Dobref Vasile Masini Si Actionari Electrice 2 1 PDF

CAPITOLUL 1
PROBLEMATICA GENERALÃ A MAŞINILOR ŞI ACŢIONÃRILOR

ELECTRICE
1.1. Definiţii. Clasificări
Prin maşinã electricã se înţelege un sistem de circuite electrice, plasate pe miezuri

magnetice, în general mobile relativ, cuplate între ele magnetic sau electric, sau atât
magnetic cât şi electric.
Maşina electricã transformã energia electricã în energie mecanicã (sau invers),
sau în energie electricã de altã formã.
După natura cuplajului se deosebesc:
- maşini electrostatice, la care intervine doar cuplajul electric al înfăşurărilor;
- maşini electromagnetice, la care cuplajul circuitelor este de naturã magneticã,
câmpul magnetic fiind produs de electromagneţi;
- maşini magnetoelectrice, caracterizate prin cuplajul magnetic al înfăşurărilor,
câmpul magnetic fiind produs de magneţi permanenţi.
Din punct de vedere practic, cea mai mare importanţã o au maşinile de tip
electromagnetic, toate celelalte utilizându-se în scopuri speciale.
Mişcarea pãrţilor mobile ale maşinilor electrice poate fi o mişcare alternativã
(rectilinie sau curbilinie), sau o mişcare de rotaţie sau liniarã. Maşinile electrice obişnuite
au o mişcare de rotaţie.
Maşina electricã ce primeşte în timpul funcţionãrii energie sub formã mecanicã şi
o cedează în exterior sub formã electromagneticã se numeşte generator electric, iar
regimul de funcţionare este regim de generator.
Maşina care funcţionează în sens invers, transformând energia electromagneticã
primitã în energie mecanicã, pe care o cedează prin arbore, se numeşte motor electric, iar
regimul de funcţionare este regim de motor.
Orice maşinã electricã poate sã funcţioneze atât ca generator cât şi ca motor,
regimul depinzând numai de sensul fluxului de energie pe care îl stabilim. Dacã
armãturile feromagnetice ce înglobează înfăşurările cuplate electric şi magnetic sau
numai magnetic sunt imobile, se obţine un caz limitã de maşinã electricã: transformatorul
electric. Acesta transformã tensiunea şi curentul, ce caracterizează energia
electromagneticã, la aceeaşi frecvenţã.
1.2. Elemente constructive. Materiale utilizate

în construcţia maşinilor electrice
În maşinile electrice, curenţii parcurg o serie de conductoare electrice, legate

potrivit, care constituie înfãşurãrile sau bobinajele maşinii. Totalitatea conductoarelor
legate în serie, având un capãt de început şi un capãt de sfârşit, constituie o înfãşurare.
Aceasta constã din mai multe bobine conectate în serie, iar o bobinã din mai multe spire
6 Maşini şi acţionări electrice
_____________________________________________________________________________________
suprapuse înseriate. De obicei, capãtul de început al înfãşurãrii se noteazã cu o literã mare

sau micã de la începutul alfabetului (A, B, C sau a, b, c), iar capãtul de sfârşit cu o literã
de la finele alfabetului (X, Y, Z sau x, y, z). O înfãşurare se reprezintã prin literele care
indicã capetele ei, de exemplu AX.
Dacã începutul şi sfârşitul sunt separate, înfãşurarea se numeşte deschisã, iar dacã
sunt unite se numeşte înfãşurare închisã.
Dupã natura curentului ce strãbate înfãşurãrile, maşinile electrice se împart în:
- maşini de curent alternativ (c.a.): sincrone, asincrone etc.;
- maşini de curent continuu (c.c.).
Atât în înfãşurãrile generatoarelor cât şi în cele ale motoarelor, se induc t.e.m.
prin intermediul câmpurilor magnetice variabile în timp. Partea maşinii cu înfãşurarea
parcursã de curent, care la mers în gol produce câmpul magnetic principal, se numeşte
inductorul maşinii, iar cealaltã parte indusul maşinii.
În cazul în care curentul generatorului este nul, se spune cã generatorul
funcţioneazã în gol, iar dacã este diferit de zero, se spune cã funcţioneazã în sarcinã.
Regimul de mers în gol al unui motor electric este caracterizat prin valoarea nulã a
cuplului la arbore. La mersul în gol, maşina electricã primeşte o putere necesarã pentru
acoperirea pierderilor care au loc în ea.
Din punct de vedere constructiv, maşinile electrice moderne sunt executate astfel
încât, de cele mai multe ori, se pot distinge douã corpuri cilindrice goale, de oţel, dintre
care unul, notat cu A în figura 1.1 este fix, numit stator, iar celãlalt, B, este mobil şi se
roteşte în cavitatea primului, numit rotor.
Fig. 1.1.
A - stator; B – rotor.
Din motive mecanice, între stator şi rotor este un spaţiu liber δ, numit întrefier.
La rotirea rotorului în câmpul magnetic au loc pierderi în miezul de oţel prin fenomenele
de histerezis şi curenţi turbionari. Pentru micşorarea acestor pierderi, pãrţile maşinii în
care câmpul magnetic variazã se fac din table subţiri de oţel electrotehnic (numite tole),
izolate electric între ele, aşezate în pachete, astfel încât câmpul magnetic sã le strãbatã
longitudinal. Statorul maşinii se executã din material masiv (fontã sau oţel) pentru câmpul
constant în timp, altfel se executã din tole. În stator şi în rotor sunt plasate înfãşurãri în
apropierea întrefierului δ, parcurse de curenţi electrici care excitã câmpurile magnetice,
statorice, respectiv rotoric. În figura 1.1 este reprezentatã o maşinã cu δ=ct. de-a lungul
întregii periferii. Se spune cã este o maşinã cu poli plini sau înecaţi.
Problematica generalã a maşinilor şi acţionãrilor electrice 7
________________________________________________________________________________________
În figura 1.2 a.este prezentat un al doilea tip constructiv de maşinã

electricã, numit tip cu poli aparenţi exteriori, iar în figura 1.2 b o parte dintr-o maşinã cu
poli aparenţi interiori.
Se observã modul de realizare a celor doi poli magnetici: polul nord N şi polul
sud S. Ambii poli constituie un circuit magnetic complet. Câmpul magnetic trece prin
întrefier de douã ori, sub fiecare pol câte o datã. Cu linia punctatã este indicat drumul de
închidere a circuitului magnetic al maşinii. La aceastã maşinã statorul constã din
urmãtoarele elemente componente:
A1 - jugul statoric;
A2 - corpul polului pe care se plaseazã înfãşurarea cu 1/2 N1 spire pe pol,
parcurse de curentul I1 care excitã câmpul magnetic al maşinii;
A3 - talpa polului sau talpa polarã;
K1 şi K2 - muchiile tãlpii polare, la rotaţia rotorului în sensul
sãgeţilor, K1 fiind muchia de intrare, iar K2 muchia de
ieşire;
B - rotorul.
Fig. 1.2.
a - cu poli exteriori; b - cu poli interiori.
Distanţa dintre axele a doi poli consecutivi, mãsuratã pe periferia indusului spre
întrefier, se numeşte pas polar şi se noteazã cu τ. Acestei distanţe îi corespunde la centru
un unghi care depinde de numãrul polilor, repartizaţi pe întreaga periferie a maşinii. Dacã
o maşinã are 2p poli, unghiul la centru, corespunzãtor unui pas polar, este π/p.
Distanţa b între muchia de intrare şi cea de ieşire a aceluiaşi pol se numeşte arc
polar sau lãţimea tãlpii polare.
Axa de simetrie care trece prin mijlocul unui pol se numeşte axa câmpului sau
axa longitudinalã (axa d).
Bisectoarea unghiului format de douã axe longitudinale consecutive se numeşte
axa transversalã, notatã cu q.
La o maşinã electricã, fluxul inducţiei magnetice, considerat pentru toatã
suprafaţa rotorului, este zero. Aceasta înseamnã cã fluxul tuturor polilor cu polaritate
nord este egal şi de semn contrar cu cel al tuturor polilor cu polaritate sud:ΦtN + ΦtS = 0.
_____________________________________________________________________________________
Din motive de funcţionare optimã, maşinile electrice se fac astfel încât toţi polii cu
aceeaşi polaritate sã aibã acelaşi flux, deci: ΦtN = pΦN şi ΦtS = pΦS de unde rezultã: Φ
= ΦN = - ΦS , ceea ce caracterizeazã o maşinã electricã cu simetrie totalã.
O maşinã electricã la care în direcţia tangenţialã un pol de o polaritate este urmat
de un pol cu polaritate opusã se numeşte maşinã eteropolarã, iar dacã are aceeaşi
polaritate, se numeşte omopolarã.
Dacã, în întrefierul unei maşini electrice, inducţia magneticã este radialã şi
repartizatã sinusoidal în lungul pasului polar inducţia magneticã Bx la diatanţa x de axa q1
(fig. 1.3) este:
⎛x ⎞
B x = B sin ⎜ π ⎟
⎝τ ⎠
unde B este amplitudinea. Considerãm spira cu conductoarele a şi b plasatã pe
rotorul cu diametrul D, care se roteşte cu viteza unghiularã Ω în câmpul magnetic dat.
Alegând originea timpului când conductorul a trece prin axa q1, avem:
D
x=Ω t
2
şi deci:
ΩDt π
B x = B sin
2 τ
Fig. 1.3.
La o maşinã cu 2p poli, avem 2 pτ = πD , deci B x = B sin pΩt . Tensiunea

indusã prin mişcare în conductorul a de lungime axialã l este:
D
u ea = B x lv = BlΩ sin pΩt (1.1)
2
Dacã conductorul b este la distanţa τ de conductorul a, se induce în el o t.e.m.
egalã şi de sens contrar cu cea indusã în b, şi cum la parcurgerea spirei, cele douã
________________________________________________________________________________________
conductoare sunt parcurse în sensuri opuse, t.e.m. a spirei este diferenţa

tensiunilor induse în cele douã conductoare:
ues = uea - ueb ,
sau
ues = Bl Ω D sin pΩt (1.2)
Punând pe ues sub forma:
ues = Ues 2 sin ωt, (1.3)
rezultã cã:
ω=p Ω (1.4)
Unghiul αe = ωt determinã valoarea tensiunii induse şi se numeşte unghi electric.

Pentru a obţine t.e.m. ues = 2 Ues sin ωt la momentul t, rotorul maşinii cu 2p poli trebuie
sã fi descris un unghi la centru de αg = Ω t, numit unghi geometric. Douã maşini cu
numere de perechi de poli diferite, la un acelaşi unghi electric, au unghiuri geometrice
diferite. Relaţia între unghiurile electrice şi geometrice este:
α e = pα g (1.5)
Cum ω = 2 π f şi Ω = 2 π n, f fiind frecvenţa şi n turaţia maşinii, din (1.4) rezultã
cã:
f = p⋅n (1.6)
La o maşinã cu 2p poli, unghiul geometric dintre o axã longitudinalã şi proxima
axã transversalã este π/2p, în timp ce unghiul electric este π/2. Din aceastã cauzã se spune
cã cele douã axe sunt în cvadraturã din punct de vedere electric.
Totalitatea conductoarelor înseriate pentru a ajunge de la capãtul de început la
capãtul de sfârşit constituie o cale de înfãşurare. În general, de la capãtul de început al
unei înfãşurãri se poate ajunge pe mai multe cãi la capãtul de sfârşit. Se spune cã, în acest
caz, înfãşurarea are mai multe cãi de înfãşurare, iar numãrul lor se noteazã cu 2a.
La înfãşurãrile de curent alternativ, numãrul cãilor de înfãşurare 2a poate fi un
întreg oarecare, par sau impar, în timp ce la înfãşurãrile de curent continuu, 2a este
întotdeauna un numãr întreg şi par, a reprezentând numãrul perechilor de cãi de
înfãşurare.
Dacã I este curentul prin înfãşurare, atunci curentul printr-o cale de înfãşurare
este I / 2a. Dacã înfãşurarea maşinii are N conductoare, repartizate de-a lungul întregii
periferii a ei (πD), parcurse de acelaşi curent I / 2a, curentul conductoarelor de pe unitatea
de lungime perifericã, notat cu A şi numit pãturã de curent sau solenaţie specificã, este:
N I
A= ⋅ (1.7)
πD 2a
1.3. Câmpurile magnetice ale maşinilor electrice
1.3.1. Definiţii. Elemente de bazã
Câmpurile magnetice produse în interiorul maşinilor electrice se obţin practic

numai prin intermediul curenţilor de conducţie. Dacã curentul electric care produce
_____________________________________________________________________________________
câmpul magnetic este continuu, atunci şi câmpul magnetic produs este constant în timp
faţã de înfãşurarea prin care trece curentul respectiv, cu o repartiţie oarecare a
componentei radiale a inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar.
Dacã curentul este variabil în timp, atunci şi câmpul magnetic produs este
variabil. Câmpul magnetic produs de un curent alternativ se numeşte câmp alternativ.
Dacã prin intermediul inelelor colectoare se stabileşte un curent continuu într-o înfãşurare
plasatã în rotor, în ipoteza rotirii rotorului, câmpul magnetic obţinut se numeşte câmp
magnetic învârtitor. Se spune cã un astfel de câmp învârtitor este obţinut pe cale
mecanicã.
Câmpul învârtitor se mai poate obţine stabilind curenţi alternativi într-un sistem
de înfãşurãri plasate potrivit, care în general, se deplaseazã atât faţã de stator cât şi faţã de
rotor. Un astfel de câmp se numeşte câmp învârtitor obţinut pe cale electricã.
Repartiţia inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar, la mersul în gol al
maşinii, are o formã dreptunghiular - curbilinie la maşinile cu poli aparenţi şi o formã
trapezoidal - curbilinie la maşinile cu poli plini.
Se tinde, la cele mai multe maşini electrice, ca repartiţia inducţiei magnetice de-a
lungul pasului polar sã fie cât mai aproape de o sinusoidă, care are avantajul faţã de
celelalte curbe cã maşina nu constituie o sursã de putere deformantã, deci reţeaua de
alimentare (grupul electrogen) cât şi maşina vor funcţiona cu un randament mai bun.
Se considerã un câmp magnetic alternativ, variabil sinusoidal în timp, cu
repartiţie sinusoidalã a inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar (fig. 1.4).
La distanţa x de axa câmpului, inducţia magneticã Bx are, la momentul t,
valoarea:
x
B x = B cos π ⋅ sin ωt (1.8)
τ
Expresia (1.8) se mai poate scrie sub forma:
B⎡ ⎛ x ⎞ ⎛ x ⎞⎤ (1.9)
B x = ⎢sin ⎜ ωt − π ⎟ + sin ⎜ ωt + π ⎟⎥
2⎣ ⎝ τ ⎠ ⎝ τ ⎠⎦
O expresie de forma:
⎛ x ⎞
a = A sin ⎜ ωt − π ⎟ (1.10)
⎝ τ ⎠
reprezintã o undã a cãrei amplitudine rãmâne constantã şi se deplaseazã în timp în
sensul pozitiv pentru x, cu viteza:
τω (1.11)
v=
π
Se spune cã reprezintã o undã directã.
Expresia:
⎛ x ⎞ (1.12)
a1 = A1 sin ⎜ ωt + π ⎟
⎝ τ ⎠
reprezintã o undã care se deplaseazã cu aceeaşi vitezã ca şi precedenta, în sensul
în care x scade. Se spune cã reprezintã o undã indirectã.
În cazul maşinii considerate, undele reprezintã douã câmpuri magnetice care se
rotesc în sensuri opuse cu viteza τω π sau cu turaţia:
________________________________________________________________________________________
v v ω f
n= = = = (1.13)
πD 2 pτ 2πp p
şi care îşi pãstreazã amplitudinile constante. Un câmp magnetic învârtitor,
repartizat sinu-soidal în spaţiu, care îşi pãstreazã amplitudinea constantã, se numeşte
câmp mag-netic circular.
Fig. 1.4.
În concluzie, un câmp magnetic alternativ variabil sinusoidal în timp, cu repartiţie

sinusoidalã în spaţiu, este echivalent cu douã câmpuri magnetice circulare, cu
amplitudinile egale cu jumãtatea amplitudinii câmpului alternativ şi care se rotesc în
sensuri opuse cu viteze egale; avem reciproc: douã câmpuri magnetice învârtitoare, cu
amplitudini egale, care se deplaseazã cu viteze constante, egale, dar în sensuri opuse, sunt
echivalente cu un câmp alternativ, fix ca poziţie, care variazã în timp şi are amplitudinea
egalã cu dublul amplitudinii câmpului magnetic circular.
Amplitudinea câmpului magnetic alternativ rãmâne fixã ca poziţie, dar variazã
sinusoidal în timp, iar cea a unui câmp magnetic circular are valoarea constantã în timp,
dar îşi schimbã poziţia, deplasându-se cu viteza unghiularã electricã constantã.
1.3.2. Câmpul magnetic învârtitor obţinut pe cale mecanicã
Se considerã douã armãturi fixe, ca în figura 1.5, axa de referinţã fiind axa
longitudinală d. În punctul A din întrefier, inducţia magneticã va fi:
Bδ (α ) = Bδ cos( pα ) (1.14)
unde: Bδ - amplitudinea inducţiei magnetice;
p - numãrul de perechi de poli
Rotind armãtura exterioarã (interioarã) cu viteza unghiularã Ω,la un moment t
inducţia în punctul A va fi:
Bδ (α, t ) = Bδ cos p(α − Ωt ) (1.15)

Dezvoltând relaţia (1.15) se obţine:
Bδ (α, t ) = Bδ cos( pα − pΩt ) = Bδ cos( pα − ωt ) (1.16)

unde ω = pΩ reprezintã pulsaţia funcţiei Bδ(α, t).
Se observã cã prin rotirea armãturii exterioare, câmpul magnetic
într-un punct fix din spaţiu (întrefier) A, devine variabil în timp, având perioada
_____________________________________________________________________________________
:
2π π
2 2
2τ 2p p 60 1
T= = = = = (1.17)
Ω Ω n pn f
2π
60
Frecvenţa câmpului magnetic va fi:
f = p ⋅ n 60 (1.18)
Fig. 1.5.
S-a obţinut astfel un câmp magnetic învârtitor pe cale mecanicã, fiind evident cã
odatã cu rotirea armãturii exterioare şi inducţia magneticã B se va roti cu viteza
unghiularã Ω, rãmânând maximã în axa d. Câmpul magnetic învârtitor, caracterizat de
inducţia Bδ(α,t) prezintã particularitatea cã argumentul funcţiei B este o combinaţie
liniarã între α şi t.
1.3.3. Câmpul magnetic alternativ
Se obţine utilizând o armãturã feromagneticã cilindricã, având spre întrefier

canale dreptunghiulare orientate în lungul generatoarelor, (crestãturi), în care sunt plasate
laturile uneia sau mai multor bobine alimentate în c.a. monofazat de pulsaţie ω (fig. 1.6).
Câmpul magnetic obţinut va avea expresia:
Bδ (t ) = Bδ cos(ωt ) (1.19)
Într-un punct din întrefier, A, inducţia are valoarea:
Bδ (α, t ) = Bδ cos(ωt ) ⋅ cos( pα ) (1.20)
Din (1.20) rezultã cã Bδ(α,t) are un argument care nu este o funcţie liniarã de α şi
t, nefiind deci un câmp învârtitor.
Din (1.19) se obţine:
Bδ B
B δ (α , t ) = cos(ωt − pα ) + δ cos(ωt + pα) = Bd + Bi (1.21)
2 2
Deci, un câmp magnetic alternativ se poate descompune în douã câmpuri
învârtitoare de amplitudini egale:
1
Bd max = Bi max = Bδ max
2
Aceste douã câmpuri se rotesc în sensuri opuse cu viteza unghiularã ω egalã cu
pulsaţia curentului alternativ monofazat care produce câmpul magnetic Bδ(α,t).
Amplitudinea câmpului alternativ este fixã ca poziţie în spaţiu, dar variazã
sinusoidal în timp, iar amplitudinea câmpului circular (Bd sau Bi) este constantã în timp,
dar se roteşte în spaţiu cu vitezã unghiularã constantã.
________________________________________________________________________________________
Fig. 1.6.
1.3.4. Câmpul magnetic învârtitor bifazat
Dacã pe armãtura consideratã în figura 1.6. se plaseazã douã înfãşurãri având

axele decalate cu unghiul γ şi alimentate cu doi curenţi alternativi de aceeaşi pulsaţie, dar
de amplitudini şi faze iniţiale diferite, se obţin în întrefier douã câmpuri (1.22)
alternative. (1.23)
B1(α,t) = B1cos(ωt) cos α
B2(α,t) = B2cos (ωt - ϕ) cos (α -γ)
Conform relaţiei (1.21), fiecare câmp alternativ se poate scrie:
(1.24)
B B
B1(α,t) = Bd1+ Bi1 = 1 ⋅ cos(ωt − α ) + 1 ⋅ cos(ωt + α ) (1.25)
2 2
B B
B2 (α, t ) = Bd 2 + Bi2 = 2 ⋅ cos[ωt − ϕ − (α − γ) ] + 2 ⋅ cos[ωt − ϕ + (α − γ) ]
2 2 (1.26)
În relaţiile de mai sus s-au fãcut notaţiile:
B (1.27)
Bd1 = 1 cos (ωt - α)
2
B1
Bi1 = cos (ωt + α) (1.28)
2
respectiv:
B
Bd2 = 2 cos [ωt - ϕ - (α - γ)]
2 (1.29)
B
Bi2 = 2 cos [(ωt - ϕ + (α - γ)]
2
Câmpul rezultant Bδ (α,t) va fi:
(1.30)
Bδ(α,t) = B1 (α,t) + B2 (α,t) = Bd + Bi
în care: (1.31)
B1 (α, t ) = B d = B d 1 + B d 2
B2 (α, t ) = Bi = Bi1 + Bi 2
Înlocuind, rezultã:
_____________________________________________________________________________________
B1 B
Bd = Bd1 + Bd 2 = cos(ωt − α ) + 2 cos[ωt − ϕ − (α − γ )]
2 2
respectiv:
B1 B
Bi = Bi1 + Bi 2 = cos(ωt + α ) + 2 cos[ωt − ϕ + (α − γ )]
2 2
Pentru ca Bδ sã fie un câmp învârtitor trebuie ca:
Bi = 0 (sau Bd = 0)
Condiţia (1.32) devine: (1.32)
B1 B2
Bi = cos(ωt + α ) + {cos[ωt + α − (γ + ϕ)]} = 0 (1.33)
2 2
Satisfacerea ecuaţiei (1.33) impune:
γ + ϕ = π şi B1 = B2 = B (1.34)
În ipoteza (1.34):
B B
Bδ = Bd = 1 cos(ωt - α) + 2 cos[ωt - α + (γ - ϕ)] (1.35)
2 2
Bδ = Bd este maxim dacã:
π
γ=ϕ=
2
(1.36)
Deci:
B
Bδ (α,t) = 2 cos (ωt - α) = Bcos (ωt - α) (1.37)
2
Concluzie: Curentul alternativ bifazat produce un câmp magnetic învârtitor de
amplitudine egalã cu amplitudinea fiecãruia din câmpurile alternative componente şi care
se roteşte în sensul de succesiune al fazelor, cu viteza unghiularã ω, egalã cu pulsaţia
curenţilor. Se poate demonstra în mod analog cã se obţine un câmp magnetic circular
dacã se iau m înfãşurãri cu axele decalate cu 2π/m grade geometrice şi se alimenteazã cu
un sistem polifazat simetric de curenţi cu fazele defazate cu 2π/m (defazajele curenţilor
fiind egale cu decalajele axelor bobinelor).
1.3.5. Câmpul magnetic învârtitor trifazat
Fazele înfãşurãrii sunt decalate în acest caz cu 2π/3 radiani şi curenţii defazaţi cu
2π/3 rad. Fiecare fazã creeazã un câmp alternativ de amplitudine fixã ca poziţie în spaţiu,
dar variabilã sinusoidal în timp:
B1 (α,t) = Bδ ⋅cos ωt ⋅cos α (1.38)
2π 2π
B2 (α,t) = Bδ cos (ωt - ) ⋅cos (α - ) (1.39)
3 3
4π 4π
B3 (α,t) = Bδ ⋅cos (ωt - ) ⋅cos (α - ) (1.40)
3 3
Dezvoltând relaţiile de mai sus şi ţinând seama de cele arãtate la punctul 1.3.4.,
rezultã:
________________________________________________________________________________________
Bδ B
B1 (α,t) = cos (ωt - α) + δ cos(ωt + α) = Bd1 + Bi1
2 2
Bδ Bδ 4π
B2 (α,t) = cos (ωt - α) + cos(ωt + α - ) = Bd2 + Bi2
2 2 3
Bδ B 8π
B3 (α,t) = cos (ωt - α) + δ cos(ωt + α - ) = Bd3 + Bi3
2 2 3
Condiţia (1.32) devine:
Bi1 + Bi2 + Bi3 = 0 (1.41)
sau
Bd1 + Bd2 + Bd3 =0 (1.42)
3
Bd1 + Bd2 + Bd3 = Bδcos (ωt - α) (1.43)
2
Câmpul rezultant este un câmp magnetic învârtitor circular ce se roteşte în sensul
3
succesiunii fazelor, de amplitudine egalã cu din amplitudinea unui câmp alternativ.
2
Câmpul magnetic circular se roteşte în spaţiu cu viteza unghiularã constantã:
ω
Ω= (1.44)
p
1.4. Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice
Se considerã o maşinã electricã rotativã formatã din douã armãturi cilindrice,

coaxiale, una exterioarã fixã numitã stator şi una interioarã care se roteşte cu viteza
unghiularã Ω, numitã rotor (fig. 1.7). Se presupune cã miezul feromagnetic al fiecãrei
armãturi are o caractreristicã de magnetizare liniarã, iar permeabilitatea magneticã este
foarte mare (μFe>>μ0). Între cele douã armãturi se formeazã întrefierul, de valoare
constantã δ, raza medie a acestuia fiind notatã cu R. Armãturile sunt echipate fie cu
înfãşurãri polifazate parcurse de curenţi polifazaţi de pulsaţie ω , fie cu electromagneţi
excitaţi în c.c. având p1, respectiv p2 perechi de poli. Un punct P în întrefier are
coordonatele α1, respectiv α2 în raport cu axele de referinţã A1, respectiv A2, solidare cu
armãturile, cele douã coordonate satisfãcând relaţia:
_____________________________________________________________________________________
Fig. 1.7.
α2 = α1 - Ωt
Fiecare armãturã produce în întrefier un câmp magnetic circular de (1.45)
forma:
b1 = Bm1 cos (ω1t - p1α1 + θ1 ); b2 = Bm2 cos (ω2t – p2α2 + θ2 ) (1.46)
În relaţiile (1.46) mãrimile poartã indicele armãturii la care se referã: 1 - stator şi
2 - rotor. În aceastã relaţie s-au fãcut notaţiile:
ω1 = 2πf1 - pulsaţia funcţiei (undei) b1 (α,t);
ω2 = 2πf2 - pulsaţia funcţiei (undei) b2 (α,t);
θ1; θ2 - faza iniţialã a funcţiei b (α, t).
Sistemul considerat fiind presupus liniar, se poate aplica teorema superpoziţiei,
câmpul magnetic rezultant din întrefier fiind egal cu suma celor douã unde descrise de
ecuaţiile (1.46):
b = b1 + b2 (
Datoritã existenţei celor douã câmpuri, asupra armãturilor maşinii se va exercita
cuplu electromagnetic, a cãrui valoare instantanee m rezultã prin aplicarea teoremei
forţelor generalizate, considerând drept variabilã unghiul de defazaj dintre cele douã
unde:
θ = θ1 - θ2 (1.48)
Rezultã deci:
⎛ ∂W ⎞
m=⎜ m⎟ (1.49)
⎝ ∂θ ⎠ Bm1 , Bm 2 = ct.
Energia magneticã Wm a sistemului se reduce la energia înmagazinatã în întrefier,
deoarece s-a presupus μFe>>μ0:
Wm = ∫w
v
m dv
(1.50)
în care:
wm - densitatea de energie volumetricã,
________________________________________________________________________________________
1 1 2
b⋅H = wm =
b .
2 2μ 0
dv - elementul de volum al întrefierului;
dv = R ⋅ dα ⋅ l ⋅ δ , unde l este lungimea axialã a armãturilor.
Cu aceste observaţii, rezultã:
2π
⌠ 1 2 R⋅l ⋅δ (1.51)
Wm = ⎮
⌡ 2μ 0
b ⋅ R ⋅ l ⋅ δ ⋅ dα =
2μ 0 0
b 2 dα ∫
v
Ţinând seama de (1.46) şi (1.47), (1.51) devine:
R ⋅l ⋅δ ⎡ 2 ⎤
2π 2π 2π
∫ ∫ ∫
2
Wm = ⎢ b1 dα1 + b21dα 2 + 2 b1b2 dα1 ⎥ = wm + wm2 + wm12
2μ 0 ⎢⎣ 0 0 0 ⎥⎦ (1.52)
2π 2π
R ⋅l ⋅δ R⋅l ⋅δ
∫
b12 dα 1 = ∫B
2
Wm1 = m1 cos 2 (ω1t − p1α 1 + θ1 )dα 1
2μ 0 0 2μ 0 0
2π
R⋅l ⋅δ 2 R ⋅l ⋅δ
Wm1 = Bm1 [1 + cos 2(ω1t − p1α1 + θ1 )]dα1 =
∫ π ⋅ Bm21
4μ 0 0
2μ 0 (1.53)
Asemãnãtor se obţine:
2π
Rlδ Rlδ
∫b
2
Wm 2 = 2 dα 2 = πBm2 2 (1.54)
2μ 0 0
2μ 0
2π
Rl δ 2
W m12 =
2μ 0 o ∫
2 b1 b 2 dα 1 =
2π
Rl δ
= B m1 B m 2 cos (ω1 t − p1 α 1 + θ 1 ) ⋅ cos (ω 2 t − p 2 α 2 + θ 2 )dα 1
∫
2μ 0 0
2π
Rl δ 1
W m12 =
μ0
B m1 B m 2
2 ∫ {cos [(ω t − p α
0
1 1 1 + θ 1 ) − (ω 2 t − p 2 α 2 + θ 2 )] ⋅
⋅ cos [(ω 1 t − p 1 α 1 + θ 1 ) + (ω 2 t − p 2 α 2 + θ 2 )]}d α 1

Rl δ ⎧⎪ 2 π
W m12 = B m1 B m 2 ⋅ ⎨ cos [(ω 1 t − p 1 α 1 + θ 1 ) − (ω 2 t − p 2 α 2 + θ 2 )]d α 1 +
∫
2μ 0 ⎪⎩ 0
2π
⎫⎪
+ ∫ cos [(ω t − p α
0
1 1 1 + θ 1 ) + (ω 2 t − p 2 α 2 + θ 2 )]d α 1 ⎬
⎪⎭
Înlocuind α2 = α1 - Ωt se obţine:
_____________________________________________________________________________________
Rl δ ⎧⎪ 2 π
W m12 = B m1 B m 2 ⎨ [cos (ω1 t − p1 α 1 + θ 1 − ω 2 t + p 2 α 1 − p 2 Ω t − θ 2 )]d α 1 +
∫
2μ 0 ⎪⎩ 0
2π
⎫⎪
+ ∫cos (ω1t − p1 α 1 + θ 1 + ω 2 t − p 2 α 1 + p 2 Ω t + θ 2 )d α 1 ⎬
0 ⎪⎭
Rl δ ⎧⎪ 2 π
W m12 = B m1 B m 2 ⎨ cos [(ω1 − ω 2 − p 2 Ω )t − α 1 ( p1 − p 2 ) + (θ 1 − θ 2 )]d α 1 +
∫
2μ 0 ⎪⎩ o
2π
⎫⎪
+ cos [(ω1 + ω 2 + p 2 Ω )t − α 1 ( p1 + p 2 ) + (θ 1 + θ 2 )]dα 1 ⎬
∫
0 ⎪⎭
⎪⎧
2π
Rlδ
Wm12 = Bm1 Bm2 ⎨ cos[(ω1 − ω2 − p2 Ω)t − α1 ( p1 − p2 ) + θ] dα1 +
∫
2μ 0 ⎪⎩ 0
2π
⎫⎪ Rlδ
+ cos[(ω1 + ω2 + p2 Ω)t − α1 ( p1 + p2 ) + (θ1 + θ 2 )] dα1 ⎬ =
∫ Bm1 Bm2 (I1 + I 2 )
0 ⎪⎭ 2μ 0
unde:
2π
I 1 = cos [(ω1 − ω 2 − p 2 Ω )t − α 1 ( p1 − p 2 ) + θ]dα 1
∫
0
2π
I 2 = cos [(ω1 + ω 2 + p 2 Ω )t − α 1 ( p1 + p 2 ) + (θ1 + θ 2 )]dα 1
∫0
2π
I 1 = cos [k1 − α 1 ( p1 − p 2 )]dα 1
∫
0
în care k1 ≠ f(α1).
Deoarece I1 este integralã într-o funcţie sinusoidalã, ea va fi diferitã de zero
numai dacã argumentul funcţiei nu depinde de α1. Acest lucru impune ca:
p1= p2 = p (1.55)
În aceste condiţii:
I 1 = cos k1 2π = 2π cos [(ω1 − ω 2 − p 2 Ω ) t + θ]
2π
I 2 = cos [(ω1 + ω 2 + p1Ω )t − α 1 ( p1 + p 2 ) + (θ1 + θ 2 )]dα 1 =
∫ (1.56)
0
2π
= cos [k 2 − α 1 ( p1 + p 2 )]dα 1 = 0
∫
0
p1, p2 fiind numere naturale ( p1 = p2 = p ).
Expresia energiei magnetice Wm12 devine:
(1.57)
________________________________________________________________________________________
Rlδ
Wm12 = Bm1 Bm 2 2π cos[(ω1 − ω 2 − pΩ )t + θ]
2μ 0
Se observã cã Wm1 şi Wm2 nu depind de unghiul θ, deci:
⎛ ∂Wm1 ⎞ ⎛ ∂W ⎞
⎜ ⎟ = 0; ⎜ m2 ⎟ =0
⎝ ∂θ ⎠ Bm1 ; Bm 2 =ct. ⎝ ∂θ ⎠ Bm1 ; Bm 2 =ct.
Prin urmare, cuplul instantaneu definit anterior de relaţia (1.49) devine:
⎛ ∂Wm12 ⎞ Rlδ ∂
m=⎜ ⎟ = Bm1 Bm 2 2π cos[(ω1 − ω 2 − pΩ )t + θ]
⎝ ∂θ ⎠ Bm1 , Bm 2 =ct . 2μ 0 ∂θ
Rlδ
m=− Bm1 Bm 2 2π sin[(ω1 − ω 2 − pΩ ) t + θ] (1.58)
2μ 0
Valoarea medie a cuplului electromagnetic pe o perioadã va fi:
T
1
M= ∫
T 0
mdt (1.59)
în care:
2π
T= (1.60)
ω1 − ω 2 − pΩ
Rezultã deci:
T
Rlδ 2π
M =− Bm1 Bm 2 ∫sin [(ω1 − ω 2 − pΩ )t + θ]dt (1.61)
2μ 0 T 0
Cum integrala pe o perioadã a unei funcţii sinusoidale este nulã, cuplul
electromagnetic mediu M va avea valoare diferitã de zero numai dacã argumentul funcţiei
sinusoidale nu depinde de timp, adicã:
ω1-ω2-pΩ = 0
de unde:
ω1 ω 2
= +Ω (1.62)
p p
sau:
Ω1= Ω2 + Ω (
în care: 1.63)
Ω1 – viteza unghiularã a câmpului magnetic învârtitor statoric, faţã de
stator;
Ω2 – viteza unghiularã a câmpului magnetic învârtitor rotoric, faţã de
rotor.
Ţinînd seama de relaţia (1.62), expresia (1.61) devine:
Rlδ
M =− Bm1 Bm 2 2π sin θ
2μ 0
sau, sub o altã formã:
Rlδπ
M =− Bm1 Bm 2 sin θ
μ0 (1.64)
_____________________________________________________________________________________
Relaţia (1.58) devine:

Rlδπ
m= Bm1 Bm 2 sin θ = M (1.65)
μ0
Din relaţia de mai sus rezultã cã valoarea cuplului magnetic instantaneu nu
depinde de timp.
Concluzii:
Pentru a obţine un cuplu electromagnetic diferit de zero, care sã se exercite
asupra armãturilor unei maşini electrice, trebuie îndeplinite urmãtoarele condiţii:
1. Existenţa a douã câmpuri învârtitoare în maşinã, produse de stator respectiv de
rotor;
Bm1 ≠ 0 şi Bm2 ≠ 0
2. Ambele armãturi sã aibã acelaşi numãr de perechi de poli;
p1 = p2 = p
3. Cele douã câmpuri magnetice învârtitoare sã fie sincrone; adicã sã aibã aceeaşi
vitezã unghiularã faţã de acelaşi sistem de referinţã ( stator);
Ω1 = Ω2 + Ω
4. Undele celor douã câmpuri circulare sã nu fie în fazã.
θ = θ1 - θ2 ≠ 0
1.5. Pierderile de putere în timpul funcţionării maşinilor electrice
În timpul funcţionãrii, în orice maşinã electricã au loc pierderi de putere datoritã

frecãrilor mecanice, efectului Joule-Lenz la trecerea curentului prin înfãşurãri, curenţilor
turbionari din miezul feromagnetic, ciclului de histerezis a materialului din care este
executat miezul etc.
Puterea consumatã prin frecare în paliere şi a periilor pe colector, împreunã cu
puterea necesarã antrenãrii ventilatorului, constituie aşa-numitele pierderi mecanice pm.
Pierderile prin frecare variazã proporţional cu greutatea rotorului, cu coeficientul de
frecare şi cu viteza de rotaţie. În general, pierderile corespunzãtoare rotirii ventilatorului
formeazã partea cea mai importantã a pierderilor mecanice ale maşinilor electrice actuale.
La funcţionarea ca generator, când rotorul este antrenat din exterior cu o turaţie
constantã, pierderile mecanice ale maşinii sunt invariabile şi deci nu depind de încãrcare.
La funcţionarea ca motor, în funcţie de sarcinã, rotorul este frânat mai mult sau mai
puţin, astfel cã pierderile mecanice ale maşinii variazã cu încãrcarea.
A doua categorie de pierderi o constituie pierderile în fier pFe, care apar în miezul
feromagnetic al maşinii. Magnetizarea variabilã în timp determinã apariţia fenomenului
de histerezis şi a unor curenţi turbionari, fenomene însoţite de pierderi corespunzãtoare de
energie, respectiv de putere. Pierderile datorate curenţilor turbionari depind de rezistenţa
electricã a miezului, ceea ce explicã motivul realizãrii miezurilor din tole de oţel aliat cu
siliciu şi izolate între ele.
Cele douã componente ale pierderilor în fier sunt proporţionale cu volumul de
fier şi depind, cu aproximaţie, de pãtratul inducţiei magnetice. Cum între inducţia
magneticã şi tensiunea indusã existã o relaţie de proporţionalitate, rezultã cã pierderile în
________________________________________________________________________________________
fier pot fi considerate ca variind cu pãtratul tensiunii. Deoarece, în general,

maşinile electrice funcţioneazã cu tensiune la borne constantã, pierderile în fier ale
maşinilor electrice sunt constante, independent de încãrcarea maşinii.
Ultima categorie de pierderi o constituie pierderile electrice pe1, care au loc în
înfãşurãri şi la trecerea curentului prin suprafaţa de contact între perii şi organul colector.
Pierderile în bobinaj (înfãşurare) sunt date de relaţia:
pb = R ⋅ I2 (1.66)
(în care R este rezistenaţa totalã a înfãşurãrii strãbãtutã de curentul I ),
iar pierderile la perii sunt date de relaţia:
(1.67)
pt = ΔU⋅ I
unde ΔU reprezintã cãderea de tensiune la trecerea curentului prin contactul
alunecãtor perie-colector. Ca valoare, în mod obişnuit, ΔU = 0,2 ÷1,2 V, astfel cã
pierderile de trecere la perii sunt mult mai mici decât pierderile în bobinaj. Acestea din
urmã se mai pot exprima şi sub forma:
1 (1.68)
pb = ρ ( j 2 ⋅ S 2 ) = ρ ⋅ Vb ⋅ j 2
S
în care: l şi S sunt lungimea şi secţiunea sârmei din care este executatã
înfãşurarea;
Vb - volumul de cupru (aluminiu);
j - densitatea de curent.
Deci, pierderile în maşinile electrice depind practic de pãtratul solicitãrilor cãrora
le corespund, şi anume: aproximativ de pãtratul inducţiei magnetice (pierderile în fier), de
pãtratul densitãţii de curent (cele în înfãşurãri) şi practic de pãtratul turaţiei (cele
mecanice).
În afara pierderilor enumerate mai sus, denumite pierderi principale, în maşinile
electrice apar şi pierderi suplimentare, atât în miezul feromagnetic, cât şi în înfãşurãri. În
mod obişnuit, ele sunt reduse în comparaţie cu cele principale şi se înglobeazã în
calculele practice în cele principale. Valoarea pierderilor totale determinã valoarea
randamentului maşinii, ca raport între puterea utilã debitatã PU şi puterea absorbitã:
PU
η=
PU + Σp (1.69)
Pentru a stabili curba de variaţie a randamentului în funcţie de puterea
utilã se va considera cazul particular al unui generator sincron. La o asemenea maşinã,
funcţionând legatã la o reţea puternicã, tensiunea la borne, turaţia şi curtentul de excitaţie
sunt, în regim staţionar, constante. În aceste condiţii, pierderile în fier, mecanice şi
electrice în circuitul de excitaţie sunt constante, cu sarcina variind numai pierderile în
înfãşurarea indusului.
Punând PU = m⋅U⋅I⋅ cos ϕ şi considerând cos ϕ = ct., relaţia (1.69) conduce la
concluzia cã randamentul este nul pentru PU = 0, respectiv, ţinând seama cã pierderile în
bobinajul indusului sunt de forma pbi = C⋅I.2, pentru PU = ∞. Randamentul maxim are loc
la acea încãrcare la care raportul dintre pierderile totale şi puterea utilã:
Σp p Fe + p m + p e pbi
= + (1.70)
PU PU PU
_____________________________________________________________________________________
este minim. Produsul celor doi termeni din membrul doi fiind constant (PU = K⋅I,
pbi = C⋅I2) suma lor va fi minimã când:
pFe+ pm+ pe = pbi
(1.71)
adicã la acea încãrcare la care pierderile
variabile cu sarcina devin egale cu pierderile
constante, independente de încãrcare. Aceastã
concluzie are valabilitatea generalã, pentru toate
maşinile electrice şi pentru orice regim de
funcţionare (deosebiri intervin în cea ce priveşte
componenţa pierderilor constante şi a celor variabile
cu sarcina).
Fig. 1.8.
Dupã trecerea prin maxim (fig.1.8.), randamentul scade relativ încet cu creşterea
puterii utile, cu toate cã aceasta depinde liniar de curent, iar pierderile în bobinaj pãtratic,
având în vedere valoarea mult mai mare a lui PU în comparaţie cu pierderile variabile cu
sarcina.
1.6. Structura sistemelor de acţionare electricã. Clasificãri. Performanţe
1.6.1. Structura sistemelor de acţionare electricã
Acţionarea electricã reprezintã operaţia prin care se efectueazã comenzi asupra

regimurilor de funcţionare a maşinilor de lucru: mecanisme, dispozitive mecanice,
pneumatice, hidraulice etc., cu ajutorul energiei electrice. Acţionarea electricã prezintã, în
raport cu celelalte acţionãri - pneumatice, hidraulice etc. - o serie de avantaje, ca:
- uşurinţa alimentãrii cu energie electricã;
- o gamã largã de viteze fãrã utilizarea unor reductoare speciale;
- reglaje fine, în limite largi a turaţiei motoarelor, realizate la intervale scurte;
- pornirea, oprirea şi inversarea sensului de rotaţie, realizate simplu, rapid, uşor;
- randament relativ mare;
- adaptare la comenzi automatizate şi automatizãri complexe;
- întreţinere şi reparaţii uşoare, puţin costisitoare etc.
Toate aceste calitãţi fac ca acţionarea electricã sã fie preferatã în majoritatea
proceselor industriale, fiind adaptatã celor mai variate condiţii cerute proceselor
tehnologice. Acţionarea electricã se realizeazã prin sisteme de acţionare electricã
(S.A.E.), formate dintr-un ansamblu de dispozitive care transformã energia electricã în
energie de mişcare şi controleazã pe cale electricã energia astfel obţinutã. Schema de
principiu a unui sistem de acţionare electricã se prezintã în figura 1.9. Maşina de lucru
(M.L.) executã anumite operaţii dintr-un proces tehnologic. Motorul electric realizeazã
transformarea energiei electrice în energie mecanicã necesarã antrenãrii (acţionãrii) M.L.
Deci, în cadrul S.A.E. motorul electric este un convertor electromecanic. Transmisia T
(de exemplu un reductor cu roţi dinţate în fig. 1.9.) realizeazã legãtura mecanicã dintre
________________________________________________________________________________________
motorul electric M şi M.L., cu rolul de a schimba parametrii puterii mecanice

(vitezã unghiularã – cuplu) transferate maşinii de lucru. Elementul de execuţie (E.E.) are
drept scop alimentarea cu energie electricã a motorului corespunzãtor unui algoritm de
funcţionare a M.L. Algoritmul de funcţionare reprezintã totalitatea cerinţelor ce trebuie
îndeplinite de M.L. pentru ca aceasta sã asigure realizarea corectã a procesului
tehnologic. Dispozitivul de comandã D.C. asigurã comanda E.E. dupã un program
corespunzãtor algoritmului de funcţionare impus M.L.
Elementul de execuţie constã dintr-un convertizor de energie electricã şi
aparatura pentru comutarea curentului în circuitele motorului electric.
Fig. 1.9.
M- motorul electric de acţionare; D.C.-dispozitiv de comandã electricã; M.L.- maşina de
lucru; T- mecanismele de transmitere a energiei mecanice, care formeazã lanţul cinematic al acţionãrii
(lanţuri, curele arbori, roţi dinţate etc.) E.E. – element de execuţie
Convertizorul de energie electricã poate fi realizat cu maşini electrice rotative sau

cu dispozitive de comutaţie staticã. Rolul convertizorului de energie electricã este de a
transforma parametrii energiei electrice ai reţelei de alimentare în parametrii electrici
necesari alimentãrii motorului electric. Funcţie de necesitate aceşti parametri de la ieşirea
convertizorului sunt reglabili (tensiunea, frecvenţa) sau stabilizaţi (stabilizarea tensiunii,
curentului prin indusul motoarelor de c.c., frecvenţa).
Se observã cã în ansamblu un S.A.E. are rolul de a realiza un flux de energie de
la reţeaua electricã prin E.E., motor, transmisie, M.L. la procesul tehnologic şi un flux de
comenzi conform cerinţelor procesului tehnologic. Deci S.A.E. cuprinde convertorul de
energie electricã (dacã existã), aparatura de comandã pentru comutarea curentului în
circuitele motorului electric, dispozitive pentru controlul vitezei, cursei sau altor
parametri ai M.L., elementele de protecţie a aparaturii electrice şi a M.L., acestea
acţionând în cele din urmã asupra dispozitivului de deconectare a motorului de la reţea.
Toate circuitele electrice ale unui S.A.E. pot fi împãrţite în patru grupe:
1. Circuitul principal (de forţã) strãbãtut de fluxul principal de energie al
S.A.E. Altfel zis, este vorba de circuitul cuprins între reţeaua de alimentare şi motorul
electric. În acest circuit se gãsesc şi releele de protecţie prin intermediul cãrora se
controleazã diferiţii parametri ai motorului electric.
2. Circuitul de excitaţie parcurs de curentul de excitaţie al maşinilor
electrice de c.c. sau maşinilor sincrone, precum şi curentul din circuitele bobinelor
electromagneţilor frânelor electromagnetice.
3. Circuitul de comandã prin care se realizeazã transmiterea comenzilor de
la dispozitivele de comandã şi control (butoane, controler etc.) la aparatele (dispozitivele)
de comutaţie şi reglaj din cicuitele principal şi de excitaţie.
_____________________________________________________________________________________
4. Circuite de semnalizare care transmit operatorului sau dispozitivului de

înregistrare central informaţii despre starea circuitelor principal, de excitaţie şi comandã
sau valorilor unor parametri importanţi ai motorului electric şi mecanismului de lucru.
Dupã numãrul maşinilor de lucru deservite de un motor sau dupã numãrul de
motoare ce deservesc un agregat, acţionãrile electrice se împart în:
- sisteme de acţionare electricã complexă, când un motor electric acţioneazã cu
ajutorul unuia sau mai multor organe de transmisie mai multe maşini de lucru. În prezent
se întâlnesc mai rar,deoarece au randamente mecanice scãzute, (transmisia în general prin
curele, cu pierderi mari de energie);
- sisteme de acţionare individualã, în care motorul electric acţioneazã o singurã
maşinã de lucru, cuplată la arborele M.L. direct sau prin transmisii mecanice;
- sisteme de acţionare multiplã, în care maşina de lucru este acţionatã de mai
multe motoare electrice, cuplate mecanic prin cuplaj rigid, diferenţial sau cu fricţiune, ori
cuplate electric. Dacã între motoarele electrice nu existã legãturi de interblocare, S.A.E.
se numeşte independent, iar dacã mişcãrile motoarelor se aflã într-o legãturã determinatã,
realizatã mecanic sau electric, S.A.E. se numeşte dependent.
1.6.2. Clasificarea S.A.E.
Principial distingem douã tipuri de S.A.E.:

a. sisteme de acţionare automatizatã cu reglare continuã prin intermediul legãturii
inverse principale, care controleazã (mãsoarã continuu) parametrul reglãrii. Sistemele
automate cu circuit închis fac obiectul disciplinei Automaticã;
b. sistemele de acţionare cu comandã manualã sau dupã program fãrã legãturã
inversã principalã.Acestea fac parte din categoria sistemelor automate cu circuit deschis.
1.6.3. Performanţele S.A.E. în regim staţioanar
1. Gama de reglare a vitezei Gr, definitã ca raportul dintre viteza maximã nmax şi
viteza minimã nmin ce se pot obţine prin metoda de reglare adoptatã:
Gr = nmax/nmin
Considerându-se viteza minimã ca vitezã de bazã (de referinţã), care se ia egalã
cu 1, indicele de reglare se exprimã sub forma unor rapoarte de forma: 2:1; 3:1; 5:1; etc.
2. Fineţea staticã a reglãrii vitezei Fr - este definitã ca raportul dintre vitezele
stabile pe douã trepte de reglare vecine. Astfel, dacã ni şi ni+1 sunt vitezele stabile pe douã
trepte de reglare vecine, obţinute pentru un acelaşi cuplu de sarcinã pe arborele motorului,
parametrul ce defineşte fineţea reglãrii este dat de raportul:
n
Fr = i
ni +1
Cu cât raportul are valoarea mai apropiatã de 1, cu atât reglarea de vitezã este mai
finã. Atunci când Fr = 2 sau 3 se spune cã reglarea vitezei se face în trepte.
3. Sensul reglãrii - indicã dacã viteza ce se obţine pe o anumitã caracteristicã de
reglare este mai mare sau mai micã decât viteza corespunzãtoare aceluiaşi cuplu la
arborele motorului pe caracteristica mecanicã naturalã. Reglarea vitezei poate fi în sens
crescãtor (viteza de pe caracteristica de reglare este mai mare decât viteza
________________________________________________________________________________________
corespunzãtoare aceluiaşi cuplu pe caracteristica mecanicã naturalã) sau

descrescãtor (viteza pe caracteristica de reglare este mai micã decât cea corespunzãtoare,
pentru acelaşi cuplu, de pe caracteristica mecanicã naturalã).
4. Precizia reglãrii - indicã abaterile relative de vitezã, maxime şi minime prin
adoptarea unei anumite metode de reglare. Astfel, dacã viteza unui motor electric este
reglabilã, prin aplicarea unei anumite metode, de la viteza n1 la viteza n2, iar abaterile de
la aceste viteze sunt Δn1 şi respectiv Δn2 atunci se apreciazã cã prin metoda de reglare
respectivã se poate obţine o precizie:
Δn1
pr1% = 100 - în cazul reglãrii la vitezã minimã;
n1
Δn2
pr1% = 100 - în cazul reglãrii la vitezã maximã.
n2
5. Stabilitatea staticã a reglãrii vitezei S.A.E. - este datã de rigiditatea
caracteristicii sale mecanice pe care se obţine viteza doritã pentru un anumit cuplu pe
arborele motorului. Cu cât caracteristica de reglare este mai rigidã, cu atât stabilitatea
staticã a reglãrii este mai bunã, motorul funcţionând mai stabil (îşi menţine turaţia
aproximativ constantã la modificarea cuplului de sarcinã la axul sãu).
Într-adevãr, considerându-se douã caracteristici mecanice artificiale ale unui
motor de curent continuu cu excitaţie derivaţie, corespunzãtoare la douã rezistenţe diferite
R1 < R2 din circuitul indusului, se observã cã la un cuplu pe ax, egal cu MA, turaţiile ce se
obţin la funcţionarea pe cele douã caracteristici mecanice sunt n1 respectiv n2. Dacã
cuplul pe axul motorului creşte de la MA la MB, turaţiile corespunzãtoare pe cele douã
caracteristici mecanice scad de la n1 la n1′ şi respectiv de la n2 la n2′ .
Fig. 1.10.
Se observã cã pentru aceeaşi variaţie a cuplului pe axul motorului:

n1 - n1′ < n2 − n′2
_____________________________________________________________________________________
cu alte cuvinte, pentru o aceeaşi variaţie a cuplului motorului, pe caracteristica

mecanicã mai rigidã 1, corespunde o variaţie a turaţiei mai micã, iar pe caracteristica
mecanicã mai moale 2, corespunde o variaţie a turaţiei mai mare (fig. 1.10).
Rezultã deci cã funcţionarea motorului pe caracteristica mecanicã mai rigidã este
mai stabilã. Stabilitatea staticã a reglãrii turaţiei este cu atât mai bunã cu cât caracteristica
de reglare este mai rigidã.
Aspectele legate de stabilitatea dinamicã a vitezei nu fac obiectul prezentului
curs, ele fiind dezvoltate în cadrul cursului de automaticã.
1.6.4. Performanţele S.A.E. în regim dinamic
1. Rapiditatea S.A.E. care se apreciazã dupã constanta de timp

electromecanicã nominalã datã de expresia:
JΩ n
TM =
Mn
unde: J – momentul de inerţie total redus la axul motorului electric;
Ωn – viteza unghiularã nominalã;
Mn – cuplul rezistent de sarcinã.
Cu cât este mai mic momentul de inerţie J şi mai mare cuplul dezvoltat de
motorul electric cu atât este mai mare rapiditatea S.A.E. şi deci mai scurte regimurile
tranzitorii de pornire şi frânare a sistemului.
2. Valoarea puterii de pornire în procente din cea nominalã.

Acest parametru, în multe cazuri, este determinant în alegerea puterii C.E.N.
Realizarea şi funcţionarea optimã a unui S.A.E. presupune în primul rând
cunoaşterea cât mai exactã a procesului tehnologic şi a maşinii de lucru folosite, funcţie
de care se va alege (sau calcula şi construi) motorul electric, elementul de execuţie şi
elementul de transmisie, avându-se în vedere asigurarea unui cost cât mai redus şi a unei
fiabilitãţi mari în funcţionare. De aici rezultã importanţa cunoaşterii performanţelor dorite
în regim staţionar şi dinamic.
1.7. Cinematica şi dinamica S.A.E. Ecuaţia fundamentalã a mişcării.

Raportarea mişcării de translaţie şi rotaţie la arborele motorului
electric de acţionare
1.7.1. Cinematica şi dinamica S.A.E.
O acţionare electromecanicã poate fi reprezentatã schematic ca în figura 1.11.

________________________________________________________________________________________
Fig. 1.11.
M - motorul de acţionare; V - concretizeazã sub formã
de volant masele în mişcare; M.L. - maşina de lucru
Elementul iniţial într-o acţionare electromecanicã este maşina de lucru M.L. care
reclamã un cuplu constant sau variabil, la o vitezã constantã sau variabilã în timp.
Funcţionarea unei acţionãri se caracterizeazã de obicei, prin curbele de variaţie în
timp a acceleraţiei a, a vitezei v sau turaţiei n, a curentului absorbit de motorul electric de
acţionare I, a cuplului M sau a puterii P. În cursul funcţionãrii unei instalaţii apar în
general douã regimuri: staţionar şi tranzitoriu. În cazul acţionãrilor electromecanice,
funcţionarea poate fi consideratã staţionarã sau tranzitorie în raport cu oricare din
mãrimile: a, v, n, I, M, P, dar de cele mai multe ori se ia ca referinţă turaţia n şi curentul I
sau cuplul M.
Urmãrind funcţionarea unei acţionãri electromecanice se constatã cã maşina de
lucru dezvoltã la arborele motorului un cuplu static rezistent MS. Pentru învingerea
acestuia, motorul de acţionare trebuie sã producã un cuplu motor M. Cât timp cele douã
cupluri sunt egale şi de semn contrar, are loc funcţionarea staţionarã a instalaţiei. Îndatã
ce se produce, dintr-un motiv oarecare, modificarea unuia dintre cele douã cupluri sau a
ambelor, dar cu valori diferite, rezultã schimbarea regimului de funcţionare pânã la
restabilirea noului echilibru între ele. În acest interval de timp, are loc variaţia turaţiei.
În timpul fenomenului tranzitoriu de trecere de la o funcţionare staţionarã, cu o
anumitã turaţie, la noul regim, caracterizat prin altã turaţie, se produce modificarea
energiei cinetice a întregului sistem de mase în mişcare. Aprecierea cantitativã a
fenomenelor energetice condiţionate de acţionarea maselor în mişcare se obţine cu
ajutorul ecuaţiei fundamentale a mişcării.
1.7.2. Ecuaţia fundamentalã a mişcării
Notând cu WC energia cineticã a maselor în mişcare de rotaţie raportate la

arborele motorului, variaţia ei în unitatea de timp:
dWc
Pd = , (1.72)
dt
reprezintã aşa numita putere dinamicã.
Ţinând cont cã:
1
WC = JΩ 2 ,
2
în care: J - momentul de inerţie al maselor în mişcare de rotaţie;
_____________________________________________________________________________________
Ω - viteza unghiularã,
rezultã:
d ⎛1 ⎞ 1 ⎛ dΩ ⎞ dΩ
Pd = ⎜ JΩ 2 ⎟ = J ⎜ ⎟2Ω = JΩ . (1.73)
dt ⎝ 2 ⎠ 2 ⎝ dt ⎠ dt
Observaţie: În cele mai multe cazuri J = ct.
Cunoscând puterea dinamicã se poate afla cuplul dinamic:
P dΩ (1.74)
Md = d = J .
Ω dt
Cuplul dinamic apare ca urmare a diferenţei dintre cuplul motor M şi cuplul static
rezistent, putându-se scrie ecuaţia:
dΩ
M - MS = Md = J .
dt (1.75)
Ecuaţia (1.75) poartã numele de ecuaţia fundamentalã a mişcării.
Deoarece în cataloagele fabricilor constructoare de maşini electrice se dau
momentul de volant (giraţie), GD2 (nu momentul de inerţie), turaţia maşinii n în rot/min
(nu Ω în rad/s), ecuaţia mişcării se va exprima sub altã formã:
GD 2
J= ,
4g
unde: G - greutatea maselor aflate în rotaţie;
D - diametrul de giraţie;
g - acceleraţia gravitaţionalã.
2πn dΩ 2π dn
Ω= ; = ⋅ .
60 dt 60 dt
Rezultã:
dΩ GD 2 2π dn GD 2 dn (1.76)
Md = J = ⋅ ⋅ = ⋅ .
dt 4 g 60 dt 375 dt
Observaţie: J (N. m. s2)
GD2 (N.m2)
deci:
GD 2 dn
M − MS = ⋅ . (1.77)
375 dt
Din analiza ecuaţiei mişcării rezultã urmãtoarele:
- existenţa lui Md se datorează cuplurilor M şi MS;
- pentru M > MS rezultã dn/dt > 0, adicã are loc o accelerare a acţionãrii;
- pentru M < MS rezultã dn/dt < 0, adicã are loc o încetinire a acţionãrii.
Încetinirea se poate produce şi la o valoare negativã a cuplului dezvoltat de
dn
maşina de acţionare, ca în cazul frânãrii. Când M = MS, rezultã = 0 (n=ct.), adicã se
dt
stabileşte funcţionarea staţionarã a acţionãrii. În ecuaţia mişcãrii cuplurile M şi MS se
considerã pozitive când sunt dirijate în sensul rotaţiei (accelerează mişcarea) şi negative
în sens contrar. Cuplul static rezistent produs la arborele maşinii de lucru are douã
________________________________________________________________________________________
componente: una corespunzãtoare frecãrilor şi cealaltã lucrului mecanic util

cerut de procesul tehnologic.
Cuplurile statice rezistente se împart în:
a. cupluri reactive: datorate deformãrii permanente a corpurilor (compresiune,
tãiere etc.). Din aceastã categorie fac parte şi cuplurile de frecare. Sunt dirijate în sens
opus sensului de mişcare, având în toate cazurile semnul negativ;
b. cupluri oscilante sau potenţiale: datorate câmpului gravitaţional şi deformãrii
elastice a corpurilor. Aceste cupluri pot fi negative (ex.: la comprimarea unui resort;
ridicarea unei greutãţi), respectiv pozitive în sensul mişcării (destinderea resortului,
coborârea greutãţii). Ele au deci un caracter oscilant şi permit recuperarea parţialã a
energiei.
Cuplul dinamic apare numai în regimurile tranzitorii, când modificarea cuplului
M sau MS atrage dupã sine variaţia turaţiei. ţinând seama cã maşina electricã de acţionare
poate funcţiona atât ca motor cât şi ca generator sau frânã, rezultã pentru ecuaţia mişcării
urmãtoarea formã generalã:
GD 2 dn (1.78)
± M ± MS = ⋅ .
375 dt
Observaţie: - folosind datele de catalog în uz, cuplul la arborele motorului se
calculeazã cu expresia:
10 3 P 10 3 P P
M= = = 9550 [Nm] ,
Ω n n
2π
60
unde: P - puterea la arborele motorului [kw];
n - turaţia motorului [rot/min].
Ori de câte ori se modificã cuplul motor M sau cuplul static rezistent MS, punctul
de funcţionare al maşinii se deplaseazã, modificându-se turaţia astfel încât sã rezulte un
nou regim staţionar, în care M = MS.
În cazul modificãrii cuplului static rezistent de la valoarea MS1 la MS2,…, MS4,
punctul de funcţionare se deplaseazã pe caracteristica mecanicã a motorului din A în
B...D (fig. 1.12.).
_____________________________________________________________________________________
Fig. 1.12. Fig. 1.13.
Dacã se modificã caracteristicile mecanice ale motorului (exemplu: modificarea

tensiunii de alimentare, a frecvenţei etc.) de la M1 (n) la M2 (n), …, M4(n), turaţia se
modificã de la n1 ,K, n4 , punctul de funcţionare se va deplasa din A în A ′ apoi din B
în B′ şi aşa mai departe, prin decelerãri succesive (fig. 1.13.).
1.7.3. Raportarea mişcãrii de translaţie şi de rotaţie la arborele

motorului electric de acţionare
1.7.3.1. Raportarea cuplurilor statice la viteza axului motorului electric
În sistemele cu scheme cinematice complicate, asupra axelor intermediare care se

rotesc cu viteze unghiulare diferite, acţioneazã cupluri de valori diferite. Cuplul la axul
M.L. poate depãşi substanţial valoarea cuplului la axul motorului electric, fapt ce explicã
vitezele reduse la axul M.L. Pentru alegerea motorului electric este necesar sã reducem
cuplul static rezistent creat de M.L. la arborele (la turaţia) motorului electric.
Fig. 1.14.
Aceastã raportare (echivalare) pentru sistemul de acţionare al vinciului de

încãrcare-descãrcare prezentat în figura 1.14 se face pentru situaţiile când maşina
________________________________________________________________________________________
electricã funcţioneazã în regim de motor (ridicarea coţadei de marfã), respectiv

în regim de generator (coborârea coţadei de marfã). În primul caz, transmisia puterii se
face de la motor la M.L., iar în al doilea caz de la M.L. la motor. În aceastã figurã MSr
reprezintã cuplul rezistent static raportat la viteza arborelui motorului (care este un cuplu
fictiv), ce asigurã la axul motorului o putere egalã cu puterea dezvoltatã de cuplul
rezistent static MS ce acţioneazã pe arborele M.L.
În situaţia ridicării coţadei de marfã, în regim permanent, puterea P dezvoltatã de
motorul electric trebuie sã fie egalã cu puterea cerutã de M.L. (PST) la care se adunã
pierderile de putere din transmisia cinematicã, caracterizate de randamentul η1 al
reductorului:
P
P = ST (1.79)
η1
Dacã motorul dezvoltã cuplul M la viteza unghiularã Ω 1 a axului sãu, iar la axul
M.L. avem cuplul MS şi viteza unghiularã Ω 4 putem scrie:
M ⋅ Ω4
MΩ1 = S
η1
de unde:
M ⋅ Ω4 MS
M = S = (1.80)
η1 ⋅ Ω1 η1 ⋅ i
Ω
unde: i = 1 este raportul de transmisie al reductorului.
Ω4
Cum S.A.E. funcţioneazã în regim permanent M = MSr, adicã Ω 1= ct., putem
considera cã asupra axului motorului acţioneazã nemijlocit cuplul rezistent static raportat
(echivalent):
M
M Sr = S
M → ML η1 ⋅ i (1.81)
Pentru cazul considerat, când cuplul MS este creat de ridicarea coţadei
de marfã:
G ⋅ DT
MS = [Nm] (1.82)
2
unde G - greutatea coţadei de marfã, iar DT diametrul tamburului. Introducând
relaţia (1.82) în (1.81) se obţine:
GDT
M Sr = [Nm ] (1.83)
M → ML 2 η1 ⋅ i
Dupã cum reiese din (1.83), sarcina motorului electric depinde în mare mãsurã de
pierderile din mecanismul de transmisie. Pierderile care au loc în mecanismul de
transmisie caracterizate prin randamentul sãu pot fi:
a. pierderi constante sau pierderi la mersul în gol, nedepinzând de încãrcarea
mecanismului;
b. pierderi variabile, determinate de gradul de încãrcare a mecanismului.
_____________________________________________________________________________________
Rezultã cã pierderile din mecanismul de transmisie se modificã în funcţie de

încărcarea mecanismului şi deci randamentul sãu nu rămâne constant. Randamentul este
cu atât mai mic cu cât încărcarea mecanismului este mai micã, deoarece cu micşorarea
sarcinii se vor micşora numai pierderile variabile, iar cele constante rămân nemodificate.
Când mecanismul de transmisie funcţioneazã în gol, pierderile variabile sunt egale cu
zero, iar lucrul mecanic dezvoltat de motorul electric se va consuma numai pentru
acoperirea pierderilor constante din mecanism. Raportul dintre sarcina curentã Gx şi
sarcina nominalã Gn a mecanismului de lucru se numeşte coeficient de încãrcare şi se
noteazã cu β. În cazul analizat: β = Gx/Gn. Dacã se cunoaşte randamentul nominal η n al
mecanismului de transmisie şi coeficientul de încãrcare β putem determina randamentul
real al mecanismului de transmisie, corespunzãtor sarcinii respective, utilizând
relaţia:[66]
ηn
ηx =
⎛1 ⎞ (1.84)
1 + 0,1η n ⎜⎜ − 1⎟⎟
⎝β ⎠
unde ηx este randamentul mecanismului de transmisie corespunzãtor sarcinii
reale.
Randamentul mecanismului de transmisie, când acesta funcţioneazã la sarcinã
diferitã de cea nominalã, mai poate fi determinat cu ajutorul curbelor experimentale. În
figura 1.15 se prezintã aceste curbe pentru cazul mecanismelor de transmisie cu roţi
dinţate.[66]
În situaţia când maşina electricã funcţioneazã în regim de generator, cuplul motor
este creat de greutatea care coboarã, iar
cuplul maşinii electrice şi cuplul de frecãri
vor forma cuplul de frânare a mişcãrii.
Dacã şi în acest caz pierderile prin
frecare vor fi luate în consideraţie prin
randamentul reductorului, atunci cuplul de
sarcinã raportat la axul maşinii electrice va
fi:
M
M Sr = S η 2
M ← ML i
(1.185)
unde η2 este randamentul de
transmisie la coborârea sarcinii. În acest caz,
evident, puterea la arborele M.L. este mai
mare decât aceea de pe arborele motorului acoperind şi pierderile din mecanismul de
transmisie.
Se ştie din teoria organelor de maşini:
Fig.1,15
1
η2 = 2 − , (1.86)
η1
şi deci:
________________________________________________________________________________________
G ⋅ DT⎛ 1 ⎞ (1.87)
M Sr = ⎜⎜ 2 − ⎟⎟ .
M ← ML 2i ⎝ η1 ⎠
Din analiza relaţiei (1.87) rezultã cã este posibilã coborârea cu frânare numai
dacã η1 > 0,5 (cazul vinciurilor de încãrcare-descãrcare).
Pentru cazul când se folosesc transmisii cu autofrânare melc-roatã melcatã sau cu
şurub, care au η1 < 0,5 , coborârea sarcinii cu frânare nu este posibilã.
Pentru η1 < 0,5 rezultatul calculului dupã relaţia (1.87) este negativ, ceea ce aratã
cã sensul cuplului este opus celui adoptat iniţial, adicã acest caz obligã sã adoptãm
coborârea în forţã a coţadei de marfã.
1.7.3.2. Raportarea momentelor de inerţie şi a maselor în mişcare de translaţie

la axul motorului electric
La alegerea motorului electric de acţionare se va ţine seama şi de cuplul dinamic

care trebuie asigurat pentru a imprima maselor în mişcare acceleraţia doritã. Pentru
aceasta e necesar sã se substituie maselor reale cu mişcare de rotaţie şi (sau) translaţie,
mase fictive cu mişcare de rotaţie, cu efect identic, raportate la axul motorului.
Raportarea se face pe baza echivalãrii energiei cinetice a maselor în mişcare. La mãrirea
vitezei mecanismului, energia cineticã a elementelor sale componente creşte datoritã
energiei suplimentare dezvoltate de motor, iar la micşorarea vitezei energia cineticã
acumulatã în elementele în mişcare ale mecanismului se consumã prin frecare, sau frânare
mecanicã (frâne cu bandã, cu saboţi etc.), sau este recuperatã sursei de energie electricã
(frânare cu recuperare de energie electricã în reţea).
Pentru învingerea inerţiei elementelor în mişcare ale mecanismelor trebuie
consumatã energie:
a. în cazul mişcării de rotaţie:
Ω2 (1.88)
Wr = J .
2
b. în cazul mişcării de translaţie:

v2 (1.89)
Wt = m ,
2
unde J (N.m.s2) este momentul de inerţie al corpului în mişcare de rotaţie, m (kg)
este masa corpului, Ω (rad/s) viteza unghiularã şi v(m/s) este viteza liniarã a corpului în
mişcare de translaţie. Cum mecanismele conţin mai multe elemente dintre care unele
executã mişcãri de rotaţie, iar altele mişcări de translaţie, energia totalã este egalã cu
suma energiilor cinetice ale fiecãrui element în mişcare.
Aplicând cele de mai sus pentru sistemul de acţionare din figura 1.14, putem
scrie:
Ω2 Ω2 Ω2 Ω2 Ω2 v2 (1.90)
J e 1 = J1 1 + J 2 2 + J 3 3 + J 4 4 + m ,
2 2 2 2 2 2
_____________________________________________________________________________________
unde Je este momentul de inerţie redus la axul motorului electric.

Ω2
Împãrţind relaţia (1.90) cu 1 obţinem momentul de inerţie al tuturor maselor în
2
mişcare, redus la axul motorului electric:
2 2 2
⎛Ω ⎞ ⎛Ω ⎞ ⎛Ω ⎞ v2 (1.91)
J e = J 1 + J 2 ⎜⎜ 2 ⎟⎟ + J 3 ⎜⎜ 3 ⎟⎟ + J 4 ⎜⎜ 4 ⎟⎟ + m 2 .
⎝ Ω1 ⎠ ⎝ Ω1 ⎠ ⎝ Ω1 ⎠ Ω1
Dar raportul dintre viteza unghiularã a axului motorului electric şi viteza
unghiularã a oricãrui ax intermediar este tocmai coeficeintul de transmisie dintre motorul
electric şi axul intermediar considerat:
Ω
iK = 1 ,
ΩK
unde ΩK este viteza unghiularã corespunzãtoare axului intermediar de rangul k,
iar ik este coeficientul de transmisie dintre motorul electric şi axul de rangul k.
Putem scrie:
1 1 1 v2
J e = J1 + J 2 2 + J 3 2 + J 4 2 + m 2 ,
i2 i3 i4 Ω1 (1.92)
sau într-o formã mai restrânsã:
n
1 v2
∑
J e = J1 +
k =2
Jk 2 + m 2 .
ik Ω1
(1.93)
În lipsa unor date iniţiale complete, în calculele de proiectare, când avem numai
mişcare de rotaţie putem determina momentul de inerţie redus la axul motorului electric
cu relaţia:
J e = σ ⋅ J1 (1.94)
unde σ este un coeficient a cãrui valoare depinde de coeficientul de transmisie a
mecanismului, valorile orientative fiind date în tabelul 1.1. [66]
Tabel 1.1.
Destinaţia mecanismului de lucru σ

Mecanisme de ridicat: vinciuri; cabestane cu coeficient de transmisie i 1,1 … 1,3
> 25
Mecanisme pentru transportat; compresoare care funcţioneazã cu 1,25 … 1,4
reductor, i < 25
Dacã elementele componente ale mecanismului de lucru în afarã de mişcarea de

rotaţie, au şi mişcare de translaţie, atunci cu suficientã exactitate pentru calculele de
proiectare, momentul de inerţie raportat la axul motorului electric poate fi determinat cu
relaţia:
v2
J e = σJ 1 + m 2 . (1.95)
Ω1
1.7.3.3. Scheme cinematice ale acţionãrilor electrice navale

________________________________________________________________________________________
A. Schema cinematicã a S.A.E. cu M.L. conectatã direct pe axul

motorului
În cazul conectãrii directe a motorului electric M cu maşina de lucru M.L. printr-
un cuplaj rigid sau de altã naturã, care însã sã excludã alunecãrile, coeficientul de
transmisie este i =1 (fig. 1.16).
Fig. 1.16.
Viteza unghiularã a axului motorului electric este egalã cu viteza (1.96)

unghiularã a maşinii de lucru:
ΩM = ΩML.
În regim permanent cuplul static rezistent MS care acţioneazã pe axul
M.L. este egal cu cuplul M dezvoltat de motorul electric la axul sãu: (1.97)
M = M S.
Momentul de inerţie raportat la axul motorului electric este egal cu suma
momentelor de inerţie a motorului electric, a cuplei de legãturã C.L. şi a
maşinii de lucru: (1.98)
Je = JM + JC.L. + JM.L.
Randamentul total al acţionãrii electrice este dat de produsul (1.99)

randamentelor motorului electric şi al maşinii de lucru:
ηt = ηM⋅ ηM.L.
În regim permanent, corespunzãtor ecuaţiei fundamentale a mişcării, puterea la
axul motorului electric este egalã cu puterea cerutã la axul de acţionare al M.L.
M⋅ΩM = MS⋅ΩM.L. ,
adicã:
PM = PM.L.
Energia electricã absorbitã de motorul electric din reţea este egalã cu
lucrul mecanic util dezvoltat de maşina de lucru M.L. împãrţit la randamentul (1.100)
total al S.A.E.
W M . L.
WM = .
η M ⋅ η M . L. (1.101)
Similar, pentru puteri:
PU .M . L.
P1M = ,
η M ⋅ η M . L.
unde: P1M – puterea electricã absorbitã de motorul electric din reţea;
PU.M.L. – puterea utilã dezvoltatã de maşina de lucru.
_____________________________________________________________________________________
B. Schema cineticã a S.A.E. cu reductor

Când cuplarea motorului electric M cu maşina de lucru M.L. se face prin
intermediul unui reductor (fig. 1.17), raportul dintre viteza unghiularã a motorului eletric
şi viteza unghiularã a M.L. ne dã coeficientul de transmisie al reductorului:
ΩM
i= . (1.102)
Ω M .L.
Rezultã cã viteza unghiularã a axului motorului electric este:
(1.103)
ΩM = iΩM.L .
Pentru i > 1 vom avea ΩM > ΩM.L., respectiv pentru i < 1 avem ΩM < ΩM.L.. Cuplul
static rezistent raportat la axul motorului electric este:
MS (1.104)
M Sr = .
η RED ⋅ i
Momentul de inerţie al S.A.E. este suma tuturor momentelor de inerţie:
1. momentul de inerţie al motorului electric;
2. momentul de inerţie al reductorului, redus la axul motorului electric;
3. momentul de inerţie al maşinii de lucru, raportat la pãtratul coeficientului de
transmisie al reductorului;
J M . L. (1.105)
J e = J M + J RED + .
i2
Fig. 1.17.
Randamentul total al S.A.E. este egal cu:

ηt = ηM⋅ηRED⋅ηML . (1.106)
Puterea la axul motorului electric:
P
PM = M .L . (1.107)
η RED
Energia electricã absorbitã de motorul electric din reţea este egalã cu lucrul
mecanic util al M.L. raportat la randamentul total al sistemului de acţionare:
WU .M .L.
WM = .
η M ⋅ η RED ⋅ η M .L. (1.108)
Împãrţind relaţia de mai sus cu timpul în care se realizeazã lucrul
mecanic, obţinem relaţia:
PU .M . L.
P1M = . (1.109)
η M ⋅ η RED ⋅ η M .L.
________________________________________________________________________________________
adicã puterea activã absorbitã de motorul electric din reţea este egalã cu
puterea consumatã pentru realizarea lucrului mecanic util în unitatea de timp raportatã la
randamentul total al sistemului de acţionare electricã.
C. Scheme cinematice ale acţionãrii ventilatoarelor navale
În general aceste scheme corespund schemelor cinematice din figura 1.16. Se mai
întâlnesc cazuri, deşi foarte rare, când nu se poate realiza cuplajul direct al motorului
electric cu ventilatorul sau nu existã concordanţã între vitezele unghiulare ale motorului
electric şi ventilatorului. În astfel de situaţii se recurge la utilizarea unui reductor
intermediar care, de regulã, este cu o singurã treaptã, realizatã cu o curea de transmisie. În
acest caz schema cinematicã corespunde celei din fig. 1.17.
D. Scheme cinematice ale acţionãrii pompelor navale
Pentru acţionarea pompelor centrifuge schemele de acţionare sunt similare cu
cele pentru acţionarea ventilatoarelor. Schemele cinematice ale acţionãrii pompelor cu
pistoane se deosebesc de schemele de acţionare cu reductor prin existenţa volantului mV
(fig. 1.18) care este destinat amortizãrii forţelor de inerţie datoritã mişcării maselor
pistoanelor şi bielelor pompei, precum şi pulsaţiei sarcinii la rotirea arborelui cotit al
acesteia.
Momentul de inerţie al S.A.E. este:
J mv + J M .L (1.110)
J e = J M + J RED + .
i2
Fig. 1.18.
E. Scheme cinematice ale acţionãrii compresoarelor navale

_____________________________________________________________________________________
Fig. 1.19.
Schemele cinematice ale acţionãrii compresoarelor (fig. 1.19.) sunt identice cu

cele ale acţionãrii pompelor cu pistoane. Uneori reductorul se exclude. Transmisia
mişcării de rotaţie de la motorul electric la maşina de lucru (compresorul) se realizeazã
prin transmisie cu curele.
Momentul de inerţie al S.A.E. raportat la axul motorului electric este:
J mv + J M .L.
J e = J M + J rt + , (1.111)
i2
unde: JM - momentul de inerţie axial al maşinii electrice;
Jrt - momentul de inerţie al roţii de transmisie de pe axul motorului
electric;
J mv - momentul de inerţie al volantului de pe axul maşinii de lucru.
F. Schema cinematicã a acţionãrii vinciului de încãrcare

Motorul electric este cuplat cu axul de intrare al reductorului printr-un cuplaj
elastic (C.E.). Pe axul reductorului este dispusã o frânã electromagneticã cu bandã F.B.
(fig.1.20.) Reductorul este realizat din trei trepte cu perechi de roţi dinţate cilindrice.
Ultima treaptã a reductorului este cuplatã cu axul vinciului de încãrcare prin intermediul a
douã perechi de roţi dinţate cilindrice Z5 şi Z6. Arborele vinciului fiind întrerupt
decuplarea tamburului de sarcinã de la transmisie se face prin cuplajul de ghidare CG,
ceea ce permite efectuarea de manevre de legare a navei cu ajutorul tamburului de legare
T.L. din babord.
Axul tamburului de sarcinã se roteşte pe patru lagãre, care sunt supuse la sarcina
determinatã de forţa F din parâmã. Coeficientul de transmisie total al reductorului
vinciului, se determinã ca produsul coeficienţilor de transmisie al treptelor de reducţie I,
II, III.
i = i1-2 ⋅i3-4 ⋅i5-6
________________________________________________________________________________________
d 2 Z 2 Ω1
i1− 2 = = = ; Ω1 = Ω M ;
d1 Z 1 Ω 2
d4 Z4 Ω2
unde: i 3− 4 = = = ;
d3 Z3 Ω3
d6 Z 6 Ω3
i5 − 6 = = = ; Ω 4 = Ω ML ;
d5 Z5 Ω4
cu di şi Zi notându-se diametrul şi numãrul de dinţi ale roţilor dinţate cilindrice.
Fig. 1.20.
1.Viteza unghiularã a tamburului de sarcinã se determinã din relaţia:
v = ΩM.L. RMED. ,
de unde:
v
Ω M . L. = , (1.112)
R MED
unde: v – viteza liniarã de ridicare sau coborîre a coţadei de marfã (se
impune) în [m/s];
RMED – raza medie a tamburului cu parâma înfăşurată [m].
2. Cuplul static rezistent MS [Nm] la axul tamburului de sarcinã, în cazul unei
forţe constante F = ct.
MS max. = F Rmax.; MS med. = F Rmed.; MS min. = F Rmin. ;
unde: Rmax - raza tamburului cu întreaga parâmã înfăşurata în n straturi , în [m];
Rmed. - raza medie a tamburului cu parâma înfăşurata pe el, în [m];
Rmin. ≅ Rt - raza minimã a înfãşurãrii egalã cu raza tamburului de sarcinã, în [m].
R + Rmin .
Rmed . = max . . (1.113)
2
_____________________________________________________________________________________
3. Cuplul static rezistent MSr [Nm] la axul motorului electric creat de forþa de
sarcinã F=ct., este:
M S max
- valoarea maximã: M Srmax = ;
i ⋅ η ML ⋅ η RED (1.114)
M S min
- valoarea minimã: M Srmin = ; (1.115)
i ⋅ η ML ⋅ η RED
M S med
- valoarea medie: M Srmed = . (1.116)
i ⋅ η ML ⋅ η RED
4. Momentul de inerþie (N⋅m⋅s2) pe axul tamburului de sarcinã:
J IV = J T .S . + 2 J T . I . + J C .G. + 2 J Z 6 , (1.117)
unde: JT.S. este momentul de inerţie al tamburului de sarcinã;
JT.L. este momentul de inerţie al tamburului de legare;
JC.G. este momentul de inerţie al cuplei cu gheare;
J Z 6 este momentul de inerţie al roţii dinţate Z6.
5. Momentul de inerţie pe axul III al reductorului:
J III = J Z 4 + 2 J Z 5 . (1.118)
6. Momentul de inerţie pe axul II al reductorului:
J II = J Z 2 + J Z 3 . (1.119)
7. Momentul de inerţie pe axul motorului electric:
J I = J M + J C . E . + J Z1 . (1.120)
8. Momentul de inerţie redus la axul motorului electric:
1 1 1 v2
J e = J I + J II 2 + J III 2 + J IV 2 + m ; (1.121)
i1− 2 i 2−3 ⋅ i12− 2 i3− 4 ⋅ i 22−3 ⋅ i12− 2 Ω 2M
sau
1 1 1 v2 (1.122)
J e = J I + J II 2 + J III 2 + J IV 2 + m 2 ,
i1− 2 i1−3 i1− 4 ΩM
unde m este masa coţadei cu marfã.
9. Puterea (W) la axul motorului electric:
P2M = MSr. med. ⋅ ΩM . (1.123)
G. Schema cinematicã a vinciului de ancorare –acostare

Schema cinematicã cuprinde motorul electric de acţionare M, care este cuplat cu
axul reductorului prin intermediul unui cuplaj elastic C.E. (fig. 1.21). Prima treaptã a
reductorului este de tipul melc-roatã melcatã. Roata melcatã R.M. este fixatã rigid pe axul
II, pe care se mai aflã roata cilindricã Z1, angrenatã cu roata dinţatã Z2. Pe acelaşi ax cu
roata dinţatã cilindricã Z2 se gãsesc fixaţi rigid doi tamburi de acostare T.A. şi douã roţi
dinţate cilindrice Z3 care prin roţile dinţate vor antrena cuplajele gheare C.G. Datoritã
cuplajelor cu gheare C.G., barbotinele pot fi decuplate sau cuplate faţã de axul de
acţionare. Pe axul fiecãrei barbotine se dispune o frânã manualã cu bandã (D.F.) utilizatã
________________________________________________________________________________________
pentru menţinerea ancorei într-o poziţie oarecare şi deasemenea pentru filarea

ancorei din frânã liberã.
Fig. 1.21.
Calculul acestei scheme cinematice a vinciului de ancorare-acostare se face

astfel:
1. Se determinã coeficientul de transmisie total:
i = iRM . i1-2 . i3-4 .
2. Viteza unghiularã a barbotinei se determinã cu relaţia:
V = Ω B . RB ,
V
ΩB = ,
RB (1.124)
unde V (m/s) este viteza de virare a lanţului de ancorã, iar RB (m) este raza
barbotinei.
În calcule se considerã V = (10 - 12) m/min.
3. Viteza unghiularã la axul motorului electric:
Ω
ΩM = B .
i (1.125)
4. Cuplul static rezistent la axul barbotinei:
MS = MB = F . RB , (1.126)
unde F (N) este efortul de tracţiune în lanţul de ancorã.
5. Cuplul static rezistent la axul motorului electric:
M
M Sr = B ,
i ⋅ ηt (1.127)
unde η t este randamentul total al transmisiei mecanice.
_____________________________________________________________________________________
6. Puterea la axul motorului electric:

P2M = MSr . ΩM .
(1.128)
7. Momentul de inerţie raportat la axul motorului electric poate fi
determinat cu relaţiile de calcul redate anterior, sau:
J e = J M + (0,1 ÷ 0,2)J M .
(1.129)
H. Schema cinematicã a maşinii de cârmã cu sector
Schema cinematicã este redatã în figura 1.22. Motorul electric M, prin
intermediul unui cuplaj elastic C.E., este cuplat cu şurubul melcat S.M. care se aflã în
angrenaj cu roata melcatã r.m. ce se aflã rigid fixatã pe acelaşi ax cu roata dinţatã
cilindricã Z1.
Fig. 1.22.
Roata dinţatã Z1 se aflã în angrenaj cu sectorul dinţat S, de razele cãruia sunt
fixate resorturile de amortizare R.A., care asigurã amortizarea şocurilor generate de valul
ce loveşte pana cârmei P, în situaţia de mare agitatã. Pana cârmei este rigid legatã de axul
cârmei AXC, care reprezintã şi centrul de rotaţie al echei cârmei E.
Calculul acestei scheme cuprinde:
- Viteza unghiularã a cârmei:
2α max
ΩC = , (1.130)
T
unde: αmax = 35° este unghiul de cârmã prevãzut de R.N.R.;
T = 28s reprezintã timpul impus de R.N.R., în care cârma trebuie sã se
bandeze de la 35° într-un bord la 35° în celãlalt bord.
- Viteza unghiularã a motorului electric:
ΩM = i . ΩC (1.131)
- Coeficientul de transmisie total:
i = iRED . i1-2 ,
unde: iRED este coeficientul de transmisie a reductorului cu melc-roatã melcatã;
i1-2 este coeficientul de transmisie al transmisiei cu roţi dinţate cilindrice;
Z d Ω
i1−2 = 2 = 2 = 1 .
Z 1 d1 Ω 2
- Cuplul MS la axul cârmei rezultã din calculul hidrodinamic al cârmei.
- Cuplul de sarcinã raportat la axul motorului electric:
________________________________________________________________________________________
MS
M Sr = . (1.132)
i ⋅ ηt
- Randamentul total al maşinii de cârmã se determinã prin înmulţirea
randamentelor parţiale ale transmisiei:
ηt = ηA . η1-2 . ηr m ,
unde: ηA - randamentul ce ia în considerare frecãrile de alunecare a axului
cârmei
în presetupa etamboului cârmei;
η1-2 - randamentul transmisiei cu roţi dinţate;
ηr m - randamentul transmisiei melc-roatã melcatã.
I. Schema cinematicã a maşinii de cârmã cu acţionare electrohidraulicã
Maşinile de cârmã cu acţionare electrohidraulicã au o mare rãspândire pe navele

cu deplasament mare, la care cuplul la axul cârmei este de ordinul zecilor de tone metru
(Tm.).
Schema cinematicã a maşinii de cârmã cu acţionare electrohidraulicã este
prezentatã în figura 1.24. Pompa cu pistoane radiale H, cu presiuni de refulare mari, este
acţionatã de motorul electric M, care funcţioneazã continuu. Comanda pompei se
realizeazã fie manual, de la timona T, fie de la distanţã prin intermediul motorului electric
de comandã reversibil M.C. La rotirea (manualã sau de la distanţã) a piuliţei G se
modificã poziţia tijei, ce acţioneazã pistonaşele sertarului de comandã al pompei W. Când
sertarul de distribuţie se aflã în poziţia centralã, pompa nu refuleazã ulei şi presupunem cã
echea cârmei E, se aflã în planul diametral al navei. Dacã se deplaseazã tija
distribuitorului, pompa va aspira lichidul de lucru dintr-un cilindru C şi-l va refula în
celãlalt. Datoritã presiunii lichidului de lucru, cilindrul de pe refularea pompei va începe
sã se deplaseze, modificând poziţia echei E şi rotind desigur pana cârmei P. Modificarea
poziţiei echei cârmei va avea loc pânã când pârghia de diferenţiere P.D., care reprezintã
un element de pe calea de reacţie rigidã, derivaţie, va determina readucerea tijei sertarului
în poziţia centralã şi oprirea echei cârmei. În cazul în care presiunea uleiului de lucru va
depãşi valoarea nominalã, intrã în funcţiune supapa de siguranţã (e.S). Pentru schema
simplificatã adoptatã în figura 1.24., în cele ce urmeazã se prezintã relaţiile de calcul
necesare alegerii pompei H, considerând cã aceasta asigurã posibilitatea alegerii
motorului electric de acţionare a pompei M.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 1.24.
Cuplul MS la axul cârmei este compensat de cuplul creat de componenta forţei de

presiune din cilindru (Fp), perpendicularã pe echea cârmei cu raza R - distanţa de la axul
cârmei la centrul culisei:
MS
= m ⋅F p ⋅ R ,
η a ⋅ ηCU (1.133)
unde: ηa = 0,85 - 0,90 este randamentul axului cârmei;
ηCU = 0,9 - 0,95 este randamentul culisei (CU);
m - este numãrul de perechi de cilindri ai servomotorului
hidraulic:
FP = FC cos α , (1.134)
FC - forţa de presiune în cilindru;
R - raza variabilã care poate fi exprimatã în funcţie de raza minimã R0;
R0
R= . (1.135)
cos α
Forţa de presiune în cilindru, FC (N);
MS (1.136)
FC = .
m ⋅ R0 ⋅ η a ⋅ ηCU
Forţa totalã care trebuie asiguratã în cilindru luând în considerare şi pierderile
prin frecare:
F = FC + Ff , (1.137)
________________________________________________________________________________________
unde Ff (N) este forţa de frecare, care poate fi determinatã cu ajutorul

formulei empirice:
Ff = 0,15 . S.p.μ ,
unde: 0,15 - coeficient care ia în considerare frecãrile între semering şi piston;
[ ]
S = π ⋅ D ⋅ h m 2 - suprafaţa circularã de contact dintre garnitura de
etanşare tip segment şi piston;
p (N/m2) - presiunea specificã în cilindru;
μ = 0,07 ÷ 0,13 - coeficient de frecãri.
Presiunea specificã (N/m2) în cilindru:
πD 2 MS
p= + 0,15 ⋅ S ⋅ p ⋅ μ ,
4 m ⋅ R0 ⋅ η a ⋅ η CU
sau:
πD 2 MS
p= + 0,15 ⋅ π ⋅ D ⋅ h ⋅ p ⋅ μ .
4 m ⋅ R0 ⋅ η a ⋅ ηCU
Împãrţind relaţia de mai sus cu D 2 şi notând q = h/D, rezultã:
4M S (1.138)
p= 2
.
π ⋅ D ⋅ m ⋅ R0 ⋅ η a ⋅ ηCU (1 − 0,6 ⋅ q ⋅ μ)
Presiunea medie (N/m2) în cilindru:
p 2M SMAX
p med = max = 2
. (1.139)
2 π ⋅ D m ⋅ R0 ⋅ η a ⋅ ηCU (1 − 0,6 ⋅ q ⋅ μ)
Debitul mediu (m3/s) al pompei corespunzãtor rotirii cârmei dintr-un bord în
celãlalt:
V
Qmed = (1.140)
T
unde: T (secunde) = 28 (2 ÷3);
V(m3) - volumul de ulei introdus de pompã în cilindru în intervalul de
timp.
I.R.N.R. prevede ca timpul T de bandare al cârmei de la unghiul maxim de cârmã
αMAX = 35° dintr-un bord la αMAX = 35° în celãlalt bord sã fie egal cu 28 secunde.
Având în vedere timpul tranzitoriu la pornirea şi oprirea SAE, care în calcule se
ia egal cu 2 ÷3 secunde, se determinã T(s) = 28 - (2 ÷3).
Volumul lichidului de lucru (m3):
π ⋅ D2 (1.141)
V =m ⋅ R0 tgα max .
4
Puterea pompei (W)
PU = pmed . Qmed , (1.142)
unde: pmed - presiunea medie , (N/m2);
Qmed - debitul pompei (m3/S).
_____________________________________________________________________________________
1.7.4. Cinematica sistemelor de acţionãri electrice
Cinematica acţionãrilor electrice se ocupã cu studiul graficelor de

mişcare ale sistemelor de acţionare electricã:
l , v, a = f (t ) ,
sau:
dΩ
α , Ω, = f (t ) .
dt
Cunoscând graficul de variaţie al vitezei şi acceleraţiei în timpul unui
ciclu complet de funcţionare a sistemului, se poate stabili modul de variaţie a cuplului
rezistent şi a puterii motorului de acţionare în timpul ciclului respectiv. Prin ciclu complet
de funcţionare a sistemului se înţelege timpul corespunzãtor pornirii, funcţionãrii în regim
permanent şi opririi sistemului de acţionare.
Fig. 1.25.
Ciclul de funcţionare complet include, atunci când este cazul şi inversarea

sensului de rotaţie al sistemului de acţionare, cu pornirea, funcţionarea în regim
permanent şi oprirea sistemului pentru sensul invers de funcţionare.
Graficele de mişcare se stabilesc de regulã pe baza unor criterii de optimizare.
Exemplificãm modul de determinare a graficelor de mişcare pentru
acţionarea electricã a unui mecanism de încãrcare – descãrcare. Vom considera schema
cinematicã simplificatã din figura 1.25.
Ne propunem sã stabilim diagramele de funcţionare care aratã modul de
funcţionare al acţionãrii, adicã variaţia în timp a vitezei, acceleraţiei, cuplului şi puterii:
dΩ
v, , M , P = f (t ) ,
dt
deci variaţia în timp a mãrimilor electromecanice.
Ţinându-se seama cã ciclul complet de lucru al unui sistem de acţionare cuprinde
cel puţin trei perioade distincte – pornirea sistemului, funcţionarea în regim permanent
(stabilizat) şi oprirea sistemului – comportarea sistemului trebuie urmãritã în timpul
acestor perioade distincte.
________________________________________________________________________________________
Ridicarea sarcinii nominale
1. Pornirea motorului pentru ridicarea sarcinii nominale.

Deoarece motorul electric trebuie sã dezvolte la arbore un cuplu M1 care sã
învingã cuplul static rezistent M Sr1 dat de maşina de lucru, precum şi cuplul de inerţie la
accelerarea motorului, rezultã:
M 1 − M Sr1 = M d1 ,
sau
M 1 = M Sr1 + M d1 ,
(1.143)
şi
(G n + G0 )DT ⎛ dΩ ⎞
M Sr1 = ; M d1 = J e ⎜ ⎟ , (1.144)
2i ⋅ η ⎝ dt ⎠1
unde: Gn – capacitatea nominalã de ridicare;
G0 – greutatea cârligului gol;
DT – diametrul tobei;
η – randamentul total la funcţionarea în sarcinã nominalã;
i – coeficientul de transmisie;
Je – momentul de inerţie redus la arborele motorului electric.
Considerând cã în timpul procesului tranzitoriu de pornire viteza v de
ridicare a sarcinii variazã liniar cu timpul, rezultã cã acceleraţia la pornire:
dv
a1 = = ct. ,
dt
sau
⎛ dΩ ⎞ Ω
ε1 = ⎜ ⎟ = 1 = ct. ,
⎝ dt ⎠ 1 t 1 (1.145)
unde: Ω1 este viteza unghiularã maximã a motorului electric la sfârşitul
perioadei de pornire;
ε1 este acceleraţia unghiularã;
t1 este durata regimului tranzitoriu de pornire.
Din relaţiile (1.144) şi (1.145) rezultã cã:
⎛ dΩ ⎞ Ω
M d1 = J e ⎜ ⎟ = J e 1 = ct. . (1.146)
⎝ dt ⎠ 1 t1
Puterea P dezvoltatã de motor în perioada de pornire va fi datã de relaţia:
P = M1 ⋅ Ω , (1.147)
unde expresia lui Ω rezultã din integrarea relaţiei (1.145):
Ω = ε 1t + C ,
iar C este o constantã de integrare ce se poate determina din condiţiile iniţiale,
adicã la timpul t = 0 , viteza unghiularã Ω = 0 şi prin urmare C = 0 .
Rezultã cã:
_____________________________________________________________________________________
Ω1 (1.148)
Ω = ε 1t = ⋅t ;
t1
evident
Ω max = ε1t1 = Ω1 .
Expresia puterii devine:
Ω
P = M1 ⋅ 1 ⋅ t . (1.149)
t1
Se observã cã puterea motorului variazã liniar de la P = 0 , la timpul
t = 0 , atingând valoarea maximã la sfârşitul perioadei de pornire, adicã la timpul t = t1 ,
pentru care:
P1 = M 1 ⋅ Ω max = M 1 ⋅ Ω1 . (1.150)
Se observã, de asemenea, cã puterea necesarã pentru învingerea cuplului
static rezistent este datã de relaţia:
Pr1 = M Sr1 ⋅ Ω ,
sau
Ω1 (1.151)
Pr1 = M Sr1 ⋅ ε1 ⋅ t = M Sr1 ⋅
⋅t .
t1
2. Ridicarea sarcinii nominale în regim permanent (cu vitezã constantã).
dΩ
Deoarece Ω = ct. , rezultã cã = 0 şi prin urmare ecuaţia fundamentalã a
dt
mişcării devine:
M 2 − M Sr1 = 0 , (1.152)
sau
M 2 = M Sr1 ,
adicã motorul va dezvolta pe arborele sãu un cuplu egal cu cuplul rezistent pe
care trebuie sã-l învingã. Puterea dezvoltatã de motorul electric în perioada regimului
permanent la ridicarea sarcinii este:
P2 = M Sr1 ⋅ Ω max = M Sr1 ⋅ Ω1 , (1.153)
şi se menţine constantã.
3. Frânarea motorului în timpul ridicãrii sarcinii nominale.

Notând cu M3 cuplul dezvoltat de motorul electric la axul sãu, se poate scrie cã
M 3 < M Sr1 (M 3 = ct.) , deoarece în timpul opririi cuplul de inerţie M d 3 nu va fi de
rezistenţã, ci va acţiona în acelaşi sens cu cuplul dezvoltat de motorul electric pe arborele
sãu. Ecuaţia fundamentalã a mişcării devine:
M 3 = M Sr1 + M d 3 ; (1.154)
iar
________________________________________________________________________________________
dΩ (1.155)
M d3 = − J e .
dt
De reţinut este faptul cã în cazul în care oprirea s-ar face cu trecerea
motorului în regim de frânã, cuplul M 3 < 0 .
Considerând cã în timpul procesului tranzitoriu de oprire, viteza de
ridicare a sarcinii scade liniar cu timpul, rezultã cã acceleraţia la frânare:
dV
a3 = − = ct. ,
dt
sau
⎛ dΩ ⎞ Ω (1.156)
ε3 = ⎜ ⎟ = − 1 = ct. ,
⎝ d t ⎠3 t 3
unde ε3 este acceleraţia unghiularã iar t3 este durata regimului tranzitoriu de
oprire.
Deci putem scrie cã:
Ω (1.157)
M d 3 = − J e 1 = ct. .
t3
Din relaţia (1.156) rezultã
Ω
Ω = − 1 t +C.
t3
Pentru simplificare, la determinarea constantei de integrare C se
considerã, convenţional, ca origine a timpului sfârşitul perioadei de oprire t3, adicã se
considerã cã în perioada de oprire timpul variazã de la t = −t 3 la t = 0 . În acest caz
pentru t = 0 rezultã Ω = 0 şi prin urmare C = 0 .
În consecinţã:
Ω (1.158)
Ω = − 1 ⋅t .
t3
Valoarea maximã a vitezei unghiulare la începutul perioadei de oprire (adicã
pentru t = −t 3 ), evident va fi,
Ω max = Ω1 .
Puterea motorului în aceastã perioadã variazã ca şi viteza unghiularã, dupã o
dreaptã, datã de relaţia:
P = M3 ⋅Ω ,
sau
⎛ Ω ⎞ Ω (1.159)
P = M 3 ⎜⎜ − 1 ⋅ t ⎟⎟ = − M 3 1 ⋅ t .
⎝ t3 ⎠ t3
Se observã cã pentru t = 0 şi P = 0 , iar pentru t = −t 3 puterea are valoarea
maximã:
_____________________________________________________________________________________
⎛ Ω⎞
P3 = M3⎜⎜− 1 ⎟⎟ (− t3 ) = M3 ⋅ Ω1 .
⎝ t3 ⎠ (1.160)
Fig. 1.26.
Pe baza relaţiilor stabilite pentru cele trei perioade considerate la

ridicarea sarcinii, în figura 1.26 s-au trasat graficele de variaţie a vitezei, acceleraţiei,
cuplurilor şi puterii în funcţie de timp.
Coborârea sarcinii nominale

1. Pornirea motorului pentru coborârea sarcinii nominale.
Dacã motorul electric de acţionare se cupleazã la reţea în sensul coborârii
sarcinii, cuplul static rezistent M Sr2 este de acelaşi sens cu cel dat de motor.
________________________________________________________________________________________
Fig. 1.27.
Ecuaţia fundamentalã a mişcării devine:

M 1 = − M Sr2 + M d1 . (1.161)
Valoarea cuplului static rezistent la coborâre este:
(G + G0 )Dr ⎛⎜ 1 ⎞⎟ (1.162)
M Sr2 = n ⎜2 − η⎟ ,
2i ⎝ ⎠
unde η este randamentul total al organului de transmisie la ridicarea sarcinii.
Se observã cã în acest caz semnul cuplului motorului depinde de raportul dintre
cuplul static rezistent şi cel dinamic şi anume:
- Dacã M Sr2 > M d1 atunci cuplul motorului este negativ, motorul electric
va lucra în regim de frânare şi mişcarea se va transmite de la mecanismul de ridicare la
motor.
- Dacã M Sr2 = M d1 atunci cuplul motorului este zero. În acest caz,
accelerarea mecanismului la coborârea sarcinii are loc numai pe seama cuplului static,
care acţioneazã în sensul coborârii sarcinii, deci scuteşte motorul de a dezvolta un cuplu
pe arborele sãu. În asemenea situaţii trebuie sã se intervinã cu frâna mecanicã sau sã se
_____________________________________________________________________________________
cupleze motorul în sensul ridicãrii sarcinii, pentru cã în caz contrar s-ar accelera în
continuare, atingând viteze inadmisibil de mari la coborâre.
- Dacã M Sr2 < M d1 atunci cuplul motorului este pozitiv, adicã va ajuta la
coborârea în forţã a sarcinii.
Asupra valorii cuplului static MS la coborârea sarcinii, se fac urmãtoarele
precizãri. Se ştie cã cuplul rezistent static este format din cuplul de frecãri Mf şi din cuplul
static util Mu adicã:
MS = M f + Mu .
La rândul sãu cuplul de frecãri este întotdeauna pozitiv. Cuplul util Mu
fiind un cuplu static, poate lua fie valori pozitive, fie negative.
Coborârea sarcinii nominale în regim permanent (cu vitezã constantã).
dΩ
Deoarece Ω = ct. rezultã = 0 şi deci:
dt
M Sr2 − M 2 = 0 .
Cuplul dezvoltat de motorul electric este negativ, motorul va funcţiona în
regim de frânare.
Frânarea motorului în timpul coborârii sarcinii nominale.
Pentru aceastã perioadã având în vedere sensul cuplului static rezistent şi faptul
dΩ
cã < 0 deci cuplul dinamic M d3 < 0 putem scrie:
dt
− M 3 + M Sr2 = M d 3 , (1.163)
sau
− M 3 = − M Sr2 + M d 3 , (1.164)
unde
dΩ
M d3 = − J e ,
dt
şi Je este momentul de volant total raportat la axul motorului electric.
Motorul electric va funcţiona în regim de frânare. Considerând
acceleraţiile pe timpul pornirii şi opririi sarcinii nominale constante şi procedând similar
cu cazul ridicãrii sarcinii nominale se vor obţine graficele din figura 1.27.
Din cele arãtate rezultã cã pentru a trasa în mod precis graficele ce
definesc cinematica sistemului de acţionare electricã, este necesarã cunoaşterea
amãnunţitã a modului de funcţionare al M.L., putându-se astfel stabili valorile şi semnul
cuplului rezistent static şi dinamic pentru fiecare perioadã distinctã a unui ciclul complet
de funcţionare.
1.8. Clasificarea maşinilor de lucru şi a motoarelor electrice în funcţie de
caracteristicile lor mecanice
1.8.1. Noţiuni generale
Proprietãţile maşinilor electrice şi mecanismelor de lucru determinã comportarea

sistemelor de acţionare din care fac parte. Aceste proprietãţi, evidenţiate prin
caracteristicile mecanice, condiţioneazã interdependenţa funcţionalã dintre maşina
________________________________________________________________________________________
electricã de acţionare şi mecanismul de lucru conform cerinţelor procesului

tehnologic de realizat. De aceea, în tehnica acţionãrilor electrice este utilã clasificarea
maşinilor electrice şi a mecanismelor de lucru în funcţie de forma caracteristicilor lor
mecanice.
Caracteristicile mecanice ale maşinilor electrice exprimã dependenţa vitezei
unghiulare de cuplul dezvoltat, adicã Ω = f(M). Caracteristicile mecanice ale maşinilor de
lucru, respectiv ale mecanismelor executoare, exprimã dependenţa cuplului lor MS de
vitezã, unghi, spaţiul parcurs etc. Deoarece caracteristicile mecanice pot fi aceleaşi la
mecanisme de lucru din diferite ramuri industriale, clasificarea mecanismelor de lucru se
face independent de apartenenţa lor la diferite industrii şi anume în funcţie de dependenţa
cuplului MS de parametrii amintiţi anterior.
1.8.2. Caracteristicile mecanice ale maşinilor electrice
Caracteristicile mecanice ale maşinilor electrice se clasificã şi se apreciazã pe

baza formei lor, a parametrilor electrici şi mecanici ai sistemului de acţionare şi a vitezei
de desfãşurare a fenomenelor. Pe baza ultimelor douã categorii se disting:
- caracteristica mecanicã staticã naturalã;
- caracteristici mecanice statice artificiale;
- caracteristici mecanice dinamice.
Caractersticile mecanice statice reprezintã legãturile Ω = f(M) la funcţionarea
stabilizatã a sistemului de acţionare, adicã în condiţia M = M S . La schimbarea modului
de funcţionare, reprezentat prin trecerea de la un punct de funcţionare la altul, are loc
variaţia vitezei unghiulare şi a cuplului. Dacã trecerea se face într-un timp foarte lung,
variaţiile se produc lent, caz în care se poate aproxima cã punctul de funcţionare descrie
caracteristica staticã.
Fiecare maşinã electricã are o infinitate de caracteristici mecanice statice, din
care una singurã este caracteristica mecanicã staticã naturalã. Aceasta reprezintã locul
geometric al punctelor de funcţionare stabilizatã, la diferite încãrcãri şi viteze unghiulare,
în cazul când la bornele maşinii se aplicã tensiunea nominalã ca valoare, frecvenţã şi
formã de variaţie în timp, iar în circuitele maşinii nu sunt intercalate alte elemente
electrice sau electronice (reostate, bobine, condensatoare, mutatoare etc.).
Toate caracteristicile Ω = f(M), care se obţin la funcţionarea stabilizatã, însã în
alte condiţii decât caracteristica mecanicã staticã naturalã se numesc caracteristici
mecanice statice artificiale.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 1.28.
Caracteristica mecanicã dinamicã a unei maşini electrice de acţionare reprezintã

locul geometric al punctelor de funcţionare definite prin valorile momentane ale
coordonatelor (Ω, M), determinate în timpul unui proces tranzitoriu, când M ≠ MS. Existã
o infinitate de caracteristice mecanice dinamice, fiecare corespunzând unor anumite
condiţii de funcţionare, definite prin anumite valori sau curbe de variaţie ale
inductivitãţilor, rezistenţelor, momentului de inerţie, cuplului rezistent etc.
Dacã valoarea constantei electromagnetice de timp este mai micã decât cea
electromecanicã, adeseori se utilizeazã, în practica de proiectare, în calculul proceselor
tranzitorii, a caracteristicile statice.
Maşinile electrice pot funcţiona în regim de motor sau frânã, caracteristicile
mecanice gãsindu-se în cadranele corespunzãtoare ale axelor de corodonate (Ω, M) (fig.
1.28). În cele ce urmeazã se fac referiri la funcţionarea ca motor, în cadranul I.
Al doilea mod de clasificare a caracteristicilor mecanice ale maşinilor, utilizat în
tehnica acţionãrilor electrice, are drept criteriu înclinaţia faţã de axa cuplului, respectiv
rigiditatea caracteristicilor, apreciatã global prin raportul:
Ω − ΩN (1.165)
Bg = 0
ΩN
şi local prin derivata:
dΩ
Bl = , (1.166)
dM
care mai poate fi scrisã sub formele raportate:
⎛ Ω ⎞
d⎜⎜ ⎟⎟
⎝ Ω N ⎠ M N dΩ M N
Blr = = ⋅ = ⋅ Bl ,
⎛ M ⎞ Ω N dM Ω N (1.167)
d⎜⎜ ⎟⎟
⎝MN ⎠
unde MN şi ΩN sunt valorile nominale ale vitezei unghiulare şi cuplului, iar Ω0
viteza unghiularã de mers în gol.
Pe baza relaţiei (1.165) caracteristicile mecanice statice pot fi:
a) absolut rigide, la care Bg = 0;
b) rigide, cu 0 <Bg < 0,1;
________________________________________________________________________________________
c) semirigide sau semimoi, cu 0,1 < Bg < 0,2;

d) moi sau elastice, cu Bg > 0,2.
Clasificarea maşinilor de acţionare sub aspectul dependenţei Ω = f(M) se face
prin referire la caracteristica mecanicã staticã naturalã. Astfel, pe baza relaţiilor (1.166.)
şi (1.167.), se disting urmãtoarele situaţii, fãrã a repeta valorile raportului Bg arãtate mai
sus (fig. 1.29):
a) maşini cu caracteristicã absolut rigidã (a), la care Bl = 0 este maşina sincronã;
b) maşini cu caracteristicã rigidã (b’b’’), la care Bl > 0 şi 0,01 < ⎜B1r⎜< 0,1 este
maşina de curent continuu cu excitaţie derivaţie (b’) şi maşina asincronã pe porţiunea
aproximabilã ca şi liniarã (b’’);
c) maşini cu caracteristica semimoale (c’) este maşina de curent continuu cu
excitaţie mixtã şi maşini cu caracteristicã moale (c’’) este maşina de curent continuu cu
excitaţie în serie, la care B1 < 0 şi variabil, respectiv ⎜B1r⎜ < 0,1;
d) maşini cu caracteristicã având B1 > 0, care nu se foloseşte obişnuit (d), ci doar
uneori în regim tranzitoriu, cazul maşinii asincrone, la care Bl = 0 şi variabil.
Fig. 1.29. Fig. 1.30.
În cazul maşinii sincrone, se utilizeazã caracteristica mecanicã unghiularã (fig.

1.30) care exprimã dependenţa dintre cuplul M şi unghiul intern θ dintre tensiunea de
alimentare şi tensiunea electromotoare determinatã de fluxul inductor.
1.8.3. Caracteristicile mecanice ale mecanismelor de lucru
Mecanismele de lucru servesc în principal la prelucrarea sau transportul

materialelor. Cuplul lor total (rezistent) MS se poate descompune în general în douã
componente: M S = M Sf + M SU . Componenta MSf este determinatã de frecãri, iar
componenta utilã MSU depinde de specificul mecanismului de lucru, de exemplu greutatea
de ridicat de cãtre mecansimul de ridicare al unui pod rulant.
Caracterul reactiv sau potenţial al cuplului total MS rezultã din însumarea
valorilor celor douã componente: MSf - întotdeauna reactiv şi MSU care poate fi reactiv sau
potenţial.
_____________________________________________________________________________________
Mecanismele de lucru se pot grupa în urmãtoarele categorii din punctul de vedere

al formei caracteristicilor lor mecanice:
a) MS = ct;
b) MS = f(Ω);
c) MS = f(α);
d) MS = f(l);
e) MS - variazã aleator.
a) Mecanismele de lucru cu MS = ct. pot avea cuplul rezistent potenţial (fig. 1.31),
de exemplu, la nave: vinciurile de încãrcare-descãrcare, macaralele, cranicul schelei,
lifturile etc. Cuplul mãrit MSp în momentul pornirii este cauzat de aderenţã. Puterea PS =
Ω . MS.
Fig. 1.31.
b) La multe mecanisme de lucru cuplul depinde de vitezã, adicã MS = f(Ω),

conform expresiei (1.168), stabilitã în ipoteza cã la Ω = ΩN se obţine cuplul MS=MSN:
X
⎛ Ω ⎞
(
MS = MSf + M SN − M SfN ⎜⎜ ) ⎟⎟ , (1.168)
⎝ ΩN ⎠
în care ΩN, MSf şi MSN sunt viteza nominalã şi cuplurile corespunzãtoare, iar x un
exponent cu valori cuprinse de obicei între -1 şi 2.
Dacã x= 0, atunci MS = MSN = ct. Cazurile x = {-1;1;2}, în ipoteza aproximãrii
cuplului MSf = 0, deci şi SfN = 0, sunt arãtate în tabelul 1.2., respectiv fig. 1.32.a, b şi c. S-
a considerat ca semn pozitiv MS cel care rezultã din ecuaţia (1.168) la Ω pozitiv, urmând
ca la înlocuirea în ecuaţia mişcãrii sã i se atribuie semnul comparativ cu celelalte cupluri.
________________________________________________________________________________________
Fig. 1.32
Cazul x = -1 este întâlnit la strunguri (maşini aşchietoare) care se recomandã sã

funcţioneze cu viteze mici la cupluri mari şi invers, vinciurile de traul, cabestanele şi
vinciurile de ancorã pentru anumite etape de virare a ancorei.
Cazul x = 1 este întâlnit la frânarea cu maşina de curent continuu cu excitaţie
constantã, debitând peste o rezistenţã fizicã fixã, la frâne mici cu curenţi turbionari, la
calendre etc. Puterea dezvoltatã de maşinã în acest caz este:
M SN (1.169)
P = MSΩ = Ω
ΩN
Cu anumitã aproximaţie, putem încadra în aceastã grupã cabestanele şi vinciurile
de ancorã în etapa a doua de virare a ancorei, când are loc îndreptarea „lãnţişorului“,
mecanismele de guvernare la mersul înainte etc. La aceste maşini, caracteristica mecanicã
este apropiatã de o dreaptã.
Tabelul 1.2.
1 0 0 1 2
M S5N MSN
+ + Ω...( + Ω 2 ..
+M ΩN ΩN
MSN…(+ Ω)
+ MSN
S MSN MSN
- − Ω...(− − Ω ...(−
2
ΩN ΩN
MSN…(-Ω)
+MSNΩ +
MSN 2
Ω ...( ± MSN
+M …(+Ω) +MSNΩ ΩN − Ω 3 ...
ΩN
S - …(+Ω)
MSNΩ…(- Ω)
Cazul x = 2 prezintã o dependenţã de forma:

2
⎛ Ω ⎞ (1.170)
MS = MSN ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝ ΩN ⎠
Astfel de caracteristici mecanice se numesc de tip ventilator. Puterea dezvoltatã
de mecanism va fi de forma:
_____________________________________________________________________________________
M SN
P= ⋅ Ω3 .
Ω 2N (1.171)
Exemple de mecanisme navale cu caracteristicã mecanicã de tip ventilator:

pompele centrifuge, ventilatoarele, elicele, cârmele active, turbocompresoarele etc.
c) Mecanismele de lucru care dezvoltã un cuplu dependent de unghiul de rotaţie
α al arborelui motor se întâlnesc la utilajele cu mecanisme bielã-manivelã: foarfecele de
tãiat tablã, presele mecanice, pompele şi compresoarele cu piston, maşinile de forjat etc.
(fig. 1.33).
d) Mecanisme de lucru la care cuplul MS depinde de drumul parcurs. Din aceastã
categorie fac parte în general vehiculele (tramvaie, troleibuze, locomotive electrice etc.).
Astfel de mecanisme nu sunt caracteristice navelor.
e) Unele maşini de lucru dezvoltã un cuplu rezistent cu o variaţie aleatoare, deci
nu se poate stabili un parametru în baza cãruia sã se defineascã o lege de variaţie a
cuplului MS. La navele pescadoare se întâlnesc astfel de mecanisme şi sunt destinate
prelucrãrii peştelui.
Fig. 1.33.
1.8.4. Regimurile de funcţionare ale mecanismelor de lucru
La toate mecanismele şi maşinile de lucru diagrama cuplului dezvoltat se poate

reprezenta în funcţie de timp, MS = f(t), indicând regimul de funcţionare al mecanismului
de lucru.
Se recomandã:
a) Mecanisme de lucru cu funcţionare de duratã şi sarcinã constantã (fig. 1.34 a)
întâlnite la bordul navelor sub forma pompelor centrifuge şi ventilatoarelor;
b) Mecanisme de lucru cu funcţionare de duratã şi sarcinã variabilã, care se pot
grupa astfel:
- mecanisme de lucru cu sarcinã variabilã, adeseori ciclicã, ce se poate repeta de
la un ciclu de funcţionare la altul; diagrama MS = f(t) este arãtatã în figura 1.34 b1, ca
exemple amintindu-se: maşinile unelte, laminoarele, foarfecele de tãiat tablã etc.;
________________________________________________________________________________________
- mecanisme de lucru cu sarcinã pulsatorie (fig. 1.34 b2), care este

întâlnitã la utilajele ce au ca organ principal un mecanism bielã-manivelã, cum ar fi:
pompele, compresoarele cu piston, maşinile de încercat materiale la obosealã etc.;
- mecanisme de lucru cu sarcinã sub formã de şocuri, la care intervalele de timp t1
de duratã micã cu sarcinã mare alterneazã cu intervale t2 de duratã mare cu sarcinã mult
mai micã (fig. 1.34.b3): prese mecanice etc.;
- mecanisme de lucru la care cuplul MS variazã foarte neregulat în timp, astfel
încât nu se poate stabili o regulã de variaţie (fig. 1.34.b4).
Fig. 1.34.
c) Mecanisme de lucru cu funcţionare intermitentã, periodicã, la care perioadele

de lucru de duratã ta alterneazã cu perioade de pauzã de duratã tp, durata ciclului fiind
t p + t a = t c ≤ 10 minute (fig. 1.34.c). Funcţionarea intermitentã a maşinilor de lucru este
caracterizatã de obicei, prin durata relativã de acţionare DA:
t t
DA = a = a ,
t a +t p t c (1.172)
sau, exprimatã în procente:
ta t
DA(%) = ⋅ 100 = a 100 ,
t a +t p tc (1.173)
în care: tc = ta + tp
ta este durata de acţionare;
tp este timpul de pauzã;
tc este durata ciclului.
Duratele relative de acţionare standardizate în ţara noastrã sunt: 15%; 25%; 40%;
60%. Practic se considerã cã mecanismele de lucru cu D.A. pânã la 25% au un regim de
lucru uşor, maşinile de lucru cu durata de acţionare cuprinsã între 25% şi 60% au un
regim de lucru mediu, iar cele cu duratã de acţionare de la 60% pânã la 80% au regim de
lucru greu. Maşinile de lucru cu D.A. peste 80% se considerã cã au o funcţionare de
duratã cu sarcini variabile în timp. O caracteristicã a acestor maşini de lucru este faptul cã
perioadele de pauzã sunt suficient de scurte astfel încât motorul electric de acţionare
_____________________________________________________________________________________
încãlzit în timpul perioadei de lucru nu are timp sã se rãceascã pânã la temperatura

mediului ambiant, ciclul de funcţionare fiind reluat.
Ca exemple de maşini de lucru care fac parte din aceastã categorie, se pot
enumera: vinciurile de încãrcare-descãrcare, macaralele navale, precum şi unele maşini
unelte.
d) Mecanisme de lucru cu funcţionare de scurtã duratã, la care perioadele de
funcţionare alterneazã cu pauze de duratã mare, în care maşina electricã de acţionare are
timp sã se rãceascã la temperatura mediului ambiant (fig. 1.34.d.). Ciclul de lucru tc,
pentru maşinile din aceastã categorie este standardizat la 30; 60 minute şi mai rar 15; 45
sau 90 minute. Ca maşini de lucru din aceastã categorie putem da ca exemplu: vinciul de
ancorã, mecanismul de guvernare al navei, servo-motoarele pentru comenzi la distanţã
etc.
Fig. 1.35.
a - tragerea ancorei pe lanţ, tI; b - îndreptarea „lãnţişorului“,tII;
c - smulgerea ancorei de pe fundul mãrii, tIII; d - tragerea ancorei la post, tIV
e) Mecanisme de lucru al cãror regim de funcţionare nu corespunde unei

desfãşurãri tehnologice bine stabilite, respectiv a cãror sarcinã depinde de factori
întâmplãtori: unelte de mânã acţionate electric, aparate casnice etc.
1.9. Transmiterea mişcãrii între maşina de acţionare şi mecanismul de lucru
1.9.1. Alegerea transmisiei şi a raportului de transmisie .
Organele de transmisie a mişcãrii între maşina electricã şi mecanismul de lucru,

ca parte integrantã a sistemului de acţionare, influenţeazã şi sunt influenţate atât
funcţional cât şi constructiv de structura şi natura componentelor sistemului de acţionare
electricã, aspect sub care vor fi tratate în continuare. Folosirea organelor de transmisie în
sistemele de acţionare electricã este impusã de urmãtoarele considerente:
- viteza maşinii de lucru este diferitã de a mecanismului de lucru;
- sunt necesare trepte de vitezã pentru potrivirea domeniului de viteze ale maşinii
electrice la gama de viteze necesare mecanismului de lucru;
- modificarea direcţiei de transmitere a mişcãrii;
- uneori este necesarã oprirea sau reversarea mişcãrii mecanismului de lucru fãrã
a modifica viteza maşinii electrice;
________________________________________________________________________________________
- atenuarea şocurilor de sarcinã prin introducerea unui element elastic

intermediar;
- uşurarea pornirii prin cuplarea sarcinii dupã ce maşina de acţionare a fost
pornitã în gol;
- influenţarea duratei proceselor tranzitorii;
- reducerea gabaritului acţionãrii;
- minimizarea preţului de cost.
Alegerea organelor de transmisie şi a raportului de transmisie trebuie corelatã cu
stabilirea vitezei nominale a maşinii electrice.
Se pune problema alegerii uneia din urmãtoarele soluţii:
a) maşinã electricã cu vitezã nominalã redusã, fãrã reductor sau cu reductor cu
raport mic de transmisie;
b) maşina electricã de vitezã ridicatã şi reductor.
În general, la o putere datã, viteza nominalã a maşinii electrice influenţeazã direct
gabaritul, parametrii energetici, construcţia şi costul acţionãrii. Astfel, costul, gabaritul şi
greutatea maşinilor electrice de vitezã micã sunt mai mari ca ale celor de vitezã ridicatã,
iar randamentul şi factorul de putere în cazul maşinii asincrone sunt mai scãzute la
maşinile cu vitezã redusã. Evident, cea mai simplã şi sigurã este cuplarea directã, prin
care se eliminã reductorul şi întreţinerea necesarã acestuia.
Cuplarea directã se aplicã la acţionãri cum sunt: acţionarea ventilatoarelor şi
pompelor centrifuge şi chiar acţionãrii de turaţie micã şi putere foarte mare, în jur de 10
MW, cum ar fi acţionarea elicelor navale cu motoare sincrone. La turaţii mai mari decât
3000 rot./min. se pot utiliza transmisii ridicãtoare de vitezã, însã tendinţa actualã este de a
realiza vitezele ridicate alimentând maşinile electrice de curent alternativ cu tensiuni de
frecvenţã mãritã, în care caz se practicã cuplrera directã.
Parametrii de bazã prin care intervine transmisia în dimensionarea unei acţionãri
sunt raportul de transmisie, momentul de inerţie şi randamentul. Pentru transmisiile
elastice, definirea raportului de transmisie se face considerând şi alunecarea s′ , dintre
arborele maşinii de acţionare şi arborele mecanismului de lucru, cauzatã de elasticitatea
sau patinarea organelor de transmisie.
Dacã Ω1 este viteza arborelui imediat dupã transmisia elasticã şi Ω′1 viteza
arborelui imediat înainte de transmisia elasticã, atunci:
Ω − Ω1′
s′ = 1 , (1.174)
Ω1
ştiind cã raportul de transmisie în cazul unei transmisii rigide este i = Ω/Ω1, se
obţine:
Ω Ω i
i1′ = = = . (1.175)
Ω1′ ′
Ω1 (1 − s ) 1 − s
Pentru alegerea raportului de transmisie se pot pune diferite condiţii de
optimizare şi de limitare: realizarea unor timpi minimi de pornire şi frânare, limitarea în
funcţie de rezistenţa mecanicã, etc. Condiţiile de optimizare pentru obţinerea unor timpi
minimi de pornire şi frânare se stabilesc pe baza ecuaţiei mişcãrii scrise la arborele
mecanismului de lucru (vezi 1.7.) scrisã sub forma:
_____________________________________________________________________________________
dΩ L
i ⋅ M − M SL = ( J L + i 2 J M ) , (1.176)
dt
în care:
M şi JM sunt cuplul şi momentul de inerţie ale maşinii electrice;
MSL, ΩL, JL sunt cuplul, viteza unghiularã, şi momentul de inerţie ale
mecanismului de lucru raportate la arborele acestuia. Rezultã:
dΩ L iM − M SL
= . (1.177)
dt JL + i2JM
Valoare i = i0, pentru care acceleraţia este maximã, se obţine anulând derivata
(1.177).
Considerând randamentul transmisiei η = 1, în ipoteza cã M şi MSL se pot
aproxima constante şi cã JM şi JL sunt constante, rezultã:
d ⎛ dΩ1 ⎞ M ( J L + i 2 J M ) − 2i (iM − M SL )
⎜ ⎟= ,
(1.178)
di ⎝ dt ⎠ (J L + i 2 J M )2
de unde se determinã i0, pentru care timpul de pornire este minim:
2
M SL ⎛M ⎞ J
i0 = + ⎜ SL ⎟ + L .
M ⎝ M ⎠ JM (1.179)
Analog se obţine valoarea optimã i0′ la frânare, ştiind însã cã în relaţia (1.176) M
este negativ.
Rezultã:
2
M SL ⎛M ⎞ J
i0' = − + ⎜ SL ⎟ + L . (1.180)
M ⎝ M ⎠ JM
Acceleraţia unghiularã maximã se obţine înlocuind în relaţia (1.177.) expresia lui i0 din
(1.179.)
2
⎛M ⎞ J
M ⎜ SL ⎟ + L
⎛ dΩL ⎞ ⎝ M ⎠ JM M
⎜ ⎟ = =
⎝ dt ⎠max ⎡ M 2 J 2 ⎤ 2i0 JM (1.181)
⎢ ⎛ SL ⎞ MSL ⎛ MSL ⎞ J L ⎥
J L + JM 2⎜ ⎟ + L
+2 ⎜ ⎟ +
⎢ ⎝ M ⎠ JM M ⎝ M ⎠ JM ⎥
⎣ ⎦
În cazul pornirii în gol MSL = 0, deci relaţiile (1.179), (1.180) şi (1.181) devin:
JL ⎛ dΩ L ⎞ M
i 0 = i′0 = ⎜ ⎟ = . (1.182)
JM ⎝ dt ⎠ max 2i0 J M
Calculând raportul dintre acceleraţia (1.177) şi acceleraţia maximã (1.181) se

obţine, în cazul pornirii, relaţia:
________________________________________________________________________________________
⎛ dΩ L ⎞ ⎛ M ⎞
⎜ ⎟ 2i0 ⎜ i − SL ⎟
dt ⎠ 2i J (iM − M SL ) M ⎠
εr = ⎝ = 0 M = ⎝ .
⎛ dΩ L ⎞ 2
M (J L + i J M ) JL 2 (1.183)
⎜ ⎟ + i
⎝ dt ⎠ max JM
Curbele ε r = f (i ) pentru diverse valori ale rapoartelor MSL/M şi JL/JM sunt
prezentate în figura 1.36. Pe baza lor şi a relaţiilor (1.181) şi (1.179) se pot trage
concluziile privind optimizarea pe criteriul obţinerii unui timp minim de pornire în
condiţiile de aproximare precizate anterior:
Fig. 1.36.
a) valorile optime ale raportului de transmisie, i0 sunt cu atât mai mari cu cât
rapoartele JL/JM şi MSL/M sunt mai mari; deci, la acţionarea mecanismelor de lucru cu
cupluri rezistente sau momente de inerţie mari este necesarã folosirea reductorului, în
timp ce la mecanismele de lucru cu cupluri rezistente sau momente de inerţie mici se
poate recurge chiar la cuplarea directã;
b) pentru i < i0 acceleraţia scade rapid cu scãderea raportului de transmisie, în
timp ce pentru i > i0 acceleraţia scade mai lent; rezultã cã valoarea lui i se alege i = i0
sau i > i0;
c) acceleraţiile maxime au valori cu atât mai mari cu cât rapoartele MSL/M şi JL/JM
sunt mai mici. Sub aspectul realizãrii unui timp minim de reversare se poate determina
raportul de transmisie optim, egalând cu zero derivata sumei timpilor de pornire şi frânare
calculaţi din (1.177).
În final se obţine:
2
JL ⎛ M SL ⎞
2
⎡J ⎛ M SL ⎞ ⎤
2 2
⎛ M SL ⎞ J L
i0′′ = 0,707 + 3⎜ ⎟ + ⎢ L
+ 3⎜ ⎟ ⎥ + 4⎜ ⎟ ⋅
JM ⎝ M ⎠ ⎢⎣ J M ⎝ M ⎠ ⎥⎦ ⎝ M ⎠ JM
(1.184)
_____________________________________________________________________________________
1.9.2. Influenţa elasticitãţii şi jocurilor din transmisii
De obicei, în relaţiile de calcul utilizate în acţionãrile electrice se presupune cã

maşina electricã este cuplatã rigid cu mecanismul de lucru prin intermediul transmisiei.
Aceastã aproximaţie nu se poate face însã la unele organe de transmisie cum ar fi: arbori
lungi, curele de transmisie, cuplaje elastice, benzi de transport etc. Astfel de organe de
transmisie au proprietãţi elastice şi de amortizare care nu mai pot fi neglijate. În
proiectarea acţionãrii electrice trebuie avutã în vedere evitarea fenomenelor oscilante şi,
corelat cu aceasta, evitarea suprasolicitãrii organelor de transmisie şi a supraîncãrcãrii
maşinilor electrice.
Principial, un sistem de acţionare cu o transmisie elasticã, denumit şi sistem cu
douã mase, este reprezentat în figura 1.37, în care între maşina electricã de acţionare
M.E.A. şi mecanismul de lucru M.L. este intercalat arborele elastic la torsiune M.T.
Momentele de inerţie pe partea motorului sunt incluse în JM şi cele de pe partea
mecanismului de lucru în JL.
Ecuaţia mişcãrii capãtã formele:
dΩ L dΩ L
M − JM − JL − MR =0 , (1.185)
dt dt
dΩ
M − JM − C (α − α L ) = 0 , (1.186)
dt
dΩ L
C (α − α L ) − J L − MR =0 , (1.187)
dt
unde: C este constantã de elasticitate,
dα dα L
Ω= ;ΩL = .
dt dt
Frecvenţa oscilaţiilor proprii f0, în cazul când sistemul este neamortizat, se obţine
din relaţiile (1.185 - 1.187).
1 J + JL
f0 = C M .
2π JM ⋅ JL
Unghiul maxim de rãsucire a arborelui se determinã cunoscând diagrama cuplului
rezistent MR:
M 1
(α − α L ) max = Rn ⋅ , (1.188)
J L (Ω n ) − (2πf 0 ) 2
2
unde MRn este amplitudinea armonicii de ordinul n a cuplului MR şi Ωn viteza

unghiularã corespunzãtoare
La o desfãşurare liniarã în timp a mãrimilor de intrare, mãrimile de ieşire,
prezintã o comportare neliniarã. Jocurile acţioneazã nefavorabil asupra comportãrii
dinamice a sistemelor de acţionare cu reglare, putând determina oscilaţii de duratã în jurul
valorii prescrise. La unele acţionãri cu comandã automatã, ele pot contribui însã la
micşorarea vârfurilor de sarcinã şi la diminuarea şocurilor asupra organelor de transmisie.
________________________________________________________________________________________
Fig. 1.37.
1.9.3. Cuplaje electromagnetice
Acest tip de cuplaje cunoaşte o rãspândire din ce în ce mai largã. Sunt utilizate în
scopul cuplãrii arborilor prin comandă electricã de la distanţã, protecţiei la suprasarcini ca
elemente amortizoare împotriva oscilaţiilor vitezei şi uneori pentru modificarea şi
reglarea vitezei.
Cuplajele electromagnetice constau din douã semicuple: una conducãtoare,
montatã pe arborele maşinii electrice şi alta condusã, pe arborele mecanismului de lucru,
legãtura dintre ele realizându-se prin comandã electricã. Se deosebesc:
a) cuplaje cu legãturã mecanicã, la care legãtura se face prin frecare între
semicuple, forţa de apãsare producându-se cu un electromagnet;
b) cuplaje cu legãturã electromecanicã, sau cuplaje cu pulbere, la care legãtura se
realizeazã prin intermediul unui amestec de liant cu pulbere magneticã;
c) cuplaje cu legãturã prin câmp electromagnetic.
Gama de cupluri pentru care se construiesc este cuplatã între 0,1Nm şi 105 Nm.
Dacã M este cuplul transmis şi Ω1 şi Ω2 sunt vitezele unghiulare ale semicuplelor
conducãtoare, respectiv condusã, atunci puterea:
Ω − Ω2
P = P1 - P2 = Ω1M - Ω2M = 1 Ω1 M = sP1 , (1.189)
Ω1
se pierde prin cãldurã în cuplaj, s fiind alunecarea; acest dezavantaj se manifestã
atunci când Ω2 ≠ Ω1.
Cuplajele electromagnetice cu legãturã mecanicã funcţioneazã conform schiţei
principale din figura 1.38, astfel: alimentând bobina 3, câmpul magnetic ce apare
determinã atragerea şi apãsarea discului 8 pe suprafaţa de frecare 4 a semicuplei 2,
realizând cuplarea mecanicã a arborelui 1 cu 6, întrerupând alimentarea, care se face prin
intermediul inelelor de contact 5, resortul 9 desface cuplajul readucând discul 8 în poziţia
iniţialã.. Ca suprafeţe de frecare se folosesc: oţel/bronz sinterizat, oţel/oţel, oţel/garniturã
de fricţiune.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 1.38.
În figura 1.39 se pot urmãri procesele

tranzitorii, unde:
t1 - timpul în care forţa Fm, a
electromagnetului, este mai micã decât a resortului,
Fr ;
t2 - timpul în care suprafeţele de frecare se
apropie; pentru t > t1 forţa Fm > Fr;
t3 - timpul în care, dupã atingerea
suprafeţelor de frecare, Ω1 se apropie de Ω2.
La construcţiile actuale, pentru a mãri cuplul
transmis, suprafaţa de frecare se majoreazã folosind
mai multe discuri plane de frecare. Cuplul maxim
transmisibil devine:
Mst = μ (Fm - Fr) . Z . r ,
(1.190)
unde: μ - coeficient de aderenţã;
Z - numãrul de discuri;
r - raza medie a suprafeţei inelare de contact.
Fig. 1.39.
Momentul maxim admisibil de transmis se ia cu (15 – 40)% mai mic.

Cuplajele electromagnetice cu pulbere funcţioneazã conform schiţei de principiu
din figura 1.40, astfel: semicupla 2 este montatã pe arborele conducãtor 8 şi semicupla 1
pe arborele condus 7, iar 5 sunt lagãrele de conducere şi centrare a semicuplei 2 faţã de 1,
între cele douã semicuple fiind amestecul de praf sau ulei mineral care are în suspensie
pulbere magneticã, 4; alimentând bobina 3 pe la inelele colectoare 6, datoritã câmpului
magnetic, vâscozitatea amestecului 4 va creşte, şi peste o anumitã valoare a vâscozitãţii
semicupla 1 va fi antrenatã de semicupla 2. Viteza relativã între arborii 8 şi 7, Ω1 - Ω2,
depinde de valoarea inducţiei, respectiv a curentului de excitaţie al bobinei, Ie; peste o
anumitã valoare a lui Ie cele douã semicuple se vor roti sincron.
________________________________________________________________________________________
Dependenţa cuplului transmis M de curentul de excitaţie Ie este arãtatã

în figura 1.41.a, remarcându-se caracterul liniar al legãturii. Procesul de pornire se
prezintã în figura 1.41.c.
Fig. 1.40. Fig. 1.41.

M1 - cuplul rezidual; M2 - de frecare; M3 de aderenţã.
Fig. 1.42.
Turaţia maximã pânã la care se executã aceste cuplaje este de 1000 rot/min.
Cuplul transmis este 110 Nm, la un diametru de 0,15 m şi o lungime de 0,165 m.
Cuplajele cu legãturã electromagneticã sau de inducţie constau, în principiu, din:
semicupla 1, având rol de indus, montatã pe arborele 2 (fig. 1.42) şi semicupla 3, având
rol de inductor, montatã pe arborele 4, executatã din tole cu crestãturi în care se aflã
înfãşurarea de excitaţie 5, alimentatã prin contactele 6 în curent continuu. Fluxul produs
de înfãşurarea 5 induce în semicupla 1 tensiuni electromotoare, care produc curenţi,
creând astfel condiţiile de producere a unui cuplu M, care va antrena partea condusã de
cãtre cea conducãtoare, cuplatã la arborele maşinii electrice de acţionare.
Se deosebesc urmãtoarele tipuri de cuplaje de inducţie:
a) cu indus din miez magnetic din tole sau masiv pe care se aflã practicatã o
colivie din aluminiu sau cupru, ca la maşina asincronã, denumit şi cuplaj asincron;
b) cu indus din oţel masiv, adicã cuplaj cu curenţi turbionari;
_____________________________________________________________________________________
c) cu indus cu crestãturi în care se aflã o înfãşurare cu acelaşi numãr de poli,

respectiv acelaşi pas polar, ca şi al înfãşurãri inductoare, cuplajul fiind denumit şi cuplaj
sincron.
d) caracteristica unghiularã a cuplajului sincron
Fig. 1.43.
a) cuplaj asincron; b) cu curenţi turbionari; c) sincron.
În figura 1.43. se aratã forma caracteristicilor mecanice pentru cele trei tipuri de
cuplaje. Prin modificarea curentului se poate realiza modificarea alunecãrii la primele
douã tipuri de cuplaje şi a cuplului transmis. Cuplajul sincron lucreazã fãrã alunecare, la
depãşirea valorii admisibile a unghiului intern θ cuplul scade brusc şi legãtura sincronã se
rupe.
Schema structuralã a cuplajelor de inducţie este reprezentatã în figura 1.44, în
ipoteza considerãrii unor caracteristici liniare.
ReTe este constanta de
timp electromagneticã ale
excitaţiei şi cuplajului şi Tm
este constanta de timp
electromecanicã a acţionãrii; C
- constantã în ipoteza
liniarizãrii, iar s variabila
complexã
Fig.1.44
CAPITOLUL 2
TRANSFORMATORUL ELECTRIC
2.1. Definiţii, clasificãri, elemente constructive, mãrimi nominale
Transformatorul electric este un aparat static, fãrã pãrţi în mişcare, care

transformã curenţii alternativi de tensiuni date în curenţi alternativi de aceeaşi frecvenţã,
însã de altã tensiune.
Principalele elemente constructive ale unui transformator sunt:
- miezul feromagnetic;
- sistemul de înfãşurãri, cuplate între ele magnetic, plasate pe miez.
Clasificãri
a) În raport de numãrul de faze al înfãşurãrilor:

- transformatoare monofazate;
- transformatoare polifazate (cele mai importante fiind cele
trifazate).
b) În raport de numãrul de înfãşurãri cuplate între ele magnetic:
- transformatoare cu douã înfãşurãri;
- transformatoare cu mai multe înfãşurãri.
c) În raport de modul de rãcire:
- transformatoare uscate (rãcite cu aer);
- transformatoare rãcite cu ulei.
d) Dupã valoare tensiunii la borne, înfãşurãrile se numesc:
- înfãşurare de înaltã tensiune (Î.T.);
- înfãşurare de joasã tensiune (J.T.).
Înfãşurarea alimentatã cu tensiune de la reţea şi care are deci caracter de
receptor, se numeşte înfãşurare primarã, toate mãrimile referitoare la ea având indicele
„1“.
Cealaltã înfãşurare a transformatorului, care lucreazã ca sursã, este numitã
înfãşurare secundarã, toate mãrimile care se referã la ea notându-se cu indicele 2. Prin
regim nominal de funcţionare al transformatorului, se înţelege funcţionarea cu mãrimile
stabilite la proiectare (înscrise pe plãcuţa indicatoare); valorile mãrimilor corespunzãtoare
acestui regim numindu-se valori nominale.
Avem astfel: SN[kVA], U1N[V], I1N[A], U2N[V], I2N[A], uscN[%], cosϕ2N, ηN,
fN[Hz], etc.,dintre care majoritatea sunt însrise pe plăcuţa indicatoare.
Dupã destinaţie, transformatoarele se clasificã astfel:
a) transaformatoare de putere, folosite pentru transportul şi distribuţia energiei
electrice;
b) transformatoare pentru reglarea tensiunii reţelei;
c) autotransformatoare (pentru reglarea tensiunii în limite restrânse);
d) transformatoare de mãsurã (pentru mãsurarea curenţilor şi tensiunilor mari);
_____________________________________________________________________________________
e) transformatoare speciale: de sudurã, redresoare cu mercur etc.
Principiul de funcţionare
Funcţionarea transformatorului se bazeazã pe fenomenul de inducţie

electromagneticã dintre douã înfãşurãri cuplate
magnetic. Se considerã schema principialã a unui
transformator cu douã înfãşurãri (fig. 2.1). Dacã la
reţeaua de curent alternativ se leagã înfãşurarea primarã
1, sub influenţa câmpului magnetic ce ia naştere în urma
trecerii curentului primar prin înfãşurarea 1, în
înfãşurarea 2 (secundarã), înlãnţuitã de câmpul magnetic
primar se induce o tensiune electromotoare de pulsaţie
ω, egală cu pulsaţia tensiunii de alimentare.
Fig. 2.1.
Dacã circuitul secundar se închide peste o impedanţã Z, în acest circuit se

stabileşte curentul secundar I2. Înfãşurãrile fiind executate cu numere de spire diferite,
tensiunea la bornele înfãşurãrii secundare şi curentul din circuitul secundar diferã de
mãrimile respective primare.
Elemente constructive
Principalele pãrţi constructive ale unui transformator sunt:
- miezul feromagnetic;
- înfãşurãrile;
- pãrţile de asamblare;
- accesoriile.
Forma constructivã a miezului, care constituie suportul câmpului magnetic
principal, depinde de numãrul de faze. Miezul se executã în douã variante:
- miez în coloanã;
- miez în manta.
În cazul transformatorului monofazat, miezul în coloanã se executã din douã
coloane c (fig. 2.1.) în jurul cãrora se plaseazã înfãşurãrile şi douã juguri J.
Dacã miezul se executã în manta, el prezintã un numãr de trei coloane.
Înfãşurãrile se plaseazã pe coloana medianã, care are secţiunea dublã în raport cu
coloanele laterale (acestea având numai rolul de închidere a circuitului magnetic).
Transformatoarele trifazate se compun din trei transformatoare monofazate
identice, ale cãror înfãşurãri de Î.T. şi J.T. sunt conectate dupã una din conexiunile
trifazate cunoscute. Aceste transformatoare, pentru puteri mari, se numesc
transformatoare cu miez şi cu circuite magnetice independente pentru fiecare fazã,
întâlnindu-se în S.U.A.
Tipurile principale de transformatoare trifazate sunt cele în coloanã şi manta.
Forma cea mai utilizatã este cea cu trei coloane nesimetrice (fig. 2.2), care rezultã prin
Capitolul 2 71
________________________________________________________________________________________
suprimarea jugurilor unuia din transformatoarele monofazate componente şi aducerea în

acelaşi plan a celor trei coloane.
Fig. 2.2.
În cazul transformatoarelor de mare putere (peste 50 MVA), pentru reducerea

înãlţimii miezului, acesta se realizeazã cu cinci coloane, cele douã coloane laterale
nefiind bobinate şi având doar rol de închidere a fluxului magnetic. Miezul în manta al
transformatoarelor trifazate se compune de fapt din trei miezuri în manta monofazate,
unite într-un singur miez (fig. 2.3).
Miezurile de transformator se executã din tole cu un bogat conţinut de siliciu,
având 0,35mm grosime, izolate între ele. Din motive economice, în scopul reducerii
diametrului înfãşurãrilor, secţiunea transversalã a coloanelor se executã în trepte, pentru a
se apropia cât mai mult de forma circularã (fig. 2.4).
Fig. 2.3. Fig. 2.4.
Numãrul de trepte scade cu micşorarea puterii transformatorului, la puteri mici

secţiunea fiind pãtratã. Strângerea tolelor între ele se face prin bandajare sau lipire cu clei
special la transformatoare mici şi prin buloane izolate faţã de miez la transformatoare
mari. În miez se prevãd uneori canale de rãcire, paralele sau perpendiculare pe planul
tolelor, pentru mãrirea suprafeţei de evacuare a cãldurii coloanei.
Înfãşurãrile transformatorului se executã sub douã forme:
- înfãşurãri concentrice (cilindrice);
- înfãşurãri cu bobine alternate.
_____________________________________________________________________________________
Fiecare înfãşurare se executã dintr-una sau mai multe bobine, prin bobinã
înţelegându-se un tot unitar din punct de vedere constructiv, format dintr-un numãr de
spire legate în serie.
Mai multe spire bobinate pe aceeaşi suprafaţã cilindricã alcãtuiesc un strat. La
limitã, un strat poate fi format şi dintr-o singurã spirã. Bobinele folosite în construcţia
transformatoarelor pot fi într-un singur strat sau în mai multe straturi.
Înfãşurãrile concentrice (cilindrice) sunt acelea la care înfãşurarea de J.T.,
reprezentatã de o singurã bobinã sau de mai multe bobine legate în serie, este dispusã
în lungul coloanei, practic pe întreaga înãlţime a ei, iar înfãşurarea de Î.T., executatã
similar, este dispusã concentric cu înfã-şurarea de J.T., ansamblul apãrând ca doi cilindri
concentrici (fig. 2.5).
Fig. 2.5. Fig. 2.6.
În imediata apropiere a coloanei se plaseazã înfãşurarea J.T., în scopul micşorării

diferenţei de potenţial dintre miez şi înfăşurarea imediat apropiată de miez. Înfãşurarea
de J.T. se executã, în general, ca o înfãşurare stratificatã, formatã dintr-o singurã bobinã
de înãlţime apropiatã de cea a coloanei. Aceasta se executã într-un singur strat sau în mai
multe straturi. Înfãşurarea de Î.T. se executã sub formã de înfãşurare în galeţi (bobine)
legaţi în serie, astfel ca pe nici un galet sã nu se depãşeascã tensiunea de 1KV.
Înfãşurãrile cu bobine alternate se compun din bobine ale înfãşurãrii de Î.T. şi
bobine ale înfãşurãrii de J.T. plasate alternativ în lungul coloanei (fig. 2.6.).
Pentru a reduce diferenţa de potenţial electric între juguri şi înfăşurări, de obicei,
la extremităţi se plasează bobine aparţinând înfăşurării de J.T.
Din considerente privind circulaţia uleiului de rãcire în interiorul cuvei,
înfãşurãrile cu bobine alternate se folosesc mai ales la transformatoarele în manta, care au
miezul dispus orizontal.
Piesele de asamblare şi accesoriile
a) Transformatoarele uscate
- schela: totalitatea pieselor şi elementelor folosite pentru strângerea,
presarea şi rigidizarea transformatorului propriu-zis;
- borne;
- suporţi.
Capitolul 2 73
________________________________________________________________________________________
b) Transformatoarele în ulei:
- schelă;
- cuvă;
- suporţi;
- izolatori de trecere;
- releu cu gaze (Buchholz).
Cuva: - se executã din tablã de oţel şi conţine uleiul de transformator, având rol
de rãcire. Pe capacul cuvei sunt fixaţi izolatorii de trecere la care se leagã capetele
înfãşurãrilor prin intermediul cãrora se face legãtura între transformator şi circuitele
exterioare.
Conservatorul este un rezervor special pentru uleiul din cuvã, permiţând dilatarea
uleiului în timpul funcţionãrii şi limitând suprafaţa de contact dintre ulei şi aer.
Releul cu gaze este un dispozitiv de protecţie contra supracurenţilor. El constã
dintr-un vas montat pe ţeava de legãturã dintre transformator şi conservator, prevãzut cu
un plutitor care se poate roti în jurul unui punct fix şi un contact K legat în circuitul
releului (fig. 2.7).
În regim normal de funcţionare, în absenţa oricãrui deranjament, sub presiunea
uleiului din conservatorul de ulei, vasul este în întregime umplut cu ulei şi plutitorul P se
sprijinã pe capacul superior al vasului. În cazul
unor deranjamente (strãpungere, arc prin
întreruperea unei legãturi, atingere la masã,
scurtcircuit între spire etc.) sau supraîncãrcare, are
loc o degajare de gaze şi vapori violentã. Gazele
degajate tind sã trecã în conservator, adunându-se
în partea superioarã a vasului releului Buchholz,
determinând astfel scãderea nivelului de ulei în
vas. Plutitorul P coboarã, închizând contactul K
din circuitul releului, care semnalizeazã sau
comandã deconec-tarea transformatorului.
Fig. 2.7.
2.2. Funcţionare în sarcinã a transformatorului monofazat
Considerãm un transformator monofazat în sarcinã (fig. 2.8). Pentru stabilirea

ecuaţiilor de funcţionare, presupunem cã miezul transformatorului este nesaturat (μ=ct.)
şi se neglijeazã pierderile, urmând sã ţinem seama ulterior de saturaţie şi pierderile în fier.
Alimentând transformatorul cu tensiune alternativã, înfãşurarea primarã va fi
parcursã de curentul i1, iar cea secundarã, de curentul i2, ambii curenţi alternativi. Fiecare
curent parcurge cele W1, respectiv W2 spire, determinând solenaţiile W1 . i1 şi W2 . i2, iar în
miez se stabileşte un câmp magnetic alternativ rezultant. Liniile câmpului magnetic
determinat de solenaţiile înfãşurãrilor se împart în douã categorii:
- unele care se închid în întregime prin miez, înlãnţuind ambele înfãşurãri
(conturul Γ), reprezentând câmpul magnetic util (conform fluxului fascicular φu), ce
depinde de solenaţia rezultantã a ambelor înfãşurãri;
_____________________________________________________________________________________
- altele care se înlãnţuie numai cu spirele unei singure înfãşurãri (contururile Γ1 şi

Γ2), închizându-se parţial prin miez, parţial prin aer, formând câmpul magnetic de
dispersie (fluxurile Ψσ1 şi Ψσ2).
Fig. 2.8.
Conform legii circuitului magnetic, câmpul de dispersie este determinat separat

de solenaţia primarã sau secundarã (W1 . i1→ Ψσ1 şi W2 . i2 →Ψσ2). Cum liniile acestor
câmpuri de dispersie se închid mai ales prin aer, rezultã cã fluxul de dispersie este mult
mai mic decât cel util şi se poate defini o inductivitate constantã conform urmãtoarelor
relaţii:
⎧Ψσ1 = i1 ⋅ Lσ1
⎨ (2.1)
⎩Ψσ 2 = i2 ⋅ Lσ 2
Comparând reluctanţele magnetice ale miezului şi aerului:
1 1
Rmf = ; Rm 0 =
s ⋅μ f s ⋅ μo
μf >> μ0
deci:
Rmf << Rmo (2.2)
Cele douã fluxuri din relaţia (2.1.) se mai pot scrie:

W ⋅i
Ψσ 1 ≅ 1 1 ;
Rmo (2.3)
Cunoscând fluxurile din transformator, se pot determina ecuaţiile
tensiunilor pentru cele douã circuite.
Aplicând legea inducţiei electromagnetice şi ţinând seama de caracterul
circuitelor (primar→receptor; secundar→sursã) se obţine:
d
− (Ψu1 + Ψσ1 ) = R1 ⋅ i1 − u1
dt (2.4)
Capitolul 2 75
________________________________________________________________________________________
d
− (Ψu 2 + Ψσ 2 ) = R2 ⋅ i2 + u 2 (2.5)
dt
în care, R1 şi R2 reprezintã rezistenţele înfãşurãrilor primară, respectiv secundară,
iar u1 şi u2 tensiunile la borne.
Se introduc notaţiile:
d dφ
− Ψu1 = −W1 u = u e1 (2.6)
dt dt
d dφ
− Ψu 2 = −W2 u = u e 2 (2.7)
dt dt
pentru t.e.m. utile primare şi secundare.
Derivând relaţiile (2.1):
dΨσ 1 di
= Lσ1 1 (2.8)
dt dt
dΨσ 2 di
= Lσ 2 2 (2.9)
dt dt
atunci ecuaţiile (2.4) şi (2.5) se scriu:
d d
u1 = R1 ⋅ i1 + Ψu 1 + Ψσ 1
dt dt (2.10)
d d
− u 2 = R2 ⋅ i 2 + Ψu 2 + Ψσ 2 (2.11)
dt dt
Luând în considerare notaţiile (2.6; 2.7; 2.8; 2.9), ecuaţiile tensiunilor la borne se
scriu sub forma:
di
u1 = R1 ⋅ i1 + Lσ 1 1 − u e1 (2.12)
dt
di
− u 2 = R 2 ⋅ i 2 + Lσ 2 2 − u e 2 (2.13)
dt
Pe de altã parte, din (2.6) şi (2.7) avem:
dφ dφ
− W1 u = u e1 ; − W2 u = u e 2
dt dt
deci:
dφ u u
− u = e1 = e 2
dt W1 W2
sau:
ue1W2 = ue2W1 (2.14)
Pentru circuitul de sarcinã, având parametrii R,L,C se poate scrie:
di 1
u2 = R . i2 + L 2 + ∫
dt C
i 2 dt (2.15)
Se considerã cazul ideal, în care variaţia tensiunii la borne este sinusoidalã, deci
şi fluxul variazã sinusoidal:
φ u = φ um sin ωt (2.16)
În acest caz t.e.m. utilã primarã devine:
_____________________________________________________________________________________
dφ u ⎛ π⎞
u e1 = −W1 = −W1 ⋅ ω ⋅ φ um ⋅ cos ωt = W1 ⋅ ω ⋅ φ um ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟ =
dt ⎝ 2⎠ (2.17)
⎛ π⎞
= 2 ⋅ U e1 ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟
⎝ 2⎠
respectiv în valori efective:
W ⋅ ω ⋅ φ um 2π
U e1 = 1 = ⋅ f ⋅ W1 ⋅ φ um = 4,44 ⋅ f ⋅ W1 ⋅ φ um (2.18)
2 2
Ţinând cont cã transformatoarele normale au R1 şi Lσ1 relativ mici, astfel încât
cãderea de tensiune pe ele, chiar şi în sarcinã nominalã este (2-3)%, din (2.12) rezultã:
u1 ≅ -ue1
(2.19)
Relaţia (2.19) aratã independenţa t.e.m. de valoarea curenţilor i1 şi i2, cea ce este
valabil şi pentru fluxul fascicular util Φu. Întrucât fluxul util este determinat de solenaţia
θ
totalã: θ = W1 ⋅ i1 + W2 ⋅ i2 ; φ u = , rezultã cã şi solenaţia depinde numai de tensiunea
Rm
la borne şi este aproximativ constantã, atât la mersul în sarcinã (θS) cât şi la mersul în gol
(θ0, regim în care i2 = 0), adicã:
θ = θS = θ0 (2.20)
Aplicând legea circuitului magnetic pe conturul Γ, al liniilor fluxului util, se

obţine expresia solenaţiilor:
θS = W1 . i1 + W2 . i2; θ0 = W1 . i10 . (2.21)
Din (2.20) şi (2.21) rezultã ecuaţia solenaţiilor:
W1 . i1 + W2 . i2 = W1 . i10 . (2.22)
Existenţa miezului feromagnetic conduce însă, prin caracterul neliniar al curbei

de magnetizare şi datoritã pierderilor în fier, la stabilirea unui curent i10 nesinusoidal,
conţinând în special armonica de ordinul trei. Întrucât transferul de putere are loc numai
pe armonica fundamentalã, presupunem cã toate mãrimile variazã sinusoidal. În aceastã
situaţie, ecuaţiile de funcţionare ale transformatorului:
di
u1 = R1 . i1 + Lσ1 1 − u e1 ; (2.23)
dt
di 2
-u2 = R2 . i2 + Lσ 2 − ue2 ; (2.24)
dt
W2 . ue1 = W1 . ue2 (2.25)
di 2 1
u2 = R . i2 + L
dt C
+ ∫
i 2 dt ; (2.26)
W1 . i10 = W1 . i1 + W2 . i2 ; (2.27)
Capitolul 2 77
________________________________________________________________________________________
se pot scrie sub formã fazorialã, cu observaţia cã în ecuaţia solenaţiilor apare

curentul I10 ce are o comportare activã I10a, necesarã pentru acoperirea pierderilor în fier şi
o componentã reactivã I10μ necesarã pentru magnetizarea miezului:
I10 = I10 a + I10μ . (2.28)
În ipoteza cã miezul este nesaturat, deci reluctanţa lui, Rm = ct., U e1 depinde
liniar de I 10 , tensiunea indusã putând fi reprezentatã ca o cãdere de tensiune pe o
impedanţã Z m de magnetizare, ce are o reactanţã Xm corespunzãtoare miezului
feromagnetic şi o rezistenţã Rm
Z m = Rm + j . Xm U e1 = - Z m I 10
Sub formã fazorialã, ecuaţiile de funcţionare în sarcinã ale transformatorului
monofazat sunt:
U 1 = Z 1 I 1 − U e1 ⎫
⎪
− U 2 = Z 2 ⋅ I 2 − U e2 ⎪
W 2 ⋅ U e1 = W1 ⋅ U e 2 ⎪⎪
⎬
− U e1 = Z m I 10 ⎪ (2.29)
W1 ⋅ I 10 = W1 ⋅ I 1 + W 2 ⋅ I 2 ⎪
⎪
U2 = Z ⋅I2 ⎭⎪
În sistemul (2.29) s-au fãcut notaţiile:
Z 1 = R1 + jX 1 ⎫
⎪
Z 2 = R 2 + jX 2 ⎪⎪
Z m = R m + jX m ⎬ (2.30)
⎪
⎛ 1 ⎞⎪
Z = R + jX = R + j ⎜ ω L − ⎟
⎝ ω C ⎠ ⎪⎭
2.3. Raportarea secundarului la primar. Diagrame fazoriale.

Scheme echivalente.
2.3.1. Raportarea secundarului la primar
Se defineşte drept raport de transformare al transformatorului, raportul dintre

t.e.m. induse în înfãşurãrile de Î.T. şi J.T.
Considerând cã primarul reprezintã partea de Î.T., raportul de transformare este:
U W
k = e1 = 1
U e 2 W2 (2.31)
Sub forma prezentatã de sistemul (2.29), ecuaţiile fazoriale nu
permit determinarea unei scheme electrice galvanice echivalente, studiul analitic este
greoi, iar reprezentarea fazorialã necorespunzãtoare la un raport de transformare (k) mare
(Ue1>>Ue2, deci nu pot fi reprezentate corespunzãtor, la aceaşi scarã). Pentru a elimina
_____________________________________________________________________________________
aceste neajunsuri, se foloseşte aşa numita „raportare“ sau „reducere“ a înfãşurãrii

secundare la cea primarã, considerând în locul înfãşurãrii secundare reale, o înfãşurare cu
W ' 2 = W1 spire. Pentru ca înfãşurarea redusã sã fie echivalentã celei reale, trebuie ca
puterea electromagneticã Ue2 . I2 care se transferã pe cale electromagneticã secundarului
şi consumul de putere activã şi reactivã în înfãşurarea secundarã sã nu sufere modificãri.
Tensiunea electromotoare indusã în secundar:
Ue2 = 4,44 . f . W2 . φ um
respectiv t.e.m. indusã într-o spirã din secundar:
U e2
= 4,44 fΦ um
W2
T.e.m. care s-ar induce în secundar dacã acesta ar avea W ' 2 = W1 spire ar fi:
U W
U e′ 2 = W1 e 2 = U e 2 1 = U e 2 k = U e1 (2.32)
W2 W2
Din condiţiile de echivalenţã rezultã:
a) U e 2 ⋅ I 2 = U e′ 2 ⋅ I 2′ = U e 2 ⋅ k ⋅ I 2′
1
I 2′ = I2 . (2.33)
k
b) R2 I 22 = R2′ I 2′ 2 ,
R2′ = k 2 ⋅ R2 . (2.34)
c) X 2 I 22 = X 2′ I 2′ ,
2
X 2′ = k 2 ⋅ X 2 . (2.35)
Din (2.34) şi (2.35) se deduce:
Z 2′ = k 2 ⋅ Z 2 . (2.36)
Amplificând ecuaţiile de funcţionare (2.29) în care apar mãrimi din secundar cu
raportul de transformare şi ţinând cont de relaţiile (2.33), (2.34), (2.35) şi (2.36), rezultã:
I
− k U 2 = 2 ⋅ k 2 Z 2 − kU e 2 = I ′ 2 Z ′ 2 − U ′ e 2 ;
k
I
kU 2 = 2 ⋅ Z ⋅ k 2 = I ′ 2 ⋅ Z ′,
k
în care:
'
U 2 = k ⋅ U 2 respectiv Z ′ = k 2 Z (2.37)
Pentru transformatorul având secundarul redus la primar, ecuaţiile de funcţionare,
sub formã fazorialã, devin:
U 1 = Z 1 ⋅ I 1 − U e1 ⎫
⎪
− U e1 = −U ′ e 2 = Z m I 10 ⎪
⎪
− U ′ 2 = Z ′ 2 I ′ 2 − U ′e2 ⎬ (2.38)
I 10 = I 1 + I ′ 2 ⎪
⎪
U ′2 = Z ′ ⋅ I ′2 ⎪⎭
Capitolul 2 79
________________________________________________________________________________________
Artificiul de calcul prin care s-a înlocuit secundarul real (R2;X2 în care au apãrut
U e 2 , U 2 , I 2 ) cu unul redus ( R2′ , X 2′ în care apar U ′ e 2 = U e1 ,U ′ 2 , I ′ 2 ) nu modificã
valabilitatea ecuaţiilor de funcţionare şi nu afecteazã circuitul primar (unde nu apar
modificãri de curenţi, tensiuni, faze şi, deci, nici puteri). Prin urmare, privind dinspre
primar, transformatorul real sau cel cu secundarul redus au aceaşi comportare, cel din
urmã studiindu-se însã mult mai uşor.
Ecuaţiile de funcţionare sub forma (2.38) permit construirea în mod simplu a
diagramei fazoriale a transformatorului în sarcinã (fig. 2.9), pentru un anumit curent
secundar I2, în ipoteza cunoaşterii lui Z 1 , Z 2 , Z , Z m .
Etapele trasãrii diagramei de fazori:
- se ia ca origine de fazã fluxul φu;
- se reprezintã U ′ e 2 , defazatã cu π/2 în urma φu;
- din relaţia: U e1 = U ′ e 2 = − Z m ⋅ I 10 , cunoscându-se Z m se determinã
componentele curentului de mers în gol ( I 10 ) şi defazajul lui faţã de fluxul util:
U e1
I 10 = − ;
Zm
- cunoscând (presupunând cunoscutã) valoarea efectivã a curentului secundar I 2′
şi defazajul Ψ2 dintre el şi t.e.m. U e′ 2 care l-a produs ( I 2′ s-a dus arbitrar), se reprezintã
I 2′ ;
- din ecuaţiile:
I 1 = I 10 − I ' 2
U ′2 = U ′e2 − Z ′2 I ′2
cunoscând U ′ e 2 , R ′ 2 , X ' 2 , se poate trasa
fazorul U ′ 2 , cu defazajul din circuitul secundar
⎛6474 8⎞
⎜ ⎟
ϕ 2 ⎜U ′ 2 ⋅ I ′ 2 ⎟ ;
⎜ ⎟
⎝ ⎠
- din ecuaţia:
U 1 = R1 I 1 + jX 1 I 1 + (−U e1 ) ,
cunoscând R1, X1, rezultã valoarea efectivã a
tensiunii primare, U1, şi defazajul circuitului primar.
Fig. 2.9..
_____________________________________________________________________________________
2.3.2. Scheme echivalente. Diagrama fazorialã simplificatã (KAPP)
Pentru obţinerea schemei echivalente, exprimãm tensiunea U 1 doar în funcţie de

I1.
Din (2.38) avem:
U 1 = Z1 I 1 − U e1 = Z 1 I 1 + Z m I 10 . (2.39)
Curentul I 10 se exprimã în funcţie de I 1 : I 10 = I 1 + I ′ 2 , unde:
U ′e2 Zm
I= =− ⋅ I 10 .
Z ′ + Z ′2 Z ′2 + Z ′ (2.40)
Din ecuaţia curenţilor, cu I ′ 2 dat de (2.40), rezultă I 10 în funcţie de I 1 ,
introducându-l apoi în (2.39). Se obţine astfel:
⎡ ⎤
⎢ ⎥
1 (2.41)
U 1 = I 1 ⎢Z 1 + ⎥ .
⎢ 1 1 ⎥
⎢ +
⎣ Z m Z ' 2 + Z ' ⎥⎦
Schema corespunzãtoare circuitului electric alimentat cu tensiunea U 1 şi definit
de relaţia (2.41), se numeşte schema echivalentã în T, numitã şi schema echivalentã
normalã, deoarece corespunde ecuaţiilor care definesc funcţionarea transformatorului.
Se observã că:
Z e1 = Z ′ 2 + Z ′
1 1 1 1 1
= + = +
Z e 2 Z m Z e1 Z m Z ′ 2 + Z ′
1
Z e = Z 1 + Z e2 = Z 1 +
1 1
+
Z m Z ′2 + Z ′
Fig. 2.10.
Capitolul 2 81
________________________________________________________________________________________
În schema echivalentã (fig. 2.10) existã numai cuplaje galvanice, cele magnetice
fiind eliminate, ceea ce constituie avantajul utilizãrii ei, simplificând mult studiul
funcţionãrii.
Cunoscând schema echivalentã, ecuaţiile de funcţionare rezultã, aplicând
teoremele lui Kirchhoff celor douã ochiuri de reţea, respectiv nodului A din figura 2.10.
Cum pentru transformatoarele normale I 10 〈〈 I 1n , [ I 10 = (1,5 ÷ 3)% I 1n ] , putem neglija
ramura transversalã din schema echivalentã în T, considerând Z m ≅ ∞ . În aceastã
ipotezã, valabilã doar pentru funcţionarea în jurul sarcinii nominale, schema în T se
transformã în schema echivalentã simplificatã (schema KAPP), conform figurii 2.11.
Fig. 2.11.
Ecuaţiile de funcţionare devin:

⎧U 1 = Z 1 I 1 − U e1
⎪
⎪− U ′ 2 = Z ′ 2 I ′ 2 − U ′ e 2
⎪
⎨U e1 = U ′ e 2 (2.42)
⎪0 = I + I ′
⎪ 1 2
⎪⎩U ′ 2 = Z ′ ⋅ Z ′ 2
Din (2.42) se exprimã U 1 în funcţie de I 1 , rezultând:
U 1 = I 1 (Z 1 + Z ′ 2 + Z ′) . (2.43)
Z e = (Z 1 + Z ′ 2 ) - se numeşte impedanţa echivalentã a transformatorului, fiind
definitã de:
Z e = Z 1 + Z ′ 2 = Re + j ⋅ X e ,
unde:
Re = R1 + R2′ = R1 + k 2 R2
X e = X 1 + X 2′ = X 1 + k 2 X 2
Z e se mai numeşte şi impedanţa de scurtcircuit ( Z sc ) respectiv şi componentele
sale: Re → Rsc şi X e → X sc .
Diagrama fazorialã corespunzãtoare schemei echivalente simpli-ficate se numeşte
diagrama simplificatã sau diagrama lui KAPP (fig. 2.12.).
Etapele trasãrii diagramei simplificate KAPP:
_____________________________________________________________________________________
- se ia ca origine de fazã − U ′ 2 ;
- cunoscând I 2′ se determinã defazajul ϕ 2 şi se traseazã I ′ 2 ;
- deoarece I ′ 2 = − I 1 , unghiul dintre I 1 şi − U ′ 2 reprezintã unghiul ϕ 2
corespunzãtor factorului de putere secundar.
Fig. 2.12.
Prin mãsurãri directe se pot determina: tensiunile la borne, curenţii, factorii de

putere, rezistenţa Re ( R1 şi R2 ) .
Raportul de transformare k şi reactanţa X e se pot determina prin încercãrile limitã
(gol şi scurtcircuit) ale transformatorului, astfel cã toate elementele necesare construcţiei
diagramei fazoriale se pot cunoaşte.
2.4. Analiza regimurilor de funcţionare ale transformatorului monofazat
2.4.1. Regimul de mers în gol
Regimul de mers în gol este caracterizat de faptul cã secundarul transformatorului

este deschis, adicã: Z = ∞ , respectiv: I 2 = 0 , ca în figura 2.13. Având în vedere faptul
cã I10 << I1n, fluxul de dispersie Ψσ1 este mult mai mic la mersul în gol decât la mersul în
sarcinã şi deoarece fluxul util nu depinde de valoarea curenţilor i1 şi i2 (s-au neglijat R1 şi
Lσ1) ci numai de valoarea tensiunii, atunci fluxul util va fi aproximativ constant, iar
Ψσ1<<Ψu, în condiţia în care se alimenteazã primarul cu aceeaşi tensiune atât la mersul în
sarcinã cât şi la mersul în gol.
Capitolul 2 83
________________________________________________________________________________________
Fig. 2.13. Fig. 2.14.
Ecuaţiile de funcţionare ale transformatorului în gol se obţin prin particularizarea

ecuaţiilor de funcţionare în sarcinã:
I 1 = I 10 ⎫
⎪
I2 = 0 ⎬
U 2 = U 20 ⎪⎭ (2.44)
Cu sistemul de condiţii (2.44) specifice mersului în gol, ecuaţiile de funcţionare
devin:
U 1 = Z 1 ⋅ I 10 − U e1 ⎫
⎪
− U 20 = −U e 2 ⎪
⎪
U e1 = − I 10 Z m ⎬ (2.45)
I 1 = I 10 ⎪
⎪
W2 U e1 = W1U e 2 ⎪⎭
Din (2.45), înlocuind expresia lui U e1 în ecuaţia tensiunilor primare, rezultã:
.
U 1 = I 10 ( Z 1 + Z m ) = I 10 Z0 (2.46)
unde s-a notat:
Z 0 = Z1 + Z m
Deci, transformatorul se comportã la mersul
în gol ca o impedanţã de valoarea Z 0 , în ipoteza cã
circuitul magnetic este liniar. Ecuaţiei (2.46) îi
corespunde schema transformatorului la mersul în
gol, compusã din impedaţele Z 1 şi Z m înseriate
(figura 2.14).
Diagrama fazorialã se construieşte pe baza
ecuaţiilor de funcţionare în gol, asemãnãtor ca la
funcţionarea în sacinã, având aspectul din figura
2.15.
Se ia ca origine de fazã φu; rezultã
U e1 şi U e 2 :
U e1 = 4,44 .f . W1φu
_____________________________________________________________________________________
U e 2 = 4,44 f . W2φu
Cu valorile efective ale Ue1 şi Ue2 se traseazã fazorii U e1 , U e 2 defazaţi cu π/2 în
urma φu ţinând cont cã:
U e1 > U e 2
Fig. 2.15. deoarece:
U e1 W
= k = 1 iar W1 > W2
U e2 W2
Din sistemul (2.45) rezultã:

U e1
I 10 = − = I 10 μ + I 10 a
Zm
Între I10 şi I10 μ (în fazã cu φu) existã defazajul α (unghi de întârziere
magneticã).
În continuare, se obţine prin compunere fazorialã U1:
U 1 = Z 1 ⋅ I 10 −U e1 = R1 I 10 + j ⋅ X1 I 10 + (−U e1 )
Miezul feromagnetic real are urmãtoarele influenţe:
- din cauza caracteristicii de magnetizare neliniare (saturaţie şi histerezã), la
tensiuni şi flux sinusoidal, curentul variazã nesinusoidal, prezentând o armonicã
importantã de ordinul 3 (ν = 3) .
Presupunerea cã I 10 variazã sinusoidal, neglijând armonica de ordinul 3, fapt
posibil în anumite situaţii;
- pierderile în fier se manifestã prin existenţa componentei active I 10 a curentului
de mers în gol, care defazeazã curentul de mers în gol I 10 înaintea fluxului φu cu unghiul
α, de întârziere magneticã (mic);
- saturaţia miezului determinã ca inducţiile adoptate la proiectarea şi realizarea
transformatorului sã fie limitate la valorile:
B = (1,1 - 1,45)T - tole laminate la cald;
B = (1,5 - 1,7)T - tole laminate la rece.
Acest lucru presupune stabilirea punctului de funcţionare în cotul curbei de
magnetizare. Corespunzãtor acestor valori, curentul de mers în gol rezultã:
I10 = (0,03 ÷ 0,1)I1n - transformatoare cu tole laminate la cald;
I10 = (0,015 ÷ 0,03)I1n - transformatoare cu tole laminate la rece.
Cum Z 1 . I 10 << Z 1 . I 1n , din (2.45) rezultã:
U e1 U w
U 1 ≅ U e1 , deci k = ≅ 1 = 1 (2.47)
U e 2 U 20 w2
Din (2.47) rezultã cã fãcând proba de mers în gol, mãsurând tensiunea la bornele
primare şi cele secundare putem determina raportul de transformare al transformatorului.
Diferenţa dintre U1 şi Ue1 la mers în gol este de obicei mai micã de 0,5%, ceea ce este
satisfãcãtor din punct de vedere practic.
Capitolul 2 85
________________________________________________________________________________________
Când secundarul transformatorului este deschis, acesta absoarbe de la reţea în

primar o putere P0 care acoperã pierderile din el, nedebitând putere în exterior.
Puterea activã absorbitã din reţeaua primarã la mersul în gol este:
P0 = pCuo + pFe0
(2.48)
La transformatoarele normale PFe sunt aproximativ de ordinul de
mãrime al pierderilor în înfãşurãri, corespunzãtoare curentului nominal, de sarcinã:
pFe ≅ pCu N pentru (I1 = I1n)
deci:
pCuN = R1 . I 12n + R2 I 22n ≅ PFe
La mersul în gol: pCu0 = R1 I 102 , dar I10 ≅ 0,03I1n, deci:
pCu0 ≅ 0,001 pCu N ≅ 0,001 pFe.
Rezultã cã pierderile în înfãşurãri sunt neglijabile faţã de pierderile în fier, deci:
P0 ≅ pFe (2.49)
Altfel spus, la mersul în gol puterea absorbitã de transformator
corespunde practic numai pierderilor în fier.
P0 = U1 . I10 . cos ϕ 10 ≅ pFe (2.50)
Mãsurând cu un wattmetru în primar puterea absorbitã de
transformatorul ce funcţioneazã în gol, se determinã practic pierderile în fier ale acestuia.
Orientativ, se dau urmãtoarele aproximãri:
i0 ≅ 5%I1n; Bn ≅ (1,1 - 1,45)T - tole laminate la cald;
pFe ≅ 5% Pn; Bn ≅ (1,5 - 1,7)T - tole laminate la rece.
2.4.2. Regimul de mers în scurtcircuit
Regimul de scurtcircuit corespunde situaţiei în care bornele secundare ale

transformatorului sunt legate galvanic între ele printr-o impedanţã de valoare nulã (Z = 0).
În acest caz: U2 = 0. Dacã transformatorul este legat (conectat) pe partea primarã la o
reţea cu tensiunea apropiatã de cea nominalã, prin înfãşurãrile lui se stabilesc curenţi care
depãşesc de 10-20 ori curenţii nominali. Datoritã acestui fapt are loc o degajare intensã de
cãldurã şi dacã transformatorul nu este deconectat rapid, se va arde. Un astfel de
scurtcircuit are loc în cazul deranjamentelor şi de aceea se numeşte scurtcircuit de avarie
sau de exploatare, când, de obicei, intervine protecţia şi îl deconecteazã rapid.
Curentul I1scn care trece prin înfãşurarea primarã a transformatorului scurtcircuitat
în secundar, când tensiunea primarã are valoarea nominalã, se numeşte curent nominal de
scurtcircuit.
De multe ori, pentru determinarea parametrilor transformatorului, acesta trebuie
încercat în regim de scurtcircuit. Pentru a nu-l deteriora, înfãşurarea primarã se pune sub
tensiune redusã, astfel încât prin înfãşurãri sã se stabileascã curenţi apropiaţi de cei
nominali. Un astfel de scurtcircuit se numeşte scurtcircuit de probã. Tensiunea la bornele
primare Uscn pentru care în secundarul scurtcircuitat al unui transformator se stabileşte
curentul nominal, se numeşte tensiune nominalã de scurtcircuit.
De obicei, aceastã tensiune se dã în procente din tensiunea nominalã:
_____________________________________________________________________________________
U scn
uscn = ⋅ 100 (% )
Un
şi se trece pe plãcuţa transformatorului. La transformatoarele de putere, trifazate,
în ulei, variazã între 4-12%, crescând cu creşterea puterii transformatorului. Ea este
standardizată în funcţie de Sn .
Întrucât tensiunea de alimentare U1 ≅ 0,05U1n, rezultã cã fluxul util în
acest regim φusc ≅ 0,05φun. Datoritã caracteristicii de magnetizare neliniare, solenaţia şi
curentul I10 vor fi şi mai reduse (I10 < 0,05 I10) şi deci
se pot neglija. La scurtcircuitul de probã deci, liniile
câmpului magnetic se reduc practic la liniile câmpului
magnetic de dispersie primar Ψσ1 şi ale celui de
dispersie secundar Ψσ2, care sunt practic aceleaşi ca şi
la funcţionarea în sarcinã, curenţii i1 şi i2 fiind
apropiaţi ca valoare de cei nominali.
Modul de conectare principialã a
transformatorului în scurtcircuit se prezintã în fig.
2.16.
Fig. 2.16.
În aceste condiţii ecuaţiile de funcţionare ale transformatorului în scurtcircuit se
obţin din cele corespunzãtoare funcţionãrii în sarcinã, în
care se înlocuieşte: u2=0, θ=W1.i10 = 0 şi u1= uscn.
Întrucât θ ≅ 0 rezultã i10 ≅ 0, deci Z m ≅ ∞ . Ecuaţiile de funcţionare devin:
U sc = Z 1 ⋅ I 1 − U e1 ⎫
⎪
0 = Z ′ 2 ⋅ I ′ 2 − U ′ e2 ⎪
⎬ (2.51)
U e1 = U ′ e 2 ⎪
0 = I 1 + I ′2 ⎪
⎭
Din (2.51) se deduce:
U sc = I 1 ( Z 1 + Z ′ 2 ) = I 1 Z e = I 1 Z sc
unde:
Z sc = Z 1 + Z ′ 2 = Rsc + jX sc
Rsc = R1 + R ' 2
X sc = X 1 + X 2′
Deci, în regimul de scurtcircuit de probã, transformatorul se comportã ca o
impedanţã, denumitã impedanţã de scurtcircuit. În acest caz, transformatorul se poate
echivala cu o bobinã fãrã miez de fier, având schema echivalentã din figura 2.17.
Diagrama fazorialã corespunzãtoare acestui regim se reduce la aşa numitul
„triunghi de scurtcircuit“, în care existã relaţia:
U sc2 = (I1 Rsc ) 2 + (I1 X sc ) 2 = U sca
2 2
+U scr (2.52)
unde: Usca - componenta activã a tensiunii
de scurtcircuit;
Capitolul 2 87
________________________________________________________________________________________
Uscr - componenta reactivã a tensiunii de

scurcircuit.
În figura 2.18. se prezintã diagrama fazorialã a transformatorului în scurtcircuit.
Raportând tensiunile Usca şi Uscr la tensiunea nominalã primarã se obţine:
U U
usca= sca ; uscr = scr
U 1n U 1n
Fig.2.17. Fig. 2.18
respectiv:
I 1 ⋅ Rsc I ⋅X
usca = ; uscr = 1 sc
U 1n U 1n
Puterea absorbitã din reţea de transformator corespunde numai pierderilor din
acesta, deoarece în acest regim transformatorul nu debiteazã putere prin secundar:
Psc = pCu sc + pFe sc
S-a vãzut cã:
pfe n ≅ pCu n
Datoritã faptului cã pFe depind de pãtratul inducţiei şi aceasta scade foarte mult la
scurtcircuit, BSC ≅ 0,05Bn , pierderile în fier la scurtcircuit devin neglijabile, deci:
p Fe sc ≅ (0,05) 2 p Fe n ≅ 0,0025p Fe n = 0,0025pCu sc
Rezultã:
2 2
Psc ≅ pCu 1sc + pCu 2 sc ≅ I 1 Rsc = I 1 ( R1 + R2′ ) (2.53)
Aşadar, puterea absorbitã de transformator la mersul în scurtcircuit corespunde
practic pierderilor în înfãşurãri. Mãsurând puterea absorbitã de un transformator la mersul
în scurtcircuit cu ajutorul unui wattmetru, se determinã practic pierderile în cupru.
Valori practice orientative:
u sc n ≅ 5%U 1n ; Psc n ≅ 2% Pn ; I 1sc n ≅ 20 I n
2.4.3. Regimul de mers în sarcinã
Corespunzãtor situaţiei în care transformatorul este alimentat în primar la

tensiunea nominalã şi are secundarul conectat la o impedanţã ce determinã în înfãşurãri
curenţi apropiaţi ca valoare de cei nominali, se defineşte regimul de mers în sarcinã al
transformatorului.
Câmpul magnetic al transformatorului care funcţionează în sarcinã constã din
câmpul magnetic principal (util) şi cel de dispersie. S-a arãtat cã fluxul fascicular variazã
_____________________________________________________________________________________
cu numai câteva procente când sarcina transformatorului variazã de la zero la sarcina

nominalã, practic fiind egal cu cel de mers în gol.
Câmpul magnetic de dispersie la mers în sarcinã este practic acelaşi ca şi la
scurtcircuitul de probã efectuat cu aceeaşi curenţi ca şi la mersul în sarcinã. Se poate
aprecia cã regimul de mers în sarcinã constã din suprapunerea regimului de mers în gol
peste regimul de scurtcircuit de probã. Curentul I 10 este de ordinul a câteva procente din
curentul nominal I 1n (la mersul în sarcinã). Transformatorul funcţioneazã în sarcinã cu cel
puţin 30% din sarcina nominalã, motiv din care se poate simplifica studiul
transformatorului.
Dacã I 2 ≥ 0,3I 2 n , atunci curentul I10, care este mai mic la mersul în sarcinã decât
la mersul în gol (când are 5% I 1 ) se poate neglija faţã de I1 şi I2, ceea ce revine la a
considera cã Z m = ∞ faţã de Z 1 şi, Z ′ 2 şi putem studia transformatorul cu schema
simplificatã (2.19.).
Din (2.19.) rezultã:
U 1 = I 1 ⋅ Z e − U ′2
I 1 = −I ′2
Z e = Z 1 + Z ′ 2 = Z sc = Rsc + jX sc
U 1 = I 1 ⋅ Z sc − U ′ 2
Schemei simplificate din figura 2.19 îi corespunde diagrama simplificatã din
figura 2.20.
Fig. 2.19. Fig. 2.20.
La mersul în gol: I ′ 2 = 0;U ′ 20 = U 1 , punctul A deplasânduse în C. Deci,

U 1 reprezintã tensiunea la bornele secundare raportatã la primar, la mersul în gol. U ′ 2
reprezintã tensiunea la bornele secundare, redusã la primar, la mersul în sarcinã. Rezultã,
deci, cã regimul de mers în sarcinã OA se obţine din suprapunerea regimului de mers în
gol OC peste regimul de scurtcircuit de probã ΔABC .
2.5. Caracteristici de funcţionare ale transformatoarelor electrice

Dependenţa dintre mãrimile ce caracterizeazã funcţionarea transformatorului şi
sarcina acestuia se numeşte caracteristicã de funcţionare, pentru exploatare, cele mai
importante caracteristici fiind: caracteristica exterioarã şi caracteristica randamentului.
Capitolul 2 89
________________________________________________________________________________________
2.5.1. Caracteristica exterioarã
Reprezintã dependenţa dintre tensiunea la bornele secundarului şi curentul din

secundar, pentru U 1 = U 1n = ct., cos ϕ 2 = ct. ; U 2 = f ( I 2 ) .
Pentru simplificare, vom determina la început variaţia de tensiune la bornele
secundare, care reprezintã diferenţa algebricã dintre tensiunea secundarã de la mersul în
gol şi cea în sarcinã, exprimându-se, de obicei, în procente:
ΔU 2 U 20 − U 2 U 20 ′ − U 2′ U 1 − U 2′
Δu = = = =
U 2n U 20 ′
U 20 U1
Din diagrama simplificatã (fig. 2.20.) se observã cã:
U 1 − U ′ 2 = OC − OA = OF − OA ≅ OE − OA = AE
Deoarece AC = I 1 ⋅Z sc ≅ 5%U 1 rezultã cã unghiul γ este foarte mic şi s-a

aproximat OF = OE. AE = AD + DE = I 1 R sc cos ϕ 2 + I 1 X sc sin ϕ 2 .
Deci variaţia de tensiune la bornele secundarului devine:
U 1 − U 2′ I 1 R sc cos ϕ 2 + I 1 X sc sin ϕ 2
Δu = =
U1 U1
I 1n Rsc I I X I
Δu = cos ϕ 2 1 + 1n sc sin ϕ 2 1
U1 I 1n U1 I 1n
Definind drept factor de sarcinã:
I
β= 1 ;
I 1n
având în vedere cã:
I 1n Rsc I X
= u sc a şi 1n sc = u sc r
U1 U1
rezultã:
Δu = β(u sc a cos ϕ 2 + u sc r sin ϕ 2 )[%] (2.54)
Deoarece u sc = u sc2 a + u sc2 r este de câteva procente (~5%), se observã cã
variaţia de tensiune Δu are la sarcina nominalã (β = 1) valori procentuale mai mici decât
tensiunea de scurtcircuit u sc , fiind practic sub 5%:
- pentru o sarcinã inductivã , determină o micşorare a tensiunii la bornele
secundarului;
- pentru o sarcinã capacitivã, determină o creştere a tensiunii.
Reprezentând U 2 = f ( I 2 ) se obţin curbele din figura 2.21.
U 2 = U 20 − ΔU 2 = f ( I 2 )
ΔU 2 = Δu ⋅ U 2 n
_____________________________________________________________________________________
U 20 − Δu ⋅ U 20 = U 2
deci:
U 2 = U 20 (1 − Δu ) .
Fig. 2.21.
La un transformator dat, Δu deci şi U 2 , depinde de factorul de putere cos ϕ 2 şi

liniar de valoarea sarcinii (prin interme-diul lui β ). În mod practic, Δu n ≤ 4% .
2.5.2. Caracteristica randamentului
Reprezintã dependenţa η = f ( I 2 ) pentru U 1 = U 1n = ct. şi cos ϕ 2 = ct.

Randamentul se defineşte ca raportul puterii utile la cea consumatã:
P (2.55)
η= 2
P1
Puterea P1 acoperã pierderile din transformator şi puterea utilã P2 . În
transformator au loc pierderi în înfãşurãri ( p Cu ) şi pierderi în miezul feromagnetic (p Fe ) .
În consecinţã:
P1 = P2 + pCu + p Fe (2.56)
P2 = U 2 I 2 cos ϕ 2 (2.57)
Deci, randamentul devine:
U 2 I 2 cos ϕ 2
η= . (2.58)
U 2 I 2 cos ϕ 2 + p Fe + pCu
Tensiunea U2 nu este constantã ci variazã în limite restrânse cu sarcina. Deoarece
variaţia tensiunii la bornele secundare Δu este doar de câteva procente, 4%, iar U2
afecteazã şi numãrãtorul şi numitorul expresiei randamentului, considerãm: U2 = U20 =
U2n = ct., deci φu = ct, pFe = ct.
Factorul de sarcinã:
Capitolul 2 91
________________________________________________________________________________________
I1 I
β= = 2 (I 1 = −I '2 ) .
I 1n I 2 n
Cu aceste observaţii, (2.58) devine:
I
U 20 I 2 n cos ϕ 2 2
I 2n
η= .
I
U 20 I 2 n cos ϕ 2 2 + p Fe + pCu (2.59)
I 2n
În expresia (2.59) U 20 ⋅ I 2 n = U 2 n ⋅ I 2 n = S n reprezintã puterea nominalã.
Introducând expresiile puterii aparente nominale şi a factorului de sarcinã în (2.59) avem:
β ⋅ S n cos ϕ 2
η= . (2.60)
β ⋅ S n cos ϕ 2 + p Fe + p Cu
Perderile în înfãşurãri:
2
⎛ I1 ⎞
pCu = R1 I 12 + R2′ I 2′ = ( R1 +
2
R2′ ) I 12 = RSC I 12 = RSC I 12n ⎜⎜ ⎟⎟ ;
⎝ I 1n ⎠
pCu = β2Rsc I2sc= β2PSCn = β2PCu n (2.61)
Pierderile în cupru sunt practic egale cu puterea absorbitã la scurcircuitul de
probã. pFe = P0 - pierderile în fier nu depind de sarcinã, fiind egale cu puterea absorbitã la
mersul în gol.
Expresia randamentului devine:
β ⋅ S n cos ϕ 2 β ⋅ S n cos ϕ 2
η= 2
=
β ⋅ S n cos ϕ 2 + p Fe + β pCun β ⋅ S n cos ϕ 2 + P0 + β 2 PSCn (2.62)
Din expresia (2.62) a randamentului se observã cã aceasta variazã numai cu
sarcina. Valoarea maximã a randamentului se obţine din:
dη
=0
dβ
deci la acea sarcinã la care pierderile variabile cu sarcina pCu devin egale cu
pierderile constante pFe:
pFe = β 02 p Cun
Pentru
PFe (2.63)
β0 = ,
PCun
în mod normal, β0 = 0,4÷0,6 , caracteristica randamentului prezentându-se în
figura 2.22.
_____________________________________________________________________________________
Fig.2.22.
Valoarea nominalã a randamentului transformatoarelor de putere medie şi mare

este η = 0,95 - 0,97, la puteri foarte mari ajungând la 0,99η (crescând cu puterea).
2.6. Transformatoare trifazate. Scheme de conexiuni. Grupe de conexiuni
În studiul transformatoarelor trifazate se va considera numai cazul care intervine

în general în practicã, şi anume cel al transformatorului cu înfãşurãri simetrice, deci:
RA = RB = RC = R1
Ra = Rb = Rc = R2 (2.64)
În relaţia (2.64), care exprimã simetria celor trei faze, indicii A,B,C, respectiv
a,b,c se referã la fazele înfãşurãrilor primară (A,B,C) şi secundară (a,b,c), RA
reprezentând deci rezistenţa fazei A a înfãşurãrii primară, iar Ra rezistenţa fazei a a
înfăşurării secundară. De asemenea, vom considera situaţia obişnuitã, în care
transformatorul este legat la o reţea primarã simetricã, iar impedanţa de sarcinã este şi ea
simetricã. În aceste condiţii:
ia + ib + ic = 0; iA + iB + iC = 0 (2.65)
Capitolul 2 93
________________________________________________________________________________________
Fig. 2.23.
S-au notat iA, ia curenţii în faza A(a) a înfãşurãrilor primare (secundare).

Dacã relaţiile (2.65) sunt satisfãcute, atunci fiecare fazã primarã şi secundarã
omoloagã se comportã ca un transformator monofazat, fiind valabile ecuaţiile de
funcţionare stabilite pentru acest transformator, cu specificaţia cã mãrimile u1, i1 etc. se
înlocuiesc cu u1λ , i1λ , unde λ = A,B,C, pentru primar, iar pentru secundar: λ = a,b,c.
Se poate scrie, deci:
di ⎫
u1λ = R1λ i1λ + L1σλ 1 λ − u e1 λ ⎪
dt ⎪
di 2 λ ⎪
− u 2 λ = R2λ i 2λ + L2σλ − u 21 λ ⎪
dt ⎪
W1λ ⋅ i10λ = W1λ i1λ + W2 λ i 2 λ ⎪
W1λ u e 2λ = W2λ u e1λ ⎬
⎪ (2.66)
di 2 λ 1 ⎪
u 2 λ = Rλ i 2 λ + L n
dt ∫ +
Cλ
i 2λ dt ⎪
⎪
di d i10λ ⎪
2
u e1λ = − k λ′ M λ 10λ − k λ′′ M λ ⎪
dt dt 2 ⎭
Atribuind lui u indicii celor trei faze, va rezulta un sistem de 18 ecuaţii, ce
descriu funcţionarea transformatorului trifazat. Toate considerentele privind reducerea
unei înfãşurãri la cealaltã, schemele echivalente şi diagramele fazoriale rãmân valabile
pentru fiecare fazã a transformatorului trifazat în parte.
Conexiuni. Scheme de conexiuni. Grupe de conexiuni

_____________________________________________________________________________________
Fazele înfãşurãrilor transformatoarelor trifazate aparţinând aceleiaşi pãrţi (primar

sau secundar), în mod obişnuit se leagã galvanic între ele (fig. 2.23.) conform unei
conexiuni trifazate. Conexiunile folosite la
transformatoarele trifazate sunt cele douã conexiuni
cunoscute: stea şi triunghi, precum şi o conexiune,
utilizatã numai în cazul transformatorului, conexiunea
zig-zag.
În cazul conexiunii zig-zag (fig. 2.24), se leagã
între ele bobine de pe douã coloane diferite, parcurse în
sensuri opuse, formându-se apoi un punct neutru care
poate fi scos la borne.
Fig. 2.24.
În general, cele douã bobine de pe coloane diferite care se leagã între ele sunt
identice.
Simbolurile utilizate pentru cele trei conexiuni:
STEA - Y sau y;
TRIUNGHI - D sau d;
ZIG-ZAG - Z sau z.
În mod convenţional, capetele de început ale fazelor se noteazã cu A,B,C, (pe
partea de Î.T.) şi a,b,c (pe partea de J.T.), iar capetele de sfârşit cu X,Y,Z; respectiv x,y,z.
Tensiunea la borne a unei faze secundare poate fi în fazã sau în opoziţie de fazã
cu tensiunea la bornele fazei omoloage primare (plasatã pe aceeaşi coloanã), defazajul
dintre aceste tensiuni fiind determinat de notaţia bornelor şi sensul de înfãşurare, fig. 2.25
şi 2.26.
Fig. 2.25. Fig. 2.26
Considerãm cazul din figura 2.25, când sensul de înfãşurare şi notaţia bornelor
celor douã înfãşurãri de pe aceeaşi coloanã sunt aceleaşi.
Dacã înfãşurarea primarã este consideratã înfãşurare de I.T. şi se fixeazã semnul
pozitiv al tensiunii primare cel corespunzãtor tensiunii UAX, sensurile curenţilor şi ale
tensiunii secundare rezultã din figurã (se ţine seama de caracterul circuitelor, respectiv:
primar-receptor, secundar-sursã). Rezultã cã iA în opoziţie cu ia . UAX şi Uax sunt pozitive,
Capitolul 2 95
________________________________________________________________________________________
respectiv în fazã. La acelaşi sens de înfãşurare, schimbînd notaţia bornelor secundare,

UAX în opoziţie cu Uax (figuratã cu linie întreruptã, Uxa este în fazã cu UAX). Se considerã
cã cele douã înfãşurãri au acelaşi sens de înfãşurare, cazul când cele douã înfãşurãri au
sensuri diferite de înfãşurare (fig. 2.26) reducându-se la cel cu acelaşi sens de înfãşurare.
Fig. 2.27.
Ansamblul conexiunilor tuturor înfãşurãrilor unui transformator reprezintã
schema de conexiune a transformatorului respectiv. În cadrul aceleiaşi scheme de
conexiuni se disting însã, grupe de conexiuni diferite, determinate de modul diferit de
notaţie al bornelor (fig. 2.27).
De exemplu, cele douã transformatoare din figura 2.27 a,b, deşi au aceeaşi
schemã de conexiuni, Y/y, fac parte din grupe de conexiuni diferite.
Pentru a defini grupa de conexiune, pe lângã conexiunile înfãşurãrilor se indicã
simbolic unghiul α dintre tensiunile de linie omoloage de pe partea de Î.T. şi J.T.,
considerându-se U JT defazatã în urma lui U IT . Pentru acest unghi se ia drept unitate
π
unghiul .
6
Stabilirea grupei de conexiuni se face în felul urmãtor: fixându-se sensul pozitiv
al tensiunilor la borne pentru una dintre înfãşurãri (de bazã) se figureazã tensiunile
respective în planul complex (fig. 2.27 c). Dacã bornele sunt notate în conformitate cu
sensul pozitiv ales, tensiunea înfãşurãrii (fazei) se reprezintã în fazã cu tensiunea de
coloanã, altfel în opoziţie. Se determinã apoi douã tensiuni de linie omoloage şi unghiul
de defazaj dintre ele. În cazul schemei din fig. 2.27.a, rezultã U AB în fazã cu U ab (fig.
2.27 c,d ), sau cu un defazaj de 2π. Cum unitatea de mãsurã a unghiului a fost adoptatã
_____________________________________________________________________________________
π
, va rezulta cã transformatorul face parte din grupa de conexiune Y/y - 12
6
⎡⎛ π⎞ ⎤
⎢⎜ 2π / 6 ⎟ = 12⎥ .
⎣⎝ ⎠ ⎦
În cazul schemei din fig. 2.27 b, defazajul dintre U AB şi U ab este 2π/3, deci
transformatorul face parte din grupa Y/y – 4.
Alt exemplu este prezentat în figura 2.28.
Fig. 2.28.
În cazul din figura 2.28 pentru a obţine tensiunea fazei a - x (de la borna de
intrare la nul) se parcurge întâi o bobinã de pe coloana I în sens negativ, apoi o bobinã de
pe coloana III în sens pozitiv, obţinându-se tensiunea U a etc.
U a = U ′ a + U ′′ a ;
U ′ a - în sens invers lui U A
U ′′ a - în sensul lui U C .
Transformatorul aparţine grupei Y/z0-7. Indicele „0“ de la conexiunea zig-zag
aratã cã s-a scos nulul la borne.
2.7. Funcţionarea în paralel a transformatoarelor
În situaţiile în care puterea instalaţiilor alimentate de la secundarul unui

transformator creşte, puterea cerutã de la transformator depãşind puterea sa nominalã, se
impune funcţionarea în paralel a douã (sau mai multe) transformatoare. Eficienţa soluţiei
legãrii unui nou transformator, faţã de înlocuirea transformatoarelor existente cu altele de
putere mai mare, rezultã din urmãtoarele considerente:
a) receptorii alimentaţi de staţia de transformare se dezvoltã în timp şi ar fi
nejustificatã utilizarea, de la început, a unui transformator de putere mai mare;
Capitolul 2 97
________________________________________________________________________________________
b) în cazul funcţionãrii în paralel a mai multor transformatoare se asigurã

continuitatea alimentãrii receptorilor la defectarea unui transformator din substaţia de
transformare, celelalte fiind capabile sã suporte, pentru scurtã duratã, întreaga sarcinã.
Funcţionarea în condiţii optime a unor transformatoare legate în paralel are loc
doar dacã sunt îndeplinite urmãtoarele cerinţe:
a) funcţionarea transformatoarelor se caracterizeazã prin absenţa oricãrui curent
de egalizare prin înfãşurãrile lor secundare, în cazul funcţionãrii în gol, respectiv la
funcţionarea în sarcină;
b) la funcţionarea în sarcinã, fiecare transformator contribuie la sarcina totalã cu
o putere proporţionalã cu puterea sa nominalã, iar curenţii de sarcinã ai tuturor
transformatoarelor sunt sinfazici.
Cerinţele care trebuie satisfãcute de transformatoarele care funcţioneazã în
paralel conduc la un numãr de condiţii de funcţionare optimã. Aceste condiţii se pot
stabili pe baza relaţiilor care corespund funcţionãrii în paralel a celor n transformatoare.
Pentru simplificare, vom considera cazul a douã transformatoare în paralel, mãrimile şi
parametrii caracteristici corespunzãtori notându-se cu indicii I şi II. În figura 2.29 este
prezentatã schema de conexiune în paralel a douã transformatoare monofazate, iar în
figura 2.30 schema echivalentã simplificatã a substaţiei de transformare (s-au neglijat
curenţii de mers în gol).
Fig. 2.29. Fig. 2.30.
Ecuaţiile care definesc, în aceste condiţii, funcţionarea celor douã

transformatoare în paralel sunt:
U 1 = Z SCI I 1I − U ′ 2 I ⎫
⎪
U 1 = Z SCII I 1II − U ′ 2 II ⎬
I = I 1I + I 1II ⎪
⎭ (2.67)
Avem apoi, succesiv:
Z SCI I 1I − U ' 2 I = Z SCII I 1II − U ' 2 II (2.68)
_____________________________________________________________________________________
I 1I Z SCI − I 1II Z SCII = U ' 2 I − U ' 2 II (2.69)
I 1I Z SCI − Z SCII ( I 1 − I 1I ) = U ′ 2 I − U ′ 2 II (2.70)
I 1II ( Z SCI + Z SCII ) = Z SCII I + U ′ 2 I − U ′ 2 II (2.71)

Din (2.71) rezultã:
Z SCII I U ′ − U ′ 2 II
I 1I = + 2I (2.72)
Z SCI + Z SCII Z SCI + Z SCII
celãlalt curent, I 1II , rezultã din (2.67.):
I 1II = I − I 1I
Ţinând cont de (2.72) se obţine:
Z SCI I U ′ − U ′ 2 II
I 1II = − 2I (2.73)
Z SCI + Z SCII Z SCI + Z SCII
Rezvolvând sistemul (2.67.) în raport cu curentul total I , s-au obţinut expresiile
curenţilor I 1I şi I 1II .
Primele componente ale curenţilor I 1I şi I 1II le regãsim în sarcina comunã,
celelalte componente sunt independente de sarcinã, existând chiar şi când I =0. De fapt,
ele au aceeaşi formã şi reprezintã curentul de egalizare:
U ′ − U ′ 2 II
I e = 2I . (2.74)
Z SCI + Z SCII
Curentul de egalizare, I e , circulã între cele douã transformatoare, strãbãtând într-
un sens înfãşurãrile transformatorului I şi în sens opus înfãşurãrile transformatorului II.
Pentru ca, curentul de egalizare sã fie nul (prima cerinţã) este necesar ca:
U ′ 2 I = U ′ 2 II (2.75)
adicã tensiunile secundare trebuie sã fie egale şi în fazã.
În cazul transformatoarelor monofazate în gol, aceastã condiţie se reduce numai
la egalitatea valorilor tensiunilor secundare, deoarece, ele fiind în opoziţie cu aceeaşi
tensiune U 1 , sunt în mod necesar în fazã. Dar, egalitatea tensiunilor secundare, la aceeaşi
tensiune primarã, conduce la condiţia cã: rapoartele de transformare ale
transformatoarelor conectate în paralel sã fie egale.
La transformatoarele trifazate, pe lãngã condiţia referitoare la rapoartele de
transformare se mai adaugã condiţia ca transformatoarele conectate în paralel sã facã
parte din aceaşi grupã de conexiune, deoarece, numai în acest caz, tensiunile secundare,
egale, sunt şi sinfazice.
Cele douã condiţii de mai sus fiind satisfãcute, expresiile curenţilor I 1I şi
I 1II duc la concluzia cã, curenţii celor douã transformatoare sunt legaţi între ei prin
relaţiile:
(2.76)
Capitolul 2 99
________________________________________________________________________________________
Z SCII I
I 1I =
Z SCI + Z SCII
Z SCI I
I 11I = (2.77)
Z SCI + Z SCII
Z SCI + Z SCII
I= I 1II (2.78)
Z SCI
Z SCII Z + Z SCII Z
I 1I = ⋅ SCI ⋅ I 1II = SCII ⋅ I 1II
Z SCI + Z SCII Z SCI Z SCI
Rezultã:
Z SCI I 1I = Z SCII I 1II (2.79)
exprimând curenţii prin intermediul factorilor de sarcinã:

I I
β I = 1I şi β II = 1II ,
I 1nI I 1nII
avem:
β1 I 1nI Z SCI = β 2 I 1nII Z SCII (2.80)
Dacã puterea totalã se repartizeazã pe cele douã transformatoare proporţional cu
′ ⋅ I 2′ n = U 1n ⋅ I 1n , iar curenţii secundari sunt în fazã, rezultã
puterile lor nominale, S n = U 20
cã:
β1 = β2; βI = βII;
respectiv şi curenţii primari sunt în fazã, deci:
I 1nI Z scI = I 1nII Z scII (2.81)
sau:
U scnI = U scnII (2.82)
Relaţia (2.82) aratã cã transformatoarele conectate în paralel satisfac cea de-a

doua cerinţã pentru funcţionarea lor optimã, dacã:
a) tensiunile de scurcircuit nominale ale transformatoarelor în paralel sunt
egale;
U scnI = U scnII
b) impedanţele Z scnI şi Z scnII sunt în fazã, ceea ce este echivalent cu a
spune cã rapoartele componentelor impedanţelor de scurtcircuit ale transformatoarelor
conectate în paralel sunt şi ele egale.
Raportul Xsc/Rsc depinde de puterea transformatorului, fiind cu atât mai mare cu
cât puterea lui este mai mare. Prin urmare, ultima condiţie de funcţionare în paralel a
transformatoarelor înseamnã, de fapt, cã transformatoarele care se leagã în paralel ar
trebui sã aibã aceeaşi putere şi o construcţie identicã. Acest lucru este greu de respectat în
practicã. Dacã la funcţionararea în paralel a transformatoarelor sunt îndeplinite
condiţiile:
- egalitatea rapoartelor de transformare;
_____________________________________________________________________________________
- egalitatea tensiunilor nominale de scurtcircuit;

- transformatoarele au aceeaşi grupã de conexiune, atunci, curentul de
egalizare este nul şi încãrcarea transformatoarelor are loc proporţional cu puterile lor
nominale, standardele admiţând legarea în paralel a transformatoarelor având puterile în
raportul 1 : 3.
Sunt admise şi urmãtoarele abateri de la primele condiţii de funcţionare în
paralel:
a) tensiunile nominale de scurtcircuit ale transformatoarelor legate în
paralel pot diferi cu + 10% faţã de valoarea medie a tensiunilor lor de scurcircuit;
b) rapoartele de transformare pot diferi cu + 0,5% faţã de raportul de
transformare mediu.
Funcţionarea în paralel în aceste condiţii nu este optimã, dar abaterea de la
aceastã situaţie este acceptabilã.
2.8. Transformatoare speciale
2.8.1. Autotransformatorul electric
În cazul când în instalaţiile electrice apare necesitatea schimbãrii tensiunii doar

cu + (10-50)%, cum ar fi, de pildã, unele instalaţii de înaltã şi joasã tensiune, unele
instalaţii de telecomunicaţii, de radiotehnicã sau de automaticã, transformatoarele
electrice sunt înlocuite cu aşa-numitele autotransformatoare, care, în situaţia respectivã,
reprezintã o soluţie tehnico-economicã mai avantajoasã.
Diferenţa esenţialã între transformator şi autotransformator constã în aceea cã la
autotransformator înfãşurarea de J.T. este reprezentatã de o parte din înfãşurarea de I.T. şi
se obţine din aceasta prin scoaterea unei prize, ca în figura 2.31.
Fig. 2.31.
Deoarece întreaga înfãşurare este aşezatã pe aceeaşi coloanã, alimentând

autotransformatorul cu tensiune între douã borne (de ex. A - X) între celelalte douã borne
Capitolul 2 101
________________________________________________________________________________________
(în cazul considerat, A -B) se obţine o tensiune diferitã, ca şi la transformator. Raportul

celor douã tensiuni, neglijând cãderile mici de tensiune care intervin, este:
U ÎT WÎT
= = kA ,
U JT W JT
(2.83)
kA fiind raportul de transformare al autotransformatorului.
La funcţionarea în sarcinã, din aceleaşi motive ca şi la transformatorul cu douã
înfãşurãri, este valabilã ecuaţia t.m.m.; neglijând curentul de mers în gol I10, rezultã:
0 = WÎT I ÎT + W JT I JT . (2.84)
Partea comunã din înfãşurare este strãbãtutã de suma geometricã a celor doi
curenţi:
I c = I ÎT + I ÎT . (2.85)
Din ecuaţia (2.85.) rezultã:

W JT
I ÎT = − ⋅ I JT ,
W ÎT
iar (2.85) devine:
⎡ ⎛W ⎞⎤ ⎛ ⎞
I c = I ÎT + I JT = ⎢1 − ⎜⎜ JT ⎟⎥ I JT = ⎜1 − 1 ⎟ I JT , (2.86)
⎟ ⎜ k ⎟
⎣⎢ ⎝ WÎT ⎠⎦⎥ ⎝ A ⎠
sau:
I c = (1 − k A ) I ÎT (2.87)
Circulaţia curenţilor este reprezentatã în figura 2.32. Dupã cum se observã,
transferul de putere din primar în secundar se realizeazã numai parţial prin intermediul
cuplajului magnetic dintre înfãşurãri, restul realizându-se prin intermediul cuplajului
galvanic.
Fig. 2.32.
Pentru dimensionare intereseazã însã numai puterea transferatã pe prin

transformator, partea comunã din înfãşurare, de exemplu, trebuie dimensionatã pentru:
⎛ 1 ⎞
SJT = UJT IC = ⎜⎜1 − ⎟⎟U JT I JT
⎝ kA ⎠
iar restul de înfãşurare pentru puterea:
_____________________________________________________________________________________
⎛ U ⎞ ⎛ 1 ⎞
S = (UÎT - UJT)IÎT = ⎜⎜1 − JT ⎟⎟U ÎT I ÎT = ⎜⎜1 − ⎟⎟U ÎT I ÎT ,
⎝ U ÎT ⎠ ⎝ kA ⎠
care este egalã cu SJT, în condiţiile neglijãrii pierderilor (UÎTIÎT = UJT IJT).
Rezultã cã autotransformatorul urmea-zã sã fie dimensionat pentru
puterea:
⎛ 1 ⎞ (2.88)
S A = ⎜⎜1 − ⎟⎟ S T
⎝ kA ⎠
unde ST este puterea transformatorului echivalent.
Autotransformatorul are o putere de calcul, deci o greutate şi un cost, care
reprezintã o fracţiune,
⎛ 1 ⎞
⎜⎜1 − ⎟⎟ , din cele ale transformatorului echivalent. Cu cât kA este mai apropiat
⎝ k A ⎠
de 1, cu atât economia care rezultã este mai sensibilã. Deci, autotransformatorul
reprezintã o soluţie cu atât mai economicã în raport cu transformatorul, cu cât diferenţa
tensiunilor celor douã reţele care trebuie cuplate între ele este mai micã.
Într-adevăr, conform relaţiei care defineşte puterea aparentă electromagnetică, SA
⎛ 1 ⎞
= ⎜⎜1 − ⎟⎟ ST se poate considera, cu o aproximaţie admisibilã, cã greutãţile de fier şi
⎝ kA ⎠
⎛ 1 ⎞
cupru ale autotransformatorului sunt de ⎜⎜1 − ⎟⎟ ori mai mici decât cele ale
⎝ kA ⎠
transformatorului echivalent. La solicitãri magnetice şi electrice egale pierderile pFe şi pCu
se reduc, în cazul autotransformatorului, în acelaşi raport, randamentul lui fiind superior
celui al transformatorului de aceeaşi putere utilã. Faptul cã, la acelaşi curent primar,
respectiv secundar, pierderile în cupru sunt mai mici decât la transformatorul de aceaşi
putere, conduce la concluzia cã rezistenţa de scurtcircuit a autotransformatorului este mai
redusã.
La acelaşi rezultat se ajunge analizând reactanţele de scurtcircuit. Prin urmare,
tensiunea de scurtcircuit este mai micã decât în cazul transformatorului cu douã
înfãşurãri. Din acest motiv, însă un scurcircuit brusc la un autotransformator are efecte
mai grave, ceea ce atrage dupã sine, necesitatea unei consolidãri mecanice a înfãşurãrii
superioare celei folosite la transformator.
Autotransformatoarele se construiesc numai pentru rapoarte de transformare kA ≤
2, deoarece legãtura galvanicã dintre J.T. şi Î.T. impune folosirea aceleiaşi izolaţii în
raport cu masa şi pentru J.T., ceea ce, la rapoartele de transformare kA>2, conduce la o
construcţie neeconomicã.
Autotransformatoarele se construiesc sub formã monofazatã şi trifazatã, într-o
gamã largã de puteri.
Capitolul 2 103
________________________________________________________________________________________
2.8.2. Transformatoare de sudurã
2.8.2.1. Generalitãţi
În cele ce urmeazã se vor face referiri doar la transformatoarele de sudurã cu arc
electric, care sunt cele mai rãspândite. Ca şi generatorul de sudurã, pentru a realiza
aprinderea şi întreţinerea în bune condiţii a arcului, transformatoarele de sudurã trebuie sã
aibã o tensiune secundarã de mers în gol suficient de mare, de 60-80 V, care în timpul
operaţiei de sudurã sã scadã la 20-35 V; sã suporte un regim intermitent de lucru cu
treceri bruşte ale sarcinii de la gol la scurtcircuit şi invers şi sã asigure, pe cât se poate, o
valoare constantã a curentului atunci când lungimea arcului variazã (se modificã
impedanţa circuitului secundar al transformatorului).
Îndeplinirea acestor condiţii se obţine, la fel ca şi la generatorul de sudurã, printr-
o caracteristicã externã rapid cãzãtoare. Pentru a asigura caracteristicii externe înclinarea
necesarã, transformatorul de sudurã trebuie sã dispunã de o reactanţã de scãpãri relativ
ridicatã, astfel aleasã încât curentul de scurtcircuit sã nu depãşeascã dublul intensitãţii
sale nominale. În acest scop, reactanţa de scãpãri a transformatorului de sudurã este
mãritã artificial, obţinându-se pentru fiecare valoare a reactanţei o altã caracteristicã
externã U2 = f(I2) a transformatorului, necesarã pentru a utiliza acelaşi transformator la
diverse grosimi ale electrozilor de sudurã.
Dupã modul cum se obţine mãrirea reactanţei de dispersie, se disting urmãtoarele
tipuri principale de transformatoare de sudurã:
1. Transformatoare de sudurã cu bobinã reglabilã în secundar.
2. Transformatoare de sudurã cu inductivitate reglabilã în secundar.
3. Transformatoare de sudurã cu şunt magnetic.
2.8.2.2. Transformatoare de sudurã cu bobinã reglabilã separatã

în circuitul secundar
Acest tip de transformator de sudurã cu arc electric reprezintã soluţia cea mai
simplã pentru realizarea caracteristicii externe rapid cãzãtoare. Sursa de alimentare a
circuitului de sudurã constã dintr-un transformator monofazat de construcţie normalã
dimensionat astfel ca: U20 = 60 ÷ 75V; I2n = I2sudurã şi o bobinã de reactanţã variabilã
conectatã în circuitul secundar al transformatorului (fig. 2.33).
_____________________________________________________________________________________
Fig. 2.33.
Deoarece fluxul ΨσB, determinat de curentul secundar i2, prin miezul bobinei
auxiliare B nu înlãnţuie şi spirele înfãşurãrii primare a transformatorului, el este un flux
de dispersie, inductivitatea bobinei apãrând ca o inductivitate de dispersie:
ψ
LσB = σB
i2
Reactanţa de scurtcircuit a transformatorului, Xsc = X1+ X 2′ , este mãritã în mod
artificial, la reactanţa de dispersie a secundarului transformatorului adãugându-se şi
reactanţa bobinei .
La funcţionarea în gol, I2 fiind nul, prezenţa inductivitãţii în circuitul secundar nu
are nici o influneţã, tensiunea de mers în gol fiind datã de relaţia cunoscutã:
U
U20 ≅ 1
k
În sarcinã, relaţiile care definesc comportarea transformatorului sunt cele
cunoscute, cu observaţia cã impedanţa de sarcinã este:
U
Z S = a + jX B
I2
unde Ua - tensiunea la bornele arcului.
Schema echivalentã simplificatã a transformatorului în sarcinã, considerând
primarul raportat la secundar, va fi cea din figura 2.34.
Cunoscând cã:
RSC = R1′ + R2
X SC = X 1′ + X 2
cu ajutorul schemei echivalente rezultã:
U 20 = I 2 Ra + j ⋅ X B I 2 + R sc I 2 + jX sc I 2 (2.89)
U a = Ra ⋅ I 2 (2.90)
Rezultã din (2.89) şi (2.90):
U 20 =U a + j( X sc + X B ) I 2 + R sc I 2 (2.91)
Capitolul 2 105
________________________________________________________________________________________
Deoarece Rsc << Xsc şi cu atât mai mult în raport cu (Xsc + XB) se poate neglija şi
atunci:
U 20 =U a + j ( X SC + X B ) I 2 (2.92)
Valoare efectivã:
2
U a=U S = U 20 − ( X SC + X B ) 2 I 22 (2.93)
Relaţia (2.93.) defineşte caracteristica externã a întregii instalaţii, adicã a
transformatorului prevãzut cu o reactanţã în circuitul secundar (fig. 2.35).
Deoarece XB >> Xsc, prin intermediul bobinei se mãreşte tensiunea de scurtcircuit
de la valoarea obişnuitã, usc = 5% Uln, la usc > 50% caracteristica externã devenind rapid
cãzãtoare.
Pentru US = 0, avem:
U 20
I SC = ,
X SC + X B
curentul de scurtcircuit a cãrui expresie aratã cã modificarea caracteristicii
exterioare (deci a curentului de sudurã) este posibilã prin modificarea reactanţei bobinei
auxiliare. În acest scop, bobina de reactanţã este prevãzutã cu un numãr de prize, cu
ajutorul unui comutator putându-se modifica numãrul de spire al bobinei din circuitul
secundar al transformatorului.
Fig. 2.34. Fig. 2.35.
Pentru a preveni saturarea miezului bobinei, deci deformarea curbei curentului

(aparţia armonicei de ordinul trei), aceasta se prevede cu un întrefier.
2.8.2.3. Transformatoare de sudurã cu inductivitate secundarã variabilã

Acest tip de transformator a apãrut prin contopirea miezurilor magnetice ale
transformatorului şi ale bobinei de reactanţã. La funcţionarea în gol, fluxul determinat de
curentul primar se închide prin cele douã circuite magnetice în paralel (b şi c), ca în figura
2.36, o parte strãbãtând spirele bobinei suplimentare B.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 2.36.
Acest câmp magnetic induce o t.e.m. în spirele acestei bobine, t.e.m. totalã din
circuitul secundar al transformatorului fiind:
U eSo = U e 2 + U ebo (2.94)
Ueb poate fi în fazã sau în opoziţie faţã de Ue2, în funcţie de modul de legare al
bobinei B în circuitul secundar.
R
Notând cu kab = ma , raportul reluctanţelor porţiunilor de circuit magnetic a,
Rmb
respectiv b, valoarea fluxului care induce t.e.m. , Ueb este: φb0 = kab ⋅ φ0, φ0 fiind fluxul util
din ramura a la mersul în gol.
Deci:
Ueb0 = 4,44 f ⋅ WB φb0 = 4,44 f . WBkabφ0 .
Deoarece
Ue2 = 4,44f f W2 . φ0 ,
se obţine:
⎛ W ⎞
U eS 0 = U e 2 ± U eb0 = 4,44 ⋅ f ⋅ W2 ⋅ φ 0 ⎜⎜1 ± k ab B ⎟⎟ .
⎝ W2 ⎠ (2.95)
WB
Notând: k b = , rezultã:
W2
UeS0 = (1+ kb . kab) . 4,44 f .W2 . φ0 = (1 ± kb . kab) . Ue2 (2.96)
Expresia (2.96.) aratã cã tensiunea de mers în gol U20 = Ues0 a transformatorului

depinde de reluctanţa Rmb, adicã de valoarea întrefierului δ. Când δ creşte kab se
micşoreazã (creşte Rmb) tinzând cãtre zero, de la anumite valori ale lui δ: Ues0 ≅ Ue2.
Capitolul 2 107
________________________________________________________________________________________
Micşorând întrefierul δ, tensiunea de mers în gol a acestui tip de transformator poate fi

mãritã, variaţia maximã posibilã în raport cu Ue2 nedepãşind 3V.
La funcţionarea în sarcinã ( I 2 ≠ 0 ), fluxul util rãmâne acelaşi ca şi la mersul în
gol din aceleaşi considerente ca şi la transformatoarele normale.
Efectul concret al trecerii curentului I2 prin bobina B se reduce la apariţia unui
flux suplimentar ψS în circuitul magnetic b-c, care va avea caracterul unui flux de
dispersie, neînlãnţuindu-se cu spirele primarului.
Acest flux, în cazul în care circuitul b-c nu este saturat, va determina în bobina B
o t.e.m. ce se poate exprima sub forma: − jX B I 2 .
Deoarece t.e.m. secundarã totalã datã de fluxul util nu se modificã faţã de situaţia
de la mersul în gol, ecuaţia tensiunilor secundare devine:
(1 ± k b k ab )U e 2 ± jX B I 2 = R2 I 2 + jX 2 I 2 + U S
U eS = Z 2 I 2 ± jX B I 2 + U S
Raportând primarul la secundar şi neglijând curentul de mers în gol, ecuaţiile de
funcţionare ale transformatorului devin:
U '1 = Z '1 I '1 −U eS ⎫
⎪
0 = I '1 + I 2 ⎪
⎬ (2.97)
U eS = U S + Z 2 I 2 ± jX B I 2 ⎪
U ′ e1 = U eS ⎪
⎭
Prelucrând ecuaţiile sistemului (2.97) avem:
U '1 = Z '1 I '1 − (U S + Z 2 I 2 ± jX B I 2 ) = − Z '1 I 2 − Z 2 I 2 ± jX B I 2 − U ;
S
U '1 = −(Z '1 + Z 2 )I 2 ± jX B I 2 − U S .

Deoarece U '1 = −U 20 şi alegînd sensul de înfãşurare al bobinei B astfel încât
termenul jX B I 2 sã aparã cu semnul (-), neglijînd RSC rezultã:
2 2
U S ≅ U 20 − ( X SC + X B ) 2 I 2 . (2.98)
Relaţia (2.98) este identicã cu cea obţinutã la transformatorul cu bobinã

secundarã reglabilã. Deosebirea constã în faptul cã reactanţa inductivã XB se variazã prin
modificarea întrefierului δ. Cu creşterea întrefierului δ are loc mãrirea reluctanţei Rmb,
deci reducerea reactanţei XB, ceea ce conduce la mãrirea curentului de scurtcircuit
U 20
I sc = ,
X sc + X B
respectiv a celui de sudurã.
Deci, modificarea caracteristicii exterioare prin deplasarea unei pãrţi a miezului
magnetic reprezintã o soluţie comodã, având şi câteva dezavantaje:
- sistemul de fixare a pãrţii mobile a miezului neputând asigura o fixare perfectã,
acest miez va fi supus vibraţiilor determinate de forţele pulsatorii ce iau naştere în timpul
funcţionãrii.Ca urmare, se modificã întrefierul, deci XB şi curentul de sudurã ceea ce poate
duce la instabilitatea procesului de sudare;
_____________________________________________________________________________________
- uzura mecanismului de înţepenire a pãrţii mobile a miezului;

- apare uneori un zgomot supãrãtor.
2. 8. 2. 4. Transformatoare de sudurã cu şunt magnetic

În principiu, transformatorul de sudurã cu şunt magnetic este un transformator de
sudurã cu inductivitate secundarã variabilã, la care coloanele b şi c sunt schimbate între
ele.
Întrefierul din coloana c este realizat însã pe la ambele capete ale acestei coloane.
Construcţiile practice diferã de cea pricipialã, fie prin modul de aşezare şi realizare a
înfãşurãrilor primare şi secundare, fie prin lipsa înfãşurãrii secundare (în circuitul
secundar rãmâne doar bobina B jucând rolul de înfãşurare secundarã variabilã), fie prin
ambele aspecte.
Fig. 2.37.
Indiferent de soluţia constructivã adoptatã, schema de principiu rãmâne valabilã

(fig. 2.37) funcţionarea transformatorului cu şunt magnetic corespunzând acesteia.
Metoda de modificare a reluctanţei Rmc, utilizatã în majoritatea cazurilor, se bazeazã pe
modificarea suprafeţei active a întrefierului prin deplasarea şuntului magnetic
perpendicular pe planul desenului.
Aceastã deplasare duce la micşorarea suprafeţei active a întrefierului, deci la
creşterea reluctanţei Rmc. Prin aceasta, o parte mai mare a fluxului util se închide prin
porţiunea de circuit b şi astfel tensiunea indusã în bobina B creşte, ceea ce este echivalent
cu a spune cã se modificã XB.
Relaţiile stabilite pentru transformatorul de sudurã cu inductivitate variabilã
rãmân valabile atât pentru regimul de mers în gol, sarcinã cât şi scurtcircuit. Intervin
deosebiri numai sub aspect cantitativ, prin faptul cã de data aceasta Rmb are valori mai
Capitolul 2 109
________________________________________________________________________________________
R ma
mici. Dacã la transformatorul cu inductivitate variabilã 0 < k ab = << 1 , la
R mb
transformatorul cu şunt magnetic kab este mult mai apropiat de valoarea unu.
Analizând relaţia U eS0 = U e 2 + U eb , se observã cã la transformatorul cu şunt
magnetic tensiunea indusã în bobina B contribuie într-o mãsurã mult mai mare decât în
cazul celei cu inductivitate variabilã, (bobina B se leagã întotdeauna astfel ca în relaţiile
anterioare sã intervinã semnul +).
Relaţiile rãmânând valabile, rezultã cã tensiunea la bornele arcului şi curentul de
scurtcircuit al transformatorului se vor exprima la fel:
U a = U s = U 202 − ( X sc + X B ) I 22 ;
2
U 20
I SC = .
X sc + X B
Deosebirea principalã faţã de transformatorul cu bobinã reglabilã separatã constã
în faptul cã bobina suplimentarã la transformatorul cu şunt magnetic contribuie la
stabilirea t.e.m. induse în secundar la mers în gol.
U eS0 = U e 2 + U eB .
Ca urmare, pentru obţinerea aceleiaşi tensiuni de mers în gol (U20= Ueso), este
suficient un numãr de spire al înfãşurãrii secundare mai mic decât la transformatorul cu
bobina separatã.
CAPITOLUL 3
MAŞINA DE INDUCŢIE
3.1. Construcţie, principiul de funcţionare, regimuri de funcţionare.
3.1.1. Noţiuni generale şi de ordin constructiv
În mod obişnuit, la maşina de inducţie rolul de inductor este îndeplinit de stator,

în timp ce rotorul reprezintã indusul maşinii. Excitaţia maşinii se realizeazã în curent
alternativ. Organul colector este de tipul „inele colectoare“. În funcţie de numãrul fazelor
înfãşurãrii statorice, care joacã rolul de înfãşurare primarã, se deosebesc maşini de
inducţie monofazate şi polifazate (de obicei trifazate).
Dupã forma constructivã a rotorului, maşinile de inducţie se împart în: maşini cu
rotor cu inele (sau cu rotor bobinat) şi maşini cu rotor în scurtcircuit (sau în colivie).
Primele sunt prevãzute în rotor cu o înfãşurare m-fazatã (obişnuit m2 = 3 ) în stea, legate
la un numãr de m inele colectoare. Maşinile cu rotorul în colivie au o înfãşurare rotoricã
formatã dintr-un numãr de bare, câte una pe crestãturã, scurtcircuitate pe ambele pãrţi ale
rotorului prin câte un inel de scurtcircuitare. De fapt, aceastã înfãşurare este echivalentã
cu o înfãşurare polifazatã rotoricã cu inele, la care cele m inele au fost contopite într-unul
singur. Statorul maşinii se compune din:
- carcasã;
- miez statoric;
- înfãşurare statoricã.
Carcasa are rol de suport al miezului, se executã din fontã sau mai rar din OL. De
carcasã sunt prinse, pe cele douã pãrţi laterale, scuturile maşinii în care sunt fixate
lagãrele. La puteri mari lagãrele sunt separate de stator, fiind fixate pe o placã de bazã,
comunã.
Miezul statoric se executã din tole de oţel electrotehnic de 0,5 mm grosime,
izolate între ele. Miezul are formã cilindricã, pe periferia interioarã fiind practicate
crestãturi uniform distribuite, în care este plasatã înfãşurarea statoricã de c. a.. Miezul
rotoric, fixat pe arborele maşinii, are formã cilindricã şi este realizat din tole de 0,5 mm
grosime ca şi miezul statoric. Uneori, tolele miezului rotoric nu sunt izolate între ele. Pe
periferia exterioarã, miezul rotoric prezintã un numãr de crestãturi, uniform distribuite, în
care este plasatã înfãşurarea rotoricã. Dacã maşina are rotor bobinat, pe arborele rotorului
sunt fixate şi inelele colectoare, izolate unul faţã de altul, precum şi faţã de arbore. Pe
fiecare inel calcã câte o perie colectoare (numãrul periilor este egal cu cel al inelelor),
cele m2 perii fiind legate la un numãr egal de borne fixe, plasate într-o cutie de borne
rotoricã. În acest fel este asiguratã posibilitatea realizãrii unei legãturi electrice
(galvanice) între înfãşurarea rotoricã şi anumite instalaţii electrice din exteriorul maşinii.
Majoritatea maşinilor cu rotor cu inele sunt prevãzute şi cu un dispozitiv de
scurtcircuitare a inelelor şi ridicare a periilor de pe inele. Prin aceasta se obţine reducerea
pierderilor prin frecare şi eliminarea uzurii inutile a periilor.
Capitolul 3 111
________________________________________________________________________________________
Pentru a se obţine un cuplaj magnetic cât mai strâns între înfãşurarea statoricã şi
cea rotoricã, maşinile de inducţie se executã cu întrefierul de valoare cât mai micã
posibilã.
Întrefierul maşinii de inducţie de construcţie normalã are valori cuprinse între
0,35-0,8 mm.
3.1.2. Principiul de funcţionare
Aplicând înfãşurãrii trifazate a statorului un sistem trifazat corespunzãtor de

tensiuni de pulsaţie ω1 , ia naştere un câmp magnetic statoric învârtitor, care se roteşte în
spaţiu (faţã de stator) cu viteza unghiularã:
ω
Ω1 = 1 (3.1)
p
respectiv cu turaţia n1 (p reprezintã numãrul de perechi de poli statorici).
Presupunem cã rotorul maşinii se roteşte cu o turaţie n, cãreia îi corespunde o
vitezã unghiularã Ω în acelaşi sens cu câmpul învârtitor statoric. Faţã de rotorul în
mişcare, câmpul magnetic se roteşte cu o vitezã unghiularã relativã Ω 1 - Ω . Prin aceasta,
câmpul magnetic statoric devine variabil în timp în raport cu înfãşurarea rotorului şi
induce în fazele acestei înfãşurãri t.e.m. de frecvenţã:
f 2 = (n1 − n ) p , (3.2)
respectiv, de pulsaţie:
ω 2 = (Ω1 − Ω ) p . (3.3)
Înfãşurarea polifazatã a rotorului, executatã pentru acelaşi numãr de perechi de
poli p ca şi înfãşurarea statoricã, este totdeauna fie scurtcircuitatã, fie închisã peste o
rezistenţã şi deci în înfãşurarea rotoricã ia naştere un sistem polifazat de curenţi, de
frecvenţã f2. Ca urmare, apare un câmp magnetic rotoric, învârtitor, care se roteşte faţã de
rotor cu viteza unghiularã:
ω 2 2πf 2
= = Ω1 − Ω = Ω 2 . (3.4)
p p
Rotorul având o vitezã unghiularã Ω, în acelaşi sens cu Ω2, rezultã cã, în spaţiu,
câmpul de reacţie rotoric are o vitezã unghiularã:
( Ω 1 − Ω) + Ω = Ω 1 . (3.5)
Având aceeaşi vitezã unghiularã Ω1 ca şi câmpul inductor, în întrefierul maşinii,
prin compunerea celor douã câmpuri (statoric şi rotoric) ia naştere un câmp magnetic
rezultant învârtitor, având viteza unghiularã Ω1. Interacţiunea dintre câmpul magnetic
inductor şi curenţii din înfãşurarea rotoricã determinã apariţia cuplului electromagnetic al
maşinii, care contribuie la echilibrarea cuplului exterior.
Maşina de inducţie nu poate dezvolta cuplu decât dacã turaţia n a rotorului este
diferitã de turaţia n1 a câmpului învârtitor statoric. Pentru cã rotorul şi câmpul învârtitor
statoric nu se rotesc sincron (cu aceeaşi turaţie), maşina de inducţie se mai numeşte şi
maşinã asincronã.
_____________________________________________________________________________________
Turaţia n1 şi viteza unghiularã Ω1 ale câmpului magnetic rotitor statoric se

numesc turaţia sincronã, respectiv, viteza unghiularã sincronã.
Prin definiţie, raportul:
n1 − n Ω1 − Ω (3.6)
s= =
n1 Ω1
reprezintã alunecarea maşinii.
Prelucrând relaţia (3.2), rezultã:
n1 − n
f 2 = p(n1 − n) = p .n1 = f1 .s ,
n1
deci:
f 2 = f1 ⋅ s (3.7)
Relaţia (3.7) exprimã legãtura dintre frecvenţa statoricã, f1, a câmpului inductor şi
frecvenţa curenţilor rotorici, f2, prin intermediul alunecãrii maşinii, s.
3.1.3. Regimurile de funcţionare
Maşina de inducţie poate funcţiona în regim de motor, generator sau frânã,

fiecãrui regim corespunzându-i un domeniu bine determinat pentru valoarea alunecãrii. În
regim de motor, energia electromagneticã
se transmite de la stator la rotor, acesta
efectuând în exterior un lucru mecanic.
Cuplul dezvoltat de maşinã are, în acest
caz, caracterul de cuplu motor. Alunecarea
se caracterizeazã prin valorile 0 < s < 1 .
Într-adevãr, dacã 0 < s <1,
înseamnã cã rotorul se roteşte în acelaşi
sens cu câmpul rotitor inductor, cu turaţia
n < n1 , ca în figura 3.1.
Fig. 3.1.
Corespunzãtor sensului v (vitezei) de mişcare a conductoarelor rotorice în câmpul

magnetic considerat fix în spaţiu, rezultã sensul tensiunii induse şi cel al curentului
rotoric, conform figurii, şi deci sensul forţei electromagnetice. Deci, cuplul M al maşinii
are acelaşi sens ca şi cel al câmpului inductor. Sensul energiei electromagnetice este
îndreptat dinspre stator înspre rotor, respectiv maşina dezvoltã un cuplu motor care
tinde sã roteascã rotorul.
( )
r r r
Sensul energiei electromagnetice este dat de vectorul Poynting: S = E × H dar
r r r r r r
(
F = Q × E şi H ≈ U e , deci sensul este dat şi de cel al produsului vectorial F × U e . )
Regimul de frânã electromagneticã intervine când rotorul primeşte energia
electromagneticã din stator şi din exterior se efectueazã lucru mecanic rotind rotorul.
Aceastã situaţie poate avea loc dacã rotorul se roteşte în sens invers sensului de rotire a
câmpului inductor (s >1), ca în figura 3.2.
Capitolul 3 113
________________________________________________________________________________________
Maşina funcţioneazã în regim de generator dacã sensul energiei electromagnetice

(S) este dinspre rotor în stator, respectiv dacã maşina dezvoltã un cuplu rezistent pentru
echilibrarea cuplului mecanic primit la arbore. Aceastã situaţie are loc în cazul în care
rotorul este rotit din exterior cu n > n1 (fig. 3.3), adicã pentru s < 0. În aceastã situaţie,
maşina absoarbe din reţea energie reactivã pentru magnetizare, de obicei de la o baterie
de condensatoare, debitând energie (putere) activã în reţea .
Fig. 3.2. Fig. 3.3.
3.2. Înfãşurãri de curent alternativ, t.e.m. indusã într-o înfãşurare

de curent alternativ
3.2.1. Înfãşurãri de curent alternativ
3.2.1.1. Generalitãţi
Prin înfãşurare de curent alternativ se înţelege o înfãşurare caracterizatã prin

numãrul de faze m executatã dupã anumite reguli care sã asigure simetria celor m faze.
Elementul fundamental al înfãşurãrii este bobina sau secţiunea, care reprezintã totalitatea
spirelor legate în serie plasate în aceleaşi douã crestãturi. De regulã, bobinele înfãşurãrilor
de curent alternativ se plaseazã în crestãturile sistemului magnetic, repartizate uniform pe
suprafaţa armãturilor respective, motiv din care înfãşurãrile se numesc repartizate sau
distribuite. La maşinile de curent alternativ se întâlnesc mai rar înfãşurãri concentrate
(transformatoare, motoare monofazate etc.)
O bobinã, compusã în general din w spire, are deci douã laturi active
(mãnunchiuri): latura (mãnunchiul) de dus (1) şi cea de întors (2), ca în figura 3.4. Fiecare
fazã este formatã, la rândul ei, din mai multe bobine înseriate. În funcţie de numãrul de
faze m, înfãşurãrile maşinilor de curent alternativ se împart în:
a) înfãşurãri monofazate (m=1);
b) înfãşurãri polifazate (m > 1).
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.4. Fig. 3.5.
O înfãşurare de curent alternativ polifazatã este simetricã atunci când t.e.m.

induse în fazele înfãşurãrii de câmpul magnetic inductor sunt egale ca valoare şi defazate
între ele cu acelaşi unghi 2π / m . Pentru realizarea simetriei înfãşurãrii este necesar ca
bobinele diferitelor faze sã se plaseze simetric în crestãturi. Realizarea înfãşurãrilor de
curent alternativ ca înfãşurãri simetrice este impusã de necesitatea obţinerii în maşinã a
unui câmp magnetic circular.
Dupã numãrul laturilor de bobinã care se gãsesc într-o crestãturã se deosebesc:
- înfãşurãri de curent alternativ într-un strat: cu o singurã laturã de bobinã
în crestãturã (fig. 3.4);
- înfãşurãri de curent alternativ în douã straturi: cu douã laturi de bobinã în
crestãturã (fig. 3.5).
La înfãşurãrile în douã straturi, latura de dus a unei bobine se gãseşte în stratul
superior al crestãturii, iar cea de întors în stratul inferior al altei crestãturi. Deci, o
crestãturã conţine douã laturi aparţinând la douã bobine diferite.
Înfãşurãrile de curent alternativ se reprezintã prin aşa numita schemã de
înfãşurare prin care se înţelege reprezentarea simplificatã a înfãşurãrii rezultate prin
desfãşurarea în plan a suprafeţei armãturii considerate. De regulã, în vederea simplificãrii
schemei de înfãşurare, bobinele se reprezintã ca fiind formate dintr-o singurã spirã.
Calculul unei înfãşurãri de curent alternativ porneşte de la patru elemente:
- numãrul de crestãturi Z care se alege, fiind tipizat în îndrumarele de proiectare,
din considerente constructive (rezistenţã mecanicã, etc.) şi funcţionale (zgomot, armonici
etc.);
- frecvenţa f1 (în standardele europene f1=50 Hz);
- numãrul de faze al înfãşurãrii m;
- turaţia câmpului magnetic învârtitor în întrefier:
60 f 1 f
n1 ( rot/min ) = ; n1 ( rot/s) = 1
p p
unde p este numãrul de perechi de poli.
Pentru realizarea turaţiei necesare câmpului magnetic circular, înfãşurarea trebuie
sã realizeze deci un anumit numãr de poli:
p=1 → n1 = 3.000 rot/min;
Capitolul 3 115
________________________________________________________________________________________
p=2 → n1 = 1.500 rot/min;

p=3 → n1 = 1.000 rot/min;
p=4 → n1 = 750 rot/min.
Pentru maşinile existente la care trebuie înlocuitã înfãşurarea, Z se numãrã, iar
turaţia n1 se alege imediat superioară valorii turaţiei indicate pe plãcuţa de timbru a
maşinii, deoarece la maşinile de curent alternativ n1 ≥ n , în gama de valori indicatã mai
sus.
Deoarece înfãşurarea se distribuie uniform în crestãturi, se calculeazã numãrul de
crestãturi pe pol şi fazã:
Z
q=
2 pm
La înfãşurãrile polifazate sunt bobinate toate crestãturile, în timp ce la cele
monofazate se utilizeazã doar 2/3 din totalul crestãturilor.
Dupã cum q=a sau q=b/c, unde a, b, c sunt numere naturale, iar b şi c prime între
ele, înfãşurãrile de curent alternativ se împart în:
a) înfãşurãri cu q întreg;
b) înfãşurãri cu q fracţionar.
Un alt element necesar reprezentãrii schemei de înfãşurare este deschiderea
bobinei ce poartã denumirea de pas al înfãşurãrii, notat cu y, care reprezintã distanţa
dintre latura (mãnunchiul) de dus şi cea de întors a aceleiaşi bobine, mãsuratã în numãr de
crestãturi. Pasul înfãşurãrii se alege în funcţie de pasul polar τ, mãsurat în numãr de
crestãturi:
Z
τ=
2p
Dacã y = τ, atunci înfãşurarea are pas diametral.
Când y ≠ τ , înfãşurarea este cu pas scurtat ( y < τ )
sau cu pas alungit (mãrit): y > τ .
Se preferã înfãşurãrile cu pas scurtat, la care
lungimea capetelor de bobinã este mai micã, rezultând deci
o economie de material conductor. La aceste tipuri de
înfãşurãri, pasul înfãşurãrii se calculeazã cu relaţia:
⎛Y ⎞ Z
y = ⎜ ⎟⋅
⎝ τ ⎠ 2p
raportul Y / τ alegându-se din îndrumarele de
proiectare.
Schema de înfãşurare se construieşte pe baza aşa-
numitei stele a t.e.m. prin care se înţelege reprezentarea în
planul complex al t.e.m. induse în laturile de bobinã plasate
în cele Z crestãturi.
Câmpul magnetic circular din întrefier induce în
laturile de bobinã aflate în cele Z crestãturi t.e.m. variabile
sinusoidal în timp.
Fig. 3.6
_____________________________________________________________________________________
La un moment dat, tensiunea maximã se va induce în laturile de bobinã ce se

gãsesc în crestãtura din dreptul axei polului magnetic. În laturile de bobinã aflate în
crestãturile vecine, de o parte şi de alta a crestãturii considerate, tensiunile induse au
valori egale între ele, dar mai mici decât tensiunea indusã în latura din axa polului.
În planul complex, aceste tensiuni ( U e 2 şi U en în fig. 3.6) se reprezintã prin
fazori egali ca mãrime cu fazorul tensiunii momentane maxime U e1 însã defazate
înaintea, respectiv în urma acesteia cu acelaşi unghi electric α e . Totalitatea acestor
fazori, pentru o înfãşurare datã, reprezintã steaua t.e.m. a înfãşurãrii respective.
Notând cu t cel mai mare divizor comun între Z şi p, atunci un numãr de t raze ale
stelei t.e.m. au aceeaşi fazã (se suprapun) şi deci steaua t.e.m. are Z/t raze distincte.
Din acest motiv, unghiul de defazaj electric α e , când p ≠ 1 , nu este egal cu
unghiul de decalaj geometric α g dintre douã crestãturi vecine, cele douã unghiuri fiind
legate prin relaţia:
αe = p ⋅ α g ,
360 2π
unde α g = = .
Z Z
Seaua t.e.m. se poate determina uşor dacã se cunosc Z şi p, stabilindu-se mãrimea
t, deci Z/t, respectiv unghiul α e dintre douã crestãturi consecutive.
Executarea schemei de înfãşurare cu ajutorul stelei t.e.m. se bazeazã pe alegerea
judicioasã a razelor ce reprezintã tensiunile induse în laturile de bobinã, aparţinând
diferitelor faze, astfel încât sã se obţinã, prin legarea între ele a bobinelor diverselor faze
tensiuni de faze de valoare maximã, defazate între ele cu 2π / m .
3.2.1.2. Înfãşurãrile de curent alternativ trifazate

Se executã atât într-un strat cât şi în douã straturi. Primele au avantajul cã spaţiul
din crestãturã este mai bine utilizat (izolaţia ocupã un spaţiu mai mic, lipsind izolaţia
dintre straturi) fiind preferate în cazul maşinilor de putere (deci şi gabarit) mai redusã.
Înfãşurãrile în douã straturi au avantajul cã se pot realiza cu pas scurtat fãrã dificultãţi,
motiv din care se utilizeazã pentru maşinile de putere medie şi mare. Shema de înfãşurare
se executã pe baza stelei t.e.m. şi a pasului adoptat pentru înfãşurare.
Indiferent de tipul înfãşurãrii (cu q întreg sau fracţionar, într-un strat sau douã) se
procedeazã la împãrţirea razelor stelei t.e.m. pe cele trei faze astfel încât fiecãrei faze sã-i
revinã acelaşi numãr de raze „de dus“ şi „de întors“, rezultantele generale pe faze sã fie
egale şi defazate între ele cu 2π/3, respectiv sã fie maxime posibile în condiţiile date.
Condiţia de simetrie (tensiuni egale pe faze, defazate între ele cu 2π/3) se poate
satisface dacã:
Z
1) = ÎNTREG , condiţie ce trebuie îndeplinitã indiferent dacã înfãşurarea
m⋅t
este într-un singur strat sau în douã straturi ;
2) la înfãşurãrile într-un singur strat avem Z / 2m = ÎNTREG , iar la cele în douã
straturi Z / m = ÎNTREG .
Capitolul 3 117
________________________________________________________________________________________
În conformitate cu acestea, repartiţia crestãturilor pe faze se face respectând

urmãtoarele reguli:
- Pentru înfãşurãrile într-un strat:
1. Se construieşte steaua t.e.m. în conformitate cu datele maşinii, numerotându-
se razele în ordinea succesiunii crestãturilor.
2. Se alege un grup de Z / 2m raze din steaua t.e.m. astfel ca rezultanta sã fie
maximã. Crestãturile aferente se considerã crestãturi de dus ale primei faze.
3. Se alege un grup de Z / 2m raze cu rezultantã maximã şi pe cât posibil în
opoziţie cu rezultanta primului grup.
Crestãturile aferente se considerã crestãturi de întors ale primei faze.
4. Se alege un grup de Z / 2m raze cu rezultantã maximã, defazatã cu 2π/3 în
urma rezultantei primului grup. Crestãturile aferente se considerã crestãturi de dus ale
fazei a doua.
5. Se procedeazã similar pânã se repartizeazã toate crestãturile.
- Pentru înfãşurãrile în douã straturi:
1. Se construieşte steaua t.e.m. ca la înfãşurãrile într-un singur strat.
2. Se aleg Z / m raze care se împart în douã grupuri cu rezultante maxime şi pe
cât posibil în opoziţie. Crestãturile corespunzãtoare razelor din primul grup constituie
crestãturile de dus, iar cele corespunzãtoare celui de-al doilea grup, crestãturile de întors
pentru prima fazã.
3. Se procedeazã analog cu alte Z / m raze, alese astfel ca rezultanta sã facã
unghiul 2π / m cu rezultanta primei faze
Aceste crestãturi se repartizeazã fazei a doua. Se procedeazã analog pentru
celelalte faze.
Înfãşurãri de curent alternativ trifazate într-un singur strat (q = întreg)
Sunt mai multe posibilitãţi de a executa înfãşurarea dupã modul în care se fac
legãturile frontale. Se deosebesc urmãtoarele tipuri:
a) înfãşurãri în douã etaje, când toate capetele de bobinã se gãsesc în douã
suprafeţe în spaţiu;
b) înfãşurãri în trei etaje, când capetele de bobinã sunt duse în trei suprafeţe în
spaţiu;
c) înfãşurãri cu grupuri de bobine egale (în coroanã);
d) înfãşurãri cu bobine egale şi capete uniform repartizate (în evolventã).
Înfãşurãri într-un strat în douã etaje
Pentru exemplificare, considerãm o maşinã cu urmãtoarele date:

Z = 24; p = 2; m = 3 ⇒ t = 2
Se verificã condiţiile de simetrie ale înfãşurãrii:
Z 24
= = 4 (INTREG )
m.t 3 ⋅ 2
_____________________________________________________________________________________
Z 24
= = 4 (INTREG )
2 m 3 .2
Z 24
Se calculeazã: q = = = 2 crestãturi pe pol şi fazã.
2 pm 2 ⋅ 2 ⋅ 3
Z 24
Se calculeazã = = 12 raze distincte ale stelei t.e.m.
t 2
2π 360 o
Se calculeazã α e = p ⋅ α g = p =2 = 30 o
Z 24
(unghiul dintre douã raze distincte ale stelei t.e.m.)
Z 24
Pasul înfãşurãrii: τ = = = 6 , pasul polar (diametral).
2p 2⋅2
Cu aceste date se poate construi steaua t.e.m. prezentatã în figura 3.7 a.
Se trece la repartizarea crestãturilor pe faze. Se formeazã primul grup de
Z / 2m = 24 / 2.3 = 4 raze, astfel ca rezultanta sã fie maximã, crestãturile corespunzãtoare
acestor raze fiind crestãturile de dus ale primei faze. Se obţine rezultanta maximã dacã se
iau, spre exemplu, razele 1, 2, 13 şi 14. Sunt crestãturile de dus ale primei faze notate cu I
şi cu I ′ s-a notat grupul crestãturilor de întors ale primei faze. Acestea (7, 8, 19 şi 20) s-
au ales astfel încât sã dea o rezultantã maximã şi în opoziţie cu rezultanta grupului I. Se
stabilesc analog (având în vedere ca rezultantele sã fie defazate cu 2π / 3 grade electrice)
razele corespunzãtoare crestãturilor de dus pentru fazele II (razele 5, 6, 17, 18) şi III
(razele 9, 10, 21, 22). Pentru crestãturile de întors ale fazei a doua s-au stabilit razele II ′
(11, 12, 23, 24) cu rezultanta în opoziţie faţã de rezultanta grupului II, iar pentru
crestãturile de întors ale fazei a treia s-au stabilit, în mod asemãnãtor, razele III ′ (3, 4, 15,
16).
Fig. 3.7.
Capitolul 3 119
________________________________________________________________________________________
Ordinea de grupare în bobine a conductoarelor de dus şi de întors plasate în

crestãturile stabilite pentru o fazã nu are efect asupra valorii tensiunii ce se obţine. Este
doar necesar sã se pãstreze acelaşi sens de parcurgere pentru toate conductoarele de dus,
respectiv de întors. Ţinând seama de sensurile indicate pentru tensiuni în steaua t.e.m. şi
executând grupele de q = 2 bobine cu deschideri diferite pentru a putea plasa cele q = 2
capete de bobinã în acelaşi plan, se obţine schema de înfãşurare din figura 3.7 b.
La înfãşurarea în douã etaje, bobinele au deschideri diferite (o bobinã are y = 7 ,
iar cealatã are y = 5 ). Deoarece capetele de bobinã ale grupurilor de bobine aparţinând
diferitelor faze se întretaie, ele nu pot fi realizate în acelaşi plan, trebuind sã se execute în
douã plane diferite. Suprafeţele utilizate sunt: suprafaţa planã perpendicularã pe axa
maşinii, suprafaţa conicã coaxialã cu axa maşinii şi o suprafaţa cilindricã coaxialã, ca în
figura 3.8.
Înfãşurarea trifazatã într-un strat în douã etaje este caracterizatã deci prin faptul
cã, capetele de bobinã sunt plasate în douã plane,
fiecare fazã conţinând alternativ grupuri de bobine
cu capetele de bobinã într-un plan şi grupuri de
bobine cu capetele de bobinã în al doilea plan.
Fig. 3.8.
Aceastã înfãşurare este uşor de executat, nu ocupã prea mult spaţiu, fiind utilizatã
des. Înfãşurarea în douã etaje se poate executa simetric numai dacã „p“ este par. Dacã p
este impar, numãrul de grupuri de q bobine este, de asemenea, impar, ceea ce face
imposibilã repartizarea capetelor de bobinã în douã etaje. Cea mai simplã soluţie în acest
caz este înfãşurarea în trei etaje, la care capetele de bobine ale fiecãrei faze se gãsesc în
câte un plan.
Înfãşurãri într-un strat în trei etaje
Pentru exemplificare considerãm o maşinã cu urmãtoarele date:

Z = 12; p = 1; m = 3 .
Se obţine t = 1 .
Z 12
= = 4 (ÎNTREG )
m ⋅ t 3 ⋅1
Z 12
= = 2 (ÎNTREG )
2m 2 ⋅ 3
Z 12
Se calculeazã: q = = =2
2 pm 2 ⋅ 1 ⋅ 3
Z 12
Se calculeazã; = = 12 raze distincte ale stelei t.e.m.
t 1
2π 360 o
Se calculeazã: α e = p ⋅ α g = p = 1⋅ = 30 o
Z 12
_____________________________________________________________________________________
Z 12
Se calculeazã pasul înfãşurãrii: τ = = =6
2 p 2 ⋅1
Cu datele de mai sus se construieşte fig. 3.9 a, b.
Fig. 3.9.
Capetele de bobinã se duc ca în figura 3.10.
Dezavantajul acestui tip de înfãşurare este cã rezistenţele şi în special
inductivitãţile de dispersie nu mai sunt aceleaşi pentru toate fazele.
Pentru evitarea nesimetriilor, în ceea ce priveşte rezistenţa şi inductivitatea de
dispersie, se utilizeazã înfãşurãri cu grupuri de bobine egale (în coroanã) şi înfãşurãri cu
bobine egale (în evolventã), ca în figura 3.11.a,b.
Z 12
Toate bobinele au acelaşi pas, y = τ = = =6.
2 ⋅ p 2 ⋅1
Fig. 3.10.
Capitolul 3 121
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.11.
Capetele de bobinã, la aceste înfãşurãri, pot fi duse într-unul din modurile arãtate
în figura 3.12.
Fig. 3.12.
Înfãşurãri în douã straturi
Înfãşurãrile în douã straturi se executã cu toate bobinele egale, asemãnãtor

înfãşurãrilor într-un strat în evolventã. La aceste înfãşurãri bobinele au o dechidere doritã
y, de obicei y < τ .La bobinele cu y = τ (diametrale), zonele din cele douã straturi sunt
suprapuse şi în crestãturi sunt laturi de bobine aparţinând aceleiaşi faze, în timp ce la
înfãşurãrile cu pas scurtat (y < τ) şi fracţionare, în crestãturi se plaseazã şi laturi de bobine
aparţinând unor faze diferite.
Repartiţia crestãturilor pe faze se face numai pentru câte un singur strat ca şi la
înfãşurãrile într-un singur strat, cu aceleaşi obiective. Cum latura de întors a bobinei nu
ocupã o crestãturã separat şi se plaseazã în stratul al II-lea la deschiderea y, unei bobine îi
corespunde o singurã razã din steaua t.e.m. ca urmare, cele Z/m raze, aferente unei faze
nu mai este obligatoriu sã fie împãrţite în douã grupuri egale de raze în opoziţie.
Pentru exemplificare se considerã înfãşurarea în douã straturi cu q întreg pentru
maşina cu datele:
Z = 24; p = 2; m = 3
Se obţine t = 2 .
Z 24 Z 24
= = 4 (ÎNTREG ) şi = = 8 (ÎNTREG )
m ⋅t 3⋅ 2 m 3
_____________________________________________________________________________________
Z 24
Se calculeazã q = = =2
2 pm 2 ⋅ 2 ⋅ 3
Steaua t.e.m. este aceeaşi ca la înfãşurarea într-un strat:
Z 24
- numãrul de raze distincte: n = = = 12
t 2
2π 2π π
- unghiul dintre douã raze: α e = p ⋅ α g = = =
Z 24 12
Z 24
Pasul polar: τ = = =6
2p 2⋅2
Se adoptã y = 5 < τ , pas scurtat.
Se reprezintã înfãşurarea (fig. 3.13.), cu observaţia cã pentru a putea distinge cele
douã straturi, cel inferior se traseazã cu linie întreruptã, paralel cu crestãtura.
Fig. 3.13.
3.2.2. T.E.M. indusă în înfăşurarea de curent alternativ
T.e.m. indusă într-o înfăşurare (pe fază), de un câmp magnetic variabil în timp
faţă de ea, reprezintă rezultanta t.e.m. induse în bobinele legate în serie care formează
înfăşurarea (faza) respectivă. Valoarea momentană a t.e.m. induse într-un conductor al
unei bobine oarecare este dată de relaţia:
u ec = B(α, t ) ⋅ l ⋅ v , (3.8)
unde:
v - viteza conductorului în câmpul magnetic;
l - lungimea conductorului;
B - inducţia magnetică.
În regim staţionar v = ct. , corespunzând turaţiei constate a câmpului magnetic
învârtitor al maşinii faţă de înfăşurarea considerată. Deci, tensiunea u ec are în fiecare
moment o valoare proporţională cu inducţia câmpului în care se află conductorul,
respectiv variaţia în timp a tensiunii u ec urmăreşte curba de variaţie spaţială a inducţiei
magnetice.
Viteza conductorului se poate scrie:
v = π ⋅ D ⋅ n = 2 pτn ,
Capitolul 3 123
________________________________________________________________________________________
unde:
n - turaţia câmpului magnetic învârtitor faţă de conductor [rot/sec];
τ - pasul polar.
Expresia (3.8.) devine:
u ec = π ⋅ D ⋅ n ⋅ lB = 2 pτn ⋅ l ⋅ B = 2τ ⋅ p ⋅ n ⋅ l ⋅ B (α, t ) ,
dar: p ⋅ n = f şi rezultă:
u ec = 2 ⋅ f ⋅ τ ⋅ l ⋅ B(α, t ) . (3.9)
Valoarea efectivă a tensiunii uec se poate exprima în funcţie de tensiunea medie:
U ec = k f ⋅ U ecmed , (3.10)
unde kf este un factor de formă, ce
depinde de forma funcţiei periodice
u ec = f (t ) . Valoarea tensiunii medii se poate
obţine din relaţia (3.9), dacă se înlocuieşte
inducţia B(α, t ) prin inducţia medie Bmed
(fig. 3.14).
Fig. 3.14.
Având în vedere că la o repartiţie

constantă a inducţiei magnetice, cum este
cazul în care se consideră inducţia medie, produsul τ⋅l reprezintă suprafaţa străbătută de
câmp, expresia tensiunii efective devine:
U ec = 2k f ⋅ f ⋅ τ ⋅ l ⋅ Bmed = 2k f ⋅ f ⋅ S ⋅ Bmed = 2k f ⋅ f ⋅ Φ .
Maşinile electrice se construiesc în aşa fel încât curba de repartiţie a (3.11)
câmpului magnetic să fie cât mai apropiată de o sinusoidă.
Considerând cazul unei repartiţii sinusoidale a inducţiei pe periferia maşinii (deci
a unei variaţii sinusoidale în timp a tensiunii u ec ), factorul de formă ia valoarea
k f = 1,11 , rezultând:
U ec = 2,22 f ⋅ Φ . (3.12)
Dacă tensiunile u ec au o variaţie în timp sinusoidală, ele pot fi reprezentate sub
forma unor fazori în planul complex. Datorită modului de legare între ele a două
conductoare ce constituie o spiră, tensiunea unei spire este
U es = U ecd − U eci , (3.13)
adică diferenţa geometrică dintre tensiunea conductorului de dus şi a celui de
întors. Dacă pasul înfăşurării este diametral, ca în figura 3.15, cele două tensiuni sunt în
opoziţie, deci tensuinea unei spire va fi:
U es = U ecd − (− U eci ) = 2U ec = 4,44 f ⋅ Φ (3.14)
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.15. Fig. 3.16.
Dacă însă înfăşurarea are pas scurtat (fig. 3.16), valoarea tensiunii U es este
mai mică:
U ecd = U eci
Din ΔABC rezultă:
U es = AB cos γ; AB = 2u ec
β
u es = 2U ec ⋅ cos
2
U es = 2U ec ⋅ k s (3.15)
unde ks - factor de scurtare.
β
k s = cos , dacă y = τ (pas diametral), k s = 1 .
2
Tesiunea unei bobine formată din w spire legate în serie se poate exprima sub
forma:
U eb = w ⋅ U es = w ⋅ 4,44 ⋅ f ⋅ k s Φ (3.16)
Unghiul β se poate exprima în funcţie de pasul polar şi pasul înfăşurării (vezi
fig. 3.16):
2π
β = π − αe = π − p ⋅ ; dar: πD = 2 pτ = Zy
Z
deci:
2 pτ
Z=
y
Rezultă:
2π τ− y
β = π− p⋅ = ⋅π,
2 pτ τ
y
Factorul de scurtare devenind:
(3.17)
Capitolul 3 125
________________________________________________________________________________________
τ− y π ⎛π y π⎞ y π
k s = cos ⋅ = cos⎜ − ⋅ ⎟ = sin ⋅
τ 2 ⎝2 τ 2⎠ τ 2
Bobinele unei faze nu se găsesc în aceeaşi poziţie relativă faţă de câmpul

magnetic, datorită plasării lor în crestături diferite (fig. 3.17). Ca urmare, tensiunile celor
q bobine aparţinând unei faze, care se găsesc sub o pereche de poli, vor fi defazate între
ele şi tensiunea rezultantă corespunzătoare acestor bobine legate în serie apare ca suma
fazorială a celor q tensiuni (fig. 3.18).
Fig. 3.17.
Fig. 3.18.
_____________________________________________________________________________________
Valoarea tensiunii grupului de q bobine legate în serie se deduce cu ajutorul

figurii 3.18:
ΔOPR
3α qα
OR = OP sin = OP sin (q = 3 în acest caz)
2 2
qα
OA = U eqb = 2OR = 2OP sin
2
ΔOPS
α
OS = OP sin
2
α
U eb = 2OS = 2OP sin
2
U eb
Rezultă: OP =
α
2 sin
2
tensiunea grupului de bobine va fi:
qα
sin
qα U eb qα 2
U eqb = 2 ⋅ OP ⋅ sin = 2⋅ ⋅ sin = U eb
2 α 2 α
2 sin sin
2 2
qα
sin
U eqb = q ⋅ U eb ⋅ 2
α
q sin
2
Dacă unghiul electric de defazaj α , ar fi zero, adică cele q bobine înseriate s-ar
găsi în aceeaşi crestătură, respectiv în aceeaşi poziţie faţă de câmpul magnetic, tensiunea
U eqb = qU eb . Datorită repartizării celor q bobine în crestături diferite, U eqb se micşorează
faţă de cazul α = 0 , factorul final de reducere fiind:
qα
sin
kr = 2
α (3.18)
q sin
2
Acest factor se numeşte factor de repartizare.
Faza înfăşurării de curent alternativ este realizată prin înserierea a p grupuri de
bobine ce se găsesc faţă de perechea de poli respectivă, într-o poziţie identică. Prin
urmare, tesiunea de fază este:
U e = p ⋅ U eqb ⋅ k r
U e = p ⋅ q ⋅ 4,44 ⋅ f ⋅ k s ⋅ w ⋅ Φ ⋅ k r
U e = 4,44 ⋅ p ⋅ q ⋅ w ⋅ k s ⋅ k r ⋅ f ⋅ Φ
Capitolul 3 127
________________________________________________________________________________________
în care: p ⋅ q ⋅ w = W - numărul total de spire al fazei considerate.

Notând: k s ⋅ k r = k B , avem:
U e = π 2 f1 ⋅ k B1 ⋅ W ⋅ Φ
(3.19)
U e = 4,44 ⋅ f ⋅ k B ⋅ W ⋅ Φ
Sub una din cele două forme ale relaţiei (3.19.) s-a exprimat tensiunea indusă pe
o fază; în relaţii kB reprezentând factorul de înfăşurare, sau factorul de bobinaj, care ţine
seama de repartizarea spirelor înfăşurării în crestături şi de pasul adoptat, deci de modul
de realizare a înfăşurării.
Expresia tensiunii Ue s-a stabilit în ipoteza că toate bobinele au aceeaşi
deschidere. Se poate demonstra riguros că ea este valabilă şi dacă cele q bobine pe
perechea de poli se execută cu deschideri diferite, în vederea plasării capetelor lor de
bobină în acelaşi plan.
Explicaţia constă în faptul că, succesiunea în care sunt legate între ele
conductoarele de sens contrar ale înfăşurării nu influenţează valoarea t.e.m. rezultante.
Când curba de repartiţie spaţială a inducţiei este diferită de o sinusoidă (conţine
armonici superioare) t.e.m. indusă în faza înfăşurării de curent alternativ este rezultanta
t.e.m. induse de fiecare armonică a inducţiei magnetice în parte. În asemenea cazuri,
aproape întotdeauna, curba de repartiţie a inducţiei magentice este o funcţie impară şi
deci conţine numai armonici de ordin impar.
Valoarea efectivă a t.e.m. induse va fi:
U = U 2 + U 2 + U 2 + ... (3.20)
e e1 e3 e5
unde 1,3,5… reprezintă ordinul armonicii inducţiei magnetice căreia îi

corespunde t.e.m. respectivă. Tensiunea de ordinul ν are aceeşi formă ca şi tensiunea
indusă de armonica fundamentală adică: U eν = 4,44 ⋅ f ν ⋅ k Bν ⋅ W ⋅ Φ ν , în care (vezi fig.
3.19)
τ
U eν = τ ν ⋅ l ⋅ Bνmed = l ⋅ Bνmed
ν
f ν = pν ⋅ n = ν ⋅ p ⋅ n = ν ⋅ f1
y π
k s = sin ν ⋅ ;
τ 2
Fig. 3.19.
_____________________________________________________________________________________
Prin urmare:
2 2 2 2
⎛U ⎞ ⎛U e5 ⎞ ⎛k B ⎞ ⎛ k B 5 B5 ⎞
U e = U e 1 1 + ⎜⎜ e 3 ⎟ +⎜ ⎟ + ... = U e 1 1 + ⎜ B 3 3 ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ + (3.21)
⎟ ⎜U ⎟ ⎜k B
⎝ U e1 ⎠ ⎝ e1 ⎠ ⎝ B1 1 ⎠ ⎝ k B1 B1 ⎠
…
unde: B1, B3, … reprezintă amplitudinea armonicii respective a inducţiei. În cazul
funcţiilor sinusoidale, raportul valorilor medii este egal cu cel al valorilor maxime.
τ
4,44 ⋅ 3 ⋅ f1 ⋅ k B 3 ⋅ W ⋅ l ⋅ B3
U e3 3 k ⋅B
= = B3 3
U e1 4,44 ⋅1 ⋅k B1 ⋅ W ⋅ τ ⋅ l ⋅ B1 k B1 ⋅ B1
De obicei se cunoaşte fluxul total:
⎛ Φ Φ ⎞
Φ = Φ 1 + Φ 3 + Φ 5 + ... = Φ 1 ⎜⎜1 + 3 + 5 + ... ⎟⎟
⎝ Φ1 Φ1 ⎠
S
Φ ν = S ν ⋅ Bν = ⋅ Bν
ν
τ S
Sν = τν ⋅ l = ⋅ l =
ν ν
Fluxul total va fi:
⎛ B B ⎞
Φ = Φ1 ⎜⎜1 + 3 + 5 + ... ⎟⎟
⎝ 3B1 5B1 ⎠
dar, Φ 1 este necunoscut, putând fi exprimat:
Φ
Φ1 =
B3 B
1+ + 5 + ...
3B1 5B1
Rezultă:
Φ
U e1 = 4,44 ⋅ f1 ⋅ k B1 ⋅ W (3.22)
B3 B
1+ + 5
3B1 5B1
Înlocuind expresia lui Ue , în (3.21) rezultă expresia tensiunii induse în

înfăşurarea de curent alternativ :
2 2
⎛k ⋅B ⎞ ⎛k ⋅B ⎞
1 + ⎜⎜ B 3 3 ⎟⎟ + ⎜⎜ B 5 5 ⎟⎟ + ⋅ ⋅ ⋅
⎝ k B1 ⋅ B1 ⎠ ⎝ k B1 ⋅ B1 ⎠
U e = 4,44 ⋅ f1 ⋅ k B1 ⋅ W ⋅ Φ ⋅
B B B
1+ 3 + 5 + 7 + ⋅⋅⋅
3B1 5 B1 7 B1
(3.23)
Capitolul 3 129
________________________________________________________________________________________
3.2.3. Solenaţia unei înfăşurării de curent alternativ.
În înfăşurările electrice, câmpurile magnetice se produc practic numai prin

intermediul curenţilor electrici de conducţie. Din legea circuitului magnetic aplicată unei
linii de câmp magnetic, se obţine expresia tensiunii magnetomotoare Umm,
corespunzătoare acestei linii, numai în funcţie de solenaţii.
Prin urmare:
− −
∫
U mm = H d l = ∑θ k
în care θ k este solenaţia înfăşurării k.

Să considerăm cazul unei maşini tetrapolare (fig.3.20). Pentru fiecare pereche de
poli se consideră câte o singură linie de câmp magnetic. Pentru cele două perechi de poli
ai maşinii din figura 3.20 considerăm liniile de câmp magnetic Γ1 respectiv
Γ2 .Tensiunea magnetomotoare a întregii maşini e data de:
∫
U mm = Hdl + Hdl .
Γ1
∫
Γ2
(3.24)
Deoarece trebuie să se ţină seama de toţi polii maşinii considerând o singură

curbă Γ care constă din curbele Γ1 si Γ2 , în general câte una pentru fiecare pereche de
poli, şi notând cu θ solenaţia rezultantă
corespunzătoare curbei Γ se obţine:
U mm = θ .
(3.25)
Curba Γ are o formă dependentă de linia
de câmp la care se referă şi străbate întrefierul
maşinii de 2p ori. Ea trece atât prin mediul
feromagnetic, cât şi nemagnetic(întrefier). Prin
urmare se poate scrie:
⎛ U ⎞
U mm = U mmFe + U mmδ = U mmδ ⎜⎜1 + mmFe ⎟⎟
⎝ U mmδ ⎠
(3.26)
Se notează cu :
U mmFe
ks = 1 + , (3.27)
U mmδ
şi se numeşte factor de saturaţie. Fig. 3.20.
Dacă maşina este nesaturată, k s are o valoare foarte apropiată de 1. Cu cât
saturaţia maşinii e mai pronunţată, cu atât k s are valori mai mari. Valorile lui k s depind
de tipul maşinii. La maşinile asincrone are valori între 1,5 si 2,5.
Prin urmare se poate scrie că:
U mm = k s ⋅ U mmδ . (3.28)
Deoarece maşinile electrice sunt simetrice, rezultă:
_____________________________________________________________________________________
U mmδ = 2 pH δ ⋅ δ ' = 2 pH δ k δ δ , (3.29)

unde kδ este un factor care ţine seama de prezenţa crestăturilor numit, factor de
întrefier (sau factorul lui Carter); întrefierul real al maşinii pentru curba considerată; δ '' -
un întrefier de calcul, mai mare decât cel real, din cauza prezenţei crestăturilor.
Cum Bδ = μ 0 H δ avem:
μ0θ μ θ
Bδ = = 0 '' (3.30)
2 pk s ⋅ k δ ⋅ δ 2 pδ
unde δ ′′ reprezintă întrefierul total de calcul în care se ţine seama şi de saturaţia

circuitului magnetic al maşinii.
În consecinţă, dacă se cunoaşte solenaţia totală θ a maşinii pentru o curba Γ
dată, caracterizată prin poziţia punctului prin care curba Γ străbate întrefierul, se poate
determina valoarea inducţiei magnetice în întrefier , în punctual considerat.
Curba care reprezintă variaţia lui θ de-a lungul pasului polar se numeşte curba
solenaţiei. Dacă se cunoaşte în fiecare punct, în lungul pasului polar, solenaţia
corespunzătoare fiecărei înfăşurări, se poate determina solenaţia rezultantă θ şi deci
inducţia din întrefier. Determinarea solenaţiei unei înfăşurări se poate face grafic şi
analitic. Consideram doua crestături cu conductoare plasate în ele şi străbătute de curenţi
electrici (fig.3.21)
Atât timp cât punctul P al curbei Γ pentru care se consideră solenaţia se găseşte
pe suprafaţa dintelui înspre întrefier, solenaţia nu se modifică şi ea se reprezintă printr-o
dreapta paralelă cu o axa de referinţă.
Solenaţia începe să se modifice în momentul în care punctual considerat ajunge
în dreptul conductorului, spre exemplu în P ' . Curba de variaţie a solenaţiei în acest
domeniu depinde de forma conductorului şi de repartiţia densităţii curentului electric pe
suprafaţa secţiunii lui. În ipoteza unui conductor de secţiune dreptunghiulară şi densitate
a curentului electric constantă, în dreptul conductorului are loc o variaţie liniară a
solenaţiei, reprezentată în figura 3.21 de dreapta 1.
În studiul maşinilor electrice, se face o simplificare la determinarea solenaţiei,
admiţându-se că conductoarele dintr-o crestătură sunt concentrate în axa ei, ceea ce revine
la a admite crestături de lăţime infinit de mică. În acest caz, curba solenaţiei are o variaţie
bruscă în axa crestăturii şi este reprezentată de curba 2, dusă cu linie întreruptă.
Capitolul 3 131
________________________________________________________________________________________
Fig.3.21.
3.2.3.1. Determinarea solenaţiei pe cale analitică

În cazul înfăşurărilor întregi, simetrice, se poate determina analitic expresia
amplitudinii unei armonice oarecare a solenaţiei, în mod similar cum s-a procedat cu
t.e.m. indusă. Pentru înfăşurările fracţionare, trebuie să se considere înfăşurarea pe un
număr de perechi de poli, după care se repetă repartiţia crestăturilor pe faze.
Considerăm cazul unei înfăşurări întregi, într-un singur strat, crestăturile fiind
astfel repartizate încât sa se obţină tensiuni maxime pe cele m faze (J= τ ; înfăşurare cu
pas diametral). În ipoteza unor curenţi simetrici sinusoidali în timp, pentru o faza λ ,
putem scrie :
⎡ 2π ⎤
iλ = 2 I sin ⎢ωt − (λ − 1) ⎥ (3.31)
⎣ m⎦
Pentru o singură spiră pe perechea de poli, solenaţia pe pol are o repartiţie
dreptunghiulară şi este (fig. 3.22) :
θ sλ (x λ ; t ) iλ
= . (3.32)
2p 2
Solenaţia pe pol se poate descompune în serie Fourier, existând numai
armonicele impare. Prin urmare, expresia amplitudinii armonicei de ordinul υ , a
solenaţiei θ sλυ (t ) corespunzătoare unei spire parcurse de curentul iλ va fi:
τ
2 iλ x 4p
θ sλυ (t ) = 2 p ∫ sin υ λ π ⋅ dx = iλ . (3.33)
τ0 2 τ υπ
Pentru amplitudinea armonicei de ordinul υ a solenaţiei corespunzătoare unei
bobine, cu ω spire, a fazei λ se obţine:
4 pw
θ bλυ (t ) = iλ , (3.34)
υπ
iar solenaţia corespunzătoare celor q bobine pe perechea de poli, deci a întregii
faze λ , va fi:
_____________________________________________________________________________________
4 1
θ λυ (t ) = q ⋅ k bυ ⋅ θ bλυ (t ) =
⋅ W ⋅ k bυ ⋅ iλ , (3.35)
π υ
în care W = p ⋅ q ⋅ w – numărul de spire al unei faze.
Când se însumează n
curbe sinusoidale cu aceeaşi
amplitudine, perioadă şi
decalate între ele două câte
două cu acelaşi unghi
rezultanta trece prin zero la
mijlocul distanţei dintre
trecerile prin zero ale primei şi
ultimei sinusoide.
Fig. 3.22.
În cazul zonei compuse din q crestături, trecerea prin zero are loc la mijlocul
zonei. Alegem în acest punct originea de la care se măsoară distanţa x (fig.3.23).
Fig.3.23.
Valoarea momentană a solenaţiei armonică de ordinul υ corespunzătoare fazei
λ în punctul P din întrefier, situat la distanţa xλ de originea Oλ se poate scrie sub forma:
xλ 4 2 1 x ⎡ 2π ⎤
θ λυ (x; t ) = θ λυ (t )sin υ π= ⋅ W ⋅ k bυ I sin υ λ π ⋅ sin ⎢ωt − (λ − 1) ⎥ (3.3
τ π υ τ ⎣ m⎦
6)
Notând cu :
4 2 1
θ fυ = ⋅ W ⋅ k bυ ⋅ I , (3.37)
π υ
care reprezintă amplitudinea solenaţiei armonică de ordinul υ corespunzătoare
unei faze, se obţine :
x ⎡ 2π ⎤
θ λυ (x; t ) = θ fυ sin λ π ⋅ sin ⎢ωt − (λ − 1) ⎥ (3.38)
τ ⎣ m⎦
Având în vedere că între punctele origine, corespunzătoare a două faze
2τ
consecutive, avem o distanţă de , în conformitate cu fig.3.24.
m
Capitolul 3 133
________________________________________________________________________________________
rezultă ca între x, distanţa punctului P de la originea O1, corespunzătoare primei

faze şi xλ , avem relaţia:
2τ
xλ = x − (λ − 1) . (3.39)
m
Cu acesta (3.38) devine:
⎡ x 2π ⎤ ⎡ 2π ⎤
θ λυ (x; t ) = θ fυ sin ⎢υ π − υ(λ − 1) ⎥ ⋅ sin ⎢ωt − (λ − 1) ⎥ =
⎣ τ m⎦ ⎣ m⎦
θ fυ ⎧ ⎡ x 2π ⎤
= ⎨cos ⎢υ π − ωt − (υ − 1)(λ − 1) ⎥ −
2 ⎩ ⎣ τ m⎦
⎡ x 2π ⎤ ⎫
− cos ⎢υ π + ωt − (υ + 1)(λ − 1) ⎥ ⎬ . (3.40)
⎣ τ m ⎦⎭
Fig.3.24.
Valoarea momentană a solenaţiei armonică de ordinul υ , pentru toate cele m

faze va fi :
m
m ⎡ x π⎤
∑
θ λυ (x; t ) =
λ =1
θ λυ (x; t ) = k BI θ fυ ⋅ cos ⎢υ π − ωt − (υ − 1)(m − 1) ⎥ −
2 ⎣ τ m ⎦
m ⎡ x π⎤
− k BII θ fυ cos ⎢υ π − ωt − (υ + 1)(m − 1) ⎥ , (3.41)
2 ⎣ τ m⎦
unde:
π
sin m(υ − 1)
k BI = m ;
π
m ⋅ sin (υ − 1)
m
π
sin m(υ + 1)
k BII = m . (3.42)
π
m ⋅ sin (υ + 1)
m
_____________________________________________________________________________________
Numărătorii lui k BI si k BII sunt întotdeauna nuli, deoarece este un număr întreg.
Acesta înseamnă că aceşti factori pot fi diferiţi de 0, numai atunci când şi numitorii lor
sunt nuli.
Pentru :
υ = K ⋅ m +1 , (3.43)
se obţine:
k BI = 1 şi k BII = 0 , (3.44)
prin urmare :
⎛ x ⎞
θ υ (x; t ) = θ υ cos⎜ υ π − ωt ⎟ , (3.45)
⎝ τ ⎠
unde:
2 2 m
θυ = W ⋅ k bυ ⋅ I . (3.46)
π υ
Expresia (3.45). reprezintă o undă armonică de ordinul υ , cu amplitudinea θυ

n1
care se roteşte în sensul succesiunii fazelor cu turaţia nυ = , unde n1 este turaţia undei
υ
armonice fundamentale.
Pentru:
υ = Km − 1 (3.47)
Se obţine:
k BI = 0 şi k BII = 1 , deci:
⎛ x ⎞
θ υ (x; t ) = −θ υ ⋅ cos⎜ υ π + ωt ⎟ , (3.48)
⎝ τ ⎠
care este o undă rotitoare în sens invers succesiunii fazelor, iar în rest cu aceleaşi
proprietăţi ca şi unda directă. Pentru toate celelalte valori ale lui υ care nu corespund
condiţiei υ = K ⋅ m ± 1 , se obţine k BI = k BII = 0 şi în consecinţă nu există alte armonice
ale solenaţiei. În concluzie, solenaţia unei înfăşurări m –fazate, într-un singur strat, prin
care trec curenţi sinusoidali simetrici, m – fazaţi, constă într-o infinitate de unde rotitoare
n
cu turaţia n υ = 1 , cu amplitudinea θυ dată de (3.46), dintre care armonicele de ordinul
υ
υ = K ⋅ m + 1 rotesc direct iar cele de ordinul υ = K ⋅ m − 1 rotesc invers succesiunii
fazelor maşinii .
În cazul unei înfăşurări întregi în două straturi cu pasul y diferit de τ , solenaţia
rezultantă se obţine prin suprapunerea solenaţiilor corespunzătoare celor două straturi.
Se constată că, în acest caz, distanţa între originile OI si OII , corespunzătoare
celor două straturi (fig.3.25.), este τ − y . Însumând solenaţiile armonice de aceleaşi
ordine pentru ambele straturi, se obţine o undă rezultantă cu amplitudinea de :
2 2 m
θυ kb ⋅ W ⋅ I . (3.49)
π υ
Capitolul 3 135
________________________________________________________________________________________
În cazul particular al armonicei fundamentale solenaţia rezultantă a înfăşurării va

fi:
2 2
θ1 = m ⋅ k b ⋅ W ⋅ I ≈ 0,9 ⋅ m ⋅ k b ⋅ W ⋅ I . (3.50)
π
În care : kb – factorul de bobinaj al înfăşurării
W –numărul de spire a unei faze
m – numărul de faze al înfăşurării.
În cazul particular al maşinilor trifazate (m=3), toate armonicele solenaţiei cu
ordinul υ =1,7,13,19, …rotesc direct şi cele cu υ =5,11,17,23, … se rotesc în sens
invers.
Fig. 3.25.
3.3. Rotorul echivalent al maşinii asincrone.E cuaţiile de funcţionare în

regim
staţionar. Diagrame fazoriale. Scheme echivalente
3.3.1. Rotorul echivalent al maşinii asincrone
Tensiunea indusă în faza înfăşurării rotorului este dată (vezi § 3.2.2) de expresia:
U e = 4,44 ⋅ f ⋅ k B ⋅ Φ ⋅ W , (3.51)
în care se va atribui mărimilor W, f şi kB indicele 2 (rotorul fiind asimilat
secundarului transformatorului):
U e 2 s = 4,44 ⋅ f 2 ⋅ k B 2W2 ⋅ Φ ,
unde: (3.52)
n −n
f 2 = (n1 − n ) p = 1 n1 p = s ⋅ f1 .
n1 (3.53)
Relaţia (3.53) exprimă frecvenţa tensiunii secundare prin intermediul
_____________________________________________________________________________________
frecvenţei primare, factorul de proporţionalitate fiind alunecarea maşinii. Din acest motiv,
frecvenţa rotorică se numeşte şi frecvenţă de alunecare. Înlocuind pe f2 în expresia lui
Ue2 avem:
U e 2 s = 4,44 ⋅ f1 ⋅ k B 2 ⋅ W2 ⋅ Φ ⋅ s = s ⋅ U e 2 . (3.54)
În relaţia (3.54) Ue2 reprezintă tensiunea care se induce în faza rotorică dacă
rotorul este imobil ( n = 0 ) şi deci frecvenţa rotorică este egală cu cea statorică. Circuitul
rotoric fiind închis, în fazele înfăşurării rotorului se stabilesc curenţii i2s, de aceeaşi
frecvenţă ca şi Ue2s. Corespunzător acestor curenţi, în afară de liniile câmpului util (pe
care îl notăm cu Ψu2 ), ce induce în fazele rotorice t.e.m. Ue2s, vor apărea şi linii ale unui
câmp de dispersie. Folosind notaţiile utilizate la transformator, Ψσ 2 şi Lσ2 , pentru fluxul
de dispersie şi inductivitatea de dispersie, respectiv cu R2 rezistenţa totală a circuitului
rotoric, observând că tensiunea U 2 = 0 (scurtcircuit), ecuaţia tensiunilor secundare
rezultă:
−
d
dt
( )
Ψu 2 + Ψσ 2 = R2 ⋅ i 2 s ;
(3.55)
d
− Ψu2 = u e2 s ,
dt (3.56)
d di 2 s
− Ψσ 2 = u e 2σ = − Lσ 2 . (3.57)
dt dt
( Ψσ 2 = L σ 2 ⋅ i 2 s )
Cele trei relaţii de mai sus conduc la relaţia:
di (3.58)
u e2 s = R2 ⋅ i 2 s + Lσ 2 ⋅ 2 S .
dt
Dacă tensiunea şi curentul variază sinusoidal în timp, ecuaţia tensiunilor se poate
scrie sub forma fazorială:
U e = R2 s ⋅ I 2 s + jX 2 s I 2 s ,
2s
(3.59)
unde:
X 2 s = ω 2 ⋅ Lσ 2 .
Sub altă formă, ecuaţia (3.59) devine:
U e2 s = (R2 + jX 2 s )I 2 s = Z 2 s I 2 s . (3.60)
Valoarea curentului rotoric este:
U e2 s U e2 s
I 2s = = . (3.61)
Z 2s + (ω 2 Lσ 2 )
2
R22
Rotorul real al maşinii, care se roteşte, poate fi înlocuit cu un alt rotor, imobil faţă
de stator, care are aceeaşi solenaţie (deci primeşte din stator aceeaşi putere), acelaşi
defazaj între tensiunea indusă şi curent, aceeaşi energie magnetică a câmpului magnetic
ca şi rotorul real. Rotorul echivalent fiind imobil, frecvenţa tensiunilor şi curenţilor este
aceeaşi ca şi a mărimilor statorice. Pentru determinarea mărimilor corespunzătoare
rotorului echivalent, considerăm ecuaţia (3.59) scrisă sub forma:
U e2 s = s ⋅ U e2 = (R2 + jsX 2 ) I 2 s . (3.62)
Capitolul 3 137
________________________________________________________________________________________
S-a considerat:
X 2 S = s ⋅ X 2 = 2π ⋅ f 2 Lσ 2 = s 2πf1 Lσ 2 .
şi dacă relaţia (3.62) se împarte cu alunecarea, se obţine:
⎛R ⎞ (3.63)
U e 2 = ⎜ 2 + jX 2 ⎟ I 2 = Z 2 I 2 .
⎝ s ⎠
În relaţia (3.63) s-a omis indicele s la curent, deoarece tensiunii U e2 , de
frecvenţă f1, îi va corespunde un curent de aceeaşi frecvenţă. Ecuaţiei (3.63) îi corespunde
un circuit electric format din impedanţa Z 2 , cu U e2 ca tensiune la borne, prin care se
stabileşte curentul I 2 .
Termenul R2 / s se poate scrie sub forma:

R2 1 1− s
= R2 ⋅ − R2 + R 2 = R2 + R2
s s s
deci se poate descompune într-o rezistenţă R2 independentă de alunecare şi
1− s
rezistenţa R2 dependentă de alunecare (fig. 3.26).
s
Schema electrică stabilită arată că rotorul echivalent al maşinii de inducţie poate
fi asimilat cu secundarul unui transfomator, care ar fi încărcat peste o rezistenţă exterioară
1− s
R2 .
s
Această observaţie este
importantă prin faptul că duce la
concluzia că teoria maşinii de inducţie
este de fapt teoria generalizată a
transformatorului, maşina de inducţie
reprezentând un transformator
generalizat, în care, pe lângă
transformarea tensiunilor şi curenţilor, Fig. 3.26.
are loc şi transformarea frecvenţei.
3.3.2. Ecuaţiile maşinii de inducţie în regim staţionar
În cazul regimului staţionar sinusoidal, ecuaţiile de funcţionare pot fi stabilite

simplu, având în vedere asemănarea care există între maşina de inducţie la care rotorul a
fost redus la frecvenţa statorică (rotorul echivalent) şi transformator. Datorită acestei
asemănări, ecuaţiile maşinii de inducţie rezultă din cele ale transformatorului, cu
observaţia că la maşina de inducţie apar modificările:
1− s
a) u 2 = R2 i2
s
b) în relaţiile dintre t.e.m., numerele de spire W1 şi W2 trebuie înlocuite cu
numerele de spire efective kb1 W1 şi kb2 W2, cărora le corespund tensiunile u e1 şi u e2 ;
_____________________________________________________________________________________
c) având în vedere că t.m.m. rotitoare a unei înfăşurări polifazate (m - fazate) are

expresia:
2 2
θ= mk b ⋅ W ⋅ I ≅ 0,9mk b ⋅ W ⋅ I
π
în ecuaţia t.m.m. urmează ca W1I1 şi W2I2 să fie înlocuite cu 0,9m1kb1W1I1,
respectiv 0,9m2kb2W2I2. Rezultă deci ecuaţiile de funcţionare ale maşinii de inducţie sub
formă fazorială:
U 1 = R1 I 1 + jX 1 I 1 − U e1 (3.64)
1− s
− I 2 R2 = R 2 I 2 + jX 2 I 2 − U e 2 (3.65)
s
U e1 = − Z m ⋅ I 10 (3.66)
k b1W1U e 2 = k b 2W2 U e1 (3.67)
m1k b1W1 I 10 = m1k b1W1 I 1 + m2 k b 2W2 I 2 (3.68)
I10 reprezintă curentul din fazele statorice care produce acelaşi câmp magnetic
principal ca şi curenţii I1 şi I2.
Similar curentului I10 din cazul transformatorului, acest curent reprezintã curentul
de mers în gol, corespunzãtor situaţiei în care prin secundar (rotor) nu se transmite putere
k W
utilã. Raportul k e = b1 1 se numeşte raport de transformare al tensiunilor, iar raportul
k b 2W2
mk W
k i = 1 b1 1 se numeşte raport de transformare al curenţilor.
m2 k b 2W2
ki
m2 = m2 ' = m1 .
ke
Cu aceasta, ecuaţiile de funcţionare devin:
U 1 = R1 I 1 + jX 1 I 1 − U e1
1− s
− I 2 R2 = R 2 I 2 + jX 2 I 2 − U e 2
s
R
U e 2 = 2 I 2 + jX 2 I 2
s (3.69)
U e1 = − Z m ⋅ I 10
U e1 = k e U e 2
1
I 10 = I 1 + I2
ki
Ca şi la transformator, rotorul poate fi redus la stator punând:
1
I ′ 2 = I 2 ; U ′ e 2 = k e U e 2 = U e1 ; Z ′ 2 = k e k i Z 2 (3.70)
ki
În baza relaţiilor de mai sus, ecuaţiile de funcţionare devin:
Capitolul 3 139
________________________________________________________________________________________
U 1 = R1 I 1 + jX 1 I 1 − U e1 ⎫
⎪
⎛ R'2 ' ⎞ ' ' ' ⎪
U e 2 = ⎜⎜ + jX 2 ⎟⎟ I 2 = Z 2 I 2 ⎪
'
⎝ s ⎠ ⎬.
' ⎪
U e1 = U e 2 = − Z m ⋅ I 10 ⎪
'
I 10 = I 1 + I 2 ⎪
⎭
Sistemul (3.70) reprezintã ecuaţiile maşinii de inducţie cu rotor echivalent şi
având aceleaşi înfâşurãri (cu aceleaşi numere de spire, acelaşi numãr de faze, aceiaşi
factori de bobinaj) în stator şi rotor.
3.3.3. Diagrame fazoriale. Scheme echivalente
Ecuaţiile care definesc funcţionarea maşinii de inducţie în regim sinusoidal cu

rotorul echivalent (rotorul redus la stator), pot fi reprezentate grafic în planul complex,
obţinându-se astfel diagrama fazorialã a maşinii de inducţie cu rotorul echivalent.
Construcţia ei se face pe principii asemãnãtoare celor de la transformator.
În regimul normal de funcţionare, alunecarea are valori mici şi anume:
s = 0,02 ÷ 0,06
Acest lucru rezultã simplu, observând cã puterea din rotor:
R P 1− s 2
P = m 2 2 I 22 = Cu 2 = m 2 R2 I 22 + m 2 R2 I 2 = PCu 2 + Pm
s s s
reprezintã suma dintre puterea consumatã prin efect Joule în înfãşurare şi puterea
mecanicã la arbore. Pentru ca maşina sã lucreze cu randament ridicat, ea se
dimensioneazã astfel încât pierderile PCu2 sã fie cât mai mici în raport cu puterea la
arbore, respectiv cu puterea P transmisã prin întrefier (numitã putere electromagneticã
sau interioarã) deci alunecarea:
P
s = Cu 2
P
sã fie micã.
Pentru maşinã realã, cu rotorul în mişcare, având mãrimi cu frecvenţe diferite în
stator şi în rotor, diagrama fazorialã trebuie fãcutã în douã plane diferite, câte unul pentru
fiecare frecvenţã. Pentru rotor, diagrama fazorialã se construieşte în baza relaţiei:
U e 2 s = s ⋅ U e 2 = (R2 + jsX 2 )I 2 s (3.71)
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.27.
Deoarece alunecarea are valori mici, curentul I 2 s este aproape în fazã cu
U e 2 s (U e 2 s ≅ R2 I 2 s ) . Considerând aceeaşi axã de referinţã în planul complex, diagrama
fazorialã a rotorului real diferã dupã cum s > 0 sau s < 0 (fig. 3.27).
În cazul rotorului echivalent, frecvenţele statorice şi rotorice fiind egale,
diagramele fazoriale ale ambelor pãrţi ale maşinii pot fi reprezentate în acelaşi plan (fig.
3.28).
' ' '
În cazul s > 0 , I 2 este „aproape“ în fazã cu U e 2 , iar când s < 0 , I 2 este
'
„aproape“ opus lui U e 2 .
Ţinând seama cã maşina de inducţie cu rotor echivalent se comportã ca un
transformator încãrcat peste o impedanţã de valoare:
1− s
Z 2' = R2' ,
s
Fig. 3.28.
Capitolul 3 141
________________________________________________________________________________________
schemele echivalente se pot construi pe baza schemelor echivalente ale

transformatorului, în care impedanţa de sarcinã se înlocuieşte prin rezistenţa
1− s
variabilã R2' , ca în figurile 3.29 şi 3.30.
s
Fig. 3.29.
Fig. 3.30.
3.4. Cuplul electromagnetic al maşinii de inducţie
Pentru stabilirea expresiei cuplului maşinii de inducţie se pleacã de la expresia

puterii interioare (electromagnetice) Pi:
Pi = m2' ⋅ U e' 2 ⋅ I 2' cos Ψ2 , (
în care: 3.72)
m2' = m1 - numãrul de faze;
U e' 2 - t.e.m. indusã în rotor, redusã la stator;
I 2' - curentul rotoric redus la stator;
Ψ2 - defazajul interior dintre t.e.m. şi curentul rotoric.
Din diagrama fazorialã a maşinii cu rotorul echivalent redus la stator, rezultã (fig.
3.31):
R2' '
I 2 = U e' 2 cos Ψ2 ,
s
şi înlocuind în (3.72) se obţine:
R2'
Pi = m1 I 2' ⋅ U e′ 2 ⋅ cos Ψ2 = m1 ⋅ I 2' ⋅ I 2'
s (3.73)
R' 2 P
Pi = m1 2 I 2' = Cu 2
s s
Fig. 3.31.
_____________________________________________________________________________________
Puterea interioarã se mai poate scrie şi sub forma:

Pi = Ω1 M , (3.74)
de unde:
P m R' (3.75)
M = i = 1 ⋅ 2 ⋅ I 2′ 2 ,
Ω1 Ω1 s
în care:
M - cuplul eletromagnetic al maşinii de inducţie.
Ω 1 - viteza unghiularã a câmpului magnetic statoric.
Considerând faptul cã în sarcinã I 1 0 << I 2' , rezultã, conform schemei echivalente
la care neglijãm latura transversalã (fig. 3.32):
' " U1
− I 2 = I 2 = I1 = , (3.76)
'
Z1 + Z 2
' ' R2'
impedanţele Z 1 şi Z 2 având expresiile: Z 1 = R1 + jX 1 ; Z 2 = + jX 2'
s
Valoarea efectivã a curentului rotoric:
U1 .
I 2' = I 2" =
2 (3.77)
⎛ ⎞
⎜ R1 +
⎜ s
R2'
⎟ + X 1 + X 2'
⎟ ( )2
⎝ ⎠
Notând X 1 + X 2' = X sc - reactanţa de scurtcircuit, valoarea efectivã a curentului
rotoric devine:
U1
I 2' = I 2" = .
(R
1 + R2'
2
) + X sc2 (3.78)
Fig. 3.32.
Cu aceasta, cuplul electromagnetic al maşinii devine:
m R' U 12 (3.79)
M = 1⋅ 2⋅ .
Ω1 s ⎛ R '
⎞
2
⎜ R1 + 2 ⎟ + X sc2
⎜ s ⎟⎠
⎝
Capitolul 3 143
________________________________________________________________________________________
Relaţia (3.79) exprimã dependenţa cuplului electromagnetic al maşinii de

inducţie de alunecarea maşinii. La valori mici ale alunecãrii, expresia cuplului poate fi
pusã sub forma:
R2'
mU2 s
M = 1 1 ⋅ ;
Ω1 ⎛ ' 2
R2 ⎞
⎜ R1 + ⎟ + X sc2
⎜ s ⎟
⎝ ⎠
⎧ 1
R ≅ 0
având ⎨ , datoritã valorilor mari ale lui R2' / s , deci:
⎩ X sc ≅ 0
m1U 12 s
M = ⋅ .
Ω1 R2' (3.80)
Aşadar, la alunecãri mici ale maşinii, cuplul variazã liniar cu alunecarea s.
La alunecãri mari, expresia cuplului poate fi pusã sub forma:
R2'
2
mU s m1U 12 R2' 1
M = 1 1 ⋅ ≅ ⋅ ⋅ , (3.81)
Ω1 ⎛ R '
⎞
2
Ω 1 R 2
1 + X 2
sc s
X sc2 + ⎜⎜ R1 + 2 ⎟⎟
⎝ s ⎠
în relaţia de mai sus s-a neglijat R2' / s faţã de R1 şi X sc . Rezultã cã la valori
mari ale alunecãrii, cuplul variazã hiperbolic cu aceasta. Din relaţia (3.79) rezultã:
M = 0 , dacã s = 0 şi s = ±∞
Cuplul obţine valori extreme pentru acele valori ale alunecãrii sm (sk) pentru care
dM / ds = 0 . Anulând derivata cuplului se obţine alunecarea criticã, sk:
⎡ ⎤
⎢ R2' ⎥
dM d ⎢ m1U 12 s ⎥ (3.82)
=0⇔ ⎢ ⋅ ⎥=0 .
ds ds ⎢ Ω1 ⎛ R ⎞
' 2
⎥
⎢ ⎜ R1 + 2 ⎟ + X sc2 ⎥
⎜ s ⎠ ⎟
⎢⎣ ⎝ ⎥⎦
Condiţia (3.82) este îndeplinitã pentru:
R2' (3.83)
sk = ± .
2 2
R1 + X sc
Înlocuind (3.83) în (3.79) se obţine expresia cuplului maxim (critic):
R2'
m1U 12 sk m1U 12 ± R12 + X sc2
Mk = ⋅ = ⋅
Ω1 ⎛ R2' ⎞
2
Ω1 ⎛ 2
⎜ R1 + ⎟ + X sc 2 ⎜ R1 ± R12 + X sc2 ⎞⎟ + X sc2

⎜ ⎝ ⎠
⎝ s k ⎟⎠
Dezvoltând paranteza de la numitor se obţine:
_____________________________________________________________________________________
m1U 12 1 (3.84)
Mk = ⋅ .
2Ω1 ± R + R 2 + X 2
1 1 sc
Semnul (+) corespunde regimului de motor sau de frânã, iar semnul (-)
corespunde regimului de generator. Din (3.84) rezultã cã Mk este mai mare în regim de
generator decât în regim de motor. Cuplul maxim nu depinde de rezistenţa rotoricã R2' , ci
numai poziţia cuplului maxim este dependentã de R2' (prin intermediul alunecãrii critice
sk, direct proproţionalã cu rezistenţa rotoricã). În lipsa unei rezistenţe suplimentare în
circuitul rotoric, la maşinile normale, alunecarea criticã are valorile:
s k = 0,1 ÷ 0,3
Cuplul critic, la maşinile normale, este:
M k = (2 ÷ 3,5)M n
unde M n este cuplul nominal. Cuplul critic variazã pãtratic cu tensiunea de
alimentare (U1).
Pe baza relaţiilor anterioare se poate trasa dependenţa M = f (s ) (curba din fig.
3.33).
Fig. 3.33.
Cuplul de pornire rezultã fãcând s = 1 în (3.79):

mU2 R2'
Mp = 1 1 ⋅ .
Ω1 ( )2
R1 + R2' + X sc2 (3.85)
Deseori se utilizeazã aşa numita expresie canonicã a cuplului, care se obţine prin
raportarea expresiei cuplului la expresia cuplului maxim:
m1U 12 R2' / s
⋅ R2' ⎡
R + R12 + X sc2 ⎤
M
=
Ω1 ( '
) 2
R1 + R2 / s + X sc 2
=
2
s ⎢⎣ 1 ⎥⎦
(3.86)
2 2
Mk m1U 1 1 ⎛ R '
⎞
⋅ ⎜ R1 + 2 ⎟ + X sc
2
2Ω 1 R + R 2 + X 2 ⎜ s ⎟
1 1 sc ⎝ ⎠
Capitolul 3 145
________________________________________________________________________________________
Utilizând expresia alunecãrii critice

R2'
sk = ,
R12 + X sc2
se deduce
R2′
R12 + X sc2 =
sk
şi înlocuind în (3.86) rezultã:
⎛ R ⎞
2⎜⎜1 + 1' s k ⎟⎟
M ⎝ R2 ⎠
= . (3.87)
Mk s sk R1
+ + 2 ' sk
sk s R2
Relaţia (3.87) este o formã des utilizatã în studiul acţionãrilor electrice. Maşinile
R
mijlocii şi mari au rezistenţa R1 micã, astfel cã termenul 1' s k se poate neglija faţã de
R2
ceilalţi, obţinând:
M 2
= .
Mk s sk (3.88)
+
sk s
La maşinile asincrone reale, pe lângã cuplul corespunzãtor fundamentalei apar
încã o serie de cupluri suplimentare, de cele mai multe ori având efect negativ, denumite
cupluri parazite. Aceste cupluri se datorează repartiţiei nesinusoidale a înfãşurãrilor de-a
lungul pasului polar şi faptului cã acestea sunt aşezate în crestãturi. Aceste cupluri pot fi
pozitive sau negative şi pot atinge sau chiar depãşi cuplul nominal. Ele se manifestã
dezavantajos la motoarele cu rotor în colivie, în procesul de pornire putând duce la
blocarea rotorului la o turaţie mai micã decât cea normalã şi deci la imposibilitatea
pornirii. La maşinile cu rotor bobinat, importanţa lor este mai redusã, existând
posibilitatea mãririi cuplului de pornire. Cuplurile parazite apar datoritã interacţiunii
armonicilor statorice şi rotorice ale câmpului magnetic. Cuplurile parazite asincrone apar
din interacţiunea între o armonicã din stator şi armonica corespunzãtoare determinatã de
ea în rotor.
Curba cuplului rezultant (fig. 3.34) este
deformatã datoritã armonicilor de ordinul ν=5 şi
ν=7. Deformarea cuplului poate fi importantã, astfel
încât maşina sã rãmânã la pornire „prinsã“ sau
„agãţatã“ la o turaţie joasã, la un curent foarte mare,
fãrã a putea intra în regimul normal de lucru.
Cuplurile parazite sincrone apar în urma
interacţiunii dintre o armonicã statoricã şi rotoricã
Fig. 3.34.
_____________________________________________________________________________________
de acelaşi ordin, independente între ele. Aceste cupluri apar la o turaţie riguros
constantã şi pot determina „lipirea“ la n = 0 a rotorului care nu porneşte (fig. 3.35), fie
„agãţarea“ rotorului la o turaţie micã (fig. 3.36), când rotorul nu poate intra în turaţia de
regim.
Dacã interacţioneazã armonici statorice şi rotorice cu numãr de ordine diferit,
apar forţe de vibraţii care pot fi deosebit de intense în cazul unor rezonanţe mecanice cu
unele piese. Reducerea efectelor armonicelor se impune prin faptul cã toate acestea sunt
dezavantajoase pentru funcţionarea maşinilor şi se realizeazã prin:
- alegerea unei înfãşurãri cu pas scurtat;
- alegerea unui numãr potrivit de crestãturi în stator şi mai ales în rotor;
- înclinarea crestãturilor rotorice;
- mãrirea întrefierului maşinii.
Fig. 3.35. Fig. 3.36.
3.5. Diagrama cercului maşinii asincrone
Dacã în schema echivalentã în T a maşinii asincrone se neglijeazã ramura

transversalã, ţinând cont cã I 10 << I 2' , se obţine urmãtoarea schemã echivalentã a maşinii
asincrone cu rotor echivalent redus la stator (fig. 3.31, 3.32, 3.33):
Fig. 3.37. Fig. 3.38. Fig. 3.39.
Din schema din figura 3.39., rezultã:

' "
I 1 = −I 2 = I 2 ; (3.89)
Capitolul 3 147
________________________________________________________________________________________
⎛ R' ⎞
U 1 = I ′′ 2 ⎜⎜ R1 + 2 ⎟⎟ + jX sc I ′′ 2 .
⎝ s ⎠ (3.90)
"
Dacã I 2 = 0 , din relaţia curenţilor, I 10 = I 1 + I ′ 2 , rezultã:
I 10 = I 1 , (3.91)
deci curentul I 10 , independent de alunecare, este curentul absorbit de maşinã de
'
la reţea când Z 2 = ∞ , deci când circuitul este deschis, sau când alunecarea
⎛ R' ⎞
s = 0 ⎜⎜ Z 2' = 2 + jX 2' s →0 ≅ ∞ ⎟⎟ , ceea ce are loc la sincronism. Se spune cã maşina
⎝ s ⎠
este în regim de mers în gol ideal (este antrenatã de o maşinã auxiliarã pânã la turaţia n1,
acoperindu-i astfel pierderile prin frecare). În acest caz maşina absoarbe din reţea curentul
I10 necesar magnetizãrii ei şi acoperirii pierderilor din stator. Notând
R'
R = R1 + 2 ,
s
avem:
'' ''
U 1 = R I 2 + jX sc I 2 . (3.92)
Reprezentând fazorial ecuaţia (3.92), se observã cã modificând rezistenţa R (prin

"
s), la U 1 = ct , punctul D (fig. 3.40) descrie un cerc, deci şi I 2 .
Împãrţind relaţia (3.92) cu X sc , rezultã:
U1 R '' ''
= I 2 + jI 2 . (3.93)
X sc X sc
"
Se observã cã în funcţie de alunecarea s (respectiv de R) curentul I 2 descrie tot
un cerc, dar de diametru U 1 / X sc (fig. 3.41).
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.40. Fig. 3.41.
"
Curentul absorbit din reţea, I 1 , fiind suma fazorialã dintre I 10 - constant şi I 2 -
variabil cu sarcina, atunci şi vârful lui se mişcã pe acelaşi cerc (fig. 3.42). Se ia U 1 în axa
realã dusã pe verticalã. Se determinã punctul D 0 ca extremitate a curentului I 10
U1
(cunoscând I 10 şi ϕ10 ) şi se traseazã cercul cu diametrul D 0 F = , având centrul
X 1 + X 2'
în O1 , pe paralela la axa orizontalã (-j). Punctul curent D are urmãtoarele poziţii
caracteristice:
- D 0 corespunde la s = 0 ( n = n1 ), respectiv la mersul în gol ideal.
"
Deoarece la s = 0 , I 2 = 0 , rezultã I 1 = I 10 şi deci OD 0 reprezintã curentul de mers în
gol;
- D 1 corespunde la s = 1 ( n = 0 ), iar OD1 reprezintã curentul de pornire
(de scurtcircuit);
- D ∞ corespunde la s = ±∞ ( n = ±∞ ), respectiv OD ∞ reprezintã
curentul de scurtcircuit ideal ( R2 = 0 ).
Diagrama astfel obţinutã se numeşte diagrama practicã simplificatã a cercului şi
permite deducerea graficã a caracteristicilor de funcţionare.
Capitolul 3 149
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.42.
Când s variazã de la 0 la 1, vârful lui I 1 descrie segmentul de cerc D 0 DD1 -

regimul de motor.
Pentru 1 ≤ s ≤ ∞ , D descrie segmentul de cerc D1 D ∞ - regimul de frânã.
Pentru − ∞ ≤ s ≤ 0 , D descrie segmentul de cerc D 0 D g FD ∞ - regimul de
generator.
3.5.1. Determinarea mãrimilor caracteristice de funcţionare
Diagrama cercului permite determinarea unei serii de mãrimi care intereseazã în

funcţionarea maşinii (fig. 3.43). În acest scop se duc dreptele D 0 D1 , D 0 D ∞ , D1 D ∞ şi
perpendiculara din D pe axa absciselor care, cu dreptele precedente determinã punctele
de intersecţie a, b, c, d.
- Puterea electricã absorbitã din reţea rezultã:
P1 = m1 ⋅ U 1 ⋅ I 1 ⋅ cos ϕ1 = m1 ⋅ U 1 ⋅ Da ,
deci:
P
Da = 1 . (3.94)
m1U 1
Aşadar, segmentul Da reprezintã la scara m1U 1 puterea absorbitã din reţea. Dacã
„D“ se aflã pe axa absciselor , Da = 0 şi de aceea axa absciselor reprezintã şi dreapta
puterii absorbite nule ( P1 = 0 ).
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.43.
- Puterea de mers în gol P0 , corespunde pierderilor în fier, p Fe , pierderilor

în cupru din primar, p Cu0 şi pierderilor mecanice p m .
P0 = m1 ⋅ U 1 I 10 cos ϕ10 = m1 ⋅ U 1 ⋅ ab ,
deci:
P0
ab = . (3.95)
m1U 1
Aşadar, segmentul ab reprezintã la scara m1U 1 puterea de mers în gol.
- Puterea mecanicã la arbore P2 este nulã la n = 0 ( s = 1 ) şi la n = n1
( s = 0 ), deci dreapta D 0 D1 este dreapta puterii utile nule ( P2 = 0 ).
Segmentul Dd reprezintã la scara m 1 U1 puterea mecanicã la arbore, deci:
P
Dd = 2 . (3.96)
m1U 1
- Puterea interioarã Pi sau cuplul electromagnetic M( Pi = M ⋅ Ω1 ) este
nulã la n = ∞ ( s = ∞ ) şi la n = n1 ( s = 0 ), deci dreapta D 0 D ∞ este dreapta puterii
electromagnetice (cuplului) nule ( Pi = 0 ; M = 0 ).
Segmentul Dc reprezintã fie puterea electromagneticã Pi , la scara puterilor
(m1U 1 ) , fie cuplul electromagnetic la scara cuplurilor (m1U 1 Ω1 ) :
Capitolul 3 151
________________________________________________________________________________________
Pi M
Dc = = . (3.97)
m1U 1 m 1U 1
Ω1
Se poate demonstra cã la scara puterilor:
m R I "2 p Cu1
bc = 1 1 2 = - reprezintã pierderile în cupru din STATOR;
m1U 1 m1U 1
p Cu 2 m R ′ I "2
cd = = 1 2 2 - reprezintã pierderile în cupru din ROTOR.
m1U 1 m1U 1
- Determinarea randamentului η: se prelungeşte D 0 D 1 , care intersecteazã
abscisa în L. În L se duce o paralelelã la ordonatã. Se ia un punct p pe aceastã verticalã şi
se duce prin el o paralelã la abscisã, ce va intersecta D 0 D 1 în m. Punctul p se ia astfel
ca mp sã poatã fi împãrţit uşor în 100 pãrţi. Dreapta care uneşte punctul curent D de pe
cerc cu punctul L taie segmentul mp în punctul n. Segmentul mn reprezintã direct
randamentul η , dacã mp este cotat de la 0 la 1, reprezentând unitatea.
- Determinarea alunecãrii s: se ia un punct R arbitrar pe dreapta O 1 D ∞
din care se duce o perpendicularã pe O 1 D ∞ , ce intersecteazã segmentul D 0 D ∞ în
punctul R1, iar segmentul D 1 D ∞ în T. Punctul R se alege astfel ca R 1T sã poatã fi
împãrţit uşor în 100 pãrţi. Dreapta care uneşte punctul D cu D∞ intersecteazã R 1T în S.
Segmentul SR1 reprezintã direct alunecarea s, dacã R 1T este cotat de la 0 la 1,
reprezentând unitatea.
- Determinarea factorului de putere cos ϕ 1 : se ia pe axa ordonatelor
segmentul OF1 astfel încât sã poatã fi împãrţit în 100 pãrţi. Cu OF1 ca diametru se
descrie un semicerc, care intersecteazã segmentul OD ( I 1 ) în punctul F2 . Rabatând, cu
centrul în O, segmentul OF2 , obţinem pe axa ordonatelor segmentul OF2' . OF2'
reprezintã direct factorul de putere cos ϕ 1 , dacã OF1 este cotat de la 0 la 1, reprezentând
unitatea.
3.5.2. Determinarea practicã a diagramei cercului
Se bazeazã pe încercãrile în gol şi scurtcircuit ale maşinii în regim de motor.

Mãsurând la mersul în gol curentul I 10 , puterea absorbitã P0 şi tensiunea U 1 , rezultã:
P0
cos ϕ10 = (3.98)
m1U 1 I10
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.44.
S-a determinat astfel punctul D 0 (vezi fig. 3.44). Încercarea în scurtcircuit

( n = 0 , s = 1 ) se face blocând mecanic rotorul. Se mãsoarã tensiunea, curentul şi puterea
absorbitã ( U 1 , I 1sc , Psc ).
Rezultã:
P1sc
cos ϕ sc = . (3.99)
m1U 1 I 1sc
S-a determinat astfel poziţia punctului D 1 . Se uneşte D 0 cu D 1 , iar la mijlocul
segmentului D 0 D 1 se coboarã o perpendicularã, ce intersecteazã paralela la abscisã dusã
prin D 0 în O1 , centrul cercului cãutat. Pentru stabilirea lui D ∞ se duce din D 1 o
perpendicularã pe abscisã.
Pe aceasta se ia punctul C1 astfel ca:
C1 b 1 pCu1 p Cu1 R1
= = =
D1 b1 p Cu1 + p Cu 2 p sc R sc
P1sc
unde R1 se mãsoarã direct, iar Rsc = ; ( Rsc = R1 + R2′ ).
m1 I 12sc
Dreapta D 0 C1 intersecteazã cercul în punctul D ∞ , dispunând astfel de toate
datele necesare construirii şi folosirii diagramei cercului.
3.6. Maşina asincronã trifazatã în regim de motor
3.6.1. Funcţionarea în regim staţionar. Diagrama energeticã
La funcţionarea ca motor, maşina absoarbe din reţea o putere primarã P1 şi

cedeazã prin secundar (prin arbore) o putere secundarã P2 (putere mecanicã). Se poate
face urmãtorul bilanţ energetic.
Capitolul 3 153
________________________________________________________________________________________
Din puterea primarã se acoperã în stator pierderile în fier p Fe1 şi pierderile în

cupru p Cu1 , ceea ce rãmâne trecând pe cale electromagneticã prin întrefier în rotor,
constituind puterea interioarã (electromagneticã), Pi :
P1 − pCu1 − p Fe1 = Pi . (3.100)
În rotor, o parte din puterea Pi acoperã pierderile în cupru rotorice p Cu2 , ceea ce
rãmâne constituind puterea mecanicã totalã:
Pmec = Pi − pCu2 . (3.101)
Pierderile în fier în rotor sunt neglijabile, frecvenţa rotoricã, f 2 = s ⋅ f 1 , fiind
micã (s are valoare micã). Din aceastã putere mecanicã totalã, Pmec , se scad pierderile
mecanice p m , rezutând în final puterea utilã la arbore:
P2 = Pmec − p m (3.102)
Schematic, bilanţul energetic se prezintã ca în figura 3.45.
La o maşinã datã, alunecarea maşinii, determinatã de egaliatea cuplurilor
electromagnetic şi rezistent, are o valoarea bine determinatã, ca în figura 3.46,
corespunzãtoare abscisei punctului D de intersecţie dintre curba cuplului electromagnetic
M = f (s ) şi curba cuplului rezistent M r = f (s ) .
Mr = M0 + M2, (3.103)
La alegerea metodei de pornire se au în vedere:
- limitarea curentului de pornire;
- realizarea unui cuplu de pornire ce poate pune în funcţiune maşina în mod lin,
fãrã şocuri dinamice.
Prin limitarea curentului de pornire se reduc eforturile electrodinamice între
capetele de bobine şi suprasolicitãrile termice, dãunãtoare izolaţiei înfãşurãrilor.
Procedeele de pornire diferã dupã tipul constructiv al rotorului, în scrutcircuit sau
bobinat. Deşi toate procedeele de pronire a motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit
pot fi aplicate şi celor cu rotorul bobinat, acestea din urmã se pornesc aproape în
exclusivitate cu reostat în circuitul rotoric, datoritã realizãrii unui cuplu mare la pornire.
3.7.2. Pornirea directã
Acest procedeu de pornire conduce la schemele cele mai simple şi sigure în

exploatare, el constând în aplicarea simultanã în stator, a tensiunilor nominale pe fazã. În
acest caz, curentul şi cuplul de pronire relativi, pentru unele tipuri de motoare, au valorile
orientative din tabelul 3.3.
Tabelul 3.3.
PUTEREA 1÷ 7 30 40 ÷
NOMINALÃ (kW) 5,5 ÷ 30 ÷ 40 100
I1 p 7, 6,
7,2 6,5
I 1N 2 5
_____________________________________________________________________________________
PUTEREA 1÷ 7 30 40 ÷
NOMINALÃ (kW) 5,5 ÷ 30 ÷ 40 100
Mp 1, 1, 0,9
1,6
MN 2 1
Curentul mare absorbit din reţea produce importante cãderi de tensiune în reţeaua
de alimentare, care pot deranja funcţionarea celorlalţi consumatori şi, mai ales, iluminatul
din reţelele mixte. Din acest motiv, R.N.R. impune verificarea cãderilor de tensiune la
barele tabloului principal de distribuţie, datorate pornirii directe a celui mai mare motor
asincron cu rotorul în scurtcircuit montat la navã. Pornirea directã este bruscã şi rapidã,
cu şocuri dinamice ridicate în elementele cinematice ale transmisiei. Aceste dezavantaje
limiteazã puterea motoarelor asincrone ce se pot porni direct. Astfel, puterea celui mai
mare motor asincron pornit direct nu trebuie sã depãşeascã 20% din puterea centralei
electrice navale. În cazul reţelelor de forţã obişnuite, nu se acceptã pornirea directã decât
pentru motoarele de puteri nominale mici, pânã la 5,5 kW la 380 V.
Majoritatea motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit utilizate în acţionãrile
electrice navale, pornesc prin cuplarea directã la reţeaua de forţã a navei, prin aceastã
metodã pornind motoarele de acţionare a pompelor, ventilatoarelor, compresoarelor etc.
Motoarele de acţionare a vinciurilor de ancorã şi a celor de marfã, pornesc pe
treapta de turaţie micã, asigurându-se astfel şi un şoc de curent în reţea mai mic, urmând
apoi a fi trecute pe cea de a doua respectiv a treia treaptã de turaţie (de bazã), pe care
puterea şi cuplul sunt maxime.
3.7.3. Pornirea stea-triunghi
Acest procedeu de pornire se aplicã motoarelor cu rotor în scurtcircuit de puteri

nominale mici, de regulã (3 ÷10) kW la 220 V tensiune pe fazã statoricã, a cãror
înfãşurare statoricã are accesibile toate
cele şase borne. Schema de conexiuni
corespunzãtoare este prezentatã în figura
3.65 în care înfãşurarea statoricã este
conectatã la pornire în stea cu ajutorul
comutatorului K. Dupã ce turaţia
motorului atinge o valoare egalã cu (90-
95)% din turaţia de sincronism, se trece
comutatorul pe poziţia corespunzãtoare
conexiunii triunghi. Comutarea poate
avea loc manual, cu ajutorul
comutatoarelor stea-triunghi sau
controlere, fie automat, utilizând
contactoare şi relee de timp.
Fig. 3.65.
Capitolul 3 155
________________________________________________________________________________________
La noi în ţarã se fabricã comutatoare stea-triunghi, ma-nuale şi automate, de

curenţi nominali: 25; 63; 100; 200 A, în ulei sau aer, cu maximum 30 conectãri pe orã.
Avantajul esenţial al acestui procedeu este determinat de micşorarea de trei ori a
curentului absorbit de la reţea, faţã de cazul în care motorul ar porni direct în
conexiunea triunghi.
Calculând curenţii de linie în cele douã conexiuni, rezultã:
Uf Ul
I lγ = I fY = = (3.141)
Zf 3Z f
Uf Ul
I lΔ = 3I fΔ = 3 = 3 (3.142)
Zf Zf
în care Zf reprezintã impedanţa echivalentã pe fazã la s=1, conform schemei
echivalente simplificate din figura 3.32 fiind:
(3.143)
Z f = Z sc = (R1 + R2′ )2 + ( X 1 + X 2′ )2
Raportând (3.141) la (3.142) rezultã:
I lY 1 (3.144)
=
I lΔ 3
Deoarece tensiunile de fazã scad de 3 ori la legarea în stea, cuplul de pornire
(proporţional cu pãtratul tensiunii statorice de fazã) scade de trei ori faţã de cel
corespunzãtor pornirii directe cu înfãşurarea statoricã conectatã în triunghi
1
( M PY = M PΔ ). Acest dezavantaj limiteazã aplicarea procedeului numai acolo unde
3
pornirea se face în gol sau cu un cuplu de sarcinã redus, excluzându-se aplicarea lui la
pornirea în plinã sarcinã. La comutarea în triunghi au loc salturi de curent şi de cuplu,
motorul trecând de pe caracteristica
corespunzãtoare conexiunii stea pe
caracteristica corespunzãtoare conexiunii
triunghi, ca în figura 3.66. Nerespectarea
atingerii turaţiei de circa (90-95)% din
turaţia de sincronism, la trecerea de la stea
la triunghi, face sã aparã salturi de curent şi
de cuplu apropiate de cele realizate la
pornirea directã în triunghi, ceea ce
anuleazã avantajele specifice acestei metode
de pornire.
Fig. 3.66.
Pornirea stea-triunghi poate fi aplicatã numai motoarelor asincrone a cãror

tensiune statoricã de fazã este egalã cu tensiunea de linie a reţelei de alimentare. În cazul
_____________________________________________________________________________________
reţelelor de distribuţie navale a cãror tensiune de linie este 380V, motoarele ce urmeazã a
fi pornite prin aceastã metodã trebuie sã aibã înscrisã pe plãcuţa lor menţiunea 380/660 V
sau Δ - 380 V. Motoarele asincrone pe plãcuţa cãrora este înscrisã menţiunea Δ/Y -
220V/380 V nu pot fi pornite prin acest procedeu, tensiunea statoricã nominalã pe fazã
este 220 V şi nu 380 V cât ar fi tensiunea ce s-ar putea aplica pe fazã la conexiunea
triunghi. Pornind un astfel de motor prin aceastã metodã, trecând la conectarea în triunghi
a înfãşurãrii statorice, s-ar aplica pe fazã o tensiune U 1 ≈ 1,73U 1N , ceea ce ar duce la
arderea rapidã a motorului.
3.7.4. Pornirea cu autotransformator
Utilizând un autotransformator trifazat coborâtor, se poate alimenta înfãşurarea

statoricã a motorului asincron trifazat cu
rotorul în scurtcircuit cu tensiuni mai
scãzute (fig. 3.67), ceea ce duce la
micşorarea şocului de curent în reţea.
Pentru pornirea motorului se închid
întrerupãtorul (a) şi contactele C1. În
acest fel, autotransformatorul A.T.
alimenteazã moto-rul cu tensiunea redusã
Um. Când turaţia rotorului se apropie de
cea de sincronism, se deschid contactele
C1, desfãcându-se neutrul
autotransformatorului şi se închid
contactele C2 eliminându-se
autotransformatorul din circuit, în
continuare motorul fiind legat direct la
reţeaua de alimentare. Aceste modificãri
ale schemei de conexiuni se fac manual,
cu controlere, sau automat, utilizând
contactoare şi relee de timp.
Fig. 3.67
Prin utilizarea autotransformatorului la pornire, se reduce curentul absorbit de

motor din reţea.
Notând cu U1N tensiunea nominalã a reţelei, cu Um tensiunea la ieşirea din
autotransformator şi cu kA = U1N/Um, raportul de transformare al autotransformatorului,
curentul absorbit pe o fazã de motor va fi:
U 1 U 1N 1
Im = m = ⋅ = I pd ,
Zf kA Z f kA
în care Zf este impedanţa echivalentã pe fazã a motorului la s=1 datã de relaţia:
Zf = (R1 + R2′ )2 + ( X 1 + X 2′ ) 2 ,
Capitolul 3 157
________________________________________________________________________________________
iar Ipd este curentul de fazã absorbit de motor în cazul pornirii prin cuplare
directã. Deci, curentul pe fazã luat din reţea, Ipr, în cazul utilizãrii
autotransformatorului de pornire va fi:
I 1
I pr = m = 2 ⋅ I pd .
kA kA
Aşadar, utilizând autotransformatorul de pornire, curentul absorbit de motor din
reţea se micşoreazã de k A2 faţã de cel din cazul pornirii directe Ipd, ceea ce constituie
principalul avantaj al metodei. Întrucât tensiunea de
alimentare a motorului scade de kA ori prin
utilizarea autotransformatorului (acesta reduce de
kA ori tensiunea şi creşte de kA ori curentul), cuplul
de pornire (proporţional cu pãtratul tensiunii de
alimentare) se reduce de k A2 ori faţã de cazul
pornirii directe, fiind:
2
⎛U ⎞ 1
M P = ⎜⎜ m ⎟⎟ ⋅ M pd = 2 M pd ,
⎝ U 1N ⎠ kA
deci, metoda poate fi utilizatã acolo unde
maşina de lucru porneşte în gol sau cu sarcinã redusã. Fig. 3.68.
În practicã, pentru motoare de putere medie este suficient ca tensiunea redusã din
secundarul autotransformatorului sã aibã o singurã valoare, Um = (0,5 ÷ 0,7) U1N. În mod
frecvent, autotransformatoarele de pornire cu o singurã treaptã de reducere a tensiunii
sunt construite cu o schemã în V, în scopul reducerii preţului de cost (fig. 3.68).
Rapoartele uzuale de transformare ale acestor autotransformatoare sunt 1,55 şi 1,59.
3.7.5. Pornirea cu tiristoare montate antiparalel
Tensiunea de alimentare pe fazã a înfãşurãrii statorice se poate micşora prin

montarea în antiparalel a unei perechi de tiristoare (fig. 3.69).
Fig. 3.69.
_____________________________________________________________________________________
Prin conectarea în paralel, dar în sens contrar, a douã tiristoare, se obţine

întrerupãtorul de curent alternativ. Reducerea şocului de curent în reţea, la pornire, se
realizeazã prin reducerea tensiunii de alimentare. Pentru schema de pornire din figura
3.69, valoarea tensiunii de alimentare a motorului se regleazã prin modificarea unghiului
de aprindere a tiristoarelor. Cu aceastã schemã se poate schimba sensul de rotaţie prin
comanda aprinderii grupului de tiristoare I şi N. În general, aceastã metodã de pornire
este cuplatã cu un sistem de reglare a turaţiei în circuit închis pentru a putea folosi mai
eficient calitãţile de întrerupãtoare statice de curent alternativ ale tiristoarelor.
3.7.6. Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit cu pornire amelioratã
Motoarele asincrone cu rotorul în scurtcircuit în execuţie normală (având barele

coliviei de formă circulară) dezvoltă un cuplu de pornire relativ mic, uneori insuficient
pentru necesităţile ridicate de acţionările concrete date. Pentru a realiza motoare
asincrone cu înfăşurarea rotorică tip colivie care să aibă un curent de pornire redus, dar un
cuplu de pornire relativ mare, este nevoie să se execute rotoare de construcţie specială.
Este necesar ca la aceste rotoare, la pornire rezistenţa R2 să aibă o valoare mare pentru a
⎛ m ⋅U R2' ⎞
asigura un cuplu de pornire mare ⎜ M p = 1 1 ⋅ ⎟ , iar la funcţionare,
⎜
⎝
Ω1 ( )
' 2 2 ⎟
R1 + R2 + X SC ⎠
rezistenţa R2 să scadă, pentru a asigura un randament ridicat.
La motoarele cu rotor bobinat aceasta se realizează prin introducerea în circuitul
rotoric a rezistenţelor necesare.
La motoarele cu rotorul în scurtcircuit, unde nu este posibilă introducerea unor
rezistenţe exterioare în circuitul rotoric, aceste cerinţe se pot soluţiona utilizând bare şi
crestături rotorice de o formă convenabilă astfel încât datorită efectului de refulare a
curentului să se realizeze valorile necesare ale rezistenţei R2 la pornire şi în funcţionare.
Fenomenul de refulare se manifestă puternic la începutul pornirii, când frecvenţa
rotorică f2 este apropiată de frecvenţa f1 a reţelei. Prin refulare, rezistenţa barelor se
măreşte iar reactanţa lor se micşorează. Pe măsură ce rotorul accelerează, frecvenţa
rotorică scade ajungând la f2=1-3Hz când turaţia devine egală cu ceea de regim normal de
funcţionare, efectul de refulare dispărând.
Maşinile asincrone cu rotorul în colivie la care apare acest fenomen în momentul
pornirii se numesc maşini asincrone cu efect pelicular şi se realizează în două variante
constructive:
-rotor cu bare înalte,denumit şi rotor cu crestături adânci
-rotor cu dublă colivie
3.7.6.1. Motorul asincron cu bare înalte

Acest tip de maşină se caracterizeazã, din punct de vedere constructiv, prin faptul
cã barele coliviei rotorice au, în raport cu lãţimea lor, o înãlţime mult mãritã. Se folosesc
diferite forme de bare înalte (fig. 3.70 a,b):
a) dreptunghiulare-cele mai simple ;
b) trapezoidale.
Capitolul 3 159
________________________________________________________________________________________
a) b)
Fig.3.70.
Principiul de funcţionare: La pornire (s=1), t.e.m. induse în rotor de câmpul

magnetic inductor au frecvenţa reţelei (f2=f1), sub acţiunea lor, în rotor luând naştere un
sistem trifazat simetric de curenţi. Curentul rotoric trecând prin bare produce un câmp
magnetic de dispersie, al cărui spectru se prezintă ca în figura 3.71 (Φutil=ct)
Fig.3.71.
Se observă că porţiunile de bară aflate la diferite înălţimi de baza crestături sunt

înlănţuite de fluxuri de dispersie diferite, porţiunile inferioare fiind înlănţuite de fluxuri
magnetice mai mari.
Datorită fluxului de dispersie rotoric,în barele rotorului pe lângă t.e.m. indusă de
fluxul util, se induce şi o t.e.m. de către fluxul de dispersie. Deoarece la pornire (s=1)
f2=f1 se poate neglija în primă aproximaţie rezistenţa rotorică faţă de reactanţa de
dispersie (X2~f2) şi considera circuitul rotoric ca având caracter pur inductiv, diagrama
_____________________________________________________________________________________
fazorială a t.e.m.induse în rotor se prezintă ca în fig. 3.72, din care se observă că U e 2 şi

U e 2σ sunt în opoziţie. Curentul I2 într-o porţiune a barei va fi determinat de diferenţa
U e 2 − U e 2 σ , U e 2σ fiind proporţională cu fluxul de dispersie. Deoarece Φ σ 2 are valori
mai mari la baza crestăturii U e 2σ va fi mai mare la baza crestăturii, scăzând în zona
superioară a barei. Deci diferenţa U e 2 − U e 2 σ are valoarea minimă la baza crestăturii,
crescând pe măsură ce ne îndepărtăm de bază. Din această cauză se va stabili în bară un
curent mai mic în părţile inferioare şi mai mare în porţiunile superioare ale barei. Deci
curentul din bară este împins spre partea superioară a barei, densitatea de curent variind
pe înălţimea barei ca în figura 3.71. Acesta este de fapt fenomenul de refulare a
curentului.
Fig.3.72. Fig.3.73.
La înălţimea obişnuită a conductoarelor de 10-15 mm, acest efect de refulare nu e

pronunţat. La rotoarele cu bare înalte, înălţimea barelor este mai mare,
h = 20÷50 mm şi ca urmare refularea curentului este puternică, modificând mult valoarea
parametrilor rotorici. Pentru a aprecia cum se vor modifica parametrii rotorului se va avea
în vedere că datorită efectului de refulare a curentului din bare, se poate considera că nu
există partea inferioară a barei, obţinând situaţia din figura 3.73. Se obţine deci un
conductor (bară) echivalentă cu o înălţime mai mică. Din acest motiv rezistenţa barei (R =
ρ· l/s ; s = b· h’) creşte iar reactanţa de dispersie a crestăturii scade.
Când motorul se accelerează, f2 scade, la regim normal ajungând 1-3Hz. La
această frecvenţă, rezistenţa devine compatibilă ca valoare, cu reactanţa şi circuitul
rotoric nu mai are caracter pur inductiv: efectul de refulare a curentului se micşorează, iar
distribuţia densităţii de curent în bară devine aproape uniformă.
Conductorul echivalent coincide acum cu cel real. Din acest motiv(sbară creşte),
rezistenţa scade, iar reactanţa de dispersie creşte. Efectul refulării curentului se manifestă
deci ca şi cum ar fi introdusă la pornire, în serie cu rotorul o rezistenţă suplimentară
variabilă cu alunecarea. Rezistenţa coliviei crescând la pornire, cuplul de pornire al
Capitolul 3 161
________________________________________________________________________________________
motorului cu bare înalte este mai mare decât cuplul de pornire al unui motor cu colivie
normală.
Deoarece la funcţionarea normală rezistenţa rotorică scade, alunecarea şi
randamentul sunt aproximativ aceleaşi cu ale unui motor cu colivie normală. Datorită
formei crestăturii, reactanţa de dispersie a rotorului este ceva mai mare, motiv din care
factorul de putere şi capacitatea de supraîncărcare sunt ceva mai mici decât ale unui
motor normal.
Parametrii de pornire ai unui motor cu bare înalte sunt :
Ip Mp
k Ip = = 4 ÷ 7 ; k Mp = = 1,2 ÷ 1,8
IN MN
Mk
λ= = 1,8 ÷ 2,5
MN
Datorită avantajelor la pornire, aceste motoare s-au răspândit foarte mult.
3.7.6.2. Motor cu rotor cu dublă colivie

Rotorul acestor motoare are două colivii:
- Colivia superioară plasată în crestăturile din imediata apropiere a întrefierului,
caracterizată prin rezistenţă mare şi reactanţă de dispersie mică, numită‚ colivie de
pornire.
- Colivia inferioară, aşezată în al doilea rând de crestături, caracterizată prin
rezistenţă mică şi reactanţă de dispersie mare, numită colivie de funcţionare sau colivie de
lucru.
Cele două colivii sunt unite prin şanţuri (istmuri) înguste sau punţi subţiri
constituite din oţelul tolelor rotorice. Scurtcircuitarea barelor celor 2 colivii se realizează
fie prin inele de scurtcircuitare separate, fie prin inele comune. Practic este mai
convenabil să se folosească inele separate, deoarece acestea permit barelor fiecărei
colivii, care se încălzesc în măsură diferită la pornire, să se dilate independent.
Mai importante sunt două variante constructive:
- cu colivia superioară realizată din materiale cu rezistivitate electrică mare (alamă,
aluminiu, bronz) iar cea inferioară din materiale cu o rezistivitate mai mică (în special
cupru) prezentându-se ca-n figura.3.74.a;
-
_____________________________________________________________________________________
a) b)
Fig.3.74. Fig.3.75.
- cu coliviile turnate din aluminiu (fig. 3.74.b), la care rezistenţa mare a coliviei
superioare se obţine prin reducerea secţiunii transversale a barelor. Aceasta nu prezintă un
pericol relativ la încălzire, cele două colivii fiind legate între ele printr-o punte de
aluminiu de la turnare.
Principiul de funcţionare: Din construcţie R2p>>R2f. Deoarece înălţimea
crestăturii şi a istmului coliviei de funcţionare, sunt mult mai mari decât acelea ale
coliviei de pornire, rectanţa coliviei de funcţionare X2f este mult mai mare decât cea a
coliviei de pornire X2p , la frecvenţa reţelei f2=f1 , reactanţele de scăpări fiind în general
mult mai mari decât rezistenţele coliviilor (fig. 3.75). Curentul este distribuit între colivia
de pornire şi cea de funcţionare, invers proporţional cu impedanţele lor. La pornire (s =1),
f2 = f1, Zp ≈ X2p iar Zf ≈ X2f şi deoarece X2f >> X2p , cea mai mare parte a curentului rotoric
va trece prin colivia de pornire. S-a produs astfel un efect de refulare a curentului în
colivia superioară - colivia de pornire. Cuplul de pornire va fi deci produs în special de
colivia de pornire. Această colivie are o rezistenţă relativ mare şi o reactanţă de scăpări
relativ mică, ceea ce va asigura un cuplu la pornire mare şi un curent relativ mic. Când
motorul se accelerează, frecvenţa din rotor scade ajungând în regim normal de
funcţionare la 1-3 Hz. Frecvenţa fiind foarte mică în rotor (f2), reactanţele de dispersie ale
coliviilor devin mici comparativ cu rezistenţele şi valorile impedanţelor celor 2 colivii vor
fi determinate de valorile rezistenţelor.
Rezistenţa coliviei de pornire fiind mult mai mare decât cea a coliviei de
funcţionare, rezultă că la alunecări mici (Zp >> Zf) cea mai mare parte a curentului va
trece prin colivia de funcţionare. Cuplul de funcţionare la alunecări mici va fi deci produs
în special de colivia de funcţionare. Deoarece acestă colivie are rezistenţă mică,
alunecarea şi randamentul sunt aproximativ aceleşi ca ale unui motor cu colivia normală.
Datorită formei crestăturilor în care este aşezată colivia de funcţionare, reactanţa de
dispersie rotorică este ceva mai mare, motiv din care factorul de putere şi capacitaea de
supraîncăr-care sunt ceva mai mici decât cele ale unui motor normal.
Caracteristicile de pornire şi funcţionare ale motorului cu dublă colivie sunt
prezentate în figura 3.76.
Capitolul 3 163
________________________________________________________________________________________
1) În cazul conectării directe la reţea, curentul de pornire al motorului cu dublă

colivie este aproximativ acelaşi cu
al motorului cu bare înalte:
Ip
k Ip = = 4÷7
IN
2) Spre deosebire de
motorul cu bare înalte,
caracteristica mecanică a motorului
cu dublă colivie poate obţine
diferite forme. Aceasta se
realizează prin modificarea
raportului dintre parametrii celor 2
colivii.
Fig. 3.76.
În timp ce motorul cu bare înalte are o caracteristică mecanică apropiată de cea a

motorului cu colivie obişnuită, motorul cu dublă colivie poate avea o
caracteristică mecanică mult mai aplatizată, iar valoarea cuplului de pornire poate chiar să
depăşească valoarea cuplului maxim. Studiul arată însă că realizarea unei măriri a
cuplului de pornire a motorului cu dublă colivie, conduce la înrăutăţirea caracteristicilor
sale de funcţionare, în special la micşorarea factorului de putere şi a capacităţii de
supraîncărcare. Din această cauză, cuplul de pornire al motoarelor cu dublă colivie, în
cazul conectării directe la reţea nu depăşeşte valoarea:
Mp
k Mp = = 1,5 .
MN
Coeficientul de suprasarcină al acestor motoare se adoptă în general
Mk
λ= = 1,5 , dar se pot executa motoare cu λ=2÷2,5.
MN
3) Factorul de putere al motoarelor cu dublă colivie este în generel mai mic decât
acela al motoarelor cu colivie simplă.
4) Randamentul motoarelor cu dublă colivie este aproximativ acelaşi cu al
motoarelor normale.
3.7.7. Pornirea motoarelor cu rotorul bobinat
Spre deosebire de metodele de pornire indirectã descrise anterior, care au

dezavantajul cã reduc cuplul de pornire simultan cu curentul de pornire, pornirea
motorului cu rotorul bobinat permite obţinerea unor cupluri de pornire ridicate şi curenţi
de intesitate relativ moderatã. Acest motor este deci adecvat pornirilor grele sau în plinã
sarcinã.
Motorul asincron cu rotorul bobinat se porneşte prin înserierea în circuitul rotoric
a unui reostat de pornire ce are ca efect limitarea şocului de curent în reţea şi mãrirea
_____________________________________________________________________________________
cuplului de pornire. Schema de principiu a pornirii unui motor cu rotorul bobinat, cu

ajutorul rezistenţelor înseriate în rotor, se redã în figura 3.77. Motorul porneşte pe
caracteristica mecanicã artificialã reostaticã corespunzãtoare rezistenţei Rt1, trecând dupã
scurt timp pe cea corespunzãtoare rezistenţei Rt2 şi aşa mai departe, pânã când ajunge pe
caracteristica mecanicã naturalã corespunzãtoare rezistenţei totale din circuitul rotoric
Rtν +1 = R2 (fig. 3.78).
Fig. 3.77.
Pe fiecare treaptã de rezistenţã, cuplul motor variazã între douã limite, maximã şi
minimã, asigurându-se un cuplu mediu de accelerare. Orientativ, cele douã limite ale
cuplului, pentru pornirea în plinã sarcinã, se aleg în intervalele:
M min = (1,05 ÷ 1,3) M N
M MAX = (1,5 ÷ 2,3) M N ≤ 0,85 2 M k
Fig. 3.78.
Corespunzãtor acestor limite pentru cuplu şi curenţii statorici de pornire vor fi
cuprinşi între limitele:
I min = (1,05 ÷ 1,3)I 1N
I MAX = (1,5 ÷ 2,3)I 1N
Reostatele de pornire sunt construite de obicei pe bazã de rezistenţe metalice
(uneori cu rãcire în ulei) sau rezistenţe cu lichid. Comanda scurtcircuitării diferitelor
Capitolul 3 165
________________________________________________________________________________________
trepte de rezistenţă se face manual, cu ajutorul controlerelor, sau automat cu ajutorul unor
contactoare şi relee. Rezistenţele totale pe fiecare fază şi treptele de pornire au valori
egale, însă scurtcircuitarea lor poate avea loc fie simultan, fie succesiv pe cele trei faze. În
primul caz pornirea se face cu rezistenţe simetrice, iar în al doilea caz cu rezistenţe
nesimetrice.
Pornirea cu rezistenţe nesimetrice prezintă unele avantaje legate de gabaritul mai
mic şi costul mai redus al rezistenţelor de pornire, însă nu se poate utiliza oricând,
deoarece modifică defavorabil caracteristica mecanică a motorulu la pornire, provocând
şocuri nedorite în transmisia mecanismului acţionat.
3.8. Frânarea motoarelor asincrone.
Frânarea electricã a motorului asincron prezintã mai multe dificultãţi decât cea a
motorului de c.c. cu excitaţie derivaţie. Fiecare dintre metodele luate în considerare la
adoptarea schemei generale pentru o anumitã acţionare are avantaje şi dezavantaje care
trebuie luate în considerare la adoptarea schemei generale pentru o anumitã acţionare.
Exceptând frânarea mecanicã cu ajutorul frânelor electromagnetice şi frânarea
prin influenţarea vreunui element al lanţului cinematic motor-maşinã de lucru, frânarea cu
motorul asincron se poate realiza în urmãtoarele regimuri de funcţionare:
a) frânarea cu recuperarea de energie (suprasincronã);
b) frânarea prin contracurent (cuplare inversã);
c) frânarea dinamicã;
d) frânarea subsincronã.
3.8.1. Frânarea cu recuperare de energie (suprasincronã)
Motorul asincron trifazat trece automat în acest regim, fãrã modificãri în schema
de conexiuni, prin creşterea turaţiei rotorului peste turaţia de sincronism, n0, şi în acelaşi
sens cu câmpul magnetic învârtitor statoric. Condiţia ce trebuie îndeplinitã pentru trecerea
maşinii în regim de frânare suprasincronã este deci:
n > n0 sau s < 0 (3.145)
Depãşirea turaţiei de sincronism se poate face numai prin furnizare de energie
mecanicã la arborele maşinii asincrone, în special pe seama energiei potenţiale acumulate
în masele în mişcare ale maşinilor de lucru, ca de exemplu la coborârea greutãţilor în
instalaţiile de ridicat şi la coborârea pantelor vehiculelor cu tracţiune electricã.
Energia potenţialã se transformã în energie cineticã, care la rândul ei se
transformã în energie electricã cedatã reţelei de alimentare, maşina trecând în regim de
generator asincron. Prin urmare, cuplul electromagnetic dezvoltat de maşinã îşi schimbã
sensul, devenind un cuplu de frânare. În acest regim, maşina funcţioneazã la turaţii n > n0,
deci pe porţiuni de caracteristici mecanice cuprinse în cadranul II al sistemului de
coordonate turaţie-cuplu, în cazul mecanismelor de translaţie, respectiv pe porţiuni de
caracteristici mecanice cuprinse în cadranul IV al sistemului de coordonate turaţie-cuplu
în cazul mecanismelor de ridicare, caracteristicile de frânare suprasincronã prezentându-
se în figura 3.79.
_____________________________________________________________________________________
Din figura 3.79. se observã cã prin creşterea turaţiei rotorului peste turaţia de
sincronism, ca urmare a transformãrii energiei potenţiale a maselor în mişcare în energie
cineticã, punctul de funcţionare se deplaseazã pe caracteristica naturalã din A (A’) în B
(B’). Prin aceasta, cuplul dezvoltat de maşinã devine negativ, opus sensului de mişcare.
Sub acţiunea acestui cuplu, turaţia rotorului se micşoreazã, dupã terminarea procesului de
frânare punctul de funcţionare revenind în A (A’). În timpul frânãrii, care se face pe
porţiunea Bn 0 în cazul mecanismelor de translaţie, respectiv B′(− n 0 ) în cazul
mecanismelor de ridicare, energia cineticã se transformã în energie electricã cedatã reţelei
de alimentare, motiv din care frânarea se numeşte cu recuperare de energie. În acest mod,
o parte din energia consumatã în regim de motor la urcarea rampei unui vehicul cu
tracţiune electricã sau la ridicarea coţadei de marfã în instalaţiile de încãrcare-descãrcare,
se recupereazã fiind restituitã reţelei de alimentare la coborârea rampei vehiculului cu
tracţiune electricã, respectiv la coborârea coţadei de marfã în cazul vinciurilor de marfã.
Fig. 3.79.
Deoarece frânarea are loc numai de la turaţii mai mari decât cea de sincronism
(nB > n0, respectiv n′B > n0 ) pânã la turaţia de sincronism, se numeşte suprasincronã.
Frânarea suprasincronã se aplicã în special în cazul motoarelor de acţionare a vinciurilor
de marfã. La aceste motoare, cu numãr variabil de poli, trecerea de pe treapta a III-a de
viteză, pe treapta a II-a, respectiv I-a, se face printr-un proces intermediar de frânare
suprasincronă, schema de comandă automată, cu relee de timp şi contactoare,
nepermiţând trecerea directă, de pe treapta a III-a de viteză pe treapta I-a.
Metoda nu permite oprirea motorului, motiv pentru care se asociazã cu alte
procedee de frânare. În timpul frânãrii, maşina funcţioneazã în regim de generator
asincron debitând putere activã în reţea şi absorbind de la reţea sau de la consumatorii
conectaţi la stator putere reactivã necesarã magnetizãrii. Pentru ca turaţia în timpul
frânãrii sã nu atingã limite nepermise, cuplul static potenţial de sarcinã trebuie sã fie mai
Capitolul 3 167
________________________________________________________________________________________
mic decât cuplul critic în regim de generator asincron. Frânarea suprasincronã este
avantajoasã sub aspect energetic şi poate fi aplicatã atât pentru motoarele cu rotorul
bobinat cât şi pentru motoarele cu rotorul în scurtcircuit.
La aplicarea metodei în cazul motoarelor cu rotorul bobinat, se recomandã
scurtcircuitarea eventualelor rezistenţe înseriate în rotor pentru ca frânarea sã se facã pe
caracteristica naturalã.
3.8.2. Frânarea prin contracurent
Maşina asincronã trifazatã se gãseşte în regim de frânare prin contracurent sau

frânare propriu-zisã (frânã electromagneticã), dacã rotorul sãu se învârteşte în sens invers
celui al câmpului magnetic învârtitor statoric. Acest regim de funcţionare a maşinii
asincrone este cunoscut şi sub denumirea de frânare prin contraconectare sau cuplare
inversã. Pentru a se obţine acest regim de frânare, maşina de lucru trebuie sã antreneze
rotorul în sens invers sensului de acţiune al cuplului electromagnetic, care se exercitã
asupra rotorului în acelaşi sens cu cel al câmpului magnetic învârtitor statoric. În
consecinţã, maşina electricã primeşte putere mecanicã pe la arbore, fie sub acţiunea
energiei cinetice a corpurilor în mişcare de rotaţie (cuplu de sarcinã de naturã reactivã),
fie sub acţiunea unui cuplu static potenţial, cum ar fi cel care apare la coborârea unei
greutãţi, absorbind în acelaşi timp putere electricã din reţeaua de alimentare. Aceste
puteri se transformã nerecuperabil în cãldurã degajatã în cea mai mare parte pe rezistenţa
de cuplare inversã Rci introdusã în serie cu rotorul motoarelor cu inele.
În regimul de frânare propriu-zisã, cuplul electromagnetic nu întreţine mişcarea,
fiind deci rezistent, iar alunecarea maşinii este supraunitarã.
Pornind de la regimul de motor ca regim de bazã, frânarea propriu-zisã se
realizeazã în douã moduri:
a) prin introducerea unor rezistenţe în serie cu rotorul, trecerea la regimul de
frânã fãcându-se prin inversarea sensului de rotaţie al rotorului, succesiunea fazelor
statorice rămânând aceeaşi;
b) prin inversarea sensului de succesiune a fazelor statorice şi înserierea unor
rezistenţe de frânare în circuitul rotoric la acelaşi sens de rotaţie al rotorului.
Pentru realizarea regimului de cuplare inversã este necesarã introducerea unor
rezistenţe mari în circuitul rotorului.
3.8.2.1. Frânarea prin contracurent prin inversarea sensului de rotaţie al

rotorului.
Frânarea prin contracurent obţinutã prin inversarea sensului de rotaţie se
realizeazã prin introducerea unei rezistenţe de cuplare inversã Rci, de valoare
corespunzãtoare, în circuitul rotoric, astfel încât, pentru un anumit cuplu de sarcinã MS,
maşina sã funcţioneze pe o caracteristicã mecanicã artificialã reostaticã la turaţii negative.
Pentru a explica trecerea de la regimul de motor la cel de frânã, se considerã
maşina funcţionând pe caracteristica naturalã, într-un punct A, corespunzãtor unui cuplu
static potenţial MS (fig. 3.80).
_____________________________________________________________________________________
Un astfel de cuplu apare, de exemplu, în instalaţiile de încãrcare-descãrcare, la

ridicarea coţadei de marfã. Punctul de funcţionare trece din A în B, pe caracteristica
mecanicã artificialã, când se introduce rezistenţa Rci, în serie cu rotorul.
Fig. 3.80.
Cuplul dezvoltat de motor va fi mai mic decât cuplul de sarcinã, deci apare un
cuplu de decelerare, care determinã micşorarea turaţiei pânã la oprire (punctul C), când
cuplul de sarcinã, MS, devine activ, producând creşterea turaţiei în sens contrar, pe
caracteristica (2), în cadranul IV. În punctul D acţiunea cuplului dinamic înceteazã (MD =
MS), deci se stabileşte un nou regim staţionar, coţada de marfã coborând în continuare cu
vitezã constantã (turaţia - nD). Frânarea propriu-zisã are loc pe porţiunea CD a
caracteristicii artificiale (2).
Cunoscându-se valoarea rezistenţei Rci, calculul caracteristicii de frânare se face
similar celui de la paragraful 3.6.4. Efectul de frânare dorit se obţine prin alegerea
potrivitã a rezistenţei Rci. Determinarea rezistenţei de frânare se face impunându-se viteza
de coborâre a sarcinii, deci turaţia rotorului. Corespunzãtor turaţiei - nD se calculeazã:
n − ( − n D ) n0 + n D
sD = 0 = >1 . (3.14
n0 n0 6)
Scriind altfel alunecarea corespunzãtoare turaţiei - nD:
R + Rci
sD = 2 sA , (
R2 3.147)
n − nA
în care s A = 0 < 1 , rezultã:
n0
s − sA
Rci = D ⋅ R2 .
sA (3.148)
Capitolul 3 169
________________________________________________________________________________________
Deoarece sD > 1, iar la maşinile de construcţie normalã sA ≅ 0,05, rezistenţa de

cuplare inversã rezultã de valoare mare, fiind deci şi scumpã.
Analizând relaţia (3.148) şi figura 3.80. rezultã cã, mãrind rezistenţa de frânare,
viteza de coborâre a sarcinii creşte. Reglajul în timpul frânãrii se face greu, caracteristica
de frânare fiind moale.
3.8.2.2. Frânarea prin contracurent prin inversarea succesiunii

fazelor statorice
Maşina asincronã trifazatã funcţionând în
regim de motor, cu un cuplu de sarcinã de naturã
reactivã, trece în regim de frânare prin contracurent,
prin inversarea legãturilor la reţea a douã faze
statorice, sensul de rotaţie al rotorului rãmânând
neschimbat. Simultan cu inversarea legãturilor la reţea
a celor douã faze statorice se intercaleazã în rotor o
rezistenţã suplimentarã, numitã rezistenţa de cuplare
inversã, cu scopul limitãrii şocului de curent în
momentul reversãrii. În principiu, frânarea prin
contracurent prin inversarea succesiunii fazelor
statorice se realizeazã conform schemei din figura
3.81.
Pentru funcţionare în regim de motor cu sens
de rotaţie dreapta, se închid contactele contactorului
de linie C1 şi contactele contactorului de sens C2,
rezistenţa de cuplare inversã Rci fiind scurtcircuitatã
prin intermediul Fig. 3.81.
contactelor normal închise C3.
Prin deschiderea contactelor C2 şi închiderea contactelor normal deschise ale
contactorului de sens C3, se inverseazã legãturile la reţea ale fazelor A şi B ale statorului.
În acelaşi timp, prin deschiderea contactelor normal închise C3, se înseriazã cu rotorul
rezistenţa Rci.
Se considerã cã maşina funcţioneazã în regim de motor, pe caracteristica naturalã
(dreapta 1), într-un punct A corespunzãtor unui cuplu de sarcinã MS de naturã reactivã
(fig. 3.82.).
Un astfel de cuplu apare, de exemplu, în cazul motorului de acţionare a
mecanismului de guvernare a navelor. Schimbând între ele legãturile la reţea ale fazelor
A şi B, sensul câmpului magnetic învârtitor statoric se schimbã, devenind opus sensului
de rotaţie al rotorului, deci se va modifica şi sensul cuplului electromagnetic, acesta
devenind un cuplu de frânare, opus sensului de rotaţie. Deoarece, simultan cu inversarea
sensului câmpului învârtitor statoric, se intercaleazã în rotor rezistenţa Rci, punctul de
funcţionare al maşinii va trece din A în B pe caracteristica de frânare (2’), simetricã în
raport cu originea faţã de caracteristica artificialã reostaticã (2), din regim de motor.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.82.
Trecerea din regim de motor în regim de frânã se face la aceeaşi turaţie (nB = nA),
modificându-se practic instantaneu legãturile în schema de conexiuni. Deci, caracteristica
de frânare în contracurent va fi cuprinsã în cadranul doi al sistemului de axe de
coordonate turaţie-cuplu.
În punctul B, maşina dezvoltã un cuplu de frânare -MB. Turaţia va scădea rapid,
pînã la valoarea zero (punctul C). Frânarea propriu-zisã are loc pe porţiunea BC a
caracteristicii mecanice artificiale (2’). În punctul C, frânarea fiind terminatã, maşina ar
trebui deconectatã de la reţea, în practicã aceasta realizându-se cu un releu de vitezã nulã,
care, prin intermediul contactorului de linie C1, comandã deconectarea maşinii de la reţea.
Dacã însã, în punctul C maşina rãmâne conectatã la reţea, cum cuplul MC este
mai mare decât cuplul de sarcinã MS, rotorul se va accelera în sens invers celui iniţial.
Punctul de funcţionare se deplaseazã pe caracteriastica (2’) în D, unde
MD = MS, turaţia stabilindu-se la valoarea staţionarã nD. Maşina reintrã în regim de motor,
însã cu sens de rotaţie opus celui din cadranul unu. Dacã în punctul D se scurtcircuiteazã
rezistenţa de frânare Rci, motorul va trece sã funcţioneze în punctul (A’) pe caracteristica
naturalã stânga (1’), simetricã în raport cu originea faţã de caracteristica (1), turaţia
stabilindu-se la valoarea n A′ = n A . Calculul rezistenţei de frânare se face impunându-se
valoarea cuplului din momentul începerii frânãrii. Pentru cazul din figura 3.82.,
alunecarea de la care începe frânarea va fi:
(
− n0 − n B n
sB = = 1+ A = 2 − sA > 1 . 3.149)
− n0 n0
Alunecarea criticã corespunzãtoare caracteristicii artificiale de frânare (2’) va fi
dedusã din relaţia:
Capitolul 3 171
________________________________________________________________________________________
2M k
MB = M f = , (
sf s kf
+ 3.150)
s kf sf
în care: sf = sB = 2 - sA;
Scriind relaţia alunecãrii critice sub forma:
R + Rci
skf = 2 ⋅ sk , (3.15
R2 1)
în care sk este corespunzãtoare caracteristicii mecanice naturale,
rezultã:
s kf − s k
Rci = R2 . (3.15
sk 2)
Cum skf >1, iar sk = (0,1 ÷ 0,3), Rci rezultã de valoare mare. Avantajul metodei
constã în faptul cã frânarea se poate face la orice vitezã subsincronã. Dezavantajul este
reducerea stabilitãţii în funcţionare, iar la maşina cu rotor în scurtcircuit nu se pot obţine
cupluri de frânare iniţiale mari. De asemenea, metoda prezintã pierderi mari în rezistenţa
de frânare, puterea care se transformã în cãldurã fiind foarte mare. Maşinile care urmeazã
sã funcţioneze în acest regim se dimensionezã special, având în vedere o mai bunã
evacuare a cãldurii.
Metoda este utilizatã în cazul instalaţiilor de ridicare, unde este nevoie de opriri
sau reversãri rapide.
3.8.3. Frânarea dinamicã
Maşina asincronã trifazatã, funcţionând în regim

de motor, trece în regim de frânare dinamicã prin
separarea înfãşurãrii statorice de la reţeaua trifazatã de
alimentare şi conectarea a cel puţin douã faze la o sursã
de curent continuu (fig. 3.83) aleasã în mod
corespunzãtor.
În acelaşi timp, în circuitul rotoric, al motoarelor
cu inele, se introduce o rezistenţã de frânare Rf. Trecerea
de la regimul de motor (contactele C1 închise) la regimul
de frânare se face prin deschiderea contactelor C1 şi
închiderea contactelor normal deschise C2, prin aceasta
alimentându-se fazele B şi C în c.c. În acelaşi timp, prin
deschiderea contactelor normal închise ale contactorului
de frânare C2, se introduce în rotor rezistenţa de frânare
Rf.
Fig. 3.83.
Curentul continuu produce în stator un câmp magnetic fix ca poziţie în spaţiu şi
invariabil în timp, care induce în rotorul în mişcare un sistem trifazat simetric de
tensiuni electromotoare.
_____________________________________________________________________________________
Circuitul rotoric fiind închis peste rezistenţa de frânare, sau scurtcircuitat în cazul
motoarelor cu rotor în colivie, sistemul trifazat electric de tensiuni determinã apariţia unui
sistem trifazat simetric de curenţi, care, interacţionând cu câmpul magnetic statoric dau
naştere unui cuplu electromagnetic de frânare sub acţiunea cãruia turaţia rotorului se
micşorezã. În acest fel, maşina fiind excitatã în c.c. în stator şi rotorul ei continuând sã se
roteascã pe seama energiei cinetice înmagazinate în masele în mişcare, va începe sã
funcţioneze în regim de generator sincron cu turaţie descrescãtoare. Maşina asincronã
devine deci, în acest regim de frânare, generator sincron cu poli plini şi frecvenţã
variabilã, statorul având rol de inductor, iar rotorul rol de indus.
Energia cineticã a corpurilor în mişcare de rotaţie, care fac parte din sistemul de
acţionare se transformã prin intermediul energiei electrice din rotor, integral în cãldurã,
fiind deci nerecuperabilã.
În principiu, frânarea dinamicã se poate realiza la ambele variante constructive,
cu rotor bobinat şi cu rotor în scurtcircuit, ale maşinii asincrone. Frânarea în cazul maşinii
cu inele este mai favorabilã din punct de vedere al solicitãrilor termice, cea mai mare
parte din cãldura produsã degajându-se pe rezistenţa de frânare, mare în raport cu
rezistenţa rotoricã, spre deosebire de maşina cu rotor în scurtcircuit, la care, cãldura
dezvoltatã în timpul frânãrii se degajã în întregime în rotor.
Alimentarea înfãşurãrii statorice cu c.c. se poate face de la o reţea separatã sau, în
lipsa acesteia, de la reţeaua de c.a. prin intermediul unui redresor.
Pentru a putea face o legãturã între funcţionarea maşinii ca motor asincron şi ca
generator sincron, se considerã cã înfãşurarea statoricã este parcursã, în locul curentului
continuu Ic, de un sistem trifazat simetric de curenţi echivalenţi de valoare efectivã Ie.
Pentru ca cuplul maşinii sã rãmânã neschimbat, t.m.m. produsã de curentul continuu
trebuie sã fie egalã cu cea produsã de sistemul trifazat de curenţi echivalenţi.
Alimentarea în c.c. a înfãşurãrii statorice se poate face, în funcţie de posibilitãţile
de realizare practicã, conform schemelor din figura 3.84.
În cazul schemei din figura 3.84 a., t.m.m. Ucmm creatã de curentul continuu Ic, va
fi:
π
U cmm = 2 ⋅ K b1 ⋅ W1 ⋅ I c ⋅ cos = 3 ⋅ K b1 ⋅ W1 ⋅ I C . (
6 3.153)
Amplitudinea armonicii fundamentale a t.m.m. U1mm creatã de
sistemul trifazat simetric de curenţi echivalenţi Ie va fi:
3
U 1mm = 2 ⋅ K b1 ⋅ W1 ⋅ I e . (
2 3.154)
Capitolul 3 173
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.84.
Din echivalenţa t.m.m. datã de relaţiile (3.153) şi (3.154) rezultã:

3 2 (3.15
Ic = I e ≅ 1,22 I e .
2 3 5)
La fel se poate calcula echivalenţa dintre curentul continuu Ic şi curentul
alternativ echivalent Ie pentru celelalte scheme din figura 3.84. Cunoscându-se rezistenţa
înfãşurãrii statorice, se poate calcula tensiunea şi puterea sursei de c.c. Datele de calcul
necesare sunt indicate în tabelul 3.4.
Tabelul 3.4.
Re Tensiunea Puterea
t.m.
I zist. totalã a sursei de sursei
m.
chema c înfãşurãrii curent de curent
Ucmm
statorice continuu continuu
1,22 I e ⋅ 2 R1 (1,22I e )2 ⋅
3k b 0 2R
1
,22Ie ,82 = 2,44 R1 I e = 3R1 I e2

1
3 3
3
1,41I e ⋅ R (1,41Ie )2 ⋅ 3
kb W 0 R 2 2
2 1
2
,41Ie ,71 = 2,12 R1 I e = 3R1Ie2
2
k b W1
2 2,12 I e ⋅ R (2,12I e )2 ⋅
2 0 R 3
3
1
,12Ie ,47 = 1,41R1 I e = 3R1 I e2
1
3 1 2,45 I e ⋅ R (2,45I )e
2
⋅
k 2 0 R 2
2 2
,45Ie ,41 = 1,22 R1 I e = 3R I 2
1 e
_____________________________________________________________________________________
La aceastã metodã de frânare, alunecarea care se introduce în calcule corespunde

unei rotaţii a întregii maşini în sensul de rotaţie al rotorului, cu turaţia de sincronism n1.
Se obţine deci:
n − (n1 + n) n Ω
sf= 1 =− =− . (3.15
n1 n1 Ω1 6)
Determinarea expresiei analitice a caracteristicii mecanice M =
f(sf) corespunzãtoare frânãrii dinamice se bazeazã pe observaţia cã în acest regim,
pierderile din rotor se pot acoperi numai din puterea mecanicã de pe arbore, pentru
( )
schema din figura 3.83 putându-se scrie: − M ⋅ Ω = 3 ⋅ I 2'2 R2' + R 'f , din care rezultă:
(3.15
Ω1
3
(
M = − I 2′ 2 R2′ + R ′f = −
Ω
)
3 2
Ω1
I 2′ R2′ + R ′f(Ω
. ) 7)
Ţinând cont de (3.156), rezultã:

3 R 2′ + R ′f 2 (3.15
M= I 2′
Ω1 sf 8)
Curentul rotoric I 2′ se exprimã în funcţie de parametrii maşinii, utilizându-se în
acest scop schema echivalentã în care curentul continuu din stator este înlocuit cu cel
alternativ echivalent Ie şi se neglijeză pierderile în fier.
Pentru circuitul rotoric, schema echivalentã este prezentatã în figura 3.85.
Fig. 3.85.
În baza celor douã teoreme ale lui Kirchoff se pot scrie urmãtoarele ecuaţii:
R2′ + R ′f
JX m I 1μ + JX 2′ I ′ 2 + I 2 = 0, (3.15
sf 9)
de unde rezultã:
JX m I e
I ′2 = . (3.160)
R2′ + R ′f
+ J ( X m + X 2′ )
sf
Înlocuind valoarea curentului I 2′ în relaţia (3.158), se obţine:
(3.16
1)
Capitolul 3 175
________________________________________________________________________________________
R2′ + R ′f
3 2 2 sf
M = Ie X m ;
Ω1 ⎛ R2′ + R ′f ⎞
2
⎜ ⎟ + ( X m + X 2′ ) 2
⎜ sf ⎟
⎝ ⎠
sau:
3 I2X 2 1
M= ⋅ e m ⋅ . (3.16
Ω1 X m + X 2′ R2′ + R ′f s f ( X m + X 2′ )
+ 2)
s f ( X m + X 2′ ) R2′ + R ′f
Conform expresiei (3.162) cuplul are valoarea maximã dacã:
(3.16
s kf ( X m + X 2′ ) = R2′ + R ′f , 3)
şi, deci, alunecarea criticã în regim de frânare dinamicã va fi:
R′ + R′
s kf = 2 . (3.16
X m + X 2′ 4)
Cu (3.164) expresia cuplului critic în regim de frânare dinamicã
devine:
(3.16
3 I e2 X m2 5)
M kf = ⋅ .
2Ω1 X m + X 2′
De asemenea, raportând (3.162) la (3.165), şi ţinând cont de (3.164) se obţine:
(3.16
M 2
= , 6)
M kf s f s kf
+
s kf sf
de unde:
2 M kf
M= . (3.16
sf s kf 7)
+
s kf sf
Ecuaţia (3.167) reprezintã expresia analiticã a caracteristicii mecanice de frânare
dinamicã. Ecuaţia (3.167) este asemãnãtoare cu cea corespunzãtoare regimului de motor,
numai cã în regim de frânare dinamicã, rolul alunecãrii este preluat de raportul turaţiilor.
Pentru a putea efectua calculele în cazurile concrete, este necesar sã se cunoascã
caracteristica de magnetizare, adicã: U e1 = U e′ 2 = f (Iμ ) , care este datã în valori relative
pentru unele tipuri de maşini asincrone.
Dacã nu se cunoaşte caracteristica de magnetizare a maşinii, atunci din
caracteristica de magnetizare generalã (fig. 3.86)[16], se determinã pentru diferite
rapoarte I1μ / I10, valoarea curentului de magnetizare I1μ şi a tensiunii Ue1. Corespunzãtor
perechilor de valori ale lui Ue1 şi I1μ, se determinã reactanţa de magnetizare cu formula:
_____________________________________________________________________________________
U e1
Xm = . (3.16
I1μ 8)
Cunoscându-se X 2′ , R2′ , R ′f , I e , şi X m , se determinã alunecarea criticã skf cu
relaţia (3.164) şi cuplul critic Mkf cu relaţia (3.165), introducând apoi rezultatele obţinute
în ecuaţia (3.167) şi dând valori lui sf între 0 şi 1, se calculeazã M. Se reprezintã apoi
perechile de valori sf şi M în sistemul de axe de coordonate cuplu-alunecare şi unind
punctele obţinute printr-o curbã, rezultã caracteristica cãutatã.
Fig. 3.86. Fig. 3.87.
Caracteristicile de frânare dinamicã, pentru diferitele rezistenţe de frânare şi

diferiţi curenţi Ie, sunt prezentate în figura 3.87.
Se observã cã influenţa rezistenţei totale din circuitul rotoric asupra alunecãrii
critice skf este aceeaşi ca în cazul regimului de motor.
Valoarea cuplului critic Mkf creşte cu pãtratul valorii efective a curentului
alternativ echivalent Ie. Efectul dorit în ce priveşte durata frânãrii se obţine prin alegerea
potrivitã a curentului continuu Ic şi a rezistenţei de frânare Rf ce se intercalează în
circuitul rotoric. Se admite:
Ic = (1,5 ÷ 3)I10 (3.16
9)
unde I10 este curentul la mersul în gol al maşinii. Regimul de
frânare dinamicã se utilizeazã pentru oprirea completã a sistemului de acţionare, frânarea
fiind linã. Pentru reducerea timpului de frânare, maşina trebuie sã dezvolte un cuplu
electromagnetic de valoare ridicatã, motiv pentru care se intercaleazã în rotor un reostat
de frânare în trepte, astfel încât cuplul sã fie menţinut în limitele impuse. Caracteristicile
de frânare obţinute în cazul utilizãrii unui reostat cu douã trepte de rezistenţã sunt
prezentate în figura 3.88.
Capitolul 3 177
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.88.
În punctul A, de pe caracteristica naturalã, maşina se deconecteazã de la reţea şi

se alimenteazã în c.c., statorul alimentându-se dupã una din schemele prezentate, simultan
cu intercalarea în rotor a reostatului de frânare. Punctul de funcţionare trece în B, pe
caracterisitica artificialã de frânare dinamicã.
Sub acţiunea limitei maxime impuse cuplului de frânare, turaţia se micşoreazã,
punctul de funcţionare deplasându-se în C. În acest moment, se scurtcircuiteazã prima
treaptã a reostatului de frânare, cuplul crescând brusc de la Mmin la Mmax în D.
Procesul de frânare decurge similar în continuare, pânã în punctul F de pe
caracteristica mecanicã naturalã de frânare dinamicã. De aici, sub acţiunea cuplului de
frânare Mmax, punctul de funcţionare se deplaseazã pe caracteristica naturalã de frânare
pânã în 0, când turaţia se anuleazã şi frânarea este terminatã. Regimul de frânare
dinamicã este cel mai sigur dintre regimurile de frânare ale maşinii asincrone, aplicându-
se la maşini de puteri de pânã la 50kW. Dezavantajele metodei sunt legate de necesitatea
operãrii de schimbãri în schema de conexiuni şi, deoarece trebuie mãritã rezistenţa
rotorului, pentru obţinerea de cupluri de frânare iniţial mari, nu se poate aplica cu succes
la maşinile cu rotor în scrutcircuit.
3.8.4. Frânarea subsincronã
În acţionãrile electrice, se foloseşte uneori frânarea motoarelor asincrone prin

alimentarea lor cu tensiuni nesimetrice, obţinute prin introducerea unei rezistenţe sau a
unei reactanţe, fie prin autotransformatoare monofazate, aşa cum se prezintã în figura
3.89
În acest caz, pentru calculul cuplului dezvoltat de maşinã se foloseşte metoda
componentelor simetrice. Fãcând abstracţie de armonicile superioare, câmpul magnetic
din întrefierul maşinii la o alimentare nesimetricã poate fi considerat compus din trei
câmpuri (fig. 3.90 a):
- un câmp învârtitor de succesiune directã, corespunzãtor sistemului de tensiuni
din figura 3.90 b, numit sistem direct;
- un câmp învârtitor de succesiune inversã,
corespunzãtor sistemului de tensiuni din figura
3.90 c, numit sistem invers;
_____________________________________________________________________________________
- un câmp corespunzãtor sistemului de tensiuni din figura 3.90 d, numit

sistem homopolar.
Sistemul celor trei tensiuni nesimetrice aplicate statorului, U1, U2, U3, se
înlocuieşte cu un sistem de trei tensiuni simetrice fictive, de secvenţã directã Ud, inversã
Ui şi homopolarã U0, astfel:
Fig. 3.89.
U1 = U 0 +U d +U i
2 (3.170)
U 2 = U 0 + a U d + aU i
U 3 = U 0 + aU d + a 2 U i
2π
j 1 3
în care a = e 3+ j=− , este operator complex.
2 2
Din sistemul de ecuaţii 3.170 se obţine:
1
U 0 = (U 1 + U 2 + U 3 )
3
1 2
U d = (U 1 + a ⋅ U 2 + a U 3 ) (
3 3.171)
1 2
U i = (U 1 + a U 2 + aU 3 ) .
3
Corespunzãtor sistemului de tensiuni (3.171), cuplul rezultant dezvoltat de
maşinã la alunecarea s va fi:
2 2 2
⎛ 3U ⎞ ⎛U ⎞ ⎛U ⎞ (
M ( s ) = M 0 ( s ) ⋅ ⎜⎜ 0 ⎟⎟ + M d ( s )⎜⎜ d ⎟⎟ + M i ( s )⎜⎜ i ⎟⎟ ,
⎝ UN ⎠ ⎝U N ⎠ ⎝U N ⎠ 3.172)
în care M0(s), Md(s) şi Mi(s) reprezintã cuplurile corespunzãtoare tensiunii
nominale pe fazã UN, la alunecarea s.
Dacã schema de conectare a statorului nu conţine componenta homopolarã,
relaţia (3.172) devine:
2 2 (
⎛U ⎞ ⎛U ⎞
M ( s ) = M d ( s )⎜⎜ d ⎟⎟ + M i ( s )⎜⎜ i ⎟⎟ . 3.173)
⎝U N ⎠ ⎝U N ⎠
Fig. 3.90.
Capitolul 3 179
________________________________________________________________________________________
Din punct de vedere funcţional, conform relaţiei (3.173), putem considera cã

maşina are douã înfãşurãri statorice: una alimentatã cu sistemul direct de tensiuni, iar
cealaltã alimentatã cu sitemul invers de tensiuni. Cele douã înfãşurãri, prin câmpurile
învârtitoare, direct şi invers, pe care le produc, determinã în rotor douã sisteme trifazate
simetrice de curenţi, direct şi invers. Prin interacţiunea dintre sistemele trifazate de
curenţi din rotor şi câmpurile învârtitoare care le-au produs, asupra rotorului vor acţiona
douã cupluri: unul în sens direct şi unul în sens invers.
Cuplul rezultant la arbore va fi obţinut prin însumarea acestora.
Deoarece impedanţele maşinii depind de alunecare, se considerã cã turaţia
rotorului rãmâne aceeaşi, în caz contrar turaţiile produse de cele douã cupluri de sensuri
opuse ar fi diferite. Rezultã deci, cã între cele douã cupluri existã relaţia:
Mi(s) = - Md(2 - s) (
Ţinând seama de relaţiile (3.112) şi (3.173), ecuaţia (3.173) devine: 3.174)
2M kd 2M ki
M= − ,
s sk 2−s s (3.175)
+ + k
sk s sk 2−s
în care:
2
⎛U ⎞
Mkd = Mk ⎜⎜ d ⎟⎟ ;
⎝UN ⎠ (
2
⎛ Ui ⎞ 3.176)
Mki = Mk ⎜⎜ ⎟⎟ ,
⎝UN ⎠
Mk fiind cuplul critic în regim de motor la alimentarea lui cu tensiuni nominale pe
fazã simetrice, UN. Un caz limitã de alimentare nesimetricã a maşinii asincrone îl
constituie alimentarea monofazatã (SIEMEMS) sau frânarea subsincronã monofazatã a
cãrei schemã de conexiuni este prezentatã în figura 3.91. Din figurã se observã cã faza a
treia nu este lãsatã liberã, ci se conecteazã în paralel cu una din primele douã. În felul
acesta, motorul asincron trifazat funcţioneazã ca motor monofazat, însã cu proprietãţi
diferite faţã de cazul când faza a treia ar fi rãmas nealimentatã. Diferenţa constã în gradul
diferit de dezechilibru al tensiunilor pe faze. Conform figurii 3.91. statorul este alimentat
cu un sistem de tensiuni nesimetrice de valori efective UB =UC şi UA
Folosind metoda componentelor simetrice, se poate scrie:
U A = U 0 +U d +U i ,
U B = U 0 + a 2 U d + aU i , (
2
3.177)
U C = U 0 + aU d + a U i .
Conform schemei din fig. 3.91, componenta homopolarã U 0 = 0 şi (3.177)
devine:
U A = U d +U i ,
2
(
U B = a U d + aU i , 3.178)
2
U C = aU d + a U i .
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.91.
Ţinând cont de faptul cã UB = UC, din (3.178) rezultã:

2 2
a U d + aU i = aU d + a U i
2
(a − a)U d = (a 2 − a)U i
şi deci:
Ud =Ui . (
Introducând (3.179) în (3.178) se obţine: 3.179)
U A = 2U d
(
2
U B = U C = U d (a + a ) = −U d 3.180)
Exprimând tensiunea de linie, conform figurii 3.91., se obţine:
U L = U A − U B = 2U d − (−U d ) = 3U d , (
de unde: 3.181)
U 3U f U f (
Ui =Ud = L = =
3 3 3 3.182)
Pentru schema din figura 3.91., considerând UL = 380V, în baza relaţiilor (3.180)
şi (3.182), valorile efective ale tensiunilor pe cele trei faze vor fi:
UB = UC= 127V şi UA = 254V. În baza relaţiei (3.179) cuplurile critice corespunzãtoare
sistemului direct şi invers de tensiuni conform (3.176) vor fi:
2
⎛U ⎞
M kd = M ki = M k ⎜⎜ d ⎟⎟ ,
⎝UN ⎠ (3.183)
şi ţinând cont de (3.182) se obţine:
(
3.184)
Capitolul 3 181
________________________________________________________________________________________
1
M kd = M ki = Mk .
3
Se observã cã în regim de frânare subsincronã monofazatã, cuplul critic va fi de
trei ori mai mic decât în regim normal de motor. Ţinând cont de (3.184), ecuaţia
caracteristicii mecanice (3.175) în regim de alimentare monofazată devine:
⎛ ⎞
⎜ ⎟
2 ⎜ 1 1 ⎟ (
M = Mk⎜ − ⎟
3 s s 2−s s 3.185)
⎜⎜ + k + k ⎟⎟
s
⎝ k s s k 2 − s ⎠
caracteristicile mecanice corespunzãtoare cuplului direct Md, invers Mi şi
rezultant M fiind prezentate în figura 3.92.
În figurã s-au trasat caracteristicile mecanice n = f(M) pentru cazul când nu avem
înseriatã în rotor rezistenţa de frânare şi n = f(M’) obţinutã în cazul introducerii în rotor a
rezistenţei de frânare Rf de valoare astfel aleasã încât sk= 1,5. Se constatã cã în primul caz
(Rf = 0), maşina nu porneşte singurã din repaus (n=0) deoarece cuplul rezultant M este
nul. În acest caz, maşina asincronã antrenatã într-un sens sau altul va funcţiona în
cadranul unu sau trei în regim de motor, neputându-se obţine cuplu de frânare.
( )
În cel de-al doilea caz R f ≠ 0 , maşina nu porneşte singurã din repaus, cuplul
rezultant M’ fiind nul la turaţie nulã, dar antrenatã într-un sens sau altul va funcţiona în
cadranul doi sau patru ca frânã, cuplul rezultant fiind un cuplu de frânare, opus sensului
de rotaţie.
În concluzie, pentru ca maşina sã funcţioneze în regim de frânare subsincronã
monofazatã, este necesar ca simultan cu alimentarea statorului conform schemei din
figura 3.91 sã se intercaleze în rotor o rezistenţã de frânare astfel aleasã încât alunecarea
criticã sã devinã supraunitarã.
Fig. 3.92.
Cu aceastã observaţie, expresia caracteristicii de frânare subsincronã

monofazatã, în baza relaţiei (3.185) va fi:
_____________________________________________________________________________________
⎛ ⎞
⎜ ⎟
2 ⎜ 1 1 ⎟. (
M = Mk⎜ − ⎟
3 s s ′ 2−s s ′ 3.186)
⎜⎜ + k
+ k
⎟
⎝ s k′ s s k′ 2 − s ⎟⎠
Determinarea practicã a caracteristicii mecanice de frânare subsincronã
monofazatã, obţinutã pentru o valoare cunoscutã a rezistenţei de frânare Rf, pentru un
motor dat, se face astfel:
- se determinã cuplul critic Mk şi alunecarea criticã sk, corespunzãtoare
caracteristicii naturale din regimul de motor conform celor arãtate în paragraful 3.6.3.;
- se determinã alunecarea criticã corespunzãtoare caracteristicii de frânare cu
relaţia (3.118) scrisã sub forma:
R2 + R f
s ′k = sk ; (
R2 3.187)
- se introduc valorile lui Mk şi sk în relaţia (3.186) şi dând valori lui s între 1 şi 2
se calculeazã M;
- reprezentând perechile de valori s şi M, respectiv n, calculat cu relaţia (3.113) şi
M, în sistemul de axe de coordonate cuplu - alunecare, respectiv turaţie - cuplu şi unind
punctele rezultate printr-o curbã, se obţin caracteristicile de frânare cãutate.
Caracteristica de frânare, aşa cum rezultã din (3.187), se poate modifica cu
ajutorul rezistenţelor introduse în circuitul rotorului, acestea având şi rol de limitare a
curenţilor în timpul frânãrii. Pentru sk > 2, caracteristicile de frânare sunt aproximativ
drepte, acestea având importanţã practicã. Se recomandã ca frânarea sã se facã în
domeniul alunecãrilor 1 < s <2 deoarece pentru s > 2 curenţii cresc mult.
Calculul rezistenţei de frânare se face cu ajutorul relaţiei (3.187) impunându-se
un cuplu de frânare Mf la o anumitã turaţie, respectiv alunecare s. Cu aceste valori se
determinã cu (3.186) alunecarea criticã s k′ şi în baza relaţiei (3.187) rezultã:
s′ − sk
Rf = k R2 . (3.188)
sk
Aceastã metodã de frânare are aplicaţii mai ales la mecanismele de ridicare din
cadrul instalaţiilor de încãrcare - decãrcare, în combinaţie cu frânarea suprasincronã şi
frânarea în contracurent, caracteristicile mecanice corespunzãtoare acestor regimuri de
funcţionare prezentându-se în fig. 3.93, în care s-au fãcut urmãtoarele notaţii:
- caracteristicile 1, 2, 3 şi 4 corespund funcţionãrii în regim de motor la ridicarea
sarcinii;
- caracteristicile II şi III corespund funcţionãrii în regim de frânare subsincronã
monofazatã;
- caracteristicile IV şi V corespund funcţionãrii în regim de motor la coborârea
forţatã a sarcinilor mici, în cadranul trei şi funcţionãrii în regim de frânare suprasincronã
pentru sarcinile care antreneazã
mecanismul, în cadranul patru;
- caracteristica I corespunde
funcţionãrii în regim de frânare în
Capitolul 3 183
________________________________________________________________________________________
contracurent, prin care se evitã cãderea liberã a sarcinii la oprirea mecanismului.

În cazul regimului de frânare subsincronã, efectul de frânare este mai redus, iar
înclinaţia caracteristicilor mecanice este mai micã decât la frânarea în contracurent şi nu
existã pericolul reversãrii, acesta fiind avantajul metodei. Frânarea se realizeazã în
ambele sensuri la fel. Dezavantajul este cã produce dezechilibru în reţelele electrice.
Fig. 3.93.
3.9. Regimul tranzitoriu al motorului asincron
Dupã cum funcţionarea motorului asincron în regim staţionar este descrisã de

caracteristica mecanicã staticã M=f(s), tot aşa şi regimul tranzitoriu poate fi reprezentat
printr-o caracteristicã mecanicã dinamicã. Ecuaţiile ce descriu funcţionarea maşinii în
regim tranzitoriu sunt:
di di
u1 = R1i1 + L1 1 + Lm 2
dt dt
di di
0 = R2 i 2 + L 2 2 + Lm 1 (
dt dt
3.189)
GD 2 dn
M − MS =
375 dt
în care am notat cu:
u1 valoarea instantanee a tensiunii de fazã statorice;
i1 valoarea instantanee a curentului statoric;
i2 valoarea instantanee a curentului rotoric;
Lm inductivitatea mutualã a înfãşurãrilor din stator şi rotor.
Rezolvarea analiticã simultanã a celor trei ecuaţii este, de regulã, practic
imposibilã. Datoritã neliniaritãţii sistemului de ecuaţii diferenţiale, pentru determinarea
caracteristicilor dinamice ale motorului asincron se recurge la modelarea matematicã cu
ajutorul calculatorului analogic.
Determinarea curbelor de variaţie în timp a turaţiei, n=f(t) şi curentului I 2′ = f (t )
în cazurile în care cuplul de sarcinã are o variaţie oarecare, se face prin metode grafice
conform celor arãtate la studiul regimului tranzitoriu al motorului de curent continuu cu
excitaţie serie.
În cazul motoarelor asincrone cu parametri constanţi, încãrcate cu un cuplu de
sarcinã constant sau nul, studiul regimului tranzitoriu electromecanic, neglijând procesul
tranzitoriu electromagnetic, se face pe cale analiticã. Pentru simplificare, se va considera
cazul particular când cuplul de sarcinã Ms=0. Cu aceste ipoteze, ecuaţia fundamentalã a
mişcãrii devine:
GD 2 dn
M= .
375 dt (3.190)
şi ţinând cont de ecuaţia (3.112) se obţine:
2M k GD 2 dn
= .
s sk 375 dt (3.191)
+
sk s
_____________________________________________________________________________________
În baza relaţiei (3.113) se poate deduce cã:

dn ds
= − n1 . (
dt dt 3.192)
Înlocuind (3.192) în (3.191) rezultã:
2M k GD 2 ds (
= − n1 ,
s sk 375 dt 3.193)
+
sk s
de unde, prin separarea variabilelor se obţine:
1 GD 2 n1 ⎛ s s k ⎞ (
dt = − ⎜ + ⎟⎟ds ,
2 375 M k ⎜⎝ s k s ⎠ 3.194)
respectiv
TK ⎛ s s k ⎞ (
dt = − ⎜ + ⎟⎟ds ,
2 ⎜⎝ s k s ⎠ 3.195)
în care s-a notat cu TK constanta electromecanicã de timp a maşinii:
GD 2 n1
TK = .
375 M k (3.196)
Durata regimului tranzitoriu se determinã prin integrarea relaţiei (3.195) între
limitele s1 şi s2 corespunzãtoare alunecãrii de la începutul şi sfârşitul regimului tranzitoriu
considerat. Deci:
s2
T ⌠⎛ s s ⎞ T ⎛ s12 − s 22 s ⎞ (
t = − K ⎮ ⎜⎜ + k ⎟⎟ds = K ⎜ + s k ln 1 ⎟⎟
2 ⌡ ⎝ sk s ⎠ 2 ⎜ 2s s2 ⎠ 3.197)
⎝ k
s1
3.9.1. Procese tranzitorii la pornirea motorului asincron
Ţinându-se seama de relaţia (3.197), durata regimului tranzitoriu de pornire se

poate determina considerând cã alunecarea variazã între limitele s1=1 şi s2 = sn. Se obţine,
deci:
T ⎛ 1 − s N2 1 ⎞⎟ (
t p = − K ⎜⎜ + s k ln
2 ⎝ 2s k s N ⎟⎠ 3.198)
În realitate, deoarece s-a considerat cã pornirea are loc în gol (Ms=0), alunecarea
în regim staţionar ar fi s2=0 şi conform (3.198) timpul de pornire ar rezulta infinit. Practic
însã, avându-se în vedere frecãrile ce intervin, se considerã cã regimul staţionar este atins
pentru sn ≅ 0,05, pornirea fiind terminatã când
n ≅ 0,95n1.
În acest caz, durata regimului tranzitoriu de pornire va fi:
T ⎛ 1 − 0,05 1 ⎞⎟
2
⎛ 1 ⎞ (
tp = − K ⎜ + s k ln ≅ TK ⎜⎜ + 1,5s k ⎟⎟ ,
2 ⎜⎝ 2 0,05 ⎟⎠ 4
⎝ k s ⎠ 3.199)
Capitolul 3 185
________________________________________________________________________________________
mãrimea din parantezã fiind un numãr simplu, adimensional, numit timp de

pornire numeric. Din (3.199) se constatã cã timpul de pornire depinde direct proporţional
de constanta electromecanicã de timp, dar depinde şi de valoarea alunecãrii critice, deci,
conform (3.83) de rezistenţa totalã din circuitul rotoric. Rezultã cã pentru un anumit
sistem de acţionare dat (TK=ct.) se poate determina valoarea alunecãrii critice optime sk0
astfel încât timpul de pornire sã fie minim:
dt p ⎛ 1 ⎞
= TK ⎜⎜ − 2 + 1,5 ⎟⎟ = 0 ,
ds k ⎝ 4s k 0 ⎠
de unde sk0=0,408.
Înlocuind valoarea optimã a alunecãrii critice în relaţia (3.199) se obţine durata
minimã a timpului de pornire:
⎛ 1 ⎞
t p min = TK ⎜⎜ + 1,5.0,408 ⎟⎟ ≅ 1,22TK
⎝ 4.0,408 ⎠
Rezultã cã în cazul pornirii directe, fãrã
reostat de pornire şi a unor porniri dese, se
recomandã ca motorul de acţionare sã fie astfel
ales încât alunecarea sa criticã sã aibã o valoare
cât mai apropiatã de sk0. De remarcat însã cã o
datã cu creşterea alunecãrii critice, deci a
rezistenţei rotorice se mãreşte preţul motorului şi
se micşoreazã randamentul sãu. De aceea, la
alegerea motorului în funcţie de alunecarea sa se
impune efectuarea unui calcul tehnico-economic,
adoptându-se soluţia cea mai convenabilã.
De remarcat cã motoarele asincrone
pornesc mult mai repede decât cele de curent
continuu la care pornirea se considerã practic
terminatã dupã 3-4 constante de timp. Pornirea
motoarelor asincrone fiind mai bruscã, deci cu şocuri mai mari, impune dimensionarea
corespunzãtoare a mecanismului de transmisie dintre motor şi maşina de lucru.
Comanda automatã a pornirii motoarelor asincrone se realizeazã prin una din
metodele uzuale în funcţie de timp, curent sau vitezã. Pornirea, inversarea sensului şi
frânarea motorului cu rotor în scurtcircuit cu o singurã vitezã se poate realiza cu cea mai
simplã schemã de comandã automatã.
În figura 3.94. se prezintã schema de pornire directã a motorului asincron cu rotor
în scurtcircuit. Cu ajutorul ei, pornirea se face într-un singur sens, motiv din care schema
se mai numeşte şi ireversibilã.
Fig. 3.94.
Pornirea se efectueazã astfel: dupã închiderea întrerupãtorului a1 se apasã pe
butonul de pornire b1 care permite punerea sub tensiune a bobinei contactorului de linie
C. Aceasta fiind excitatã îşi închide contactele normal des-chise c din circuitul de forţã,
ceea ce face ca motorul asincron sã fie conectat direct la reţea. În acest timp, se închide şi
contactul normal deschis c din circuitul 3, asigurându-se automenţinerea butonului de
pornire. Protecţia motorului este asiguratã prin siguranţele fuzibile e2, împotriva
_____________________________________________________________________________________
curenţilor de scurtcircuit şi de releele termice e3, împotriva curenţilor de suprasarcinã.

Oprirea motorului se efectueazã dupã necesitãţi, prin acţionarea butonului normal închis
b2, care întrerupe alimentarea bobinei contactorului C.
Pentru pornirea reversibilã, adicã în ambele sensuri, a motorului asincron cu
rotorul în scurtcircuit se utilizeazã schema de comandã automatã prezentatã în figura
3.95, care conţine douã
contactoare C1 şi C2, butoanele
de comandã şi elementele de
blocare din circuitele bobinelor
contactoarelor pentru evitarea
unor comenzi greşite, care ar
putea conduce la
scurtcircuitarea reţelei de
alimentare. Pentru modificarea
sensului de mers, o astfel de
schemã necesitã douã operaţii şi
anume: una de oprire şi alta de
pornire în sens invers.
În figura 3.96 se
prezintã schema de comandã a
pornirii unui motor asincron cu
inele, în funcţie de timp. Ea
conţine contactorul de linie C1,
contactoarele de accelerare C2 şi
C3, butoanele de comandã b1 şi
b2 şi releele de timp d1 şi d2 cu Fig. 3.95.
temporizare la închidere. Funcţionarea schemei are loc astfel: se închide a1 şi se
pregãteşte schema pentru pornire. În acest moment bobinele releelor d1 şi d2 sunt puse sub
tensiune şi contactele lor normal închise se deschid imediat fãcând imposibilã alimentarea
bobinelor contactoarelor de accelerare C2 şi C3.
Acţionând butonul de pornire b1 se pune sub tensiune bobina contactorlui C1 şi
prin închiderea contactelor sale din circuitul 1 se alimenteazã statorul motorului cu
tensiunea nominalã, în rotor fiind introduse rezistenţele de pornire r1 şi r2. În acelaşi timp
se deschide contactul c1 din circuitul 4, întrerupându-se alimentarea bobinei releului d1 şi
se închide contactul c1 din circuitul 6 pregãtindu-se alimentarea contactoarelor de
accelerare.
Dupã temporizarea reglatã, releul d1 îşi închide contactul din circuitul 6 realizând
alimentarea bobinei contactorului C2. Acesta scurtcircuiteazã prin contactele sale c2 din
circuitul 1, prima treaptã a rezistenţei de pornire şi întrerupe, prin deschiderea contactului
c1 din circuitul 5, alimentarea bobinei releului d2. Dupã temporizarea reglatã, releul d2 îşi
închide contactul din circuitul 7, alimentându-se astfel bobina contactorului C3. Acesta,
prin închiderea contactelor sale din circuitul 1 scurtcircuiteazã cea de-a doua treaptã a
rezistenţei de pornire r2.
Capitolul 3 187
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.96.
În cazul unor acţionãri cu porniri frecvente, comanda automatã a pornirii

motoarelor cu rotor bobinat, se face în funcţie de curent. O astfel de schemã este
prezentatã în figura 3.97.
Conform celor cunoscute, la pornirea motorului asincron, curentul rotoric variazã
între limitele Imax şi Imin alese conform celor arãtate în paragraful 3.7.7. Scurtcircuitarea
treptelor reostatului de pornire se produce când se atinge valoarea de comutare Imin.
Schema funcţioneazã astfel: dupã conectarea ei la reţea prin închiderea
întrerupãtorului a1 se acţioneazã butonul de pornire b1. În aceste condiţii este alimentatã
bobina contactorului de linie C1 , care prin închiderea contactelor sale din circuitul 1
conecteazã statorul la reţea, în rotor fiind introduse ambele trepte ale rezistenţei de
pornire, r1 şi r2. În acelaşi timp, prin închiderea contactului c1 din circuitul 3 se pune sub
tensiune bobina releului de blocare d1 şi se asigurã automenţinerea butonului de pornire.
Pentru a preîntâmpina o funcţionare anormalã a schemei, timpul de acţionare al releului
d1 este mai mare decât cel al releului de curent d2, ceea ce înseamnã cã, contactul normal
închis d2 din circuitul 6 se deschide înaintea închiderii contactului normal deschis d1 din
circuitul 5. În aceste condiţii este blocatã excitarea bobinei contactorului de accelerare C2
în timpul creşterii curentului rotoric de la zero la Imax.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.97.
Pe mãsura accelerãrii rotorului, curentul rotoric scade şi la valoarea Imin releul de
curent d2 declanşeazã, producând închiderea contactului sãu din circuitul 6 şi punerea sub
tensiune a bobinei contactorului C2. Acesta îşi închide contactele sale din circuitul 1,
scurtcircuitând astfel prima treaptã a rezistenţei de pornire. Pentru ca odatã cu
alimentarea bobinei contactorului C2 sã nu se alimenteze şi bobina contactorului C3,
contactul d2 se va închide dupã deschiderea contactului normal închis d3 din circuitul 8.
Prin scurtcircuitarea rezistenţei r1, curentul creşte brusc la valoarea Imax şi apoi
începe sã scadã. La atingerea valorii Imin declanşeazã releul de curent d3 care pune sub
tensiune bobina contactorului de accelerare C3. Acesta îşi închide contactele c3 din
circuitul 1 scurtcircuitând treapta a doua a rezistenţei de pornire şi astfel pornirea este
terminatã.
Reglarea releelor se face astfel încât între curenţii care provoacã funcţionarea
releelor de curent sã existe relaţia Id3 < Id2.
3.9.2. Procese tranzitorii la frânarea şi reversarea motorului asincron

Capitolul 3 189
________________________________________________________________________________________
În cazul frânãrii prin contracurent, obţinutã prin inversarea sensului de succesiune

al fazelor statorice, durata regimului tranzitoriu de frânare pânã la oprire se determinã cu
ajutorul relaţiei (3.197) considerând cã alunecarea variazã între limitele s1=2 şi s2=1.
Deci, se obţine:
T ⎛ 4 −1 ⎞ ⎛ 0,75 ⎞ (
t f = K ⎜⎜ + s k ln 2 ⎟⎟ ≅ TK ⎜⎜ + 0,345s k ⎟⎟ .
2 ⎝ 2s k ⎠ ⎝ ks ⎠ 3.200)
Din (3.200) se constatã cã timpul de frânare depinde direct proporţional de
constanta electromecanicã de timp, dar depinde şi de valoarea alunecãrii critice, deci, de
rezistenţa totalã a circuitului rotoric.
Rezultã cã pentru un anumit sistem de acţionare, dacã TK=ct. valoarea alunecãrii
critice optime s k′ 0 pentru care timpul de frânare este minim, se determinã din condiţia:
dt f ⎛ 0,75 ⎞
= TK ⎜⎜ − 2 + 0,345 ⎟⎟ = 0 ,
ds k ⎝ s ′k 0 ⎠ (3.201)
de unde se obţine:
s k′ 0 =1,47
Cu aceastã valoare a alunecãrii critice, timpul de frânare minim devine:
⎛ 0,75 ⎞
t f min = Tk ⎜ + 0,345 ⋅ 1,47 ⎟ ≅ 1,02Tk .
⎝ 1,47 ⎠ (3.202)
Se observã prin urmare cã timpul de frânare minim se obţine pentru o alunecare
criticã mult diferitã de cea corespunzãtoare timpului de pornire minim. Aceasta înseamnã
cã alegerea alunecãrii critice, în cazul motoarelor cu rotor în scurtcircuit, se va face fie
pentru a se obţine timp de pornire minim, fie timp de frânare minim, sau se va alege o
alunecare criticã medie.
Reversarea (inversarea sensului de rotaţie) motorului asincron, acesta funcţionând
iniţial în cadranul I cu sens de rotaţie dreapta, se face printr-un regim intermediar de
frânare în contracurent. Într-adevãr, conform figurii 3.82. dacã în momentul anulãrii
turaţiei (punctul C) nu se decupleazã statorul de la reţea, maşina reintrã în regim de
motor, dar cu sens de rotaţie stânga, punctul de funcţionare ajungând în final în A’, pe
caracteristica mecanicã naturalã (1’) stabilindu-se la turaţia n A′ = n A . Prin urmare, durata
procesului tranzitoriu de reversare se determinã cu ajutorul relaţiei (3.197) considerînd cã
alunecarea variazã între limitele s1 ≅ 2, corespunzãtoare punctului B şi s2 ≅ 0,05,
corespunzãtoare punctului A’ în figura 3.82.
Deci, se obţine:
T ⎛ 4 − 0,05 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞ (
t r = k ⎜⎜ + s k ln 40 ⎟⎟ ≅ Tk ⎜⎜ + 1,84 s k ⎟⎟
2 ⎝ 2s k ⎠ s
⎝ k ⎠ 3.203)
Din (3.203) se observã cã timpul de reversare depinde direct proporţional de Tk,
dar depinde şi de alunecarea criticã, deci, de rezistenţa totalã a circuitului rotoric.
Valoarea alunecãrii critice optime s ′k′0 pentru care timpul de reversare este
minim, se determinã din condiţia:
(
3.204)
_____________________________________________________________________________________
dt r ⎛ 1 ⎞
= Tk ⎜⎜ − 2 + 1,84 ⎟⎟ = 0
ds k ⎝ s ′k′0 ⎠
de unde se obţine:
s k′′0 = 0,736
Introducând aceastã valoare în (3.203) se obţine timpul de reversare minim:
⎛ 1 ⎞
t rmin = Tk ⎜ + 1,84 ⋅ 0,736 ⎟ ≅ 2,72Tk
⎝ 0,736 ⎠
Comparând valorile alunecãrilor critice optime s k′′0 şi s ′k 0 rezultã cã rezistenţa
totalã din circuitul rotoric la reversare trebuie sã fie pe jumãtate faţã de cea
corespunzãtoare frânãrii în contracurent.
În paracticã, reversarea nu se face alegându-se un motor cu alunecarea s k′′0 în
vederea reducerii timpului total, ci prin funcţionarea maşinii pe douã trepte de rezistenţã
diferite, prima corespunzãtoare lui s k′ 0 = 1,47 pentru obţinerea timpului minim de frânare
şi a doua corespunzãtoare lui sk0 = 0,408, pentru obţinerea timpului minim de accelerare
în sens invers.
În cazul regimului de frânare dinamicã, considerând circuitul magnetic nesaturat,
durata procesului tranzitoriu în baza relaţiei (3.197) se exprimã sub forma:
T ⎛ s 2 − s 22 s ⎞
t fd = kd ⎜ 1 + s kf ln 1 ⎟ ,
2 ⎜⎝ 2 s kf s 2 ⎟⎠ (3.205)
unde:
GD 2 n1 (
Tkd = ⋅ ,
375 M kf 3.206)
skf şi Mkf fiind definite prin relaţiile (3.164) respectiv (3.165).
Conform caracteristicilor de frânare din figura 3.88 şi relaţiei (3.156) limitele
între care variazã alunecarea în acest regim, în ipoteza MS = 0 vor fi:
n 0,05n1
s1 = − 1 = −1 şi s 2 = − = −0,05
n1 n1
Introducând valorile lui s1 şi s2 în relaţia (3.205) se obţine:
T ⎛ 1 ⎞ ⎛ 0,25 ⎞
t fd = kd ⎜ + s kf ln 20 ⎟ = Tkd ⎜ + 1,5s kf ⎟ . (
2 ⎜⎝ 2s kf ⎟
⎠
⎜ s kf
⎝
⎟
⎠ 3.207)
Din (3.207) rezultã cã timpul de frânare depinde de alunecarea criticã skf, deci de
rezistenţa totalã din circuitul rotoric şi de constanta de timp Tkd. Valoarea alunecãrii
critice optime skf0 pentru care timpul de frânare este minim se determinã din condiţia:
dt fd ⎛ 0,25 ⎞
= Tkd ⎜ − 2 + 1,5 ⎟ = 0 ,
ds kf ⎜ s kf 0 ⎟
⎝ ⎠
de unde:
skf0 = 0,408
Introducând aceastã valoare a alunecãrii critice în (3.207) rezultã:
Capitolul 3 191
________________________________________________________________________________________
t fd min ≅ 1,22Tkd
De remarcat cã alunecarea criticã optimã în regim de frânare dinamicã are
aceeaşi valoare cu cea corespunzãtoare procesului tranzitoriu de pornire.
Analizând valorile optime ale alunecãrii critice, corespunzãtoare regimurilor
tranzitorii prezentate, se constatã cã motoarele la care intervine des pornirea, reversarea
şi frânarea trebuie sã aibã rezistenţe rotorice relativ mari.
Creşterea rezistenţei totale din cicuitul rotoric se face de multe ori prin
intercalarea în rotor, în cazul motoarelor cu inele, a unor rezistenţe exterioare, evitându-se
astfel încãlzirea acestuia.
Pentru ca durata proceselor tranzitorii sã fie cât mai micã, se impune ca Tk sã fie
cât se poate de micã. Aceasta se realizeazã prin cuplu de rãsturnare Mk mare şi o valoare
( )
cât mai micã a produsului GD 2 ⋅ n1 , ceea ce presupune o vitezã perifericã a indusului
micã.
Fig. 3.98
În figura 3.98 se prezintã o schemã de comandã automatã a pornirii şi frânãrii
dinamice a motorului asincron cu rotor în scurtcircuit, în funcţie de timp. Instalaţia
conţine o punte redresoare alimentatã de la un transformator prin intermediul unui contact
monopolar c2, contactorul de linie C1 şi contactorul de frânare C2.
Funcţionarea schemei are loc astfel: la pornire, dupã închiderea întrerupãtorului
a1, se acţioneazã butonul de pornire b1, punându-se sub tensiune bobina contactorului C1.
Acesta, prin închiderea contactului sãu c1, din circuitul 1, cupleazã statorul la reţeaua de
curent alternativ trifazat şi maşina intrã în regim de motor. Simultan se închid şi
contactele c1, de automenţinere a butonului de pronire din circuitul 4, de închidere a
_____________________________________________________________________________________
circuitului bobinei releului de timp d, din circuitul 5 şi cel din circuitul 6, de alimentare a
bobinei contactorului C2. Releul de timp fiind alimentat, îşi închide contactul sãu din
circuitul 6, pregãtind alimentarea contactorului de frânare.
Pentru a trece maşina în regim de frânã se acţioneazã butonul b2. Prin aceasta se
realizeazã alimentarea bobinei contactorului C2, care-şi modificã starea contactelor,
realizând:
- prin deschiderea contactului normal închis din circuitul 3 întrerupe
alimentarea bobinei contactorului C1 care-şi deschide contactele din circuitul 1,
deconectând statorul de la reţeaua de curent alternativ trifazat;
- prin închiderea contactelor normal deschise din circuitul 2, alimenteazã
statorul, dupã una din schemele din figura 3.65. în curent continuu;
- prin închiderea contactului din circuitul 7 - automenţine butonul de
frânare.
Bobina contactorului C1 fiind dezexcitatã, acesta îşi deschide contactul normal
deschis din circuitul 5, întrerupând alimentarea releului de timp. Acesta îşi deschide
contactul sãu, dar nu instantaneu, ci dupã un timp reglat astfel încât temporizarea la
deschidere a releului d sã fie ceva mai mare decât timpul de frânare. În acest fel, dupã
terminarea frânãrii, C2 este scos de sub tensiune, pregãtindu-se schema pentru o nouã
pornire în regim de motor. Pentru oprirea motorului fãrã frânare dinamicã se acţioneazã
butonul de oprire b3.
3.10. Scheme de convertoare de putere. Studiu comparativ
3.10.1. Introducere
S-a constatat în ultimii ani o dezvoltare fãrã precedent a semiconductoarelor de

putere: a tiristoarelor cu stingere pe poartã - GTO, valori maxime de 4500 V şi 2400 A,
supracurenţi admisibili de opt ori mai mari, frecvenţe limitã 2 ÷ 5 kHz, a diodelor rapide
cu timpi de revenire în jur de 1μs pentru structurile nedopate cu dublã difuzie, realizabile
pânã la 2500 V, 100 ns ÷ 1μs pentru structurile cu dublã difuzie, dopate cu aur,
realizabile pânã la 1500 V, 10-100 ns pentru structurile epitaxiale, realizabile pânã la
tensiuni de 800 V, respectiv de tip Schottky, care, fiind pentru tensiuni sub 50 V, asigurã
însã timp de comutaţie sub 10 ns. Tranzistoarele au devenit în ultimii ani şi ele elemente
de comutaţie de putere. Astfel, cele bipolare se construiesc astãzi, simple sau Darlington,
la curenţi de 450A şi tensiuni de 1000 V, realizând module capabile sã comande puteri de
375kVA, la frecvenţe de comutaţie de 1.5 kHz. În acele aplicaţii unde frecvenţa de
comutaţie nu este suficientã, atât din considerente tehnice, cât şi ale spectrului de zgomot
produs de maşinã prin fenomenul de magnetostricţiune, se utilizeazã tot mai mult un nou
tip de tranzistoare de putere, MOSFET la valori limitã de 1000V şi 6 ÷ 10A, tranzistoare
care au inclus în structurã diode de recuperare şi care au avantajul cã se pot, relativ uşor,
pune în paralel.
Pe partea de comandã, noi tehnici de reglare multivariabile, dupã orientarea
câmpului, la flux rotoric constant etc., au putut fi implementate datoritã progresului
realizat în reglarea numericã, a circuitelor integrate pe scarã largã (VLSI), specializate
sau de tip microprocesor.
Capitolul 3 193
________________________________________________________________________________________
Pe puteri, din considerente tehnice şi economice, domeniul acţionãrilor

electrice de vitezã reglabilã, se poate împãrţi astfel:
Tabelul 3.5
300 kW-30 MW 1-500 kW 0,01-100kW
Motoar
invertor cu tiristoare cu invertor cu tiristoare cu invertoare cu
e sincrone
comuta ţie naturalã comutaţie forţatã tranzistoare
1-400kW 10W-400kW
Motoar 400kW-2MW
invertor cu tiristoare cu invertoare cu
e asincrone cascadã Scherbius
comutaţie forţatã tranzistoare
Motoar
10kW-10MW 1-400kW 1W-400kW
e de curent
redresor cu tiristoare choppere cu tiristoare choppere cu tranzistoare
continuu
Dacã la puteri foarte mari, peste 10 MW, motorul sincron este singurul care
corespunde din punct de vedere tehnic, în domeniul megawaţilor pânã la cel al sutelor de
kilowaţi, toate cele trei soluţii sunt tehnic posibile şi numai considerentele economice
decid în funcţie de fiecare caz în parte. Acelaşi lucru este valabill şi pentru puteri medii
sau mici, dar pentru care în alegerea celei mai bune soluţii poate conta un factor
precumpãnitor, performanţele tehnice.
Pentru performanţe dinamice ridicate, necesare în tehnica maşinilor - unelte cu
comandã numericã sau a roboţilor industriali, servomotoarele de curent alternativ au
momente de inerţie inferioare celor de curent continuu, nu prezintã contacte alunecãtoare
şi fenomenele asociate cu comutaţia, uzurã, scântei şi zgomote electrice. În plus,
motoarele asincrone neutilizând magneţi permanenţi nu sunt supuse fenomenelor de
demagnetizare care sã le limiteze astfel curentul de pornire, ceea ce reprezintã un avantaj
faţã de toate celelalte soluţii.
Astãzi, pentru acţionãrile de mare performanţã la parametri tehnici egali, alegerea
se face între motorul asincron şi motorul sincron cu magneţi permanenţi, complexitãţile în
comanda primului fiind compensate de preţul de cost majorat al celui de-al doilea.
În continuare se abordeazã problema convertorului static curent continuu/curent
alternativ de diverse tipuri şi cu diferite elemente de comutaţie, tiristoare clasice sau cu
stingere pe poartã, respectiv tranzistoare bipolare şi MOSFET. Din prima categorie, cea
mai utilizatã astãzi, sunt prezentate pe larg invertoarele de tensiune, respectiv de curent,
cu stingere independentã sau autonomã, în variantã clasicã sau îmbunãtãţitã, cu
condensatoare pe fazã sau între faze. Utilizarea tiristoarelor cu stingere pe poartã - GTO,
permite realizarea unor convertoare statice de frecvenţã cu circuit intermediar de tensiune
continuã fãrã circuit de stingere pe partea de forţã, aceastã sarcinã revenind unor circuite
de tensiune redusã pe partea de comandã. Pentru puteri mai mici, de ordinul kilowaţilor,
zecilor sau, mai recent, sutelor de kilowaţi, se recomandã utilizarea tranzistoarelor de
putere bipolare, iar pentru frecvenţe de comutaţie hipersonice, tranzistoare cu efect de
câmp MOSFET.
3.10.2. Invertoare de tensiune
3.10.2.1. Elemente generale

_____________________________________________________________________________________
Invertoarele cu tiristoare sunt componente de bazã ale convertoarelor statice de

frecvenţã cu conversia energiei printr-o formã intermediarã, echipamente de electronicã
de putere care stau la baza acţionãrilor moderne cu turaţie reglabilã cu motoare
asincrone.Se poate obţine,astfel, o reglare în limite largi a turaţiei motorului asincron şi la
randamente energetice ridicate. Din acest motiv motorul asincron alimentat de la
convertoare de frecvenţã eliminã din ce în ce mai mult, în acţionãrile cu turaţii variabile,
motorul de curent continuu, datoritã fiabilitãţii ridicate şi preţului de cost scãzut specifice
maşinii asincrone. Convertorul de frecvenţã de tip curent alternativ - curent alternativ cu
circuit intermediar de curent continuu este compus dintr-un redresor, filtru şi invertor.
Conversia realizatã prin intermediul unei forme intermediare de energie de curent
continuu, practic nu are limitãri substanţiale din punct de vedere al frecvenţei de ieşire.
Se cunosc douã clase principale de convertoare statice de frecvenţã cu invertor,
dupã tipul filtrului circuitului intermediar şi anume:
- cu circuit intermediar de tensiune continuã (fig. 3.99 a, c, d, e);
- cu circuit intermediar de curent continuu (fig. 3.99 b).
Aceastã din urmã categorie se mai numeşte cu curent imprimat, evidenţiindu-se
astfel modul sãu de funcţionare, fiind cunoscute invertoarele autonome şi cele cu stingere
independentã.
La rândul lor, convertoarele cu circuit intermediar de tensiune continuã pot avea
acest circuit cu:
- tensiune continuã constantã;
- tensiune continuã variabilã.
În primul caz, redresorul convertorului nu este reglabil, invertorul având funcţia
de a produce o tensiune de ieşire de frecvenţã şi amplitudine variabile. Aceast mod de
funcţionare are ca reprezentant tipic procedeul subondulãrii, sau altfel numit, procedeul
modulaţiei în duratã a impulsurilor. În cazul convertoarelor cu circuit intermediar de
tensiune continuã, variabilã, redresorul convertorului realizeazã variaţia tensiunii
continue la intrarea invertorului, acesta având funcţia de a produce variaţia frecvenţei.
Capitolul 3 195
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.99.
a, c, d, e - tensiune continuã;b - curent continuu.
Fiecare invertor poate fi realizat în diferite variante, ele putând fi clasificate, dupã
tipul circuitelor de stingere, astfel:
- invertoare cu circuite de stingere individuale cu tiristor auxiliar;
- invertoare cu stingere autonomã comandatã prin intrarea în conducţie a
altui tiristor;
- invertoare cu circuit de stingere comun.
3.10.2.2. Funcţionarea simplificatã a unui invertor trifazat

Se va urmãri invertorul din figura 3.100.a. Invertorul are schema clasicã în punte
trifazatã, în care circuitul de stingere nu este reprezentat. Tiristoarele se considerã
întreruptoare ideale, iar rezistenţele elementelor de circuit se neglijeazã. Pentru a urmãri
modul de funcţionare al invertorului, se va presupune sarcina sa pe rând întâi pur
rezistivã, iar apoi pur inductivã. Condiţiile de conducţie pentru fiecare tiristor vor fi
îndeplinite pe parcursul unei treimi de perioadã. Programul de aprindere al tiristoarelor
este conform tabelului 3.6.
Variaţiile în timp ale tensiunilor de linie şi de fazã, ale curenţilor sarcinii
simetrice rezistive şi curentul la intrarea invertorului sunt reprezentate în figura 3.100 b.
Tabelul 3.6.
Inte 2 3 4 5
_____________________________________________________________________________________
rvalul
Tiri T T T T T T
stoare în 1 2 3 4 5 6
con T T T T T T
ducţie 2 3 4 5 6 1
Fig. 3.100.
a - schema principialã; b - variaţiile în timp ale tensiunilor şi curenţilor pe sarcinã
rezistivã simetricã
La momentul t1 sunt în conducţie tiristoarele T6 şi T1, circuitul închizându-se la

sursa de tensiune continuã prin tiristorul T1, rezistoarele de sarcinã ale fazelor 1 şi 2 şi
Capitolul 3 197
________________________________________________________________________________________
tiristorul T6. Tensiunea sursei apare pe rezistenţele de sarcinã înseriate, determinând

valoarea tensiunii între faze U1 şi a tensiunilor de fazã Uf1 şi Uf2, conform graficului.
Curenţii în cele douã faze, 1 şi 2, sunt egali şi opuşi, curentul în faza 3 fiind nul.
Potenţialul bornei 3 va fi media potenţialelor bornelor 1 şi 2, rezultând astfel valorile
U
tensiunilor între faze U2 şi U3 de valoarea − d .
2
La momentul t2 intrã în conducţie tiristoarele T1 şi T2, tensiunea sursei apãrând
U
între bornele 1 şi 3 (U3 = Ud), tensiunile celelalte, U1 şi U2, fiind de valoarea d ,
2
desfãşurarea în continuare a procesului având loc conform programului de aprindere.
Curentul în fiecare fazã a sarcinii apare ca o succesiune de dreptunghiuri pozitive
T T
şi negative de duratã egalã cu separate de intervale de când curentul este nul.
3 6
Curentul de intrare al invertorului apare ca un curent continuu lipsit de armonici.
În cazul unei sarcini inductive, variaţia în timp a tensiunilor de linie şi de fazã, a
curenţilor sarcinii şi a curentului sursei sunt indicate în figura 3.101.
Fig. 3.101.
_____________________________________________________________________________________
La momentul t1, tiristoarele T1 şi T6 sunt în conducţie, circuitul sursei

fiind închis prin inductanţele Lf1 şi Lf2 ale sarcinii simetrice. În figura 3.102 se indicã cãile
de curent stabilite.
În inductanţele Lf1 şi Lf2 circulã curenţii if1 şi if2, opuşi şi crescãtori. Datoritã
energiei acumulate în câmpul magnetic al inductanţei Lf3 în intervalul anterior, în care
conducea tiristorul T5 cu T6, curentul în Lf3 nu este nul, ci are sensul pozitiv, este
descrescãtor şi se închide prin dioda D2, numitã diodã de recuperare, tensiunea sursei de
alimentare Ud apare la bornele 1 - 2, fiind tocmai tensiunea între aceste faze.
Fig. 3.102. Fig. 3.103.
De asemenea, egalã cu tensiunea de alimentare, dar de sens opus, este şi

tensiunea U3, datoritã diodei D2. Bornele 2 şi 3 au acelaşi potenţial (U2 = 0). Circuitul
echivalent schemei de conducţie din figura 3.102 cuprinde inductanţa Lf1 înseriatã cu
paralelul format din Lf2 şi Lf3; astfel tensiunea repartizatã pe Lf1 va fi de douã ori mai mare
2U d
decât cea repartizatã pe Lf2 sau Lf3 şi va fi egalã cu . Panta de creştere, respectiv
3
scãdere a curenţilor în inductanţe va fi dictatã de valoarea tensiunii de fazã.
Curentul sursei, ic, este pozitiv, energia recuperatã din inductanţa Lf3 nedepãşind
energia absorbitã de inductanţele Lf1 şi Lf2.
La momentul t2 intrã în conducţie tiristorul T2 şi se blocheazã tiristorul T6.
Energia magneticã acumulatã în inductanţa Lf2 determinã circulaţia unui curent prin dioda
D3 (fig. 3.103), potenţialul bornei 2 ajungând la valoarea Ud a sursei, tensiunea U1
anulându-se, celelalte tensiuni U2 şi U3 fiind egale şi de semn contrar.
Puterea recuperatã o depãşeşte pe cea absorbitã, pânã în momentul anulãrii
curentului if3 (t3).
Cu începere de la momentul t3, curentul if3 îşi schimbã semnul, începând sã
circule prin tiristorul T2.
În mod similar se petrec fenomenele în continuare, dar cu alte elemente
semiconductoare. Curentul de intrare, ic, absorbit de invertor, este alternativ, având
frecvenţa armonicii fundamentale de şase ori mai mare ca frecvenţa tensiunii alternative
de ieşire.
Pentru cele douã tipuri de sarcinã ale invertorului trifazat, mãrimile electrice
caracteristice sunt date în tabelul 3.7.
Tabelul. 3.7.
Capitolul 3 199
________________________________________________________________________________________
Tensiu Tensiune de Valoare Curentul

ne de linie linie valoare eficace eficace a fundamentelei maxim de fazã
valoare maximã
1 3 1
U ef = Ud U ef 1 = U Ud
2 π 2 I max =
Umax= 2 R fa
arcinã R Ud = 0.707U d = 0.675U d
2 6 Ud
Umax= U ef = Ud U ef 1 = Ud =
3 π I max =
arcinã L Ud 9 fL
= 0.815U d = 0.781U d
3.10.2.3. Scheme de invertoare de tensiune

Invertoarele de acest tip funcţioneazã în general cu circuite de alimentare de
tensiune continuã constantã sau variabilã, obţinutã de la un redresor sau o altã sursã de
tensiune continuã, componentã a convertorului static de frecvenţã.
Circuitele de stingere individuale de tip LC sunt activate prin comanda de
aprindere a tiristoarelor auxiliare la momentul dorit al stingerii tiristorului principal în
conducţie în acel moment. Condensatorul circuitului se va descãrca oscilant prin
elementul semiconductor de stingere, provocând în general apariţia unei tensiuni de
blocare la bornele tiristorului de stins, sau mai mult, circuitul de stingere preia, pe durata
fenomenului oscilant, curentul de sarcinã, simultan cu aplicarea unei tensiuni de blocare
pe tiristorul în conducţie.
Inductanţa sau condensatorul circuitului de stingere, în funcţie de schemã, pot fi
comune unei ramuri corespunzãtoare unei faze a invertorului.
Acest tip de invertoare permite o funcţionare atât în regim de modulaţie în duratã
a impulsurilor, cât şi în regim nemodulat.
Stingerea comandatã prin tiristoare auxiliare conferã o siguranţã sporitã
comutaţiei forţate, fenomenul de stingere poate fi împins spre durate mici, de ordinul
timpilor de revenire ai ansamblului tiristor - diodã de recuperare.
Invertoarele realizate permit funcţionarea în game largi de frecvenţã cu puteri
unitare mari, fiind cunoscute aplicaţiile în tracţiune, în care condiţiile impuse sunt de
înaltã performanţã. Astfel, în regim modulat se ating domenii de variaţie a frecvenţei de 1
: 300, cu frecvenţa minimã de 0.4Hz, cu tensiuni alternative la ieşirea invertorului de pânã
la 1300Vef.
În cele ce urmeazã sunt prezentate câteva din invertoarele mult folosite în
aplicaţii şi anume: invertorul trifazat cu condensator de stingere divizat, invertorul trifazat
cu condensator de stingere unic şi invertorul cu circuit de stingere cu tiristor auxiliar şi
stingere independentã.
3.10.2.3.1. Invertorul trifazat cu condensator de stingere divizat

_____________________________________________________________________________________
În figura 3.85 este prezentatã schema de principiu a unui invertor trifazat cu

circuit de stingere cu tiristoare auxiliare şi cu condensatorul de stingere divizat. Aceastã
schemã prezintã o serie de avantaje care o fac aptã folosirii la tensiuni mari în game largi
de frecvenţã pentru puteri ridicate. Invertorul poate funcţiona cu o comutaţie a tiristorului
principal în fiecare interval de conducţie corespunzãtor unei alternanţe a tensiunii de
ieşire de frecvenţã datã sau cu intervalul de conducţie fragmentat corespunzãtor unei legi
de modulaţie impuse (aprinderi şi stingeri succesive cu o frecvenţã constantã, sau
succesiuni de intervale de conducţie corespunzãtoare unei legi de modulaţie sinusoidalã,
trapezoidalã etc.).
Elementele componente ale invertorului sunt: tiristoarele principale T1...T6,
tiristoarele de stingere Ta1...Ta6, condensatoarele de stingere C1...C6, inductanţele de
stingere L1...L3, diodele de recuperare D1...D6.
Invertorul realizat în punte trifazatã are asiguratã stingerea independentã a
tiristoarelor principale în conducţie, procesul de stingere este declanşat prin comanda de
aprindere a tiristorului auxiliar corespunzãtor, care închide circuitul de stingere de tip LC
aferent. Circuitul de stingere intervine doar pe durata procesului de comutaţie, în rest
fiind separat de circuitele principale. Inductanţele de stingere, în cazul din figura 3.104,
nu sunt strãbãtute de curenţii de sarcinã, fapt care eliminã unul din dezavantajele
importante ale altor scheme care prezintã pierderi importante în aceste elemente de
stingere. Prezenţa tiristoarelor de stingere asigurã amorsarea fermã a fenomenului oscilant
la comanda de blocare a unui tiristor principal şi, de asemenea, asigurã încãrcarea
oscilantã a condensatoarelor de stingere printr-un element semiconductor.
Fig. 3.104.
Trecerea din starea de conducţie a unui tiristor principal în stare de blocare se
realizeazã prin anularea curentului care-l strãbate şi aplicarea concomitentã a unei
tensiuni de blocare de-a lungul tiristorului principal, tensiune care reprezintã cãderea de
tensiune în sens direct pe dioda de recuperare. Curentul de sarcinã pe timpul comutãrii
este asigurat de circuitul de stingere. Acest invertor poate realiza fie numai reglarea
frecvenţei de ieşire, caz în care i se asigurã la intrare o tensiune continuã variabilã în
vederea menţinerii fluxului constant în motorul alimentat, fie simultan reglarea frecvenţei
şi tensiunii de ieşire (modulaţie în duratã a impulsurilor), situaţie în care redresorul
Capitolul 3 201
________________________________________________________________________________________
convertorului static de frecvenţã va alimenta intrarea invertorului cu o tensiune continuã

constantã.
Corespunzãtor, vor exista urmãtoarele moduri de funcţionare:
- cu variaţia tensiunii continue de alimentare şi condiţii de conducţie
neîntreruptã a tiristoarelor principale pe durata a 180° el.;
- tensiune continuã de alimentare constantã şi modulare în duratã a
impulsurilor, tiristoarele unei faze se aflã succesiv în stare de conducţie, respectiv blocare
(când unul conduce, celãlalt este blocat). Aprinderea tiristorului principal care preia
curentul de sarcinã al invertorului are loc dupã refacerea capacitãţii de blocare a
tiristorului principal care a condus pânã în acel moment. Aceasta se asigurã prin decalarea
comenzilor de aprindere a tiristorului auxiliar care stinge tiristorul principal în conducţie,
faţã de comanda de aprindere a tiristorului care preia sarcina, cu un timp suficient de
mare pentru asigurarea blocãrii tiristorului principal care a condus pânã în acel moment.
3.10.2.3.2. Invertor cu condensator de stingere unic

În figura 3.105 este prezentatã schema de principiu a invertorului trifazat cu
circuit de stingere cu tiristoare auxiliare şi cu condensatorul de stingere unic.
Fig. 3.105.
Aceastã schemã poate funcţiona atât în regim de modulaţie în duratã a

impulsurilor, cât şi în regim nemodulat. Posibilitatea funcţionãrii cu modulaţie în duratã a
impulsurilor este un argument important de alegere a schemei de invertor, la folosirea
acestuia în cazul alimentãrii motoarelor la care se doreşte un cuplu mare la frecvenţe
mici, datoritã diminuãrii considerabile a armonicilor de tensiune.
Elementele componente ale invertorului sunt:
- tiristoarele principale T1... T6;
- tiristoarele de stingere Ta1 ... Ta6;
- condensatoarele de stingere C1 ... C3;
- inductanţele de stingere L1 ... L3;
- diodele de recuperare D1 ... D6.
Invertorul realizat în punte trifazatã are asiguratã stingerea independentã pe fazã a
tiristoarelor principale în conducţie, procesul de stingere este declanşat prin comanda de
aprindere a tiristorului auxiliar corespunzãtor, care închide circuitul de stingere de tip LC
aferent. Circuitul de stingere şi la acest tip de invertor intervine doar pe durata comutaţiei,
în rest fiind separat de circuitele principale.
_____________________________________________________________________________________
De asemenea, inductanţele de stingere nu sunt strãbãtute de curenţi de sarcinã,

ceea ce diminueazã pierderile în circuitele de stingere. In schemele practice trebuie
remarcatã, însã, necesitatea existenţei unor inductanţe a cãror valoare este impusã de
asigurarea limitãrii curentului de scurtcircuit intern prin tiristoarele principale, inductanţe
care participã şi la fenomenul oscilant de stingere.
Ca şi la invertorul cu condensatorul de stingere divizat, trecerea din stare de
conducţie în stare blocatã a unui tiristor principal se realizeazã prin anularea curentului
care-l strãbate şi aplicarea concomitentã a unei tensiuni de blocare pe tiristorul de stins,
tensiune care reprezintã cãderea de tensiune în sens direct pe dioda de recuperare.
Funcţionarea invertorului are loc în condiţii similare cu cele ale invertorului cu
condensator de stingere divizat.
3.10.2.3.3. Invertor cu tiristoare auxiliare şi stingere independentã
Aceste invertoare, spre deosebire de cele analizate în subcapitolele 3.10.2.3.1. şi
3.10.2.3.2. la care stingerea avea loc prin amorsarea circuitelor de stingere aferente unei
faze, au circuite de stingere individuale pentru fiecare tiristor principal în parte. Aceasta
face posibilã funcţionarea invertorului atât în regim de undã dreptunghiularã cât şi pulsatã
sau modulatã în duratã cu conducţii repetate pe intervalele de timp destinate, conform
programului de aprindere impus.
Fig. 3.106.
În figura 3.106 se prezintã schema unei faze a unui invertor la care condensatorul
de stingere este conectat într-o diagonalã a punţii cu patru tiristoare, care constituie un
comutator static.
Curentul de sarcinã este condus de cele douã tiristoare înseriate din douã braţe ale
punţii, în timp ce unul din celelalte douã tiristoare are rolul tiristorului de stingere.
În figura 3.107 a şi b este prezentatã configuraţia circuitului în momentul
începerii unui proces de stingere, respectiv desfãşurarea în timp a tensiunilor şi curenţilor
Capitolul 3 203
________________________________________________________________________________________
pe intervalul destinat comutãrii. Pe durata comutãrii, ca şi la celelalte tipuri de circuite de

stingere, se considerã curentul de sarcinã constant, aceasta datoritã caracterului inductiv
al sarcinii. Condensatorul de stingere se poate încãrca cu ambele polaritãţi, dupã cum este
datã comanda pe tiristoarele punţii T1 ... T4, dar tensiunea de încãrcare este chiar
tensiunea de alimentare a circuitului intermediar de tensiune continuã, Ud.
Se presupune cã curentul de sarcinã este condus de tiristoarele T1 şi T3 ale
contactorului static, iar procesul de stingere se declanşeazã prin comanda de aprindere
datã tiristorului T2. Condensatorul de stingere, încãrcat ca în figurã, va determina
închiderea unui curent de descãrcare prin tiristorul T2, condensatorul de stingere C,
tiristorul T3, bobina circuitului de stingere L şi dioda D2. Datoritã tensiunii de blocare
aplicatã de-a lungul tiristorului T1, acesta se va stinge, curentul de sarcinã pe timpul
stingerii fiind asigurat de condensatorul C. Faţã de invertoarele prezentate anterior, cu
condensator de stingere unic pe fazã, sau cu condensator divizat, aceastã configuraţie
prezintã avantajul tensiunii mari de blocare aplicate tiristorului de blocat.
Fig. 3.107
a - Configuraţia circuitului din figura 3.106 în momentul începerii unui proces de
stingere; b - Variaţia în timp a tensiunii şi curentului în intervalul de comutare, pentru
invertorul din figura 3.106
3.10.2.3.4. Invertoare autonome
Stingerea tiristorului în conducţie la un moment dat, la aceste invertoare, se

realizeazã individual, fãrã tiristor auxiliar de stingere, prin aprinderea altui tiristor al
invertorului, care va prelua conducţia.
Sunt rãspândite douã tipuri principale de scheme de invertoare autonome, dupã
modul de legare al condensatoarelor de stingere şi anume:
- cu condensatoare de stingere în conexiunea pe fazã;
- cu condensatoarele de stingere între fazele invertorului.
_____________________________________________________________________________________
În figura 3.108. este prezentatã schema de principiu trifazatã a unui invertor

autonom cu condensatoarele de stingere în conexiunea pe fazã.
Fig. 3.108.
Stingerea tiristorului T1, în conducţie la un moment dat, este realizatã prin

aplicarea unei contratensiuni obţinutã prin efect de inducţie mutualã, la aprinderea
celuilat tiristor, T4, de pe aceeaşi fazã.
Condensatorul de stingere se încarcã în circuite de tipul: borna +, T1, Ls1, C4,
borna -, prin tiristorul în conducţie la un moment dat. Descãrcarea condensatorului
încãrcat anterior are loc în circuitele de forma: C4, Ls4, T4, C4, în momentul aprinderii
tiristorului T4, care va prelua conducţia curentului de sarcinã. Pentru obţinerea unei
stingeri sigure este necesar un bun cuplaj între înfãşurãrile inductanţei de stingere Ls1. De
remarcat este faptul cã la acest tip de invertor nu are loc o recuperare a energiei
înmagazinate în condensatoarele de stingere, nefolositã în procesul de stingere, energie
care se disipã în elementele de circuit, disipare care are loc într-un timp relativ lung faţã
de cel necesar pentru stingerea tiristorului.
Cu invertorul din schema din figura 3.108 se pot realiza regimuri de funcţionare
cu intervale de conducţie neîntreruptã de 180° electrice pentru fiecare tiristor, sau
regimuri modulate în duratã. În acest din urmã caz, însã, numãrul de stingeri şi aprinderi
repetate este limitat în unitatea de timp, datoritã disipãrii într-un timp lung a energiei de
comutaţie nefolosite, faţã de timpul de comutare.
Capitolul 3 205
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.109.
În figura 3.110 sunt prezentate variaţiile în timp ale mãrimilor funcţionale ale
invertorului, care alimenteazã un motor asinceon.
Fig. 3.110.
În figura 3.111 este prezentatã schema de principiu trifazatã a unui invertor cu

condensatoarele de stingere conectate între fazele invertorului. În fiecare moment sunt în
conducţie doar douã tiristoare, iar comutaţia are loc între douã tiristoare legate la aceeaşi
polaritate a sursei de alimentare. Stingerea tiristorului în conducţie la un moment dat are
loc prin aprinderea tiristorului altei faze a invertorului, legat la aceeaşi polaritate a sursei
de alimentare, conform succesiunii de funcţionare.
Reglarea tensiunii la ieşirea invertorului se realizeazã numai prin variaţia
tensiunii continue de alimentare a invertorului, fiecare tiristor conducând câte 120°
electrice. Diodele D1 ... D6 sunt obişnuitele diode de recuperare a energiei reactive
înmagazinate în înfãşurãrile motorului, iar diodele D'1...D'6 împiedicã închiderea
curentului oscilant de descãrcare a condensatoarelor în timpul comutaţiei, în una din
alternanţe permiţând menţinerea condensatoarelor încãrcate cu polaritatea din momentul
anulãrii curentului oscilant. Inductanţele şi condensatoarele, respectiv L1...L6 şi C1...C6,
sunt elementele de stingere ale schemei. În cazul motorului asincron, datoritã caracterului
puternic inductiv al sarcinii, tensiunea de ieşire a invertorului între faze este de forma din
figura 3.112.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.111. Fig. 3.112.
Cele douã tipuri de invertoare mai sunt cunoscute în literaturã şi sub numele de
invertoare cu stingere pe verticalã şi, respectiv, cu stingere pe orizontalã. Din cele
prezentate anterior, rezultã urmãtoarele aspecte mai importante: invertorul cu
condensatoare de stingere conectate pe fazã are intervalele de conducţie ale tiristoarelor
principale de câte 180° el., conform tabelului 3.8, iar invertorul cu condensatoare de
stingere conectate între faze are intervalele de conducţie ale tiristoarelor principale de
câte 120° el. conform tabelului 3.9.
Din acest motiv, la invertorul cu stingere pe verticalã, în fiecare moment se
gãsesc în conducţie trei tiristoare, în timp ce la invertorul cu stingere pe orizontalã numai
douã tiristoare au condiţii de conducţie simultanã.
Tabelul 3.8. Tabelul 3.9.
Ambele tipuri de invertoare, în aplicaţii uzuale, sunt alimentate cu tensiune

continuã variabilã de la redresorul comandat al convertorului static de frecvenţã, numai
frecvenţa fiind variatã cu ajutorul invertorului. In aceastã situaţie, unda tensiunii de ieşire
are formele prezentate anterior, la frecvenţe mici de alimentare a motoarelor asincrone,
Capitolul 3 207
________________________________________________________________________________________
conţinutul armonic al acesteia este bogat în armonici de ordinul 5, 7, 11, 13, ceea ce duce
la apariţia unor cupluri parazite mari.
La ambele tipuri de invertoare inductanţa de stingere este strãbãtutã şi de curentul
de sarcinã, ceea ce mãreşte pierderile în elementele de comutaţie.
Ambele tipuri de invertoare necesitã tiristoare rapide.
Ambele tipuri de scheme permit cuplarea mai multor motoare în paralel la ieşirea
invertorului.
Cele douã tipuri de invertoare au prevãzute în scheme diodele de curent invers,
care permit recuperarea la sursa de curent continuu a energiei înmagazinate în câmpul
electromagnetic al motorului. Lipsa acestor diode provoacã supratensiuni periculoase la
comutarea tiristoarelor invertorului, în momentele de întrerupere ale curentului rotoric.
Eficienţa elementelor de stingere la invertorul cu stingere între faze este mai mare
decât la invertorul cu stingere pe fazã, care în plus necesitã un foarte bun cuplaj magnetic
al bobinelor sale de stingere, pentru o stingere sigurã.
Energia suplimentarã din procesul stingerii, la invertorul cu stingere pe fazã,
pentru a putea sã fie recuperatã la sursa de alimentare şi nu disipatã în circuitele oscilante
ale invertorului, necesitã folosirea unor elemente suplimentare de circuit, care pot
influenţa negativ stabilitatea schemei.
3.10.2.3.5. Invertoare cu circuit comun de stingere

Capacitatea unui invertor de a putea prelua şi posibilitatea reglãrii tensiunii sale
de ieşire, în afara reglãrii frecvenţei acesteia, este unul dintre criteriile de calitate ale
uneia sau alteia dintre multele scheme considerate. Invertoarele cu circuit comun de
stingere permit stingerea tiristoarelor invertorului, la momentele dorite, ceea ce face
posibilã o reglare a tensiunii de ieşire a invertorului prin împãrţirea timpului afectat
conducţiei tiristoarelor sale într-o succesiune de conducţii urmate de pauze, raportul
dintre timpul de conducţie şi timpul de pauzã determinând mãrimea tensiunii de ieşire a
invertorului. Spre deosebire de invertoarele care funcţioneazã pe principiul modulãrii în
duratã a impulsurilor, la care fiecãrui tiristor principal îi este ataşat circuitul sãu de
stingere, comandat, sau nu, printr-un tiristor auxiliar de stingere, la invertoarele cu circuit
comun de stingere, puntea trifazatã care constituie partea de forţã a invertorului este
completatã cu un circuit de stingere comun, intercalat între sursa continuã şi puntea
propriu-zisã.
Convertoarele statice de frecvenţã care conţin acest tip de invertor cu circuit
comun de stingere sunt de tipul cu circuit intermediar de tensiune continuã constantã, ca
şi în cazul folosirii modulaţiei în duratã a impulsurilor. Circuitul comun de stingere
trebuie sã îndeplineascã câteva condiţii necesare îndeplinirii funcţiei sale şi anume:
- sã producã o tensiune inversã pe tiristorul de stins un interval de timp
suficient de mare, pentru asigurarea timpului de refacere a joncţiunii sale de blocare;
- sã asigure totodatã reîncãrcarea condensatorului sãu de stingere, în
vederea stingerii comandate urmãtoare;
_____________________________________________________________________________________
⎛ dU ⎞
- sã limiteze viteza de creştere a tensiunii directe reaplicate ⎜ ⎟ , dupã
⎝ dt ⎠
stingerea completã a tiristorului de stins, conform cu datele de catalog ale elementelor
semiconductoare folosite.
Din punct de vedere al unei bune utilizãri a elementelor semiconductoare, se
impun şi o serie de cerinţe suplimentare circuitului comun de stingere:
- circuitul de stingere, care este de asemenea un circuit oscilant LC, cu
oscilaţia comandatã prin tiristoarele de stingere auxiliare, sã funcţioneze direct de la sursa
de curent continuu, cu excepţia situaţiilor care impun necesitatea unei surse auxiliare;
- sã permitã conectarea diodelor de recuperare direct la barele de tensiune
continuã ale sursei de alimentare a invertorului;
- elementele semiconductoare folosite sã posede o rezervã de tensiune
inversã suficientã;
- numãrul de elemente semiconductoare ale circuitului de stingere sã fie
minim, de asemenea elementele pasive L şi C sã nu atingã valori greu de realizat tehnic.
În figura 3.113 este prezentatã schema clasicã a unui invertor trifazat cu un
circuit comun de stingere în punte. Circuitul de comutaţie la acest invertor este format din
patru tiristoare (Ta1...Ta4), care formeazã puntea, condensato-rul de stingere C, douã
inductanţe de stingere L şi douã diode de descãrcare, Ddesc.
Diodele de recuperare ale invertorului sunt conectate direct la plusul şi minusul
sursei de alimentare. Circuitul de stingere funcţioneazã în felul urmãtor: se comandã
succesiv douã câte douã tiristoarele de stingere Ta1 şi Ta2, respectiv Ta3 şi Ta4. În acest
fel, dacã condensatorul de stingere a fost încãrcat iniţial prin comanda simultanã a unei
perechi de tiristoare de stingere, în secvenţa urmãtoare, prin comanda celeilalte perechi de
tiristoare de stingere, tensiunea cu care a fost încãrcat condensatorul de stingere în
secvenţa anterioarã se aplicã ca tensiune de blocare la bornele invertorului.
Fig. 3.113.
Atât încãrcarea cât şi descãrcarea condensatorului de stingere are loc în circuite

de forma: borna + a sursei, inductanţa de stingere, tiristor auxiliar, condensator de
stingere, tiristor auxiliar, borna - a sursei de alimentare.
3.10.2.3.6. Invertoare de tensiune cu tranzistoare de putere
Pentru a rãspunde cerinţelor prezente pentru performanţe mai ridicate şi mai
complexe ale invertoarelor, s-au realizat recent invertoare cu tranzistoare I.G.B.T.
Capitolul 3 209
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.114.
a – schema de principiu ; b - forma de undã a tensiunii de ieşire pentru un invertor
PWM monofazat în punte; c - PWM sinusoidal
Schema de principiu a unui astfel de invertor se prezintã în figura

3.114.a.
Gama de reglare a vitezei motorului
alimentat prin invertorul prezentat în figura
3.114.a este de 3:1 în cazul unui motor cu
autoventilaţie (1500/500), respectiv de 10:1
în cazul unui motor cu rãcire forţatã
500/150).
Caracteristica cuplului este
prezentatã în figura 3.115.
Fig. 3.115.
Cea mai recentã generaţie de invertoare cu controlul vectorial al fluxului fãrã

senzori are schema bloc prezentatã în figura 3.116.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.116.
Blocurile ASR şi ACR au control PI şi control direct a turaţiei motorului şi a

curentului care sunt apreciate în funcţie de sarcinã.
Invertoarele cu tranzistoare I.G.B.T. oferã importante îmbunãtãţiri în fiecare
aspect al funcţionãrii faţã de invertoarele U/f obişnuite.
În scopul controlului fãrã reacţie a fluxului, invertorul este programat fiind
suficientã cunoaşterea puterii motorului şi a numãrului de poli, fiind utilizabil în comanda
unui motor de construcţie normalã.
3.10.3. Invertoare de curent
Douã tipuri de bazã de convertoare statice de frecvenţã sunt folosite

pentru comanda motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit, dupã tipul circuitului
intermediar, şi anume: cu circuit intermediar de tensiune continuã şi cu circuit intermediar
de curent continuu. Ambele tipuri de convertoare conţin o sursã de tensiune continuã, un
circuit intermediar care stocheazã energia şi invertorul cu comutaţie forţatã. În cazul
convertorului static de frecvenţã cu circuit intermediar de tensiune continuã energia este
stocatã în condensatoare. Comutaţia forţatã a invertorului are loc indiferent de sarcinã,
invertorul putând fi considerat ca o sursã de tensiune alternativã cu frecvenţã şi
amplitudine variabilã.
În cazul invertorului de curent, energia este înmagazinatã în inductanţa circuitului
intermediar. Sarcina face parte din circuitul de comutare, invertorul putând fi considerat
în acest caz ca o sursã alternativã de curent, cu frecvenţã şi amplitudine variabilã. Sunt
cunoscute invertoare de curent cu stingere autonomã şi invertoare de curent cu stingere
independentã (cu tiristor de stingere).
3.10.3.1. Invertorul de curent cu stingere independentã

Capitolul 3 211
________________________________________________________________________________________
Invertorul de acest tip este redat în figura 3.117, în care se prezintã şi forma
tensiunii între faze şi a curentului de fazã.
Fig. 3.117.
a - invertorul de curent cu stingere independentã;
b - forma tensiunii între faze, respectiv a curentului de fazã
Schema invertorului cuprinde tiristoarele principale T1...T6, tiristoarele auxiliare,

de stingere Ta1...Ta6 şi condensatoarele de stingere C1...C3. Ca şi la invertorul de curent
cu stingere autonomã şi la acest invertor curentul de sarcinã este acela care asigurã
încãrcarea condensatoarelor de stingere, şi nu tensiunea circuitului intermediar. De
asemenea, schema invertorului cu stingere independentã nu necesitã un invertor de
recuperare pentru asigurarea frânãrii recuperative a maşinii, care va funcţiona ca
generator, întrucât sensul curentului din circuitul intermediar nu se va schimba nici pe
timpul frânãrii, tensiunea fiind aceea care îşi va schimba polaritatea.
Principiul funcţionãrii invertorului se poate urmãri cu ajutorul figurii 3.118 a, b,
c. Înaintea declanşãrii procesului de comutare, se presupun în conducţie tiristoarele T3 şi
T4, conform figurii 3.118 a, condensatorul de stingere C2 este încãrcat ca în figurã datoritã
comutaţiei anterioare.
Începerea comutaţiei are loc odatã cu comanda de aprindere a tiristoarelor Ta3 şi
T5, prin comanda pe poartã a acestora. La aprinderea tiristorului auxiliar Ta3,
condensatorul C2 va aplica o tensiune în sens de blocare a tiristorului T3 şi totodatã va
asigura curentul de sarcinã prin Ta3 de la plusul circuitului intermediar, prin sarcinã.
Curentul de sarcinã care trece prin faza S şi tiristorul T3 va continua sã treacã prin
condensatorul C2, care din aceastã cauzã se va descãrca, tensiunea la bornele sale
descrescând spre 0, liniar.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.118.
a - momentul anterior comutaţiei; b - procesul de conutare;
c - momentul final al comutãrii
Timpul cât condensatorul C2 se descarcã, tensiunea la bornele tiristorului T3 va fi

în sens de blocare, timpul de revenire al tiristorului trebuind sã fie asigurat (tbl > tq), deci
tensiunea la bornele condensatorului trebuind sã se anuleze dupã ce tiristorul şi-a refãcut
capacitatea de blocare (fig. 3.118 b).
În continuare, condensatorul se reîncarcã oscilant, datoritã trecerii prin el a
curentului de sarcinã cu polaritate inversã polaritãţii iniţiale, pânã la blocarea tiristorului
de stingere Ta3. În figura 3.117 c, este prezentatã starea finalã a comutãrii, cu
condensatorul încãrcat invers, cu tiristorul T5 în conducţie, cu sarcina preluatã pe el şi cu
tiristoarele auxiliare stinse, gata de o nouã comutare conform diagramei de comandã a
aprinderii.
3.10.3.2. Invertorul de curent cu stingere autonomã

Capitolul 3 213
________________________________________________________________________________________
În figura 3.119 este prezentatã schema unui astfel de invertor. Elementele

componente ale invertorului sunt cele şase
tiristoare T1...T6, şase diode D1...D6, care
realizeazã decuplarea celor şase condensatoare
de stingere C1...C6, de înfãşurãrile motorului.
Condensatoarele de stingere sunt conectate
între faze, punctele de legãturã cu acestea fiind
între diode şi tiristoare. Se remarcã lipsa
diodelor de recuperare şi a tiristoarelor de
stingere, tiristoarele principale nefiind necesar
a fi rapide. Stingerea tiristoarelor invertorului
este asiguratã prin aprinderea dupã 120°el. a
tiristorului care urmeazã a prelua conducţia.
Fig. 3.119.
Condensatoarele de stingere, conectate
între faze, se vor încãrca datoritã trecerii prin ele a curentului motorului. Caracteristic
comutaţiei este cã tensiunea pe condensatoarele de stingere îşi schimbã polaritatea, iar
energia înmagazinatã în inductanţa de scãpãri a motorului, în absenţa diodelor de
recuperare, determinã supraîncãrcarea condensatoarelor de stingere, care trebuie sã preia
aceastã energie.
Modul de funcţionare al invertorului se poate urmãri cu ajutorul figurii 3.120 A,
a, b, c, B, în care este prezentatã schematic desfãşurarea unei secvenţe de comutaţie, cu
starea iniţialã anterioarã comutaţiei (A), faza ur-mãtoare, comutarea tiristoarelor (a), apoi
reîncãrcarea condensa-torului (b), conducţia diodelor (c), situaţia dupã comutaţie (B).
Se presupune cã înainte de începerea procesului de comutaţie conduceau
tiristoarele T3 şi T4 (fig. 3.120 A). Curentul trece prin fazele R şi S, iar condensatoarele
C1...C3 sunt încãrcate cu polaritatea din figurã. La un moment dat, se aprinde tiristorul T5,
curentul care iniţial trecea prin faza S şi tiristorul T3, trece în continuare prin faza S şi
prin grupa de condensatoare C1...C3 şi tiristorul T5. Prin condensatorul C2 va trece 2Id/3,
iar prin condensatoarele C1 şi C3 Id/3, datoritã legãrii condensatoarelor înseriate C1 şi C3
în paralel cu condensatorul C2.
La sfârşitul secvenţei (a), figura 3.120 a, tiristorul T3 este blocat datoritã aplicãrii
pe acesta a unei tensiuni de blocare, de la aprinderea tiristorului T5, datoritã lui C2 şi
preluãrii curentului de sarcinã prin T5 şi grupa de condensatoare de stingere. În
continuare, în secvenţa (b), condensatoarele de stingere asigurã trecerea curentului de
sarcinã şi se produce încãrcarea acestora cu polaritatea schimbatã conform figurii 3.120
b. Dupã schimbarea semnului tensiunii pe condensatorul C2 şi atingerea unei valori egale
cu tensiunea între faze, are loc comutarea curentului din faza S în faza T, în intervalul (c)
având loc deschiderea diodei D5 şi blocarea diodei D3.
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.120
Concluzii
1. Deoarece invertoarele de tensiune continuã variabilã au un bogat conţinut în

armonici de ordinul 5,7,11,13 ceea ce duce la apariţia unor cupluri parazite mari pentru
motorul electric,acestea se exclud din componenţa S.A.E. navale.
2. Invertoarele de tensiune permit funcţionarea atât în regim cu modulaţie în
duratã a impulsurilor cât şi în regim nemodulat.
3. Datoritã diminuãrii considerabile a armonicilor de tensiune în cazul
funcţionãrii cu modulaţie în duratã a impulsurilor, invertoarele cu tensiune continuã
constantã permit obţinerea unui cuplu mare la frecvenţe mici, ceea ce se doreşte pentru
S.A.E. navale.
4. În cazul S.A.E. navale de puteri medii se impune utilizarea invertorului
cu tranzistoare de putere care, faţã de celelalte soluţii prezintã urmãtoarele avantaje:
• gama de puteri 0,2 ÷ 132 kW;
• tensiunea de ieşire 3 x 220 V; 3 x 380 V [50Hz];
• frecvenţa de ieşire reglabilã 0,1 ÷ 1000 Hz;
• funcţionare în ambele sensuri de rotaţie;
Capitolul 3 215
________________________________________________________________________________________
• timp de accelerare / frânare 0,1 ÷ 3000 s;

• cuplul de pornire la frecvenţa minimã 1,5 MN;
• asigurã protecţia la: scurtcircuit, suprasarcinã, lipsã fazã, tensiune minimã,
tensiune maximã, supratemperaturã;
• posibilitate de eliminare a frecvenţelor de rezonanţã;
• afişare parametri principali de funcţionare (tensiuni, curenţi, turaţii) la panoul
propriu sau la afişaj extern;
• pornirea / oprirea în rampã a motoarelor, curentul de oprire fiind controlabil;
• porniri dese ale motoarelor, ceea ce corespunde instalaţiei de propulsie;
• se poate alege un domeniu de funcţionare la randament energetic prin variaţia
turaţiei;
• compensarea factorului de putere al motorului, ceea ce duce la reducerea
masivã de putere reactivã consumatã;
• prin funcţionarea în tandem cu un automat programabil se realizeazã un
minim de putere reactivã consumatã;
• reglarea vitezei de ± 1%.
3.11. Servomotorul asincron bifazat
Servomotorul asincron bifazat este un servomotor de curent alternativ cu

două înfăşurări în cuadratură dispuse în crestăturile armăturii statorului. Rotorul este în
scurtcircuit realizat fie în colivie de veveriţă, fie în formă de pahar de aluminiu, ultima
variantă în vederea obţinerii unui moment de inerţie cât mai scăzut.
Pentru a înţelege principiul de funcţionare al unei asemenea maşini să
considerăm cazul unui motor asincron monofazat(fig.3.121.a) alimentat de la o reţea
monofazată de curent alternativ. În întrefierul maşinii câmpul magnetic este pulsator de
forma:
Fig. 3.121 Schema de principiu a unui motor asincron monofazat(a)

şi schema de echivalenţă (b)
_____________________________________________________________________________________
1 1
B (∞, t ) = Bm cos ωt ⋅ cos pα = Bm cos(ωt − p∞ ) + Bm cos(ωt + p∞ ) =
2 2
= Bd (α , t ) + Bi (α , t )
(3.208)
Câmp care poate fi descompus în două câmpuri învârtitoare de amplitudini egale

şi cu sens de rotaţie diferit. Maşina reală poate fi înlocuită cu două maşini trifazate
echivalente(fig.3.121.b) fiecare având un alt sens al câmpului învârtitor. Aplicând
principiul suprapunerii efectelor, cuplul electromagnetic rezultant poate fi determinat ca
suma cuplurilor electromagnetice a fiecărei maşini în parte (fig.3.122).
Se constată astfel, că motorul asincron monofazat are cuplu de pornire
zero, însă odată pornit poate funcţiona la o viteză apropiată de viteza de sincronism,
viteză determinată de cuplul de sarcină M s .
Fig. 3.122 Cuplul electromagnetic al motorului asincron monofazat.
Cel mai simplu şi eficace mijloc de pornire constă în utilizarea unei a doua
π
înfăşurări statorice decalată faţă de prima la un unghi geometric de radiani (90°
2p
electrice) şi parcursă de un curent ce creează o solenaţie de amplitudine egală cu cea
π
produsă de prima înfăşurare dar defazată în timp cu (fig.3.123).
2
Capitolul 3 217
________________________________________________________________________________________
Fig. 3,123 Schema motorului asincron bifazat.
Câmpul magnetic rezultant din întrefier este egal cu suma câmpurilor produse de
cele două înfăşurări:
⎛ π⎞ ⎛ π⎞
B(∞, t ) = Be (∞, t ) + Bc (∞, t ) = Bm cos ωt ⋅ cos p∞ + Bm cos⎜ ωt − ⎟ cos⎜ p∞ − ⎟ =
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
= Bm cos(ωt − p∞ )
(3.209)
Câmp identic cu cel produs în întrefierul unei maşini asincrone trifazate
alimentată dintr-un sistem trifazat simetric.
Din păcate un asemenea motor nu poate fi folosit ca servomotor deoarece
la dispariţia semnalului de comandă(tensiunea de alimentare a celei de-a doua înfăşurări)
motorul continuă să se rotească datorită cuplului rezultant monofazat. Acest dezavantaj
'
poate fi eliminat prin utilizarea unui motor cu rezistenţă electrică echivalentă R2 mare,
cea ce are ca efect deplasarea valorii alunecării critice corespunzătoare cuplului maxim în
domeniul alunecărilor mari (s>2) (fig.3.124)
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.124 Caracteristica de cuplu a servomotorului asincron bifazat cu o

singură fază statorică alimentată
Se observă că la dispariţia semnalului de comandă, cuplul rezultant este

negativ în domeniul 1<s<0, devenind un cuplu de frânare care tinde să oprească
servomotorul.
În cazul în care solenaţiile produse de cele două înfăşurări statorice
nu sunt egale ca amplitudine sau nedefazate în timp la 90°, câmpul produs în
întrefier devine eliptic. Acest câmp poate fi descompus în două câmpuri
învârtitoare cu sens invers de rotaţie şi amplitudini diferite, producând fiecare câte
un cuplu electromagnetic. Cuplul rezultant va fi suma celor două cupluri direct şi
invers (fig. 3.125)
Capitolul 3 219
________________________________________________________________________________________
.
Fig. 3.125 Caracteristica de cuplu a servomotorului asincron bifazat la
alimentare nesimetrică
Analizând această figură rezultă că există trei posibilităţi de comandă a

servomotorului asincron bifazat, acţionându-se asupra solenaţiei înfăşurării de
comandă.
a) Reglarea amplitudinii tensiunii de comandă, tensiunea de excitaţie fiind
constantă ca valoare efectivă şi permanent defazată cu 90° faţă de tensiunea de comandă.
Uc Uc
λ= λ= = 0 ÷1 ψ= 90° , U e = U cN
U cN U cN
b) Reglarea fazei tensiunii de comandă, a cărei valoare efectivă este în
permanenţă constantă, la fel ca şi valoarea efectivă a tensiunii de excitaţie.
ψ= -90° ÷ + 90° , U c = U cN , λ=1 , U e = U cN
c) Reglarea mixtă prin variaţia amplitudinii tensiunii de comandă şi intercalarea

în circuitul de excitaţie a unui condensator C, tensiunea aplicată circuitului de excitaţie
fiind preluată de la aceeaşi sursă ca şi tensiunea de alimentare a amplificatorului de
putere care comandă servomotorul
λ= 0÷1, Ψe = variabil , U e =variabil.
Forma generală a ecuaţiei caracteristice mecanice a servomotorului bifazat ‘ideal’
(modelul teoretic) este :
m=
M ⎛U
= ⎜⎜ e
2
⎞ ⎡
⎟⎟ ⋅ ⎢λ sin Ψ −
( )
v λ2 + 1 ⎤
(3.210)
⎥
M pm ⎝ U eN ⎠ ⎣ 2 ⎦
În care:
_____________________________________________________________________________________
-M reprezintă cuplul electromagnetic produs de motor , iar Mpm cuplul

electromagnetic maxim de pornire pentru alimentarea cu tensiuni de excitaţie şi comandă
nominale defazate cu 90°. (ψ=90° , U c = U cN , U c = U cN )
-λ reprezintă raportul dintre tensiunea de comandă şi valoarea sa nominală ( λ=
Uc n Ω
), iar v raportul dintre viteza de rotaţie şi viteza de sicronism v = = 1− s
U cN n0 Ω 0
Pentru funcţionarea în gol ( M = M r = 0 ) relaţia vitezei devine pentru
servomotorul asincron bifazat ideal
2λ sinψ
v= (3.211)
λ2 + 1
caracteristicile corespunzătoare fiind prezente în fig. 3.126.a.
Caracteristicile mecanice ale servomotorului asincron bifazat m = f(v) sunt
prezente în fig. 3.127.
Pentru metoda de reglaj mixt, condensatorul în serie cu înfăşurare de
excitaţie este astfel ales încât la pornire câmpul produs în întrefier să fie circular. Pe
măsură ce viteza servomotorului creşte atât defazajul cât şi tensiunea la bornele excitaţiei
se modifică, caracteristicile mecanice obţinute indepărtându-se de cele pentru comandă de
amplitudine.
Fig. 3.126.Caracteristicile de mers în gol ale servomotorului asincron bifazat.
Se poate totodată trasa pentru diversele metode de comandă caracteristicile

puterii mecanice funcţie de viteza de rotaţie P2 = f (v ) , fig. 3.128.
P2 MΩ
P2 = = = mv
M p max Ω o M p max Ω o
⎛U
P2 = ⎜⎜ e
2
⎞ ⎡
⎟⎟ ⋅ ⎢λ sin Ψ −
( )
v λ2 + 1 ⎤
⎥⋅v (3.212)
⎝ U eN ⎠ ⎣ 2 ⎦
Capitolul 3 221
________________________________________________________________________________________
λ =1
sinψ = 1
λ = 0.5 sinψ = 0.5
Fig. 3.127 Caracteristicile mecanice ale servomotorului asincron

bifazat.a)pentru comandă de amplitudine,servomotorul real(⎯),ideal(---) şi
comandă mixtă(-.-.-).b)pentru comanda de fază a servomotorului real(⎯) şi ideal (--
-)
λ =1
sin ϕ = 1
λ = 0 .5
sin ϕ = 0.5
Fig. 3.128 Caracteristicile puterii la arborele servomotorului asincron

bifazat funcţie de viteza de rotaţie.a)pentru comandă de amplitudine,servomotorul
real (⎯), ideal (---) şi comandă mixtă (-.-.-).b) Pentru comandă de fază,servomotorul
real (⎯), ideal (---)
Valoarea capacităţii condenasatorului înseriat cu înfăşurarea de
excitaţie utilizat în cazul reglajului mixt se obţine din condiţia producerii unui
cuplu maxim la pornire şi deci asigurarea unei solenaţii de excitaţie de
amplitudine egală şi defazată cu 90° faţă de solenaţia de comandă, ambele
înfăşurări fiind alimentate de la aceeaşi reţea de curent alternativ fig 3.129
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.129 Schema de alimentare a servomotorului asincron bifazat pentru

comanda mixtă.
Pe baza acestei condiţii se determină valoarea capacităţii
sin ϕ
C= (3.212)
Z eω
şi respectiv tensiunea la bornele înfăşurării de excitaţie Ue care trebuie să fie
egală cu tensiunea de excitaţie nominală UeN.
U e = U r ⋅ tgφ = U eN (3.213)
Z e = Ze ejφ reprezintă impedanţa complexă măsurată la bornele înfăşurării de

excitaţie cu rotorul blocat, impedanţa care se măsoară pe baza unei simple probe de
Ue Pe
scurtcircuit la tensiunea nominală ( U eN ); Z e = ; cos φ =
Ie Ue Ie
3.12 Tahogeneratorul asincron bifazat
Tahogeneratorul asincron bifazat cu pahar de material nemagnetic se

caracterizează prin independenţa frecvenţei de ieşire de viteza de rotaţie a rotorului şi prin
erori de fază şi amplitudine foarte reduse, motiv pentru care are o largă răspândire în
sistemele automate.
Capitolul 3 223
________________________________________________________________________________________
Tahogeneratorul asincron este construit pe principiul maşinii asincrone bifazate

cu rotor pahar(fig. 3.130), pe stator în crestături fiind plasate două înfăşurări în
cuadratură. Una din înfăşurări, înfăşurarea de excitatie este alimentată de la o sursă
monofazată de tensiune alternativă constantă(50 sau 400Hz), la bornele celei de a doua
înfaşurări obţinându-se o tensiune proporţională cu viteza n de antrenare.
Fig. 3.130 Tahogeneratorul asincron cu rotor pahar

a) ambele înfăşurări pe statorul exterior
b) o înfăşurare pe statorul exterior şi una pe cel interior
Principiul de funcţionare a acestui tahogenerator se explică presupunând că

rotorul pahar se inlocuieşte printr-un rotor echivalent în colivie de veverită(fig. 3.131).
Atunci când rotorul stă în repaos, n=0 câmpul pulsator fix cu repartiţie sinusoidală în
spaţiu produs de înfăşurarea statorică de excitaţie induce în barele coliviei rotorice t.e.m.
care la un moment de timp dat au sensurile precizate in fig. 3.131.a. Barele fiind
scurtcircuitate, iar rezistenţa coliviei echivalente fiind foarte mare se pot considera
curenţii în faza cu tensiunile electromotoare induse, curenţi care vor provoca un câmp
pulsatoriu fix având ca axa de simetrie tot axa înfăşurării de excitaţie. Un astfel de câmp
nu induce nimic în înfăşurarea plasată în cuadratură cu înfăşurarea de excitaţie şi ca
urmare tensiunea măsurată la bornele acestei înfăşurări este zero.
n≠0
Fig. 3.131 Principiul de funcţionare al tahogeneratorului asincron bifazat

a) n=0
b) n ≠ 0
_____________________________________________________________________________________
Să presupunem acum că rotorul se roteşte cu viteza n. Câmpul de excitaţie işi

păstrează aceleaşi caracteristici inducând ca şi în cazul precedent t.e.m. de transformare în
barele coliviei rotorice echivalente. În plus de această dată barele se rotesc în campul
magnetic de excitaţie şi ca urmare în ele se induc şi t.e.m. de rotaţie(prezentate separat în
fig. 3.131.b). La un moment dat cand câmpul de excitaţie are sensul celui din figură
− − −
sensul t.e.m. de rotaţie se obţine pe baza produsului vectorial e r = v× B , amplitudinea
acestuia fiind cu atât mai mare cu cât viteza este mai ridicată. Curenţii produşi de această
t.e.m vor produce tot un câmp magnetic pulsatoriu fix a cărui axa coincide cu axa
infaşurării C a tahogeneratorului. Câmpul magnetic produs va induce o t.e.m. care va fi
cu atât mai ridicată cu cat turaţia va fi mai mare, frecvenţa ei menţinându-se constantă în
permanenţă egală cu frecvenţa tensiunii de alimentare.
O particularitate a tahogeneratorului asincron bifazat este că şi atunci când
funcţionează în gol apare un defazaj între tensiunea de intrare şi cea de ieşire şi ca nu
există o relaţie liniară între tensiunea de ieşire şi viteză, erorile fiind din fericire foarte
mici. Pentru sarcina rezistivă eroarea de tensiune creşte şi cea de fază scade, aliura noilor
caracteristici fiind prezente in fig.3.132.
O sursă de erori în funcţionarea tahogeneratoarelor asincrone bifazate este
existenţa unei tensiuni reziduale care apare la bornele înfăşurării de comandă chiar şi
atunci când viteza de rotaţie este nulă. Această tensiune reziduală se datorează nesimetriei
circuitului rotoric, spirelor sau tolelor în scurtcircuit, armonicilor superioare de câmp sau
faptul că axele înfăşurării de excitaţie şi de ieşire nu sunt decalate perfect la 90° .
ZS = ∞
ZS = ∞
Fig.3.132 Caracteristicile de ieşire ale tahogeneratorului asincron

bifazat pentru diverse sarcini rezistive
a) tensiunea de ieşire
b) defazajul intre tensiunea de alimentare şi cea de ieşire
Valoarea sa este în general foarte redusă şi reprezintă un criteriu de judecare al

preciziei tahogeneratorului. În funcţie de poziţia rotorului valoarea eficace a acestei
tensiuni poate capăta diverse valori, oferind astfel informaţii asupra nesimetriei circuitului
rotoric(fig.3.133).
Capitolul 3 225
________________________________________________________________________________________
α0
Fig.3.133 Tensiunea reziduală funcţie de poziţia rotorului
3.13. Transformatoare rotative
Transformatoarele rotative sunt microimagini de curent alternativ de construcţie

asemănătoare cu aceea a maşinilor asincrone cu rotor bobinat cu căte două înfăşurări pe
stator si rotor, sinusoidal distribuite şi plasate una faţă de alta la 90 grade electrice. Rolul
acestor dispozitive este ca la ieşire să producă o tensiune electrică proporţională cu o
funcţie trigonometrică a unghiului de poziţie rotoric(sin α ,cos α ,tg α ,K α ,etc).
Transformatoarele rotative se utilizează în sistemele automate de
urmărire (maşini unelte, aviaţie), instalaţii electromecanice de calcul continuu, ca
elemente indicatoare. Prin utilizarea acestor transformatoare rotative împreună cu
servomotoare şi amplificatoare se pot obţine instalaţii care efectuează automat diferite
operaţii aritmetice, trigonometrice, vectoriale, generatoare de diverse funcţii, etc.
Constructiv(fig.3.134) atât rotorul cât şi statorul sunt realizate din tole, în
crestături fiind introduse înfăşurările respective. Capetele înfăşurărilor statorice sunt
legate la patru borne, iar cele ale înfăşurării rotorice la patru inele de contact care prin
patru perii fac legatura cu exteriorul. Pentru obţinerea unor erori cât mai reduse este
necesară o precizie maximă în ştanţarea tolelor, o împachetare corectă a lor, absenţa
excentrităţilor şi a circuitelor părăsite.
Fig. 3.134
1 2 3
6 Construcţia transformatoarelor rotative:
4
5 1-miez statoric
5 2-miez rotoric
3-carcasa
4-scuturi
4 5-lagăre
6-inele şi perii de contact
_____________________________________________________________________________________
3.13.1. Transformatoare rotative sinus-cosinus
Schema transformatorului rotativ este prezentată în fig. 3.135. Dacă înfăşurările f

şi k statorice se alimentează cu tensiuni alternative sinusoidale sinfazice U f respective
U k , tensiunile culese la bornele înfăşurărilor a si b sunt de forma:
U a = K (U f cos α − U k sin α ),
U b = K (U f sin α + U k cos α ),
(3.124)
Fig. 3.135 Schema transformatorului rotativ a)reală , b)desfăşurată ,

c)simbolică
Se observă că atunci cănd lipseşte una din tensiunile de alimentare

transformatorul se comportă ca un convertor unghi/tensiune de tip sinus sau cosinus. În
sarcină însă (fig. 3.136) atunci
Capitolul 3 227
________________________________________________________________________________________
φd
Ws Wr sin α
φd
θ bq φq
φd
φq Wr cos α
θ bd θb
Fig. 3.136 Transformatorul rotativ sinus in sarcină (a), schema desfăşurată

(b), diagrama de vectori(c)
când înfăşurarea rotorică, secundară, b este inchisă pe o impedanţă z lucrurile

− sb
se complică deoarece curentul care parcurge această înfăşurare dă naştere unei solenatii
−
de reacţie θ b dirijată după axa înfăşurării b, solenaţie care în cazul unui circuit magnetic
nesaturat se poate descompune după axele d, g (f, K) ale maşinii θ bd = θ b sin α ,
θ bq = θ b cos α . Dacă acţiunea solenaţiei de reacţie θ bd este compensată prin creşterea
curentului înfăşurării de excitaţie f(la tensiune constantă de alimentare fluxul trebuie să
fie practic constant), solenaţia θ bq nefiind compensată dă naştere unui flux φ q care
induce în înfăşurarea rotorică b o tensiune electromotoare E =K U sin α cos α

− S − SS − f
care se suprapune peste t.e.m. iniţială E = K U f sin α şi drept urmare conduce la o

− s0 − s
deformare a caracteristicii de ieşire ideală, respective la erori de fază şi amplitudine.
În fig. 3.137 este reprezentată variaţia tensiunii de ieşire U e = U b în gol
şi sarcina raportată la tensiunea maximă de ieşire pentru domeniul α ∈ 0, 90 o .Pe acelaşi
grafic pentru diverse unghiuri α s-au trasat şi erorile introduse de sacină,
U e − U e0 ΔU e
ξr = 100 = 100 (3.125)
U e max U e max
erori care sunt cu atăt mai importante cu căt sarcina este mai mare( z mai mic).
− ab
_____________________________________________________________________________________
εr %
Fig. 3.137 Variaţia tensiunii de ieşire a transformatorului rotativ

sinus/cosinus
pentru diverse sarcini( z = ∞ > z >z )
− sb1 − sb 2 − sb 3
Pentru eliminarea acestui inconvenient se propun două metode de

simetrizare(compunere) a transformatoarelor rotative sinus-cosinus şi anume simetrizarea
secundară şi simetrizarea primară.
Schema de principiu a transformatorului rotativ sinus-cosinus cu
simetrizare secundară este prezentă in fig. 3.138.
Din diagrama vectorială se observă că pentru o alegere adecvată a
impedanţei de simetrizare ( z = z ) solenaţia reacţie de pe axa q este compensată, iar
− sa − sb
solenaţia de reacţie de pe axa d nu mai depinde de unghiul de poziţie al rotorului.
Corectitudinea compensării se poate verifica cu ajutorul unui voltmetru legat de bornele
infăşurării k, tensiunea măsurată trebuind să fie zero pentru cazul ideal.
Capitolul 3 229
________________________________________________________________________________________
I a = K raU f cos α
ωr cos α
ωs
ωr sin α
ωr cos α
ωr sin α
φd I b = K rbU f sin α
φd
θa θ bq
θa
θb
θ abd
Fig. 3.138 Schema de principiu a transformatoarelor rotative sinus/cosinus

cu simetria secundară (a), schema desfasurată (b) şi diagrama de vectori (c).
Schema de principiu a transformatorului rotativ sinus/cosinus cu

simetrizare primară este prezentă in fig. 3.139.
Din diagrama de vectori se observă că şi în acest caz pentru o alegere
adecvată( z egală cu impedanţa sursei de alimentare, la sursa de putere infinită, z =0)
− sc − sc
influenţa fluxului transversal de reacţiune al rotorului poate fi practic anihilată.
Verificarea compensării se face deconectănd înfăşurarea de excitaţie egală cu impedanţa
internă a sursei deconectate. Se alimentează de această dată înfăşurarea sinus şi se variază
impedanţa de sarcină z pană când tensiunea măsurată la bornele înfăşurării cosinus(a)
− sk
este minimă(fig. 3.140)
_____________________________________________________________________________________
I b = K rbU f sin α
ωr sin α
ωr cos α
ωs
I k = K sbU f sin α cos α
φd
φk θk θbq φbq φq
θbd
θb
Fig. 3.139 Schema de principiu a transformatorului rotativ sinus/cosinus cu

simetria primară (a), schema desfasurată (b) şi diagrama de vectori (c)
Capitolul 3 231
________________________________________________________________________________________
Fig. 3.140 Schema de verificare a simetrizării primare a transformatorului

rotativ sinus/cosinus
În general simetrizarea statorică este mult mai simplă(de obicei reteaua de
alimentare se poate considera de putere infinită şi deci z =0), şi ca urmare este cel mai
− sk
adesea utilizată în practică. Uneori pentru reducerea maximă a erorilor se face o

simetrizare atât pe rotor cât şi pe stator ceea ce echivalează în practică cu utilizarea
schemei din fig. 3.138 cu infăşurarea K legată pe o impedanţă z , sau cel mai adesea în
− sk
scurtcircuit.
3.13.2 Transformatoare rotative liniare
În diversele aplicaţii este necesar ca tensiunea de ieşire a

transformatorului rotativ să fie proporţional pe un anumit domeniu chiar cu unghiul α de
pozitie a rotorului. Se poate arăta că dacă tensiunea de iesire a transformatorului liniar
este proporţională cu
sin α
f (α ) = (3.126)
1 + m cos α
unde m are valori cuprinse intre 0,50 si 0,58, tensiunea de iesire poate fi
considerată funcţie liniară de α cu erori sub 2% pe un domeniu de ± 80 o (m=0,50) si sub
0,1% si un domeniu de ± 55 o (m=0,52).
_____________________________________________________________________________________
Pentru obţinerea unor tensiuni de ieşire proporţionale cu f (α ) cele patru

înfăşurări ale transformatorului rotativ trebuiesc legate după două scheme denumite cu
simetrizare primară şi simetrizare secundară(ultima schemă de importantă practică redusă
datorită dificultăţilor de simetrizare).
Transformatorul rotativ liniar cu simetrizare primară este reprezentat in fig.
3.141.
Înfăşurarea de excitaţie f este legată în serie cu înfăşurarea cosinus a şi impedanţa
de sarcină z , toate fiind conectate la reţeaua de c.a. Înfăşurarea sinus b este conectată
− sa
pe o impedanţă de sarcină z , la bornele sale culegându-se tensiunea de iesire. Deoarece

− ab
înfăşurarea de compensare k este legată pe o impedanţă mică de sarcină (practice în
scurtcircuit), fluxul transversal se poate considera complet compensate, neinducând nimic
în înfăşurările a si b.
Ws Wr sin α
Wr cos α
Wr sin α
Wr cos α
Fig. 3.141 Schema de principiu a transformatorului rotativ liniar cu

simetrizare primară (a) şi schema sa desfăşurată (b)
Fluxul de pe axa longitudinală d va induce în înfăşurările f şi a o t.e.m. de

forma:
E S = 4,44 fφ d (K WB ⋅ WS + K WrWr cos α ) (3.127)
iar pentru infăşurarea sinus:
Eb = 4,44 fφ d K WrWr sin α (3.128)
Eliminănd din aceste două relaţii fluxul d se obţine:
sin α
Eb = K ' E S (3.129)
1 + K cos α
Capitolul 3 233
________________________________________________________________________________________
respective tocmai funcţia dorită(m=K, în practică ţinându-se cont şi de influenţa

reactanţei de scăpări şi rezistenţei înfăşurărilor se alege de obicei K=0,565 pentru
z = z ).
− sa − sb
Variaţia tensiunii de ieşire funcţie de unghiul α este prezentată în fig.
3.142 remarcându-se liniaritatea caracteristicii pe domeniul ± 60 o .Ducând o tangentă în
origine la această caracteristică se poate defini si aici o eroare a tensiunii de ieşire ca:
U e − Kα
ξl % = 100 (3.130)
U e max
eroare care este cu atat mai mare cu cat α depăşeşte mai mult 55- 60 o .
Fig. 3.142 Caracteristica de ieşire a transformatorului rotativ liniar
Transformatorul rotativ liniar ce poate construi şi cu simetrizare

secundară dar deoarece ca şi in cazul transformatorului rotativ sinus/cosinus simetrizarea
trebuie facută pentru fiecare sarcină în parte, această solutie nu are importanţă practică şi
ca urmare nu va fi studiată in cadrul acestei lucrări.
Erorile transformatoarelor rotative se pot impărţi în două categorii: erori
constructive şi erori ce decurg din principiul de funcţionare.
Dintre factorii constructivi care impiedică obţinerea unor t.e.m.
secundare care să varieze perfect sinusoidal cu unghiul α sunt: asimetria circuitului
magnetic(inegalitatea întrefierului), construcţia dinţată a rotorului si statorului (armonici
de dantură), nedistribuţia perfect sinusoidale a înfăşurărilor (armonici spaţiale),
neliniaritatea circuitului magnetic, impedanţele diferite a înfăşurărilor, etc.
Erorile ce decurg din principiul de funcţionare sunt legate de
imposibilitatea practică de compensare perfectă a reacţiilor transversale, de influenţa
negativă a rezistenţelor şi reactanţelor de scăpări a înfăşurărilor, de nerespectarea perfectă
_____________________________________________________________________________________
a condiţiilor impuse pentru liniarizare(modificarea impedanţelor de simetrie cu

temperatura) etc.
În funcţie de erorile care apar la aceste tipuri de transformatoare rotative
se pot defini 4 clase de precize(tabelul 3.10). Se pot defini astfel eroarea maximă a
tensiunii de ieşire ξ r % pe baza relaţiilor (3.125) şi (3.130) valoarea maximă raportată a
t.e.m. din înfăşurarea în cuadratură
Uk
Uk % = 100 (3.131)
Uf
şi asimetria maximă a punţilor de zero, punte pentru care(identic ca la selsine)
t.e.m de ieşire este zero sau minimă(în minute).
Tabel
3.10
Tipul transformatorul Felul Clasa de precizie
rotativ erorii
0 1 2 3
ξ r max % 0 0 0 0
Transformatorul ,05 ,10 ,2 ,3
sinus/cosinus Uk % 0 0 0 1
,4 ,6 ,9 ,5
Asimetrie 2 3 6 8
[]' ,5
ξ l max % - 0 0 0
Transformatorul ,1 ,2 ,3
Liniar
Asimetrie - 3 6 8
[]' ,5
Totodată se impune ca faza tensiunii de ieşire să nu fie cu mai mult de 4 o faţă de

tensiunea de alimentare. Se observă că pentru transformatoarele rotative liniare datorită
erorilor introduse de principilul de functionare clasa 0 nu exista, precizia lor incepând de
la clasa 1.
URMEAZA CAPITOLUL 4

Dobref Vasile Masini Si Actionari Electrice 2 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dobref Vasile Masini Si Actionari Electrice 2 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 1

PROBLEMATICA GENERALÃ A MAŞINILOR ŞI ACŢIONÃRILOR

1.1. Definiţii. Clasificări

Prin maşinã electricã se înţelege un sistem de circuite electrice, plasate pe miezuri

1.2. Elemente constructive. Materiale utilizate

În maşinile electrice, curenţii parcurg o serie de conductoare electrice, legate

suprapuse înseriate. De obicei, capãtul de început al înfãşurãrii se noteazã cu o literã mare

În figura 1.2 a.este prezentat un al doilea tip constructiv de maşinã

La o maşinã cu 2p poli, avem 2 pτ = πD , deci B x = B sin pΩt . Tensiunea

conductoare sunt parcurse în sensuri opuse, t.e.m. a spirei este diferenţa

Unghiul αe = ωt determinã valoarea tensiunii induse şi se numeşte unghi electric.

1.3. Câmpurile magnetice ale maşinilor electrice

1.3.1. Definiţii. Elemente de bazã

Câmpurile magnetice produse în interiorul maşinilor electrice se obţin practic

În concluzie, un câmp magnetic alternativ variabil sinusoidal în timp, cu repartiţie

1.3.2. Câmpul magnetic învârtitor obţinut pe cale mecanicã

Bδ (α, t ) = Bδ cos p(α − Ωt ) (1.15)

Bδ (α, t ) = Bδ cos( pα − pΩt ) = Bδ cos( pα − ωt ) (1.16)

1.3.3. Câmpul magnetic alternativ

Se obţine utilizând o armãturã feromagneticã cilindricã, având spre întrefier

1.3.4. Câmpul magnetic învârtitor bifazat

Dacã pe armãtura consideratã în figura 1.6. se plaseazã douã înfãşurãri având

1.3.5. Câmpul magnetic învârtitor trifazat

1.4. Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice

Se considerã o maşinã electricã rotativã formatã din douã armãturi cilindrice,

⋅ cos [(ω 1 t − p 1 α 1 + θ 1 ) + (ω 2 t − p 2 α 2 + θ 2 )]}d α 1

Relaţia (1.58) devine:

1.5. Pierderile de putere în timpul funcţionării maşinilor electrice

În timpul funcţionãrii, în orice maşinã electricã au loc pierderi de putere datoritã

fier pot fi considerate ca variind cu pãtratul tensiunii. Deoarece, în general,

1.6. Structura sistemelor de acţionare electricã. Clasificãri. Performanţe

1.6.1. Structura sistemelor de acţionare electricã

Acţionarea electricã reprezintã operaţia prin care se efectueazã comenzi asupra

motorul electric M şi M.L., cu rolul de a schimba parametrii puterii mecanice

Convertizorul de energie electricã poate fi realizat cu maşini electrice rotative sau

4. Circuite de semnalizare care transmit operatorului sau dispozitivului de

1.6.2. Clasificarea S.A.E.

Principial distingem douã tipuri de S.A.E.:

1.6.3. Performanţele S.A.E. în regim staţioanar

corespunzãtoare aceluiaşi cuplu pe caracteristica mecanicã naturalã) sau

Se observã cã pentru aceeaşi variaţie a cuplului pe axul motorului:

cu alte cuvinte, pentru o aceeaşi variaţie a cuplului motorului, pe caracteristica

1.6.4. Performanţele S.A.E. în regim dinamic

1. Rapiditatea S.A.E. care se apreciazã dupã constanta de timp

2. Valoarea puterii de pornire în procente din cea nominalã.

1.7. Cinematica şi dinamica S.A.E. Ecuaţia fundamentalã a mişcării.

1.7.1. Cinematica şi dinamica S.A.E.

O acţionare electromecanicã poate fi reprezentatã schematic ca în figura 1.11.

1.7.2. Ecuaţia fundamentalã a mişcării

Notând cu WC energia cineticã a maselor în mişcare de rotaţie raportate la

componente: una corespunzãtoare frecãrilor şi cealaltã lucrului mecanic util

Fig. 1.12. Fig. 1.13.

Dacã se modificã caracteristicile mecanice ale motorului (exemplu: modificarea

1.7.3. Raportarea mişcãrii de translaţie şi de rotaţie la arborele

1.7.3.1. Raportarea cuplurilor statice la viteza axului motorului electric

În sistemele cu scheme cinematice complicate, asupra axelor intermediare care se

Aceastã raportare (echivalare) pentru sistemul de acţionare al vinciului de

electricã funcţioneazã în regim de motor (ridicarea coţadei de marfã), respectiv

Rezultã cã pierderile din mecanismul de transmisie se modificã în funcţie de

1.7.3.2. Raportarea momentelor de inerţie şi a maselor în mişcare de translaţie

La alegerea motorului electric de acţionare se va ţine seama şi de cuplul dinamic

b. în cazul mişcării de translaţie:

unde Je este momentul de inerţie redus la axul motorului electric.