE RETINUT!
Culoarea, aspectul şi cantitatea sputei expectorate pot fi modificate de unele alimente
sau medicamente ingerate sau ţinute în gură înainte de expectoraţie.
17
OBSERVAREA ŞI NOTAREA VĂRSĂTURILOR
Vomă sau vărsătură – actul reflex prin care se elimină brusc conţinutul stomacal.
Scop: obţinerea de informaţii privind conţinutul gastric pentru stabilirea diagnosticului şi
bilanţului lichidelor ingerate şi eliminate zilnic din organism.
Materiale necesare:
tăviţă renală;
pahar cu apă;
foaie de temperatură;
pix sau stilou; muşama, aleză, prosop.
Etape de execuţie:
Nursa participa la ajutarea bolnavului:
Se aşază bolnavul într-o poziţie care să împiedice aspirarea vărsăturii (şezândă,
semişezândă, în decubit lateral cu capul uşor ridicat).
Se susţine capul bolnavului cu o mână şi cu cealaltă tăviţa renală.
Se pune la dispoziţia bolnavului un pahar cu apă pentru clătirea gurii după vărsătură.
Se anunţă medicul.
Observarea calităţii vărsăturilor
Frecvenţa.
Se observă frecvenţa vărsăturilor:
ocazionale (în intoxicaţiile alimentare sau în bolile infecţioase acute);
frecvente (stenoză pilorică – vărsăturile se produc după mese);
incoercibile (în graviditate şi unele boli psihice).
Orarul.
Observarea orarului vărsăturilor:
matinale - dimineaţa pe stomacul gol (la alcoolici şi gravide);
postprandiale – imediat după alimentare sau chiar în timpul consumării
alimentelor (la nevropaţi);
tardive la 2-6 ore de la alimentaţie (ulcer şi cancer gastric complicat cu stenoză
pilorică).
Cantitatea. Se va măsura cantitatea vărsăturilor pe 24 h, pentru a stabili bilanţul hidric:
în cazul vărsăturilor alimentare, bolnavul varsă alimentele consumate;
în stenoză pilorică, vărsătura este foarte abundentă, la alimentele consumate
adăugându-se secreţia exagerată a glandelor gastrice şi resturile rămase de la
alimentaţiile anterioare.
Conţinutul.
Se va aprecia conţinutul:
alimentare (alimente mai mult sau mai puţin digerabile);
mucoase, apoase (la etilici şi gravide);
fecaloide (în ocluzie intestinală);
biliare (în colecistopatii);
purulente (gastrită flegmonoasă);
sangvinolente sau de sânge pur – hematemeza (boli ale stomacului sau
organelor învecinate).
Culoarea.
Se va observa culoarea vărsăturilor:
galbenă sau verzuie (vărsăturile bilioase);
roşie, cu sânge nedigerat (ulcer gastro-duodenal);
gălbuie, murdară (ocluzie intestinală);
brună, având aspectul drojdiei de cafea (cancerul gastric).
18
Mirosul.
Se va aprecia mirosul:
fad; acru (hiperclorhidrie);
fecaloid, reflux al conţinutului intestinal în stomac (ileus);
unt rânced (fermentaţie gastrică).
Forţa de proiecţie: brusc, în jet, fără efort, fără legătură cu alimentarea, fără greaţă,
caracteristici pentru vărsătura în hipertensiunea craniană (meningită, tumori etc.)
Simptome care însoţesc vărsătura.
Existenta altor simptome precum durere abdominală (peritonită), deshidratare – eliminându-
se sodiu, potasiu, clor, se produce un dezechilibru hidroelectrolitic al organismului.
Notarea vărsăturilor în foaia de observaţie:
Se notează fiecare vărsătură cu un cerc însoţit de data şi ora producerii, în rubrica
specială a foii de temperatură:
vărsăturile alimentare - cu cerneală albastră;
vărsăturile bilioase – cu culoare verde;
vărsăturile cu conţinut sangvinolent – cu culoare roşie.
Dacă vărsăturile sunt foarte frecvente se va nota numărul vărsăturilor din ziua
respectivă.
Prezentarea vărsăturii:
Vărsătura colectată se va păstra într-un recipient până la venirea medicului.
Vasul acoperit cu o placă de sticlă se arată medicului.
La indicaţia medicului, vărsătura se transportă la laborator pentru evidenţierea unor
eventuale substanţe toxice (însoţită de date privind numele şi prenumele bolnavului,
secţia şi salonul).
19
OBSERVAREA ŞI NOTAREA SCAUNULUI
Elemente de observaţie:
Frecvenţa
Orarul
Cantitatea
Consistenţa
20
Forma:
valori normale – formă cilindrică cu diametrul de 3-5 cm, lungime variabilă;
valori patologice :
formă de panglică sau creion (în cancer rectal);
filiformă (spasme ale regiunii anorectale);
bile dure, de mărimea măslinelor (în constipaţia spastică);
masă fecaloidă abundentă (constipaţie atonă);
bile conglomerate, multiglobale (când materiile fecale au stagnat mult timp în
rect).
Culoarea:
valori normale – culoare brună;
valori patologice:
culoare galben-aurie (în diaree);
verde când bilirubina se oxidează la nivelul intestinului gros;
mai închisă (în constipaţie);
albicioasă ca argila (icterul mecanic);
brun-închisă (icterul hemolitic);
neagră ca păcura, moale şi lucios (în cazul unor hemoragii în porţiunea
superioară a tubului digestiv – melena);
roşie (în cazul hemoragiilor din porţiunea inferioară a tubului digestiv).
Mirosul:
valori normale – fecaloid;
valori patologice:
acid (în caz de fermentaţie intestinală);
fetid (în caz de putrefacţie);
miros rânced, foarte pătrunzător (când se găsesc grăsimi nedigerate);
foarte fetid (în cancerul colonului şi rectului).
Aspectul:
valori normale – aspect păstos-omogen;
valori patologice:
aspect de zeamă de pepene (în febra tifoidă);
de zeamă de orez (în intoxicaţii, lambliază sau în holeră).
Elemente patologice:
mucus, puroi, sânge (în colite ulceroase, pseudomembranose, cancer rectal sau
intestinal, dizenterie);
resturi de alimente nedigerate (în achilie gastrică, în pancreatite cronice);
grăsimi nedigerate (steatoree – în caz de digestie sau absorbţie insuficientă a
grăsimilor);
paraziţi intestinali.
Cazurile vor fi imediat raportate medicului.
Notarea scaunelor
valori normale – scaun normal ( I );
valori patologice:
moale (/);
diareic (–);
mucos (X);
cu puroi (P);
cu sânge (S) în creion roşu;
grunjos (Z).
21
OBSERVAREA APETITULUI ŞI A MODULUI ÎN CARE BOLNAVUL RESPECTĂ
PRESCRIPŢIILE MEDICALE
22
OBSERVAREA TEGUMENTELOR ŞI MUCOASELOR BOLNAVULUI
23
Descuamaţiile - desprinderea celulelor cornoase superficiale din epidermă.
Se vor observa:
caracterul descuamaţiei (furfuracee, pitiriazică, lamelară şi în lambouri);
regiunea în care s-a manifestat;
timpul în care a apărut.
Erupţiile cutanate – modificări ale tegumentelor.
Acestea pot fi:
Maculoase;
Papuloase;
Veziculoase;
pustuloase.
Eruptiile cutanate sunt determinate de:
boli infecţioase (scarlatină, rujeolă, varicelă etc.);
reacţii alergice – urticarie, boala serului;
hiperexcitabilitatea nervilor vasomotori ai pielii;
acţiunea toxică şi de sensibilizare a unor medicamente (iod, morfină etc.).
Hemoragiile cutanate sunt determinate de:
tulburări de coagulare a sângelui;
fragilitate capilară exagerată.
Hemoragiile cutanate pot fi:
peteşii – hemoragii mici: punctiforme, ovalare, rotunde;
echimoze – pete hemoragice extinse;
hemoragiile cutanate pot fi însoţite de hemoragii ale mucoaselor (de ex. epistaxis –
hemoragie nazală; hemoragii gingivale; hematemeză – varsă sânge; melenă – scaun cu
sânge digerat).
Hemoragiile cutanate nu dispar la presiunea digitală!
24