1

Lactanţiu
Lucius Caecilius Firmianus qui est Lactantius, s-a născut spre mijlocul sec. al III-lea, pe la 240-250, în Africa, în
jurul Cirtei sau Masculei (în Numidia), din părinţi păgâni. Studiază retorica şi filosofia sub conducerea retorului
Arnobiu cel Bătrân la Sicca, acesta devenindu-i apoi coleg, în timpul împăratului Diocleţian.
Deşi retor, n-a pledat nicicând în for, lipsindu-i talentul oratoric. Ca profesor, însă, îşi câştigă o strălucită
simpatie, încât, pe la anul 290, împăratul Diocleţian îl cheamă în capitala Imperiului de Răsărit, la Nicomidia, ca
profesor de retorică latină, împreună cu gramaticul Flavius. Călătoria din Africa până la Nicomidia şi-a descris-o în
hexametri latini, sub titlul grecesc de '08oY)7i6pixu[i., dar acest poem s-a pierdut, ca şi celelalte opere scrise de
Lactanţiu în timpul cât a fost păgân.
La Nicomidia - după cum el însuşi mărturiseşte - a avut puţini auditori, aceasta din cauză că preda în limba latină.
în jurul anului 300 se va converti la creştinism. în lucrarea sa, „Dumneze- ieştile instituţii” (IV, 26), mărturiseşte că,
înainte de convertire, se considera ca spân, adică rău şi vătămător, necunoscător al binelui, străin de ideea de dreptate
şi de fapte bune şi întinând totul prin crimă şi poftă rea. A fost ales, fiindcă a fost chemat de „învăţătorul şi regele
lumii”.
Pe la anul 303, când izbucneşte persecuţia împotriva creştinilor, el, fiind un om liniştit şi moderat, scapă de
persecuţie, pier- zându-şi doar catedra, în anul 306, când Galeriu a închis şcolile din Nicomidia. Rămas fără post, latin
între greci, a trăit în mizerie, ducând, după expresia Fer. Ieronim, lipsă de lucrurile cele mai necesare, parte în
Nicomidia, parte la ţară, până spre anul 317, când împăratul Constantin cel Mare îl invită la Treveri, în Galia, şi îi
încredinţează educaţia fiului său, Crispus. La această dată era deja în „extrema senectute” şi e foarte probabil că va fi
murit înaintea elevului său princiar (326), sau, cel mult, cu câţiva ani în urma acestuia.
Opera.
1. „De opificio Dei" („Despre lucrarea lui Dumnezeu”). Lucrarea este adresată elevului său, Demetrian. în
această operă, el îi condamnă pe unii filosofi care depreciază trupul şi sufletul omenesc şi trag concluzii din defectele
acestora, împotriva concepţiei teist-antropocentrică. Chiar fostul său dascăl, Amobiu, era un mare calomniator şi
dispreţuitor al făpturii şi naturii omeneşti. Lactanţiu apără providenţa divină, ca fiind autoarea înţeleaptă atât a
trupului, cât şi a sufletului omenesc.
în privinţa trupului, afirmă că toate părţile lui sunt făcute în modul cel mai corespunzător menirii lor. Iar dacă
unele membre sau părţi sunt mai perfecte la unele animale, defectul îl suplineşte la om mintea - „Quae desunt, ratio
rependit”.
în ce priveşte sufletul, el e substanţă invizibilă şi imponderabilă şi, tocmai fiindcă e ceva incompensabil, nu poate
da naştere la alte suflete, deci sufletul copilului nu derivă din sufletele părinţilor, ci e creat de-a dreptul de Dumnezeu.
Se uneşte cu trupul imediat după zămislire, nu abia după naştere.
Lucrarea are caracter apologetic. Nu citează deloc din Sfânta Scriptură. Face aluzie la norii ce se adună pe cerul
creştinilor, deci, se pare că ar fi fost scrisă înaintea persecuţiei lui Diocleţian, în anul 303.
2. Lucrarea principală a lui Lactanţiu este, însă, „Divinarum Institutionum” („Dumnezeieştile Instituţii”),
întocmită în şapte cărţi. A fost scrisă într-o primă redactare, probabil, între 304-310, iar a doua, probabil, între 313-
316.
în introducere spune că vrea să dea un manual introductiv de religie, aşa cum e la drept manualul intitulat
„Institutiones iuris civilis". Manualul îi va învăţa pe oameni adevărata religie şi adevărata înţelepciune.
Au mai scris şi alţii înainte de el pe această temă, dar nu atât de savant, clar şi împodobit cum scrie el. Vrea să
opună combaterilor contemporane ale creştinismului, scrise de filosofi şi retori, cu tot arsenalul artificiilor literare, o
apologie, la fel de literară, care să se impună chiar şi înaintea savanţilor şi literaţilor celor mai pretenţioşi. Pentru a-i
cuceri pe aceştia, se axează asupra punctului lor de vedere, adică îşi bazează argumentele şi definiţiile numai pe
experienţă. îl critică dur pe Sf. Ciprian, pentru că a recurs mereu la Sfânta Scriptură în tratatul său “Ad Deme-
trianum”. Principiul acesta e metodic şi e adoptat şi de apologetica modernă.
„Divinarum Institutionum” a lui Lactanţiu vrea să expună cuprinsul religiei adevărate, de aceea nu este numai o
simplă apologie, ci o apologetică întreagă, sau chiar o teologie sistematică, scrisă cu metodă apologetică.
Cuprinsul lucrării se poate rezuma în două propoziţii: primele trei părţi combat religia şi filosofía păgână,
ultimele patru expun creştinismul ca adevărata religie şi adevărata înţelepciune.
Astfel, în cartea I, intitulată „De falsa religione”, se combate politeismul şi se aduc argumente în favoarea
monoteismului, din autori păgâni şi din raţiune.
Cartea a Il-a, „De origine erroris”, prezintă originea poli- teismului de la Ham cel blestemat în Sfânta Scriptură
şi de la demoni, al căror cap este diavolul.
în cartea a IlI-a, „De falsa sapientia”, se combate filosofia păgână prin contrazicerile dintre sisteme, neputinţa lor
 2

de a da soluţii definitive problemelor fundamentale, contrazicerea dintre purtarea filosofilor şi principiile profesate de
ei şi prin lipsa de influenţă a filosofiei păgâne asupra maselor.
în cartea a IV-a, „De vera sapientia et religione”, se arată că adevărata religie este legătura cu Dumnezeu, nu
numai îndeplinirea de rituri - „Hac vinculo pietatis obstricti Deo et religati sumus: unde ipso religio nomen accepit,
non ut Cicero interpre- tatus est, at velegeudo”.
Lactanţiu expune şi învăţătura despre Iisus Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu şi Logos, şi despre activitatea Lui ca
Mijlocitor, Preot şi învăţător, pe baza Sfintei Scripturi, citând mai ales din Psalmii mesianici şi din profeţi, iar despre
adevărata înţelepciune spune că numai în adevărata religie poate fi găsită, căci Dumnezeu e şi izvorul înţelepciunii,
iar religia şi înţelepciunea se află una în alta - „in sapientia religio et in religione sapientia est”.
în cartea a V-a, „De institutia”, se arată că dreptatea, care-n epoca de aur a lui Saturn a domnit prin monoteism,
dar sub domnia lui Jupiter a fost jignită în modul cel mai cras, se află în contrazicere cu raţiunea şi cu religia prin
persecutarea creştinilor; prin trimiterea Fiului lui Dumnezeu a fost, însă, restabilită - „izvorul ei e pietatea şi
nedespărţită de pietate egala îndreptăţire a oamenilor ca fii lui Dumnezeu”.
Cartea a Vl-a, „De vero cultu”, este o parte care nu are, după cum apare în titlu, un cuprins cultic (liturgic), ci
unul moral. Pornind de la teza că adevăratul cult divin e viaţa morală curată, se prezintă faptele morale sub aspectul
celor două căi, „calea vieţii” şi „calea morţii”, sub care a fost prezentată viaţa morală nu numai de mulţi autori
creştini, ci şi de unii poeţi şi filosofi păgâni. Preceptele legii creştine, care îl călăuzesc pe om pe calea ce duce la cer,
le împarte Lactanţiu în două grupuri: datorii faţă de Dumnezeu - „officia pietatis” şi datorii faţă de oameni - „offi-
cia humanitas”. Calea care duce la iad o înfăţişează ca alcătuită de abuzurile celor cinci simţuri, cum sunt
spectacolele (abuzul ochiului), vorbele rele şi cântecele obscene (abuzul urechii) etc.
Cartea a Vil-a, „De vita beata”, argumentează că cei ce au mers pe calea ce duce la cer vor avea răsplata într-o
viaţă viitoare. Fără aceasta, nici crearea lumii n-ar avea raţiune. Aceasta e „ratio mundi”. Lactanţiu dovedeşte cu zece
argumente nemurirea sufletului, apoi expune eshatologia creştină, susţinând hili- asmul.
Lucrarea a fost scrisă înainte de începerea persecuţiei lui Ga- leriu şi abia într-o ediţie ulterioară a fost dedicată
Sf. Constantin cel Mare.
3. Pe la anul 315, Lactanţiu face un rezumat al „Dumnezeieştilor Instituţii”, intitulat „Epitome”, fiind dedicat
unui oarecare Pentadiu. în acest rezumat, el elimină argumentările şi cele mai multe dintre citate, dar adaugă idei noi,
făcând şi unele corectări, dând, astfel, o nouă ediţie, nu numai rezumativă, ci şi ameliorată a „Dumnezeieştilor
Instituţii”.
4. „Despre mânia lui Dumnezeu” {„De ira Dei”). Este o altă scriere a lui Lactanţiu şi adresată unui mărturisitor
din persecuţia lui Diocletian, numit Donat, încercând să dovedească că Dumnezeu se mânie pe păcătoşi şi îi
pedepseşte. Dumnezeu pedepseşte crima aşa cum răsplăteşte virtutea. Este preocupat de fondul filosofic al temei şi ia
atitudine împotriva psihologiei stoicilor şi epicureilor.
Lactanţiu stabileşte necesitatea mâniei divine prin silogismul: „ Omne imperium metu constant, metus autem per
iram. Deus au- tem habet Imperium, ergo ut iram, qua constant imperium ha- beat necesse est”, după care, prin alte
argumente, arată că ea e compatibilă cu firea divină, căci, pe de o parte, mânia divină nu e afect nestăpânit, ca mânia
omenească, ci este aplicarea constantă a intenţiei de a pedepsi răul.
Fără admiterea mâniei divine nu se poate susţine dogma despre providenţă. Citate din cărţile sibiline, cuprinzând
ameninţări cu mânia şi pedeapsa divină, asemănătoare cu cele ale profeţilor
Vechiului Testament, sunt prezentate de Lactanţiu ca să arate că însăşi religia păgână susţine existenţa mâniei divine.

5. „De mortibus persecutorum ” („Despre moartea persecutorilor”). Este o altă lucrare a lui Lactanţiu, fiind o
continuare în explicarea problemei puse în „De ira Dei” şi conţinând 52 de capitole.
începe cu o mulţumire adusă lui Dumnezeu, Care a dăruit, în sfârşit, pace creştinilor. în primele şase capitole, se
arată, pe scurt, că vechii persecutori ai creştinismului, Nero, Domiţian, Deciu, Valerian şi Aurelian, au avut un sfârşit
tragic. în următoarele 45 de capitole, este redată istoria persecuţiei lui Diocleţian, scoţân- du-se în relief sfârşitul crud
al tuturor persecutorilor: Diocleţian, mort în mizerie şi tristeţe; Maximian s-a spânzurat; Galeriu, mâncat de viu de
viermi; Sever şi-a tăiat venele; Maximian Daia s-a otrăvit, pe când Constanţiu Chior a murit de moarte naturală,
uşoară, în patul său; fiul său. Constantin, care şi-a ales ca steag crucea văzută pe cer şi a dat edictul de la Milan, e
norocos. Lucrarea se încheie cu o mulţumire către Dumnezeu:
„Domnul a curăţat pământul de aceste nume trufaşe. Să sărbătorim, deci, triumful lui Dumnezeu cu bucurie, zi şi
noapte. Să-I adresăm rugăciunile noastre şi laudele noastre, ca să întărească, pentru totdeauna, pacea dată după
zece ani de război.”
6. Lui Lactanţiu i se mai atribuie un poem intitulat „De ave Phoenice” („Despre pasărea Fenix/Phoenix”), în
 3

care se descrie locul frumos ca raiul, pe un platou, în extremul Orient, în Fenicia, unde trăieşte pasărea Fenix
(Phoenix), fără griji, scăldându-şi la răsăritul soarelui penajul splendid, în undele râului care udă grădina în care
petrece ea, şi cântându-i apoi soarelui cântece melodioase.
După o viaţă fericită şi feciorelnică de 1000 de ani, vine în Fenicia şi îşi face un cuib pe curmalul numit, după ea,
fenix şi, aprinzându-şi cuibul, moare în el. Din cenuşa ei iese un vierme alb, care se preface în fluture (crisalidă) şi
apoi, hrănindu-se toată vremea cu rouă într-un finic tânăr, pleacă cu resturile la templul soarelui din Heliopolis, în
Egipt, şi se întoarce petrecut de celelalte păsări cu alai în Orientul îndepărtat.
Poemul este scris ca să preamărească fecioria, arătând că plata ei este învierea şi fericirea veşnică. Pasărea Fenix
(Phoenix) este amintită şi de Sf. Clement Romanul în a sa „ Scrisoare către Corinteni” (cap. 25).
Doctrina. în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, Lac- tanţiu admite o cunoaştere naturală. Dumnezeu e
Unul, fiindcă e perfect, dar El nu suferă de singurătate, pentru că îi are pe îngeri, care-L slujesc. Dumnezeu a creat
lumea din nimic.
învăţătura despre Logos e neclară. El este Cuvântul lui Dumnezeu, adică un duh asemenea celorlalte duhuri, care
sunt îngerii: „ Cuvântul este un duh emis cu un sunet care desemnează ceva.” Fiul lui Dumnezeu se naşte prin venirea
Sfântului Duh din cer asupra Sfintei Fecioare.
în naşterea treimică, Fiul a fost fără mamă, iar în naşterea a doua. El a fost fără tată, pentru ca, purtând o
substanţă între Dumnezeu şi om, să poată duce firea noastră slabă la nemurire.
Personalitatea Sfântului Duh nu apare, de asemenea, clar la Lactanţiu, deşi n-a chiar negat-o, cum afirmă Fer.
Ieronim (Ep. 84).
Biserica adevărată este aceea în care se face mărturisire şi pocăinţă şi în care se curăţă păcatele. Căsătoria nu se
poate desface.
Lactanţiu este hiliast şi învăţătura sa e comună cu a altor scriitori bisericeşti din acest timp (Comodian, Amobiu,
Victorin). Abaterile de la învăţătura creştină sunt explicabile. Lactanţiu era retor şi filosof, nu teolog, după întreg
procesul formării sale culturale. Apoi, el era şi primul apusean care încerca fundamentarea filosofică a creştinismului.
Pe lângă acest fapt, dogmele - învăţăturile de credinţă - nu primiseră forme strict precise prin definiţii bisericeşti.
Lactanţiu a dezvoltat, în mod excelent, învăţăturile despre providenţă şi despre originea sufletului omenesc.
Caracterizare. Lactanţiu îi întrece pe toţi învăţaţii din timpul său, prin temeinicia culturii şi fineţea gustului. în
ceea ce priveşte forma, opera sa poate fi luată ca model. Ea lasă o impresie de ordine şi armonie.
Este, fără îndoială, cel mai elegant scriitor al timpului său. Limba lui Cicero nu i-a fost numai accesibilă, ci i-a
devenit proprietate spirituală. în această privinţă, e înrudit cu Minucius Felix. Chiar Fer. Ieronim îi laudă cursul
elocvenţei. A fost numit din vechime, după cum arată tot Fer. Ieronim, un „Cicero creştin”, defmindu-1 ca „un fluviu
de elocvenţă ciceroniană”.
Lucrările lui se caracterizează prin forma lor; temeinicia şi adâncimea îi lipseşte retorului creştin, poate tot atât de
mult cât şi modelului său păgân. Scrierile sale sunt, în cea mai mare parte, compilaţii. Dispune de lecturi foarte bogate
şi posedă, în mare grad, capacitatea de a asimila cele citate şi prelucrate în minte, pentru ca să le redea într-o formă
mai curgătoare şi mai cu gust.
în literatura profană latină şi greacă n-a fost nici un scriitor bisericesc antic aşa de versat ca şi Lactanţiu, în afară
de Fer. Ieronim şi Fer. Augustin. în schimb, cunoaşterea literaturii bisericeşti şi, mai ales, a Bibliei, îi era cu atât mai
lacunară şi mai redusă.
Ceea ce posedă într-un mod remarcabil este instinctul şi gustul oratoric, cu abundenţa sa, simetria sa, dezvoltările
sale largi, armonios echilibrate. La el, forma şi fondul fac impresia de pon- deraţie disciplinară şi robustă.
Despre multe subiecte ale moralei creştine, Lactanţiu tratează în mod magistral. Combaterea păgânismului i-a
reuşit în mod excelent. în expunerea pozitivă a învăţăturii creştine a fost, însă, puţin norocos, aşa cum observă încă
Fer. Ieronim: