Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA PIELII Scurtat PDF
1 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA PIELII Scurtat PDF
1.1. Embriologie
Tegumentul ia naştere din cele două componente embrionare:
- foiţa ectodermică din care se dezvoltă epidermul şi anexele;
- foiţa mezodermică precursoare a dermului.
Epidermul se dezvoltă din luna a 2-a de viaţă intrauterină, structura sa devenind completă în
lunile 7 şi 8 ale sarcinii. Melanocitele iau naştere din melanoblaştii crestei neurale, migrează în
derm şi apoi ajung în epiderm după 11-12 săptămâni. Ajunse în epiderm dobândesc proprietăţi
melanogene cu dezvoltarea unui aparat enzimatic specific în jurul lunii 5.
În derm sunt prezente la început celule mezenchimale nediferenţiate, structurate pe de o
parte în sistemul fibrilar, iar pe de altă parte în elemente celulare, în ordinea apariţiei fiind histiocite
şi fibrocite iar ulterior mastocitele.
Anexele pielii se dezvoltă între lunile 3 şi 5, aparatul pilo-sebaceu fiind reprezentat la
început de germenele folicular care conţine un strat germinativ, ulterior apărând papila foliculară şi
bulbul, iar în final firul de păr care devine aparent în luna 5.
Glandele sudoripare şi sebacee apar cu începere din luna 4, primele dintr-un mugure
epidermic care se înfundă în derm, celelalte din porţiunea laterală a mugurelui folicular.
continuă în profunzime cu hipodermul între cele două neexistând o limită netă. Anexele pielii care
sunt de origine epidermică sunt localizate în derm şi hipoderm.
1.3.1. Epidermul
Epidermul este un epiteliu pavimentos stratificat şi ortokeratozic, constituit din patru tipuri
celulare. Keratinocitele reprezintă 80% din totalul celulelor epidermului. Restul de 20% de celule
sunt dispersate printre keratinocite fiind formate din melanocite, celule Langerhans şi celule Merkel
greu de observat în preparatele histologice standard.
La microscopul optic în coloraţia cu hematoxilină-eozină epidermul apare ca o bandă
sinuoasă, neregulată, având la suprafaţă o serie de şanţuri (care corespund depresiunilor văzute cu
ochiul liber), iar la partea profundă prelungiri denumite creste interpapilare care pătrund în derm
delimitând formaţiuni conice denumite papile dermice.
1. Keratinocitul
Keratinocitele, principalele celule ale epidermului, sunt de origine ectodermică, fiind
dispuse în straturi, fiecare strat fiind constituit din celule diferite ca formă şi structură:
• Stratul bazal, denumit şi stratul germinativ (pentru că dă naştere celulelor stratului
supraiacent), este cel mai profund. El este format dintr-un singur rând de celule de formă cilindrică
dispuse unele lângă altele ca ulucile unui gard (dispoziţie în palisadă). Celulele sunt situate
perpendicular pe membrana bazală de care sunt fixate prin dinţăturile lui Henle. Nucleul celulelor
bazale este situat apical, iar mitozele sunt rare. Printre keratinocitele bazale se găsesc intercalate
melanocite care apar ca celule clare.
• Stratul mucos al lui Malpighi este format din 6-20 rânduri de celule poligonale,
voluminoase, având nucleul rotund sau ovalar, cu 1-2 nucleoli. Celulele malpighiene au un aspect
mai plat şi o dispoziţie orizontală spre partea superioară, fiind unite prin tonofilamente sau punţi
intercelulare care prezintă o umflătură centrală (nodulul Bizzorero); alte tonofilamente pleacă de la
o celulă, trec prin interiorul celulei vecine sau o ocolesc, mergând până la a treia celulă. Aspectul
fibrilar face ca stratul malpighian să poarte şi numele de strat filamentos. Între celulele malpighiene
există un spaţiu lacunar plin cu limfă ce conţine substanţe nutritive.
• Stratul granulos (Langhans) este situat deasupra stratului malpighian. Acest strat este
format din 3-4 rânduri de celule cu aspect romboidal având axul mare orizontal. Aceste celule nu
prezintă punţi intercelulare dar prezintă un aparat fibrilar, tonofilamentele fiind dispuse mai ales la
periferia celulei. Nucleul este mai mic iar protoplasma este plină cu granulaţii de keratohialină
vizibile prin coloraţiile uzuale. În cursul keratinizării aceste granulaţii de keratohialină produc
substanţa interfibrilară (matricea) care sudează tonofilamentele.
• Stratul lucidum este situat deasupra stratului granulos. Acesta este un strat clar şi refringent
(evidenţiat prin diverse tehnici de fixare cu bicromaţi alcalini) format din celule cu nucleu picnotic
sau anucleate. Stratul lucid, denumit şi strat barieră sau zona barieră, este mai evident la palme şi
plante.
Stratul lucidum şi granulos formează împreună stratul precornos.
• Stratul cornos este constituit din celule plate, anucleate, care se intrică unele în altele
formând lamele care se suprapun. Partea cu totul superficială a stratului cornos, formată din
elemente izolate care se desprind la cel mai mic traumatism, poartă numele de stratul disjunct.
Timpul necesar de reînnoire a epidermului, evaluat după administrarea de glicină marcată cu
C 14 , este de 26-28 de zile.
Microscopia electronică a keratinocitului
Keratinocitul reprezintă celula de bază a epidermului. El prezintă la fel ca şi celelalte celule somatice organite citoplasmatice: aparatul Golgi, reticulul
endoplasmatic neted şi rugos, mitocondriile, lizozomii şi ribozomii.
Microscopia electronică evidenţiază markerii ultrastructurali citoplasmatici şi membranari caracteristici keratinocitelor din piele: melanozomii IV,
tonofilamentele, desmozomii, hemidesmozomii şi, mai ales în stratul granulos, granulele de keratohialină şi keratinozomii, iar în stratul cornos învelişul cornos.
Melanozomii de stadiul IV sunt fagocitaţi în număr mare de keratinocitele bazale, dar treptat dispar în citoplasma keratinocitelor suprabazale.
Anatomia şi histologia pielii 3
Tonofilamentele sunt filamente intermediare cu diametrul de 10 nm dispuse în mănunchiuri. Ele sunt slab reprezentate în stratul bazal şi mult mai dense în
stratul spinos şi granulos, dispărând în stratul cornos. Filamentele intermediare alcătuiesc alături de microfilamente şi microtubuli citoscheletul celulelor.
Desmozomii realizează legătura keratinocitelor între ele. Ei sunt puţin numeroşi la nivelul
stratului bazal dar foarte numeroşi la nivelul stratului spinos.
Desmozomul se prezintă ca o structură simetrică constituită din două porţiuni intracelulare
dense denumite plăci desmozomale sau plăci citoplasmatice, şi o porţiune intercelulară clară,
mediană, numită core sau desmoglee. Plăcile desmozomale au o structură trilamelară măsurând 10-
40 nm în grosime. Ele sunt separate de foiţa internă a membranei citoplasmatice printr-o regiune
clară. Pe versantul citoplasmatic există o altă zonă clară lipită de placa desmozomală densă numită
zona satelită pe care se leagă filamentele intermediare. Spaţiul intercelular sau core măsoară 25-35
nm. Ansamblul structurii desmozomale are forma unui disc, măsurând în medie 300 nm lungime şi
70-80 nm grosime.
Macula adherens reprezintă alt sistem de joncţiune diferit de desmozomi. Descrisă iniţial în enterocite, se prezintă ca o îngroşare neregulată a membranei
citoplasmatice pe care se fixează grămezi de microfilamente. Aceasta este greu de evidenţiat în microscopia electronică standard, dar poate fi evidenţiată prin tehnici de
imunohistochimie.
Grăunţii de keratohialină şi keratinozomii sunt caracteristici şi specifici keratinocitelor stratului granulos al epidermului dispărând în stratul cornos.
Învelişul cornos este caracteristic corneocitelor. Acesta apare când nucleul keratinocitelor şi toate organitele citoplasmatice dispar, apărând sub forma unei
îngroşări de 15-20 nm a feţei interne a membranei citoplasmatice. În final citoplasma corneocitelor devine floconoasă în timp ce cimentul intercelular şi corneodesmozomii
dispar sfârşind prin descuamarea celor mai superficiale corneocite.
Moleculele maculei adherens sunt diferite de moleculele desmozomilor. Ca şi în cazul desmozomilor se disting molecule de adeziune transmembranare şi
molecule de placă care leagă moleculele de aderare de microfilamentele de actină.
Molecula grăunţilor de keratohialină din stratul granulos este profilagrina. În stratul cornos profilagrina se transformă în filagrină pentru a forma matricea
citoplasmatică a corneocitelor.
Moleculele învelişului cornos al corneocitelor sunt foarte numeroase, cele mai cunoscute fiind loricrina şi involucrina.
2. Melanocitul
Melanocitele reprezintă a doua mare categorie de celule ale epidermului. Provin din crestele
neurale fiind localizate exclusiv în stratul bazal al epidermului. Melanocitul are rol în sinteza
melaninei (feomelanine şi eumelanine) care este înglobată în melanozomi care vor fi transferaţi în
keratinocite. Eumelaninele au rol fotoprotector pe când feomelaninele sub acţiunea radiaţiilor solare
sunt cancerigene. În funcţie de repartiţia între feomelanine şi eumelanine este determinat fototipul
cutanat. Există şase fototipuri cutanate (tabelul I).
În microscopia optică la coloraţia standard melanocitele apar ca celule rotunde, clare, cu
nucleul rotund, situate între keratinocitele bazale ale epidermului. La reacţia DOPA melanocitele
apar ca celule dendritice.
4 Anatomia şi histologia pielii
În microscopia electronică melanocitele prezintă filamente intermediare de vimentină, un reticul endoplasmatic abundent, aparat Golgi
bine dezvoltat şi mai ales melanozomi în diferite stadii de maturare.
Melanocitele nu prezintă desmozomi sau hemidesmozomi în schimb apar contacte focale cu
aspect de densificări ale membranei citoplasmatice bazale.
3. Celulele Langerhans
Celulele Langerhans reprezintă 3-8% din celulele epidermice. Aparţin grupului de celule
dendritice prezentatoare de antigen limfocitelor T. Celulele Langerhans sunt produse la nivelul
organelor hematopoietice de unde migrează spre epiderm unde se localizează şi dobândesc aspectul
dendritic şi un fenotip specific.
În epiderm celulele Langerhans captează exoantigene pe care le prelucrează şi le prezintă la
suprafaţă cu moleculele de clasa II a CMH (complex major de histocompatibilitate). Celulele
Langerhans traversează epidermul şi dermul şi, prin sistemul limfatic, ajung la nivelul ganglionilor
limfatici unde iau numele de celule interdigitate. Aici ele prezintă antigenul sub formă de peptide,
asociat moleculelor de clasă II a CMH, limfocitelor T CD 4+ de tip Th 1 . Ele sunt astfel celulele
prezentatoare de antigen capabile să prezinte un antigen limfocitului T naiv, adică limfocitelor T
care până atunci nu au venit niciodată în contact cu antigenul lor specific.
În microscopia optică celulele Langerhans apar ca celule clare, cu nucleul crestat, situate cel
mai adesea în stratul granulos al epidermului.
În microscopia electronică celulele Langerhans prezintă un reticul endoplasmatic, un aparat
Golgi foarte dezvoltat şi totodată granulele Birbeck „în rachetă” patognomonice. Granulele Birbeck
dispar când celulele Langerhans migrează în derm.
Imunohistochimia evidenţiază markeri specifici celulelor Langerhans şi absenţi în alte celule dendritice: skin homing antigen CLA, E-caderina, langerhina şi
antigenul Lag (asociat granulelor lui Birbeck). De asemenea prezintă şi alţi markeri: moleculele clasei II (şi I) a CMH, CD 1a , proteina S 100 , utilizaţi de rutină pentru
identificarea celulelor Langerhans. Alţi markeri sunt CD 1c , CD 4 , CD 33 , CD 40 , etc.
4. Celulele Merkel
Celulele Merkel sunt celule neuroepiteliale având ca origine celulele suşă ale epidermului
fetal. Celulele Merkel sunt mai bine reprezentate la buze, palme, pulpa degetelor, faţa dorsală a
labei piciorului. Uneori celulele Merkel se pot grupa în grămezi de 10-80 celule formând un disc
(discul lui Pinkus numit şi corpusculul tactil sau corpusculul Merkel) îndeosebi la nivelul buzelor şi
al pulpei degetelor.
Anatomia şi histologia pielii 5
1.3.3. Dermul
Grosimea medie a dermului este de 1-2 mm. Este subţire la nivelul pleoapelor şi prepuţului
(0,6 mm), în schimb este gros la nivelul palmelor şi plantelor (3 mm).
Dermul este format din două porţiuni: o porţiune superficială situată între crestele
epidermice denumită dermul papilar, corespunzând în cea mai mare parte papilei dermice, şi alta
profundă sau dermul reticular, numită şi corion. Dermul papilar cuprinde 1/5, iar corionul 4/5 din
grosimea dermului.
Atât dermul papilar, cât şi cel reticular sunt formate din aceleaşi componente histologice şi
anume:
1) Scheletul fibrilar format dintr-o reţea de fibre:
a) fibrele de colagen sunt cele mai numeroase reprezentând principalul component fibrilar al
dermului, fiind singurele care se evidenţiază prin coloraţia de rutină hematoxilină-eozină apărând
colorate în roz. În coloraţie Van Gieson fibrele de colagen apar colorate în roşu, iar în coloraţia
tricrom Masson apar albastre. Fibrele de colagen sunt grupate în fascicule formând benzi ondulate,
alungite şi întretăiate în toate direcţiile. Fibrele sunt constituite din fibrile care la rândul lor sunt
formate din protofibrile.
b) fibrele elastice produse de fibroblaşti reprezintă un conglomerat de fibre separate printr-o
substanţă amorfă lipomucoproteică. Aceste fibre sunt subţiri, sinuoase, mai mult sau mai puţin
anastomozate. Se coloreză doar prin tehnici speciale în brun cu orceină şi în negru cu fuxină
rezorcinată (coloraţia Weigert).
c) fibrele de reticulină numite şi fibre argentofile sunt fibre fine a căror structură
macromoleculară se aseamănă cu cea a colagenului. Fibrele de reticulină sunt dispuse în formă de
grilaj, colorându-se electiv în negru cu azotat de argint (metoda Gömöry).
2) Elementele celulare sunt reprezentate de: fibroblaste cu aspect alungit, elemente
histiocitare dintre care unele sunt fixe (sinonime cu celulele reticulare) iar altele mobile, rotunde, de
mărimea unui mononuclear (sinonime cu monociţii), mastocitele (celule cu granulaţii bazofile
metacromatice care se colorează în roşu cu albastru de toluidină). În număr mic în derm se pot
întâlni şi limfocite, monocite, plasmocite cu dispoziţie în special perivasculară, şi celule cromafine
(palide şi de formă alungită).
3) Substanţa fundamentală ocupă spaţiile dintre fibre şi celule fiind formată din
mucopolizaharide (acidul hialuronic, acidul condroitin sulfuric, etc) şi o substanţă proteică,
conţinând apă, substanţe minerale şi metaboliţi. La coloraţiile obişnuite substanţa fundamentală nu
este vizibilă, colorându-se electiv în roz cu acid periodic Schiff (PAS) după tehnica Mac Manus-
Hotchis.
Dermul conţine şi o bogată reţea vasculară şi terminaţii nervoase. Prin derm trec şi canalele
excretorii ale glandelor sudoripare precum şi firul de păr la care este anexată glanda sebacee.
1.3.4. Hipodermul
Anatomia şi histologia pielii 7
Foliculul pilo-sebaceu
Foliculul pilo-sebaceu cuprinde: 1) părul şi tecile sale, 2) muşchiul erector al firului de păr şi
3) glanda sebacee.
Părul este o formaţiune epitelială, cornoasă, filiformă care ia naştere în corionul profund
dintr-o expansiune cupuliformă de natură conjunctivo-vasculară numită papilă care reprezintă
organul vital al firului de păr. Porţiunea mai umflată a părului care coafează papila se numeşte bulb.
În partea inferioară a bulbului se află matricea sau centrul germinativ care produce părul şi teaca
epitelială internă. Firul de păr traversează grosimea pielii ieşind la suprafaţă şi prezintă astfel două
porţiuni:
- rădăcina – porţiunea din grosimea pielii,
- tija sau tulpina – porţiunea aeriană.
Rădăcina firului de păr este constituită histologic din mai multe straturi dispuse concentric. Dinspre centru spre periferie acestea sunt:
a) măduva – puţin dezvoltată la om este formată din celule clare, formând axul părului;
b) corticala (cortexul) reprezintă cea mai mare parte din structura părului fiind formată din celule fuziforme, nucleate şi bogate în
pigment. Aceste celule conţin keratohialină. În cursul diferenţierii celulele corticale pierd nucleul şi se keratinizează complet.
c) epidermiculul este format dintr-un singur rând de celule plate, anucleate, lipsite de melanină.
În zona inferioară a rădăcinii, în vecinătatea imediată a papilei, se găsesc melanocitele
generatoare ale pigmentului melanic care colorează părul.
Rădăcina firului de păr se găseşte inclusă într-un sac, numit folicul pilos, care este constituit
dintr-o:
- teacă epitelială internă care ia naştere din matricea bulbului, aderă intim la firul de păr şi se opreşte la nivelul orificiului glandei
sebacee,
- teacă epitelială externă care provine din invaginarea epidermului. Aceasta, pe măsură ce coboară, îşi pierde stratul cornos şi precornos,
rămânând doar cu stratul malpighian şi bazal care se pierd şi ele în centrul germinativ al bulbului.
- teaca fibroasă la periferie.
Partea superioară a foliculului pilos, în formă de pâlnie, se numeşte ostium sau infundibul
folicular, în el deschizându-se şi glandele sebacee astfel încât foliculul pilos se numeşte şi foliculul
pilo-sebaceu.
La nivelul tijei, firul de păr îşi modifică structura: tecile epiteliale sunt dispărute, măduva
dispare şi ea, părul fiind format numai din celule keratinizate anucleate.
Ciclul pilar
Formarea părului nu este continuă. Periodic foliculii terminali trec printr-o perioadă de
repaus în timpul căreia vechea tijă pilară se elimină pentru a lăsa loc părului care creşte. Acest ciclu
evolutiv comportă trei faze cu durată inegală:
8 Anatomia şi histologia pielii
- faza anagenă (de creştere), foliculul este profund şi are o activitate keratogenă permanentă
care durează 2-3 ani la bărbat şi 6-8 ani la femeie. În timpul acestei faze firul de păr creşte
în lungime (0,2-0,5 mm/zi);
- faza catagenă are o durată scurtă, în medie 3 săptămâni; activitatea mitotică a matricei
încetează şi partea profundă a foliculului pare să se resoarbă până la înălţimea bulbului
lăsând o mică urmă a celulelor matriciale şi a fibroblaştilor papilei;
- faza telogenă (de repaus) durează 3-6 luni. Firul de păr nu prezintă nici o zonă keratogenă
şi rămâne lipit prin extremitatea sa în măciucă de sacul folicular atrofic, redus la restul tecii
externe. Apoi un nou folicul anagen se reface şi părul telogen cade definitiv.
Ciclul pilar este studiat prin examenul părului prelevat prin smulgere fiind vorba de
trichogramă. Normal 80-90% din păr este în faza anagenă şi 0-10% în faza telogenă.
Glandele sebacee
Glandele sebacee sunt în general anexe ale firului de păr, dar există o serie de zone unde
acestea sunt singure: buze, gland, faţa internă a prepuţului, labiile mici, areola mamară şi pleoape.
Glandele sebacee sunt glande exocrine tubulo-alveolare situate în triunghiul format de epiderm,
firul de păr şi muşchiul erector al firului de păr. Talia lor este invers proporţională cu cea a firului
de păr.
Celulele porţiunii secretorii a glandelor sebacee, denumite sebocite, iniţial de formă cubică
suferă o diferenţiere de la periferia glandei spre centru, sfârşind prin a se distruge şi elimina în
infundibulul folicular – secreţie holocrină.
Muşchiul erector al părului
Muşchiul erector al părului este un muşchi neted, oblic, localizat pe faţa externă a glandei
sebacee. Contracţia muşchiului erector provoacă ridicarea firului de păr care se verticalizează.
Unghia
Unghia este o lamă cornoasă localizată pe faţa cutanată dorsală a fiecărui deget de la mâini
şi picioare.
Macroscopic unghia prezintă două părţi: o parte vizibilă - corpul unghiei sau limbul şi o
parte ascunsă sub repliul unghial – rădăcina. Lunula este porţiunea albă a corpului situată în
vecinătatea rădăcinii. Pielea care acoperă rădăcina constituie bureletul unghial a cărui extremitate
liberă, foarte keratinizată, se numeşte epionichium sau cuticula, pe când regiunea situată sub
marginea liberă a unghiei se numeşte hiponichium.
Pe o secţiune longitudinală se disting de la suprafaţă spre profunzime:
- platoul unghial care este echivalentul stratului cornos al epidermului interfolicular este
format din celule cornoase,
- patul unghial este un epiteliu pavimentos stratificat,
- urmează dermul care în dreptul lunulei şi la nivelul zonei de coloraţie roză, este ataşat
periostului falangei distale.
În spate, rădăcina unghiei se înfundă profund în derm atingând articulaţia interfalangiană
distală. În faţă, epidermul patului unghial se continuă cu extremitatea degetului.
Creşterea unghiei se face prin proliferarea şi diferenţierea epiteliului rădăcinii şi lunulei
unghiei, numită matricea unghială. Matricea produce platoul unghial cu viteza de 1 mm/săptămână
la mâini şi de 0,25 mm/săptămână la picioare.
Melanocitele sunt prezente nu numai în stratul bazal ca în epidermul interfolicular dar, de
asemenea, pe toată înălţimea epiteliului. Celulele Langerhans sunt de asemenea prezente.
trunchiuri mai mari care se deschid în limfaticele din ţesutul celular subcutanat. Lipseşte reţeaua
subepidermică.
Anastomozele arterio-venoase
Anastomozele arterio-venoase, cu sau fără glomus, se găsesc la nivelul patului unghial şi
regiunilor palmo-plantare (mâini, picioare, degete). Acestea joacă un rol important în termoreglare.