Unitatea de Învăţare 6

ARMONIZAREA POLITICILOR
GUVERNAMENTALE ALE STATELOR MEMBRE
ALE UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIILE
INDUSTRIAL, ENERGETIC, TRANSPORTURI ŞI
COMERCIAL

Cuprinsul capitolului:
6.1. Energia şi politica energetică în Uniunea Europeană
6.2. Test de autoevaluare 1
6.3. Politica industrială a Uniunii Europene
6.4. Test de autoevaluare 2
6.5. Politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor. Integrarea sistemelor
naţionale de transport ale ţărilor membre în sistemul comunitar de transporturi
6.6.Test de autoevaluare 3
6.7. Conţinutul politicii comerciale a Uniunii Europene
6.8. Test de autoevaluare 4
6.9. Rezumat
6.10. Termeni cheie
6.11. Bibliografie

Obiectivele cursului: parcurgerea acestei unităţi de învăţare

va facilita însuşirea de cunoştinţe şi formarea de competenţe pe
baza cărora studenţii să poată:
1. să definească şi să analizeze elementele generale legate de politica
industrială comunitară, politica din domeniul transporturilor,
energetic şi comercial
2. să explice mecanismele de funcţionare ale acestor politici în cadrul
economiei europene
3. să formuleze şi să argumenteze măsurile care se adoptă la nivelul ţării
noastre având în vedere direcţiile şi recomandările formulate la
nivelul UE
4. să enunţe principiile ce guvernează politicile comunitare respective

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare: 2 ore

6.1. Energia şi politica energetică în Uniunea

Europeană

Preocupări pentru energie la nivelul UE:

 Tratatul CECO (1951) a înfiinţat Înalta Autoritate, căreia guvernele
statelor membre i-au transferat o parte semnificativă a puterilor lor
suverane în domeniul producţiei de cărbune şi oţel (expirat în 2002)
 Tratatul de la Roma a lansat CEEA sau Euratom pentru sprijinirea
utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice; permite adoptarea de

83
 măsuri în domeniul investiţiilor, societăţilor mixte, aprovizionării şi
creării pieţei comune în domeniul energiei
Obiectivele politicii energetice la nivelul UE
obiective generale stabilite în Cartea Albă a Comisiei privind politica
în domeniul energiei a UE şi în Cartea Verde Către o strategie europeană pentru
securitatea aprovizionării cu energie:
 limitarea intervenţiei publice la ceea ce este strict necesar pentru a
salvgarda interesul şi bunăstarea publică, dezvoltarea durabilă, protecţia
consumatorului şi coeziunea economică şi socială.
 o reconciliere între competitivitate, securitatea aprovizionării şi
protecţia mediului înconjurător.
obiective sectoriale :
 menţinerea procentajului de combustibil solid (cărbune) în consumul
total de energie (în special prin creşterea competitivităţii capacităţilor de
producţie);
 creşterea ponderii gazelor naturale în bilanţul energetic;
 stabilirea unor condiţii de siguranţă maximă ca cerinţă preliminară
pentru proiectarea, construcţia şi exploatarea centralelor nucleare;
 creşterea ponderii surselor de energie regenerabilă.
Componentele a. Piaţa internă a energiei. Pieţele naţionale ale gazelor naturale şi
politicii energiei electrice au fost deschise concurenţei prin eliminarea
comune în numeroaselor obstacole şi bariere comerciale, prin armonizarea
domeniul politicilor fiscale şi de stabilire a preţurilor, precum şi prin măsuri în
energiei: privinţa normelor şi standardelor şi a reglementărilor referitoare la
mediu şi siguranţă
b. Securitatea aprovizionării cu energie a UE este cel mai mare
importator şi al doilea consumator de energie din lume. UE depinde de
importuri pentru jumătate din aprovizionarea sa cu energie, iar această
dependenţă ar putea urca până la 70% în 2030. Extinderea din 2004-2007
consolidează această tendinţă, deşi unele dintre noile state membre sunt
producători de energie primară (Polonia produce cărbune, iar România
produce petrol şi gaze naturale). Comisia Europeană în Cartea Verde din
2001, Către o strategie europeană pentru securitatea aprovizionării cu energie, arată
că măsurile din sectorul energetic ar trebui să urmărească un flux de
energie mai stabil, sprijinind în final eforturile Uniunii de asigurare a
păcii, stabilităţii, securităţii şi prosperităţii.

Aspectele sectoriale ale politicii UE în domeniul energiei pe

categorii de surse energetice:
Cărbune şi alţi
Obiectivele vizează creşterea utilizării cărbunelui şi competitivităţii
combustibili
solizi. producţiei interne.

Obiectivele vizează înlocuirea ţiţeiului cu alte forme de energie,

Hidrocarburi. încurajând concomitent prospectarea şi exploatarea pe plan intern a
hidrocarburilor. Securitatea aprovizionării trebuie încurajată prin
diversificarea surselor şi prin norme UE privind rezervele obligatorii:
84
stocuri pentru 90 de zile la principalele produse petroliere, în baza
cifrelor din anul anterior.
Ca obiectiv se urmăreşte ameliorarea standardelor de siguranţă ale Energia nucleară
centralelor nucleare întrucât nu există standarde uniforme pentru şi combustibilii
siguranţă şi deşeuri şi nu a fost instituită o procedură UE de consultare nucleari
privind centralele situate în apropierea graniţelor; nu există dispoziţii
europene clare pentru depozitarea şi transportul combustibililor nucleari
sau a deşeurilor nucleare şi persistă dificultăţi în stabilirea unor standarde
de bază pentru protecţia împotriva radiaţiilor; nu există un sistem adecvat
european de informare şi monitorizare în cazul unor defecţiuni la
centralele atomice şi nu s-au convenit proceduri de urgenţă în cazul unui
dezastru.
Promovarea energiei regenerabile este unul din principalele obiective ale
politicii UE în domeniul energiei intenţia fiind de a dubla ponderea Sursele de energie
regenerabilă .
surselor regenerabile în consumul total de energie şi creşterea surselor de
energie regenerabilă pentru piaţa energetică internă la 22,1% din energia
totală produsă. Decizia 1230/2003 privind energia inteligentă pentru
Europa cuprinde măsuri concrete de promovare a surselor regenerabile
şi de mărire a eficienţei energetice. UE şi-a subliniat angajamentul pentru
combaterea efectului de seră şi sprijinirea cooperării internaţionale în
acest domeniu. UE a promis să-şi reducă emisiile de CO 2 cu 8%, până în
2008-2012, faţă de nivelurile din 1990.

6.2. Test de autoevaluare 1

1. Care sunt obiectivele sectoriale în privinţa energiei şi combustibililor
nucleari?
2. Care sunt obiectivele generale ale politicii energetice a UE?
Ce vizează piaţa internă a energiei?
3. La ce se referă securitatea aprovizionării cu energie a UE?
4. Care sunt obiectivele sectoriale în privinţa energiei şi combustibililor
nucleari?
5. Care dintre enumerările de mai jos reprezintă obiective generale?
a. menţinerea procentajului de cărbune în consumul total de energie;
b. creşterea ponderii gazelor naturale în bilanţul energetic;
c. stabilirea unor condiţii de siguranţă maximă pentru centralele nucleare;
d. o reconciliere între competitivitate, securitatea aprovizionării şi protecţia
mediului înconjurător;
e. creşterea ponderii surselor de energie regenerabilă.
6. Ce elemente ne permit să apreciem că în prezent piaţa energiei a fost
deschisă concurenţei?
a. eliminarea numeroaselor obstacole şi bariere comerciale;
b. armonizarea politicilor fiscale şi de stabilire a preţurilor;
c. nu există standarde uniforme pentru siguranţă şi deşeuri;
d. instituire a unei taxe pe dioxid de carbon şi energie nu a fost încă pusă în
aplicare;
e. nu s-au convenit proceduri de urgenţă în cazul unui dezastru.
Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se regăsesc în Unitatea
de învăţare 6, pg. ….. Pentru exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte
la sfârşitul manualului.

85
 6.3. Politica industrială a Uniunii Europene
Conceptul  a apărut în urma realizării consensului între statele membre asupra
de politică necesităţii unei politici industriale şi tipului de acţiuni care să fie urmărite
industrială la nivelul UE
în UE  vizează în general intervenţia statului pentru corectarea eşecurilor pieţei şi
urmăreşte scopuri economice (creşterea competitivităţii prin ajustări
structurale), politice (protecţia sau promovarea unor industrii) şi sociale
(lupta împotriva şomajului).

Clasificarea politicilor industriale

după
obiectivele politici active vizează structurile şi performanţele industriei
urmărite: (programele comunitare de cercetare şi liberalizare).
politici negative combat eşecurile pieţei şi urmăresc înlăturarea
barierelor de pe piaţă (interzicerea abuzului de poziţie dominantă,
diminuarea obstacolelor comerciale).

în politici orizontale presupun măsuri pentru toate sectoarele industriale

funcţie (protecţia uniformă a pieţei şi concurenţei, promovarea IMM-urilor,
de aria înlăturarea barierelor administrative).
de politici verticale vizează protecţia şi restructurarea anumitor sectoare.
acţiune Comunitatea s-a implicat în anumite sectoare industriale din cauza
performanţelor lor relativ slabe la nivelul pieţei mondiale. S-a considerat
că dificultăţile cauzate de concurenţa tot mai acerbă, atât în ramurile
industriale de înaltă tehnologie, cât şi în cele tradiţionale nu mai pot fi
rezolvate doar de politicile industriale naţionale.

Etapele politicii industriale a UE:

caracterizată în principal prin politicile industriale naţionale, deşi, la nivelul
Prima etapă
Comunităţi, prin prevederile Tratatului CECO (aprilie 1951) şi ale Tratatului
(1958-1975)
EURATOM (martie 1957), fuseseră formulate elemente legate de o politică
industrială comună. Până în anii 1970, politica industrială se limita la prevederi
referitoare la concurenţă şi înlăturarea barierelor comerciale între statele
membre.
În 1972 „Programui de politică industrială şi tehnologică” a precizat direcţiile
de acţiune privind dezvoltarea industriei:
- includerea politicii industriale în politica Comunităţii Europene;
- luarea în considerare, în elaborarea politicii industriale, a mutaţiilor
care au loc în economia mondială, ca rezultat al globalizării;
- adoptarea de reglementări comune care să creeze premisele unei
repartizări raţionale a obiectivelor industriale în toate regiunile;
- crearea pârghiilor de natură bugetară, financiară şi administrativă
menită să asigure redistribuirea fondurilor comunitare în favoarea regiunilor
dezavantajate şi a subramurilor industriale afectate de progresul tehnic.
A doua etapă s-a caracterizat printr-o abordare intervenţionistă , fiind o reacţie la condiţiile
(1975-1985) economice nefavorabile ale perioadei - recesiune, inflaţie şi şomaj. În această
perioadă s-au acordat subvenţii pentru sprijinirea restructurării şi modernizarea
industriei oţelului, chimiei, construcţiilor de nave; au fost finanţate proiectele

86
de cercetare-dezvoltare derulate în cooperare în sectoarele de înaltă tehnologie;
au fost impuse bariere comerciale faţă de restul lumii.
A treia etapă coincide cu etapa Pieţei Unice, prin care se urmărea ca firmele
europene, aflate într-o puternică concurenţă cu cele americane şi japoneze, să A treia etapă
beneficieze de economiile de scară şi să devină competitive. Prin aceasta se (1985-1990)
urmărea promovarea “campionilor europeni” şi nu a “campionilor naţionali”.
În a patra etapă este emis primul document oficial de politică industrială al
Comisiei intitulat “Politica industrială într-un mediu concurenţial: precepte pentru o A patra
abordare la nivelul Comunităţii” care pune bazele unei politici industriale coerente etapă (1990)
la nivelul UE. Se aveau în vedere:
- crearea şi consolidarea unui mediu de afaceri favorizant;
- ajustarea să nu apeleze la politici industriale defensive sau protecţioniste;
- deschiderea pieţelor în faţa concurenţei din interiorul şi din exteriorul UE;
- crearea unui mediu de afaceri favorizant, stabil şi previzibil, un nivel ridicat al
investiţiilor în capitalul uman, să fie promovată convergenţa economică,
coeziunea socială, protecţia mediului.

au fost adoptate o serie de documente importante: A cincia etapă

 în 1992, Tratatul de la Maastricht a oferit cadrul legal al politicii din 1991 şi în
industriale în UE şi au fost precizate direcţiile de acţiune: ajustarea industriei la prezent
modificările structurale; dezvoltarea IMM-urilor; cooperarea între companii; inovarea,
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.
 în 1993, Comisia publică Cartea Albă „Creştere, Competitivitate şi Ocupare –
provocările şi mijloacele de a le depăşi în secolul 21“, care sublinia importanţa
cercetării-dezvoltării, inovaţiei şi dezvoltării tehnologice, a educaţiei şi reţelelor
trans-europene.
 în 1994, Raportul Comisiei „O politică industrială a competitivităţii pentru Uniunea
Europeană” a stabilit priorităţile pentru creşterea competitivităţii industriei
europene şi crearea de noi locuri de muncă.
 în 2000, la Lisabona s-a stabilit obiectivul de a transforma UE în cea mai
dinamică şi competitivă economie a lumii până în 2010; în 2005 Noua Agendă
Lisabona prezintă trei obiective majore de acţiune: transformarea Europei
într-un spaţiu mult mai atractiv pentru a investi şi muncii; promovarea creşterii
economice bazate pe cunoaştere şi inovare; oferirea de locuri de muncă mai
multe şi mai bune.

Principiile politicii industriale a Uniunii Europene:

trebuie să se ia în considerare nivelul decizional cel mai adecvat. Uniunea
este responsabilă de soluţionarea numai a acelor probleme care pot fi cel „subsidiarităţii“
mai bine abordate la nivel european.

consideră că responsabilitatea pentru promovarea unor politici industriale de „parteneriatului

succes aparţine deopotrivă autorităţilor publice care au sarcina de a crea un public-privat“
mediu stimulativ pentru dezvoltarea industrială şi sectorului privat,
companiilor care trebuie să aibă rolul principal.

impune accelerarea ajustărilor structurale, crearea unui mediu favorabil competitivitatea

dezvoltării iniţiativelor şi cooperării industriale, valorificării potenţialului de ca scop
cercetare industrială, dezvoltării tehnologice şi inovaţiei. principal“

87
 presupune crearea şi consolidarea unui mediu de afaceri favorizant
„dominanţa prin liberalizarea pieţelor şi evitarea politicilor defensive şi
modelului protecţioniste.

„corectarea eşecurilor are în vedere intervenţia guvernamentală în situaţiile de eşec al pieţei.

pieţei “

„compromisul între consideră că prin coeziunea socială se asigură baza de colaborare

eficienţă şi coeziune pentru dezvoltarea industriei europene.
socială “

În interiorul cadrului general al politicii industriale a UE, fiecare stat

membru îşi stabileşte propria politică industrială în conformitate cu
obiectivele sale specifice:
 unele ţări promovează politici orientate spre piaţă (Danemarca,
Olanda şi Marea Britanie);
 altele acceptă un grad mai ridicat de intervenţie guvernamentală în
cadrul economiei (Franţa, Italia şi Spania);
Germania se prezintă ca o economie de piaţă coordonată, care practică
o politică industrială activă.

6.4. Test de evaluare 2

1. Cum se clasifică politicile industriale?

2. Definirea politicii industriale a UE.
3. Care sunt etapele parcurse de politica industrială a UE?
4. Cum explicaţi principiul „parteneriatului public-privat“?
5. Prima etapă de evoluţie a politicii industriale a UE s-a caracterizat prin:
a. politica comună de subvenţionare a unor industrii;
b. subvenţionarea doar a industriilor competitive;
c. politicile industriale naţionale;
d. politica comună de încurajare prin Tariful Vamal Comun;
e. sprijinirea dezvoltării industriale a Germaniei.
6. Politica industrială comună în a doua etapă (1975- 1985) s-a caracterizat prin:
a. acordarea de subvenţii unor industrii pentru restructurare;
b. interzicerea ajutoarelor de stat;
c. eliminarea oricăror subvenţii;
d. finanţarea unor proiecte de cercetare – dezvoltare;
e. eliminarea taxelor vamale la produsele industriale.
7. Ce elemente a avut în vedere Comisia Europeană în Raportul „Politica
industrială într-un mediu concurenţial”?
a. libera circulaţie a produselor industriale din exteriorul UE;
b. crearea unui mediu de afaceri favorizant;
c. creşterea taxelor vamale la produsele industriale;
d. interzicerea pătrunderii mărfurilor industriale străine în spaţiul
comunitar;
e. limitarea concurenţei în interiorul Comunităţii.
8. Care sunt elementele politicii industriale stabilite prin Tratatul de la
Maastricht?
a. creşterea taxelor vamale la produsele industriale;
b. intensificarea concurenţei intracomunitare;
88
 c. intensificarea concurenţei din afara comunităţii;
d. dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii;
e. cooperarea între companii.
9. Care sunt principiile ce guvernează politica industrială comună?
a. principiul subsidiarităţii;
b. principiul anualităţii;
c. principiul multifuncţionalităţii;
d. principiul „corectarea eşecurilor pieţei”;
e. principiul „de minimis”.
10. În cadrul principiului „parteneriatului public-privat” se au în vedere:
a. fiecare ţară să-şi susţină politica industrială doar în cadrul acestui
parteneriat;
b. companiile private să joace rolul cel mai important;
c. autorităţile publice să creeze un mediu stimulativ pentru
dezvoltarea industrială;
d. autorităţile publice să ia măsuri corespunzătoare doar pentru
sectorul public;
e. autorităţile publice să nu se implice în nici un fel în dezvoltarea
sectorului privat.
11. În interiorul cadrului general al politicii industriale a UE:
a. statele membre adoptă doar măsurile comunitare;
b. fiecare stat membru transpune politica industrială comunitară;
c. libertatea statelor de a-şi stabili propriile politici industriale este
constrânsă de legislaţia Pieţei Comune;
d. fiecare stat are o totală independenţă în stabilirea politicii industriale;
e. nu există o coordonare a politicilor industriale în UE.
Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare
2 se regăsesc în Unitatea de învăţare 6, pg. ….. Pentru
exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.
6.5. Politica UE în domeniul transporturilor.
Integrarea sistemelor naţionale de transport
ale ţărilor membre în sistemul comunitar de
transporturi

Deşi Tratatul de instituire a CEE prevedea crearea unei politici comune

în domeniul transporturilor aceasta a fost mult timp, aproape exclusiv o
chestiune naţională. Aproape 30 de ani Conferinţa Europeană a Miniştrilor
Transportului ţinută în cadrul OCDE a fost instituţia principală de coordonare
a iniţiativelor paneuropene în domeniul transporturilor.
Politica comună în domeniul transporturilor a început la mijlocul anilor
`90 printr-o serie de acţiuni promovate de instituţiile europene, astfel:
 în Cartea Albă privind finalizarea pieţei interne Comisia a subliniat aspectele de
piaţă ale transportului;
 între 1985 şi 1992 s-au luat măsuri vizând eliminarea barierelor de
reglementare în domeniul transporturilor;
 în 1992, prima „Carte Albă“ privind dezvoltarea viitoare a politicii comune
în domeniul transporturilor a pus accentul pe deschiderea acestei pieţe;
 în 2001 a fost publicată „Cartea Albă privind politica europeană în
domeniul transporturilor pentru 2010: timpul deciziilor“ care urmărea

89
realizarea unui echilibru între dezvoltarea economică şi cerinţele de calitate şi
siguranţă prin reducerea gradului de congestionare a traficului rutier,
revitalizarea transportului feroviar, utilizarea în mai mare măsură a
transportului maritim şi fluvial, reducerea impactului ecologic.

Principalele - instituirea unor norme comune aplicabile transportului

domenii de internaţional către sau dinspre teritoriul unui stat membru
acţiune sau trecând prin teritoriul unuia sau mai multor state
prevăzute în membre;
Tratatul CE: - condiţiile în care transportatorii nerezidenţi pot presta
servicii de transport în cadrul unui stat membru;
- măsuri pentru îmbunătăţirea siguranţei în domeniul
transporturilor.

Tipurile de transport

Transportul terestru a. Pentru transportul rutier, care deţine 44%

din traficul de mărfuri şi 79% din traficul de
pasageri, acquis-ul comunitar se concentrează pe următoarele aspecte:
- accesul la piaţă şi concurenţa (accesul la profesii, deschiderea pieţei de
mărfuri şi călători internaţională şi de cabotaj);
- siguranţa călătorilor şi a mărfurilor, inspecţiile tehnice auto, tunelurile,
transportul mărfurilor periculoase;
- armonizarea legislaţiei, inclusiv armonizarea fiscală (finanţarea
cheltuielilor de infrastructură);
- armonizarea tehnică (dimensiuni şi greutăţi maxime admisibile);
- armonizarea administrativă (obligaţiile juridice ale şoferilor,
înmatricularea vehiculelor);
- armonizarea socială (în special în privinţa timpului de muncă).
În conformitate cu Cartea Albă din 2001, în domeniul transportului
rutier UE şi statele membre trebuie să : armonizeze timpii de conducere, cu
o săptămână de lucru medie de cel mult 48 de ore; armonizeze interdicţiile
naţionale asupra camioanelor în timpul sfârşiturilor de săptămână; introducă o
atestare a şoferilor; dezvolte formarea profesională; promoveze o legislaţie
uniformă în domeniul transportului rutier; armonizeze sancţiunile şi condiţiile
de imobilizare a vehiculelor; mărească numărul de controale; încurajeze
schimbul de informaţii; îmbunătăţească siguranţa rutieră şi să reducă la
jumătate numărul de decese în urma accidentelor rutiere până în 2010;
armonizeze accizele pe carburanţi pentru utilizatorii rutieri de vehicule utilitare
pentru a reduce denaturarea concurenţei pe piaţa liberalizată a transporturilor
rutiere.
În 2005, miniştrii de transport din ţările UE au aprobat aşa numita
„directivă privind euro-vigneta” referitoare la taxele asupra infrastructurii
(şoselelor).
b. Pentru transportul feroviar acquis-ul comunitar se concentrează pe:
- accesul la piaţă şi concurenţă (accesul la infrastructură şi profesie,
alocarea capacităţilor de infrastructură, revitalizarea şi liberalizarea căilor
ferate);
- siguranţă (standarde şi monitorizare; transportul mărfurilor
periculoase);
- armonizarea legislaţiei – armonizare tehnică (interoperabilitatea
trenurilor).

90
 Prin Cartea Albă din 2001 s-a stabilit ca obiectiv creşterea până în 2010
a ponderii transportului feroviar la nivelul din 1998. Comisia a elaborat un set
propuneri (pachete feroviare ) pentru: îmbunătăţirea accesului la reţeaua
feroviară pentru transportul de mărfuri şi modificarea directivelor referitoare la
interoperabilitatea sistemelor feroviare existente şi a sistemelor feroviare de
mare viteză; crearea unei Agenţii europene de siguranţă şi interoperabilitate
feroviară.
Primul pachet feroviar a intrat în totalitate în vigoare în statele membre în
martie 2003 şi cuprindea măsuri referitoare la deschiderea transportului
internaţional de mărfuri.
Al doilea pachet feroviar intrat în vigoare în 2004 cuprinde câteva directive
şi un regulament privind siguranţa căilor ferate comunitare şi extinderea
dreptului de acces la infrastructură şi la serviciile de transport de mărfuri din
interiorul unui stat membru.
În 2004 a fost înfiinţată Agenţia Europeană a Căilor Ferate cu scopul de a
elabora standarde comune de siguranţă.
Al treilea pachet feroviar propus de Comisie în martie 2004 vizează
certificarea mecanicilor de locomotivă, drepturile călătorilor, deschiderea pieţei
serviciilor de transport feroviar internaţional de călători, reglementarea calităţii
serviciilor de transport feroviar de mărfuri.
c. Acquis-ul comunitar cu privire la căile navigabile interioare
cuprinde norme referitoare la accesul la piaţă şi concurenţă (accesul la profesie,
deschiderea pieţei de mărfuri şi călători – internaţională şi de cabotaj, măsuri
corective – reabsorbţia supracapacităţii existente, reguli de concurenţă); aspecte
privind siguranţa (Servicii de informare fluvială); armonizarea legislaţiei,
inclusiv recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale.
d. Transportul combinat se concentrează pe reducerea transportului
rutier prin îmbinarea cu transportul feroviar, fluvial şi maritim.
În Cartea Albă din 2001, Comisia a propus luarea unor măsuri care ar
duce, până în 2010, la revenirea cotelor de piaţă a modurilor de transport la
nivelurile lor din 1998.
Pentru atingerea acestui obiectiv a fost înfiinţat Programul Marco Polo,
adoptat în 2003 cu obiectivul de a reduce congestia şoselelor şi de a ameliora
performanţele de mediu ale sistemului de transport de mărfuri din Comunitate,
precum şi de a îmbunătăţi intermodalitatea, contribuind astfel la un sistem de
transport eficient şi durabil.
În 2004, al doilea Program Marco Polo care include acţiuni noi, cum ar fi
autostrăzile mării şi măsuri anticoliziune.
Acquis-ul comunitar actual în domeniu
Transportul aerian
transportului aerian se concentrează pe norme
privind: accesul la piaţă (acces armonizat, liberalizarea tarifelor, accesul la piaţă
şi la profesii, accesul la piaţa operaţiunilor la sol, sisteme de rezervare a
locurilor); concurenţa şi tarifele (acorduri şi practici comerciale, controale
asupra ajutoarelor de stat, tarife, taxe aeroportuare); siguranţă (controlul
traficului aerian, gestionarea traficului, echipamente şi sisteme,
interoperabilitate, siguranţă aeriană, securitate aeriană, prevenirea accidentelor).

Dintre toate formele, transportul aerian a avut cea mai impresionantă

creştere şi s-a estimat că în următorii 15 ani aceasta va continua ducând
aproape la o dublare a traficului până în 2020 fapt ce a impus măsuri vizând:
 crearea unui spaţiu aerian european unic;

91
reproiectarea capacităţii aeroporturilor şi folosirea corespunzătoare a
acestora;
o nouă relaţie între transportul aerian şi mediul înconjurător;
 legiferarea drepturilor şi obligaţiilor pasagerilor;
 creşterea siguranţei transporturilor aeriene, crearea Agenţiei Europene de
Siguranţă a Aviaţiei;
 înfiinţarea spaţiului aerian european comun (SAEC);
 adoptarea pachetului legislativ „aeroport” pentru protejarea intereselor
pasagerilor;
 adoptarea iniţiativei „Un cer fără limite” şi acordului „cer deschis” privind
zborurile transatlantice.
O iniţiativă de reformare a controlului traficului aerian european care să
ţină cont de necesităţile viitoare de capacitate şi siguranţă este Cerul Unic
European adoptată în martie 2004.

Transportul maritim Uniunea Europeană este dependentă de

transportul maritim întrucât peste 90% din
comerţul său exterior şi circa 43% din cel interior se desfăşoară pe mare.
Companiile maritime care aparţin resortisanţilor din UE controlează o treime
din flota mondială, iar aproximativ 40% din comerţul UE se desfăşoară cu
ajutorul vaselor controlate de companii din UE. Sectorul transportului maritim
inclusiv pescuitul şi industriile şi serviciile conexe – oferă locuri de muncă
pentru 2,5 milioane de persoane în UE.
Acquis-ul comunitar în domeniul transportului maritim se concentrează
pe norme legate de accesul la piaţă şi concurenţă, trafic şi siguranţă.
După dezastrul vasului Erika de pe 12 decembrie 1999, UE şi-a
consolidat legislaţia în vederea combaterii pavilioanelor de convenienţă şi
pentru a proteja mai bine Europa de riscurile deversării accidentale de petrol.
Comisia a propus două seturi de propuneri legislative: pachetul Erika I (martie
2000) şi pachetul Erika II (decembrie 2000) care au ca obiective: înăsprirea
legislaţiei existente şi elaborarea de noi măsuri pentru îmbunătăţirea controlului
transportului maritim în apele europene, instituirea unei Agenţii europene de
siguranţă maritimă şi crearea unui fond suplimentar pentru compensarea
pagubelor produse de poluarea cu petrol (Fondul COPE).
După accidentul vasului Prestige (noiembrie 2002), au fost luate măsuri
mai drastice în privinţa siguranţei transporturilor pe mare.

Reţele transeuropene Ideea reţelelor transeuropene (RTE) a apărut la

sfârşitul anilor ’80 în contextul propunerii pieţei
unice. În conformitate cu capitolul XV din Tratatul CE (articolele 154, 155 şi
156), pentru crearea pieţei interne şi consolidarea coeziunii economice şi
sociale trebuie promovată dezvoltarea RTE bazată pe interconectarea şi
interoperabilitatea reţelelor naţionale, precum şi accesul la aceste reţele.
Proiectele RTE se bucură de sprijin financiar din bugetul UE şi de la
BEI.
Începând cu 1990, au fost ţinute trei conferinţe paneuropene de
transport (Praga - 1990, Creta - 1994 şi Helsinki - 1997) între Comisia
Europeană, ONU, OCDE, statele membre UE şi ţările din Europa Centrală şi
de Est, fiind aprobate 4 zone paneuropene şi 10 coridoare de transport
multimodal paneuropean pentru a asigura o legătură între principalele reţele de
transport ale ţărilor membre UE, descongestionarea reţelelor de transport,

92
creşterea calităţii tuturor modurilor de transport, scăderea numărul de
accidente şi a impactului asupra mediului.

6.6. Test de autoevaluare 3

1. Pe ce se concentrează acquis-ul comunitar pentru transportul feroviar?

2. Ce vizează al treilea pachet feroviar propus de Comisie în martie 2004?
3. Care sunt domeniile de acţiune în transporturile europene prevăzute în
Tratatul CE?
4. Comisia Europeană, în Cartea Albă privind finalizarea pieţei interne, a
subliniat:
a. aspectele de piaţă ale transportului;
b. crearea unui spaţiu aerian european unic;
c. îmbunătăţirea controlului transportului maritim;
d. crearea Agenţiei Europene de Siguranţă a Aviaţiei;
e. înfiinţare a unui al doilea Program Marco Polo.
5. Ce prevedea Programul Marco Polo, adoptat în 2003?
a. crearea a 10 coridoare de transport multimodal paneuropean;
b. ameliorarea performanţelor de mediu ale sistemului de transport de mărfuri;
c. reducerea congestiei şoselelor;
d. crearea Fondul COPE;
e. măsuri mai drastice în privinţa siguranţei transporturilor pe mare.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare

3 se regăsesc în Unitatea de învăţare 6, pg. ….. Pentru
exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.
6.7. Conţinutul politicii comerciale a UE

UE este unul din cei mai importanţi participanţi la comerţul

internaţional situându-se pe locul întâi la exporturi şi pe locul doi, după
SUA la importuri.
Conform art. 207 din Tratatul de la Lisabona politica comercială faţă de
ţările terţe este comună şi „se întemeiază pe principii uniforme, în special
în ceea ce priveşte modificările tarifare; încheierea de acorduri tarifare şi
comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii sau aspectele comerciale
ale proprietăţii intelectuale şi investiţiile străine directe; uniformizarea
măsurilor de liberalizare; politica exporturilor; măsurile de protecţie
comercială (dumping şi subvenţii)"

 a început în 1968 odată cu liberalizarea schimburilor comerciale din Politica

interiorul Comunităţii, când a fost introdus, pentru importurile din ţările terţe, comercială
un tarif vamal comun. comună a
din 1993 controalele la frontierele interne au fost desfiinţate şi orice produs UE
importat poate circula liber pe întreg teritoriul UE,
politica comercială faţă de terţi cuprinde reguli comune
de control a importurilor.
În urma rundelor de negocieri comerciale multilaterale GATT/OMC
nivelul taxelor vamale s-a redus foarte mult, media ponderată la produsele
industriale fiind de 2,5%, iar la cele agricole de 10%.

93
 Politica comercială, în funcţie de categoria şi poziţia
geografică a ţărilor, îmbracă următoarele particularităţi:

Faţă de din 1964, în urma Convenţiei de la Yaounde (Camerun) o serie de ţări din Asia,
ţările în Caraibe şi Pacific (în general foste colonii ale unor ţări din U.E.), au beneficiat
curs de de un acces liber pe piaţa UE (fără taxe vamale şi restricţii cantitative şi cu
dezvoltare reguli de origine foarte flexibile). Convenţia a fost reînnoită în mai multe
rânduri, iar numărul de ţări beneficiare a crescut de la 20 în 1964, la 71 în 2001
şi 77 în 2009. Din 1971 toate ţările în curs de dezvoltare (o anumită perioadă şi
unele foste socialiste, printre care şi România) au beneficiat de „Sistemul
Generalizat de Preferinţe Tarifare Nereciproce şi Nediscriminatorii" (S.G.P.),
adoptat din iniţiativa UNCTAD. Ţările care se conformează reglementărilor
internaţionale privind protecţia mediului, interzicerea muncii forţate a copiilor şi
respectarea drepturilor omului beneficiază de preferinţe suplimentare.
Cu ţările este în curs de realizare o zonă de comerţ liber, existând deja acorduri bilaterale în
mediteraneene acest sens cu Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Maroc, Palestina, Tunisia,
Siria.

Cu ţările foste socialiste au existat Acorduri de asociere la UE care au pregătit aderarea acestora în
din Centrul şi Estul 2004 şi 2007, iar în prezent funcţionează astfel de acorduri cu ţări din
Europei fosta Iugoslavie, Albania şi Turcia.

Cu ţările AELS a fost creat „Spaţiul Economic European" în care circulă liber bunurile,
persoanele, serviciile şi capitalurile.

În 1998, UE a propus crearea unei vaste zone de liber schimb - „noua piaţă
cu SUA
transatlantică" - care ar fi prevăzut reducerea valorii exporturilor subvenţionate şi
rezolvarea amiabilă a eventualelor diferende.

au fost încheiate acorduri de parteneriat care vizează liberalizarea

Cu grupările economice din schimburilor reciproce.
Asia şi America Latină

alte instrumente de protecţie comercială:

presupun aplicarea de taxe antidumping sau compensatorii, plătite în plus faţă de

taxele de tariful vamal comun, prin care UE se apără de concurenţa neloială. Dacă se
retorsiune convine asupra unui anumit nivel al preţului de export ("aranjamente de preţ")
se poate renunţa la aplicarea taxelor de retorsiune;

restricţiile cantitative sau

supravegherea importurilor originare acest gen de restricţii se aplică produselor textile,
din ţările ce au costuri de producţie confecţiilor şi produselor siderurgice.
anormal de mici
(ceasuri, confecţii, electronice şi electrotehnice etc.) şi a mărfurilor pirat
împiedicarea (fabricate fără plata drepturilor de proprietate intelectuală). Se recurge la reţinerea
importurilor mărfurilor respective în vamă pe un timp limitat, timp în care proprietarul mărcii
de mărfuri sau dreptului de proprietate intelectuală efectuează formalităţile legale de
contrafăcute reparare a prejudiciului suferit;

94
percepute la importul de produse agricole au rolul de a asigura un nivel de taxele de
protecţie important agricultorilor din UE. prelevare
Protecţia la export se exercită în baza Reglementării 3286/1994 intitulată
„Instrument pentru bariere comerciale", în cazul existenţei unor practici ilicite sau „protecţia
neloiale care restrâng sau împiedică accesul exporturilor comunitare pe terţe la export"
pieţe. Plângerile primite sunt supuse procedurilor de reglementare a
diferendelor în cadrul GATT/OMC şi sunt aplicate măsuri de retorsiune
(suspendarea sau anularea unor concesii, suprataxe sau restricţii cantitative)
dacă sunt reale iar partea în culpă refuză să ia măsuri de corectare a practicii
incriminate. Un alt aspect la export vizează politica de promovare practicată
în cazul produselor agricole prin subvenţiile acordate (politică criticată dur de
SUA şi alţi exportatori agricoli).
Conform reglementărilor din UE se face atât sub aspectul formalităţilor
(încadrarea tarifară corectă, plata taxelor vamale şi de prelevare, a TVA şi după controlul la
caz a taxelor de acciză) şi al concordanţei cu realitatea (existenţa mărfurilor frontieră a
declarate în mijloacele de transport), dar şi al respectării reglementărilor comune importurilor
privind: regulile veterinare şi fito-sanitare pentru carne şi produse din carne, din ţările terţe
animale şi păsări vii, lapte şi produse lactate, ouă, legume, fructe, vin etc.;
materialele radioactive şi cele ce se pot folosi la producerea armelor de
distrugere în masă; supravegherea sau interzicerea comerţului cu specii ale
faunei sau florei pe cale de dispariţie; împiedicarea comerţului ilicit cu arme,
muniţii, droguri şi materiale pornografice.
În politica comercială comună trebuie făcută distincţia între măsurile
comerciale autonome ale UE şi acordurile bilaterale sau multilaterale
ale UE.

Măsurile reprezintă instrumente de apărare comercială şi constau

comerciale din taxe antidumping, taxe compensatorii, măsuri de
autonome salvgardare şi alte remedii comerciale care sunt aplicate
unilateral pentru a apăra industriile UE de practicile
comerciale „inechitabile” ale partenerilor comerciali ai UE.
UE este foarte activă în negocierea acordurilor bilaterale şi
Acordurile
multilaterale în cadrul OMC urmărind o gamă largă de
comerciale
obiective: beneficii economice, obiective de politică externă,
bilaterale şi
obiective de ajutor pentru dezvoltare. Aceasta conduce
multilateral
desigur la o gamă largă de acorduri, unele liberalizând
e ale UE
schimburile (zone de liber schimb), iar altele limitându-se la
cooperarea economică. Unele acorduri merg în mod evident dincolo de
comerţ (acorduri de asociere), în timp ce altele urmăresc numai să acorde
preferinţe unilaterale ţărilor cu nevoi specifice (de exemplu, Sistemul
Generalizat de Preferinţe).
• reducerea fenomenului pirateriei şi contrafacerii care reprezintă deja
între 3 şi 6% din comerţul mondial; În prezent
• armonizarea internaţională a normelor de calitate a produselor şi în domeniul
serviciilor care creează premisele pentru aplicarea principiului recunoaşterii politicii
reciproce şi eliminării cheltuielilor de testare şi omologare; comerciale
• luarea în considerare în mai mare măsură în relaţiile comerciale cu comune
partenerii din afara UE a aspectelor de mediu urmărind reducerea încălzirii preocupările
globale, UE se
îndreaptă
• rezolvarea aspectelor comerciale legate de: achiziţiile şi investiţiile
spre:
publice şi străine; relaţia dintre comerţ, concurenţă şi mediu; dreptul de
proprietate intelectuală ş.a.

95
 6.8. Test de autoevaluare 4

1. Ce sunt taxele de retorsiune?

2. La ce se referă protecţia la export?
3. Punctul de plecare în fundamentarea politicii comerciale comunitare l-a
reprezentat:
a. clauza comunităţii;
b. restricţiile cantitative;
c. aplicarea şi colectarea TVA-ului;
d. acordurile bilaterale;
e. tariful vamal comun.
4. Măsurile comerciale autonome constau în:
a. interzicerea importurilor din ţările de pe alte continente;
b. taxe antidumping;
c. taxe compensatorii;
d. renegocierea acordurilor bilaterale şi multilaterale;
e. impunerea unor noi reguli de concurenţă.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 4 se regăsesc

în Unitatea de învăţare 6, pg. ….. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

6.9. Rezumat
Energia reprezintă baza indispensabilă a oricărei societăţi industriale
moderne; ea este considerată un factor primar al tuturor activităţilor şi o
condiţie a desfăşurării normale a vieţii populaţiei, ea este un factor de echilibru pentru
economia comunitară. Evoluţia structurilor energetice în cadrul ţărilor Uniunii Europene a
fost plasată în ansamblul transporturilor energetice mondiale. accentul sporit pus pe principiul
subsidiarităţii, care permite o deschidere către strategii naţionale mai active, în limitele
principiilor genarele ale UE
În statele Uniunii Europene industria este considerată ca fiind ramura care va
trebui să asigure expansiunea economică pe plan intern şi internaţional, în condiţiile în care
lumea contemporană trăieşte şi participă la o profundă revoluţie ştiinţifică care produce
mutaţii de esenţă în structura producţiei industriale şi în cererea mondială. O acţiune comună
în domeniul industrial, coordonată la nivelul Comunităţii este indispensabilă, fapt pentru
care au acordat instituţiilor comunitare atribuţii mai largi în acest domeniu.
Transporturile reprezintă un sector important al vieţii economice dintr-o ţară,
intervenind sub diverse forme între producţie şi consum, iar importanţa lor poate fi reflectată
prin ponderea ce o deţin în produsul naţional brut. La dezvoltarea şi restructurarea
sistemelor de transport în cadrul Uniunii Europene s-a pornit atât de la dinamismul vieţii
economice şi sociale, cât şi de la impactul lor asupra mediului înconjurător: poluare, securitate
socială, amenajarea teritoriului etc. Prima măsură de coordonare a transporturilor la nivel
comunitar a reprezentat - o eliminarea treptată a diferenţelor între tarifele de transport
practicate de diferite ţări, înlăturarea tarifelor de susţinere a transporturilor şi promovarea
tarifelor directe pentru transporturile internaţionale pe calea ferată.
Politica comercială comunitară faţă de ţările terţe s-a realizat treptat, pe măsura
consolidării uniunii şi a avut ca punct de plecare adoptarea şi punerea în aplicare a unui tarif
vamal comun urmat de o serie de reglementări comunitare. Lărgirea Uniunii Europene şi
acordarea statutului de asociat mai multor ţări din Europa de est a impus revizuirea
politicilor comerciale faţă de acestea, renunţarea la multe din măsurile comerciale

96
discriminatorii, acordarea de avantaje şi accesul în condiţii de egalitate la pieţele interne ale
Uniunii

6.10. TERMENI ŞI CONCEPTE

Politici industriale; Principiile politicii industriale; Pachete feroviare; Programul
Marco Polo; Piaţa comunitară a transporturilor; Reţele transeuropene;
Obiectivele generale ale politicii energetice; Obiectivele sectoriale ale politicii
energetice; Taxe de retorsiune; Măsuri comerciale autonome.

6.11. Bibliografie
Lolescu Elena -Economie europeană, Editura Universitaria, Craiova 2009
Pîrvu Ghe., Lolescu E., Pîrvu R., Tănasie A.- Economie europeană, Editura
Universitaria, Craiova, 2011
Pîrvu Gheorghe - Economie europeană, Editura Universitaria, Craiova 2008
Gilles Ferréol (coord.) - Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, 2001

Răspunsuri grile Unitatea de învăţare 6 Industri, energie,

transport, pol comerciala
Test 1 — 5-d, 6-ab
Test 2 — 5c, 6ad, 7b, 8de, 9ad, 10bc, 11c
Test 3 — 4a, 5bc
Test 4 — 3e, 4bc

97