Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu Pr. Prof. Univ. Dr.

Nicu
—

Dumitraşcu
De exemplu, unul dintre marii părinţi ai veacului al
V- lea, Sfântul Ioan Cassian, îl combatea pe Nestorie cu
texte luate din lucrările Sfinţilor Ilarie si Ambrozie,
Fericiţilor Ie- ronim şi Augustin, sau Rufin, apoi din cele
ale Sfinţilor: Atanasie al Alexandriei, Grigorie de Nazianz
şi Ioan Gură de Aur. Sfântul Dionisie Exiguul compune
un florilegiu de texte trinitaro-hristologice cu texte din
patru părinţi apuseni.
Numărul acestora (sau, mai degrabă, numele lor) s-a
schimbat de-a lungul timpului în Răsărit şi Apus, încât
după anul 800, Biserica Ortodoxă să se rezume la doar trei
dintre ei, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi
Ioan Gură de Aur, pentru contribuţia lor în lămurirea
problemelor trinitare. Biserica le-ar putea acorda titlul de
Doctores Ecclesiae şi Sfinţilor Atanasie cel Mare şi
Grigorie de Nyssa pentru rolul determinant în formularea
învăţăturii trinitare, sau Sfântului Chirii al Alexandriei, în
domeniul hristo- logic. Biserica Apuseană vorbeşte în
mod special de Sfântul Ambrozie, de Fericiţii Ieronim şi
Augustin, sau Sfântul Grigorie cel Mare; ea îi include şi
pe alţii în categoria doctorilor, ca de pildă pe: Ilarie
Pictavianul, Petru FIrisologul, Leon cel Mare, Isidor de
Sevilla.

2
2
 PĂRINŢII APOSTOLICI
5

DIDAHIA
(învăţătura celor doisprezece Apostoli)
Didahia este, fără îndoială, cea mai veche operă
literară creştină postbiblică cunoscută, sau „documentul
cel mai important al perioadei din imediata apropiere a
Sfinţilor Apostoli şi izvorul cel mai vechi al legislaţiei
bisericeşti, pe care îl avem”. Ea a fost descoperită într-un
manuscris-per- gament (alcătuit de un anume Leon,
supranumit „notarul şi păcătosul”, în anul 1056), de către
mitropolitul Filotei Vrieniu, în 1873, în Biblioteca
Sfântului Mormânt din Ierusalim. Textul propriu-zis
conţinea şi alte lucrări cu un conţinut deosebit de valoros
pentru datele pe care le oferea privitoare la perioada „din
imediata apropiere a apostolilor”, între care amintim cele
două Scrisori ale Sfântului Clement Romanul (deşi celei
de-a doua îi este contestată autenticitatea) şi Epistola lui
Barnaba. Lucrarea a fost publicată chiar în anul
descoperirii, dar lumea a luat cunoştinţă de ea mai ales
prin includerea ei în colecţia lui Harnack, din anul 1884.
încă de la apariţie a provocat nenumărate controverse în
legătură cu autenticitatea, conţinutul şi originea ei. Este o
scriere de dimensiuni reduse, comparabilă ca întindere cu
Epistola către Galateni a Sfântului Apostol
23
Pavel (aproximativ 10700 de litere). Caracterul ei o arată
ca pe un „manual” catehetic compus în primul veac
creştin, probabil între anii 50-70, deşi există şi opinii care
o plasează chiar într-o perioadă mult mai târzie, 160-180,
părere la care studiul de faţă nu subscrie.
Autorul este necunoscut, însă ştim că el a folosit cel
puţin două materiale mai vechi, care duc către primii ani
ai creştinismului, şi anume: un îndreptar moral (cu un set
de instrucţiuni foarte bine precizate pentru creştini), care
se regăseşte în învăţătura Celor Două Căi, a vieţii şi a morţii,
şi un compendiu liturgic, axat în special pe explicarea
botezului, euharistiei şi mărturisirii. El poate să fi folosit
şi alte documente ajutătoare, pentru ultimele două părţi
ale lucrării, sau să fie rodul propriei inspiraţii, în urma
lecturilor, discuţiilor şi a convingerilor sale. în mod sigur,
însă, ea apare, în ansamblu, ca opera unui singur autor.
Nici locul unde arfi apărut nu se cunoaşte cu certitudine.
Se poate să fi fost Siria, Palestina sau Egipt.
In legătură cu titlul ei, există mai multe variante sub
care este cunoscută. De exemplu: „învăţătură a
apostolilor’ , „învăţături ale apostolilor”, sau cele două
care şi apar, de altfel, în textul publicat de Filotei Vrieniu,
„învăţătură a celor doisprezece apostoli” şi „învăţătură a
Domnului prin cei doisprezece apostoli către neamuri”.
Volumul de faţă optează pentru titlul scurt al lucrării.

Conţinutul

Textul propriu-zis este alcătuit din trei părţi şi un

epilog, toate însumând 16 capitole, după cum urmează:
1. Cateheza morală (cap.I-VI), cuprinde „instrucţiuni
morale cu privire la cele două căi: calea vieţii şi calea
morţii”.
24
 Petrologie

Autorul insistă mai mult, aşa cum era şi firesc, asupra

celei dintâi, calea „celor mai înalte virtuţi”, calea vieţii,
care duce, prin asumarea şi respectarea îndatoririlor, la
desăvârşire. îndatoririle sunt grupate în trei categorii: a).
îndatorirea capitală, aceea de a iubi pe Dumnezeu, pentru că
El este Creatorul tuturor, şi pe semenii noştri, pentru că
sunt fraţii noştri, b). îndatoriri personale, care presupun o
depărtare de toate viciile şi păcatele prezente în lumea
Vechiului Testament şi în păgânism. Se regăsesc mai toate
faptele care pot determina sancţiuni, de la minciună,
desfrâu, făţărnicie, lăcomie şi mândrie, până la superstiţie,
idolatrie sau crimă. Iată spre exemplificare un scurt pasaj:
„l.Fiul meu, fugi de orice rău şi de tot ce este asemenea lui.2.Să
nu fii mânios, că mânia duce la ucidere; nici invidios, nici certăreţ,
nici mânios, că din toate acestea se nasc ucideri. 3. Fiul meu , să nu fii
poftitor, că pofta duce la desfrâu; să nu spui cuvinte de ruşine, şi nici
să te uiţi cu ochi pofticioşi, că din toate acestea se nasc adulterele.4.
Fiul meu, să nu ghiceşti viitorul după zborul păsărilor, pentru că
aceasta duce la închinare la idoli; să nu descânţi, să nu citeşti în stele,
să nu faci vrăji, să nu vrei să auzi de ele, nici să le vezi, că din toate
acestea se naşte închinarea la idoli. 5.Fiul meu, să nu fii mincinos,
pentru că minciuna duce la hoţie; nici iubitor de argint, nici iubitor
de slavă deşartă, că din toate acestea se nasc hoţiile...” (Cap. III, 1-3,
P.S.B., voi. 1, p. 26).
c). îndatoriri sociale. Ele reprezintă modul corect de
aplicabilitate a îndatoririlor personale. Se are în vedere:
ţinuta individuală, dar mai ales cea socială din Biserică şi
comunitatea creştină, problema socială a bunurilor
materiale, educaţia în familie şi relaţia stăpâni-sclavi.
Calea vieţii se încheie „prin recomandări împotriva
ipocriziei şi a tot ce nu este plăcut lui Dumnezeu, prin
îndemnul de a se păzi intacte poruncile Domnului, fără a
se adăuga şi fără a se scoate ceva, şi prin chemarea la
mărtu-
23 ’
 Patrologie

_
risirea păcatelor în Biserică” şi prin invitarea la
rugăciune curată şi sinceră.
Calea morţii, care ocupă un spaţiu mai restrâns, este
îngrozitoare şi plină de blesteme:
„ucideri, adultere, pofte, desfrânări, hoţii, idoloiatrii, vrăji,
farmece, răpiri, mărturii mincinoase, făţărnicii, inimă vicleană,
vicleşug, mândrie, răutate, obrăznicie, lăcomie, cuvinte de ruşine,
invidie, neruşinare, îngâmfare, fudulie, lipsă de teamă...prigonitori
ai celor buni, urători de adevăr, iubitori de minciună...” (Cap. V, 1-
2, P.S.B., voi. 1, p. 28).

2. Compendiul liturgic, cuprinde prescripţii liturgice

cu privire, în special, la botez, euharistie, mărturisire,
penitenţă, post şi rugăciune. Autorul spune că botezul
trebuie să se facă prin întreita scufundare în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în apă proaspătă,
precedat de post.
Rugăciunea să nu se facă după modelul iudaic, ci să
se rostească de trei ori pe zi „Tatăl Nostru”.Euharistia
este adevărata jertfa, „mâncare şi băutură duhovnicească
şi viaţă veşnică”, şi ea se săvârşeşte „în duminica
Domnului”, adică Duminica. Numai cei botezaţi se pot
împărtăşi, dar înainte de împărtăşire trebuie să se
mărturisească.
3. Instrucţiuni bisericeşti, unde se vorbeşte despre
ierarhia itinerantă, alcătuită din „apostoli, profeţi şi
învăţători”, cărora trebuie să li se dea respectul cuvenit,
şi ierarhia stabilă, formată din „episcopi şi diaconi”, cu
menţiunea că prin termenul „episcop” se înţelege şi
„preot”, ca în textele Noului Testament.
Epilogul se constituie într-un capitol eshatologic, în
care venirea Domnului este dată ca iminentă. în
consecinţă, creştinii trebuie să frecventeze Biserica şi să
fie pregătiţi în orice moment pentru întâlnirea cu Hristos
Judecătorul.
ihiti. ftvj. Univ. Dr. Constantin Voicu - Pr. Pmf. Univ. Dr. Niai
I

Dumitraşat
26
*
**

Didahia rămâne una dintre cele mai preţioase pagini

de literatură veche bisericească, nu doar prin unicitatea ei,
ci, mai ales, prin informaţiile de importanţă covârşitoare
pe care le furnizează despre viaţa comunităţilor de
creştini, a relaţiilor dintre membrii acestora, despre
rânduielile cultului lor, cu precădere despre Sfânta
Liturghie, administrarea Sfintelor Taine şi despre
rugăciune, ca mijloc de comunicare a omului cu
Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:

ÎNVĂŢĂTURA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI,
traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru
FECIORU, în Scrierile Părinţilor Apostolici, colecţia Părinţi
si Scriitori Bisericeşti, voi. I, Editura Institutului
>y *

Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (se va

citi EIBMBOR), Bucureşti, 1979, p. 17-38. Ediţia a Il-a,
1993, aceleaşi pagini.
STUDII:
în limba română: ALEXE, Magistr. Ştefan, Viaţa
creştină după bărbaţii apostolici, în S.T., nr. 3-4/1955, p.
221-235; ALEXE, Conf. Ştefan, învăţătura despre cele
două căi, în Almanahul Credinţa, Episcopia Ortodoxă
Română din Statele Unite ale Americii şi Canada, 1972;
ALEXE, Preot. Prof. Dr. Ştefan, Elemente ale Tradiţiei în
învăţătura celor 12 Apostoli, în O., nr. 2/1989, p. 28-39;
COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, EIBMBOR,
Bucureşti, 1956, p. 32-40; IDEM, Părinţii Apostolici: primii
martori ai Tradiţiei, în G.B., nr. 9-10/1964, p. 757-759;
IDEM,
27