5.

Aşezarea şi perceperea impozitelor

Aşezarea şi perceperea impozitelor (asieta) impozitelor reprezintă un proces complex, care presupune
efectuarea unui şir de operaţii succesive constând în stabilirea obiectului impozabil, determinarea
cuantumului impozitului şi perceperea (încasarea) impozitului.

Metode de evaluare a materiei impozabile. Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea
şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este
necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existenţa acestora, iar mai apoi să procedeze la
evaluarea lor. Evaluarea materiei impozabile constă în determinarea dimensiunii acesteia. Ea poate fi
efectuată prin două metode:

 metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumţie;

 metoda evaluării directe, bazată pe probe.

Metoda evaluării indirecte poate fi realizată prin trei variante:

 evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil;

 evaluarea forfetată;
 evaluarea administrativă.

Evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil poate fi efectuată numai în cazul
impozitelor reale şi permite determinarea mărimii obiectului impozabil cu o anumită aproximaţie. De
exemplu, în cazul impozitului funciar, pentru stabilirea obiectului impozabil erau folosite drept criterii
următoarele semne: suprafaţa de teren (fără a lua în consideraţie bonitatea sau destinaţia acestuia);
numărul total de animale sau numărul animalelor de tracţiune din gospodărie; cantitatea de sămînţă
utilizată la sămănat; preţul pămîntului; mărimea arendei etc.

În cazul impozitului pe clădiri, semnele potrivit cărora se stabilea mărimea impozitului erau şi mai
diverse: numărul coşurilor de fum (Rusia); lungimea fasadei (Amsterdam); locul amplasării; mărimea
chiriei etc. Această evaluare este simplă şi puţin costisitoare, în schimb – arbitrară şi inexactă.

Evaluarea forfetată constă în faptul că organele fiscale, cu acordul contribuabilului, atribuie o anumită
valoare obiectului impozabil. Cu toate că această metodă este mai "democratică", evident că nici în
acest caz nu se poate stabili cu exactitate mărimea obiectului impozabil.

Evaluarea administrativă constă în faptul că organele fiscale stabilesc mărimea materiei impozabile
pe baza datelor pe care le au la dispoziţie. În măsura în care contribuabilul nu este de acord cu
evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o contesteze, prezentând argumentele de rigoare.

Determinarea obiectului impozabil prin evaluarea indirectă nu prezintă dificultăţi, este simplă şi puţin
costisitoare. Însă această metodă nu permite stabilirea exactă a mărimii obiectului impozabil, ceea ce
se reflectă negativ asupra echităţii fiscale.

Metoda evaluării directe cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe baza declaraţiei a unei
terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului.
Evaluarea pe baza declaraţiei a unei terţe persoane constă în faptul că mărimea obiectului impozabil
se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această mărime, este
obligata prin lege să o depună la organele fiscale. Astfel, de exemplu, agentul economic declară
salariile pe care le-a plătit muncitorilor şi funcţionarilor săi, chiriaşii declară chiria achitată
proprietarului etc. Această modalitate elimină într-o anumită măsură tentaţia de a sustrage materia
impozabilă de la impunere, deoarece se consideră că declarantul nu este interesat în ascunderea
adevărului. Utilizarea acestei evaluări este posibilă numai in cazul impozitării anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului constă în faptul ea subiectul impozitului este determinat
prin lege să declare mărimea materiei impozabile. Contribuabilul este obligat să ţină evidenţa
veniturilor şi cheltuielilor realizate în procesul de activitate, să întocmească raportul privind
rezultatele financiare, să înainteze organelor fiscale declaraţia privind veniturile obţinute sau averea
posedată. Această modalitate de evaluare are aplicabilitate mai largă, însă se consideră că ea admite
posibilităţi mai mari de evaziune fiscală prin prezentarea unor declaraţii nesincere şi prin
imposibilitatea organelor fiscale de a controla veridicitatea datelor prezentate.

Modalităţi de determinare a cuantumului impozitelor. Determinarea cuantumului impozitului se

efectuează prin două metode: metoda de repartiţie şi metoda de cotitare .

Metoda de repartiţie, care s-a practicat până în primele stadii de dezvoltare a capitalismului, constă
în faptul că autoritatea fiscală, în funcţie de necesităţile de resurse publice, stabilea suma globală a
impozitelor ce urmau să fie încasate pe întreg teritoriul ţării. Această sumă era
repartizată ulterior pe unităţi administrative-teritoriale, care se
împărţea mai departe pe contribuabili. Acest mod de stabilire a cuantumului impozitului
nu are la baza sa careva justificare economică şi urmare nu este potrivit principiului echităţii fiscale.

Metoda de cotitare, folosită pe larg în practica contemporană, constă în calcularea mărimii impozitului
prin aplicarea cotelor asupra obiectului impozitului, determinat pentru fiecare plătitor în parte.

Cuantumul impozitului, în acest caz, depinde de mărimea obiectului impozabil şi ţine cont de situaţia
personală a plătitorului impozitului.

Procedee de percepere a impozitelor. După stabilirea mărimii impozitului, organele fiscale sunt
obligate să aducă la cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat şi termenele de plată a
acestuia. Următorul act este perceperea impozitelor, care este una din principalele acţiuni ale
procesului de impozitare.

Metodele de percepere a impozitelor au evoluat de asemenea de-a lungul timpului reprezentând:

colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei localităţi;

încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendaşilor);

perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului.

Colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei localităţi este proprie
perioadei timpurii de existenţă a statului şi se reduce la colectarea impozitelor de unul din diriguitorii
comunităţii, care ulterior transmitea bunurile şi valorile colectate unei subdiviziuni a autorităţii fiscale.
Această metodă s-a menţinut şi mai târziu, însă aplicarea ei era mai îngustă, cu precădere în regiunile
îndepărtate, izolate, greu accesibile, unde detaşamentele fiscului ajungeau foarte rar.

Încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendaşilor) consta în faptul că

autoritatea fiscală, contra unei părţi din suma colectată, ceda dreptul de colectare a impozitelor unor
cetăţeni Deoarece profiturile acestora depindeau de încasările fiscale, este evidenta dorinţa lor de a
exagera povara fiscală, şi aşa injustă din cauza metodei oi arbitrare de impozitare. Desigur, în
condiţiile lipsei unei evidenţe certe şi exacte, erau frecvente falsificările şi delapidările, fapt ce
conducea la o eficienţă joasă a impozitelor.

Perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului înseamnă în esenţă că

funcţia de colectare a impozitelor este exercitată de un organ legal cu funcţii în finanţe al administraţiei
publice.

Încasarea impozitelor printr-un organ specializat al statului a început să fie aplicată pe larg în perioada
capitalismului premonopolist, iar în prezent a devenit metoda dominantă de percepere a impozitelor
şi taxelor.

Perceperea impozitelor prin aparatul fiscal se realizează prin mai multe forme: direct de la plătitori;
prin stopaj la sursă; prin aplicarea de timbre fiscale.

În cazul încasării impozitelor direct de la plătitori, sunt posibile doua variante:

1. a) plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale

pentru a achita impozitul datorat statului;
2. b) organul fiscal are obligaţiunea de a se deplasa la domiciliul
plătitorului pentru a-i solicita să achite impozitul

Vom menţiona că, potrivit modului de încasare de la plătitor impozitele se împart în impozite portabile
şi impozite cerabile.

În cazul încasării impozitelor prin stopaj la sursă, impozitul se reţine şi se varsă la buget de către o
terţă persoană. De exemplu, patronii sunt obligaţi să reţină impozitul pe salariu datorat de angajaţi şi
să-1 verse la buget. La fel procedează băncile la plata dobânzilor titularilor de depozite de bani în cont
şi societăţile comerciale la plata dividendelor deţinătorilor de hârtii de valoare etc.

Perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale, folosită cel mai frecvent în cazul taxei de
stat, constă în procurarea timbrului respectiv şi prezentarea lui organului care documentează sau
întreprinde acţiunea solicitată. în prezent, aria aplicării acestui mod de colectare a impozitelor se
extinde, cuprinzând şi alte impozite, cum ar fi accizele etc.

Procedeele moderne de aşezare şi percepere a impozitelor trebuie sa fie bine organizate,

computerizate, automatizate pentru a crea comoditate contribuabililor şi a asigura oportunitatea şi
plenitudinea vărsămintelor la buget.