ANCHETĂ EPIDEMIOLOGICĂ

REFERITOARE LA EVOLUȚIA BOLII

HEMORAGIGE DE CRIMEEA–CONGO
CA ZOONOZĂ ÎN LUME ȘI ÎN
ROMÂNIA

Studenți: Sîrbu Nicu

Stătescu Maria
Grupa 818B

1
 CUPRINS
Capitolul 1 – Febra hemoragică de Crimeea-Congo
1.1 – Definiție...............................................................................3
1.2 – Etiologie..............................................................................3
1.3 – Patogeneză...........................................................................4
1.4 – Epidemiologie.....................................................................5
1.5 – Tablou clinic (la animale)....................................................6
1.6 – Infecția la om.......................................................................6
1.7 – Metode de diagnostic și depistare........................................7
1.8 – Strategii de prevenire și combatere.....................................8
Capitolul 2 – Evoluția bolii la nivel mondial și în România............9
2.1 – Comentarii generale.............................................................9
2.2 – Analiza epidemiologică a evoluției bolii...........................10
2.3 – Exemple reprezentative de transmitere zoonotică.............22
Capitolul 3 – Evoluția bolii în România..........................................23
3.1 – Comentarii generale...........................................................23

2
 Cap. 1 – Febra hemoragică de Crimeea-Congo

1.1 Definiție

Febra hemoragică de Crimeea-Congo este o boală cu desfășurare acută ce se manifestă

la oameni, agentul patogen incriminat fiind un virus transmis prin intermediul capușelor.
Boala are o răspândire largă în Europa de Est, Asia și Africa. Animalele au rol de gazde
intermediare ale virusului, astfel încât, acestea fac forme inaparente de boală sau infecții
ușoare, iar ulterior căpușele ce le parazitează vor prelua virusul putând astfel infecta în
continuare oamenii. Virusul se transmite prin mușcătura căpușei, prin contactul cu sângele
infectat. Deși în urma unor teste serologice s-a constatat că infecția este larg răspândită în
rândul animalelor domestice și sălbatice, nu au fost declarate multe cazuri la oameni. Din
punct de vedere al simptomatologiei, aceasta se caracterizează prin afectarea stării generale,
febră, cefalee, mialgii și erupții de tip exantem peteșial, urmând o manifestare a unui sindrom
hemoragipar și a unei hepatite necrozante. Mortalitatea are o rată de 30%.
Se cunoaște utilizarea unui vaccin, preparat din creier de soarece infectat, însă acesta
nu mai este produs din rațiuni economice, cazurile de boală fiind puține (Palmer S.R. și col.,
2005).
Afecțiunea a fost descrisă încă din anul 1944 în peninsula Crimeea, când au fost
infectați aproximativ 200 de oameni. Ulterior, în anul 1967, s-a constatat similaritatea
virusului izolat în
Crimeea cu unul din Congo, identificat în sângele unui copil febril. În perioada
următoare, virusul a fost identificat în multe țări est-europene și asiatice ca urmare a izbucnirii
unor infecții nosocomiale sau a unor epidemii de mare amploare. Expunerea la căpușele
purtătoare de virus a fost cauza principală a declașării acestei epidemii. În Africa au
fost raportate 15 cazuri inainte de anul 1981, 8 dintre care au fost infecții de laborator. În
ultimii 10 ani, febra hemoragică de Crimeea-Congo a fost diagnosticată cel mai frecvent în
Bulgaria și Africa de Sud, incidența anuală fiind cuprinsă între 5 și 25 de cazuri. Boala a fost
controlată prin diferite acțiuni, s-a pus accent pe creșterea bovinelor în îngrășătorii, cu
evitarea pășunilor, animalele sălbatice infectate au fost vânate (Palmer S.R. și col., 2005).

1.2 Etiologie

Agentul patogen incriminat pentru producerea bolii face parte din genul Nairovirus din
familia Bunyaviridae care conține 32 de virusuri clasificate, în funție de afinitățile antigenice, în 7
serogrupuri. Se consideră că toți membrii genului Nairovirus sunt transmiși de căpușele ixodide
sau argaside, dar importanți pentru patologia umană sunt doar virusul FHCC, Dugbe și Nairobi
care provoacă afecțiuni la ovine. Virusul Dugbe este incriminat în producerea unei forme ușoare
de boală la bovinele și ovinele din vestul Africii, rareori intervenind și în declanșarea bolii la
oameni.Virusul Nairobi este considerat a fi identic cu cel prezent din India, Ganjam și este
patogen pentru oi și capre în estul Africii si India și provoacă afecțiuni benigne la om (Palmer
S.R. și col., 2005).
Din punct de vedere al dimensiunilor, Nairovirusurile sunt de formă sferică, cu
diamentrul de 90-120 nm, au o anvelopă lipidică bistratificată din care se desprind o serie de

3
prelungiri glicoproteice. În structura lor, virionii au trei proteine, dintre care două sunt
glicoproteine de anvelopă, G1 și G2, cu greutăți moleculare de 72-84 kDa și respectiv 30-40 kDa,
iar cealaltă, o proteina de nucleocapsidă N (48-54 kDa). Virusul Hazara este singurul ce deține 3
glicoproteine.Virusurile au genom ARN monocatenar de sens negativ alcatuit din 3 segmente L,
M, S.

Fig.1.1 Structura virusului febrei hemoragice Crimee-Congo (https://www.sciencedirect.com)

Pătrunderea virusurilor se realizează prin edocitoză în citoplasmă după ce acestea se
atașează de receptorii celulelor sensibile la infecție. Virionii se maturează prin burjeonare în
reticulul endoplasmatic și ajung apoi în veziculele citoplasmatice din aparatul Golgi care
fuzionează cu membrana celulară pentru a elibera virusul.

1.3 Patogeneză

Procesul prin care agentul patogen acționează și provoacă modificări în organism, este
încă necunoscut, dar se presupune faptul că replicarea virusului are loc la nivelul țesuturilor de la
poarta de intrare, mecanisc asemănător cu alte virusuri transmise prin intermediul artropodelor.
În continuare, se va produce diseminarea pe cale hematogenă, dar și limfatică a infecției,
virusul cantonându-se la nivelul ganglionilor limfatici regionali și în organe țintă. Unul din
organele vizate este ficatul, centru important al replicării. Element important în infecția cu acest
virus este efectul pe care îl are asupra vaselor sangvine, provocând modificari ale patului vascular,
explicând astfel fragilitatea capilară și urmarea acesteia, cum ar fi instalarea exantemului și a
insuficienței renale și respiratorii. Leziunile endoteliale stimulează agregarea și activarea
plachetară, determinând astfel instalarea mecanismului intrinsec al coagularii.
Se ajunge intr-un final la apariția coagulării intravasculare diseminate care la rândul ei
întreține cercul vicios lezional. Ficatul fiind afectat, va fi limitată epurarea produșilor de

4
degradare ai fibrinei și împiedică sinteza de factori ai coagulării. Valorile anormale ale testelor de
laborator observate precoce la acești pacienți indică faptul că apariția coagulării intravasculare
diseminate este un eveniment central prezent încă de la început în patogeneza acestei afecțiuni
(Palmer S.R. și col., 2005).

1.4 Epidemiologie

Nairovirusul incriminat în producerea bolii este larg răspândit în estul Europei, Asia și
Africa, astfel încât prezența anticorpilor antivirali a fost demonstrată în fosta URSS, Bulgaria,
Grecia, Turcia, Ungaria, Yugoslavia, Franța, Portugalia, Kuweit, Dubai, Irak, Iran, Afganistan,
Pakistan, India, China, Egipt, Etiopia, Maurotania, Senegal, Burkina Faso, Benin, Nigeria,
Republica Central Africană, Republica Democratică Congo, Kenya, Uganda, Tanzania,
Zimbabwe, Namibia, Africa de Sud și Madagascar (Palmer S.R. și col., 2005).
Rapoartele din Franța și Portugalia se bazează pe observații serologice limitate și urmează
să fie confirmate. În ciuda faptului că virusul a fost depistat la cel puțin 30 de specii de căpușe,
pentru multe alte specii nu se poate spune cu certitudine că reprezintă vectori ai virusului.
Membrii a 3 genuri de căpuse ixodide Hyalomma, Dermatocentor și Rhipicephalus sunt
capabili să transmită infecția transovarian și transstadial.
Distribuția geografică a membrilor genului Hyalomma demonstrează faptul că acesta ar fi
principalul vector în natură, prin faptul că coincide cu distribuția cunoscută a Febrei hemoragice
Crimeea-Congo.

Fig.1.2 Principalii vectori de transmitere (genul Hyalomma) (http://emro.who.int)

Prevalența cea mai ridicată a anticorpilor serici s-a constatat în rândul ierbivorelor mari
din Africa de Sud (de talia antilopei Kudu), fiind gazdele preferate de capușele din genul
menționat anterior. Gazde intermediare sunt reprezentate și de mamiferele mici de tipul iepurelui
de câmp, spermofilului, aricii și anumite rozătoare miomorfe. S-a demonstrat că virusul poate fi
transmis de la căpușele infectate la cele neinfectate care parazitează același animal neinfectat sau
imun și la care nu este depistabilă viremia. Transmiterea transovariana apare cu o frecvență
scăzută, dar se pare că este favorizată de transmiterea virusului pe cale venerică, de la masculii
infectați la femele. Anumite păsări domestice s-au dovedit a fi refractare la virusul FHCC, în timp
ce bibilicile au dezvoltat o viremie tranzitorie și de valori reduse dupa inocularea experimentală,

5
precum și un răspuns imun cu anticorpi deteclabili numai timp de câteva săptămâni (Palmer S.R.
și col., 2005).
La struții de crescătorie din Africa de Sud s-a constatat o prevalență ridicată la fel și
titrurile de anticorpi. S-a ajuns și la concluzia că milioanele de păsări călătoare pe axa nord-sud
între Africa si Eurasia pot disemina virusul FHCC, transportând căpușele imature infectate
transovarian.
La rumegatoarele domestice din zonele infectate cu Hyalomma s-a înregistrat o
prevalență înaltă a anticorpilor antivirali, bovinele, oile și caprele fac forme de boală inaparente
sau ușoare, dar dezvoltă o viremie suficientă pentru a infecta căpușele adulte.

1.5 Tablou clinic

Prin infecția experimentală a rumegătoarelor domestice, a mamiferelor mici cum ar fi

spermofilul, aricii, iepurii de câmp și rozătoarele miomorfe, acestea fac forme clinice inaparente
sau se exprimă printr-un tablou ușor evidențiat printr-o febră moderată și un răspuns imun
decelabil. Deși inoculat la juninci în ultima parte a gestației, virusul nu a provocat avort.
Un răspuns diferit s-a observat în momentul în care căpușele Hyalomma truncatum,
aparținând unei linii întreținute în laborator și capabile să provoace o toxicoză specifică, au fost
plasate din greșeală pe oi și bovine infectate cu virusul FHCC (în timpul experimentelor de
transmitere a infecției prin căpușe), unele animale au făcut forme grave de boală. Astfel,
animalele infectate simultan cu virus FHCC și agenți patogeni transmiși de căpușe constituie o
sursă de infecție pentru oamenii care le tratează sau le sacrifică (Palmer S.R. și col., 2005).
În unele experimente păsările s-au dovedit imune la virus, dar unele non-passerine sunt
capabile sa infecteze căpușele, chiar daca nu a fost depistată o viremie evidentă.

1.6 Infecția la om

Incubația este în general scurtă, de aproximativ 3 zile (maxim 9 zile) după înțepătura de
căpușe sau de 5-6 zile (maximum 13 zile) la persoanele expuse la sânge sau țesuturi infectate de la
animale sau om. De obicei, boala are un debut brusc, cu febră, frisoane, contracturi musculare,
cefalee severă, amețeli, dureri cervicale, și torticolis, dureri oculare, fotofobie, stare generală
alterată și mialgii, cu dureri intense lombare și la nivelul membrelor inferioare. Febra poate fi
intermitentă, iar bolnavii prezintă uneori, mai ales în primele două zile, modificări bruște de
comportament, momentele de confuzie alternând cu cele de agresivitate (Palmer S.R. și col.,
2005).
Între ziua a doua și a patra, pacienții sunt letargici, deprimați și somnolenți, tegumentele
au un aspect hiperemic, iar conjunctivele sunt congestionate, uneori prezentând chemosis. La
palpare, abdomenul este sensibil în hipocondrul drept și se poate obiectiva un grad de
hepatomegalie. De obicei, pulsul este tahicardic, iar tensiunea arterială este scăzută. Pot apărea
limfadenopatii, enantem și peteșii pe faringe, amigdale și mucoasa bucală. Exantemul peteșial
poate fi observat la nivelul trunchiului și membrelor între ziua a treia și a șasea de boală, urmat
rapid de apariția unor leziuni cutanate întinse, cu echimoze în special în fosa antecubială, pe brațe,
în axile și în regiunea inghinală.

6
 Sindromul hemoragipar poate fi semnalat uneori numai prin sângerarea de la nivelul
punctelor de perfuzie sau injecții, însă epistaxisul, hematemeza, hematuria, melena, hemoragiile
gingivale și vaginale pot debuta în ziua 4 de boală sau mai devreme. Pot surveni uneori hemoragii
interne, retroperitoneale sau chiar intracraniene. Bolnavii cu formele grave de boală pot ajunge în
punctul insuficienței hepatorenale și pulmonare încă din ziua a cincea a afecțiunii, instalându-se
progresiv o stare de somnolență devenind în cele din urmă comatoși (Palmer S.R. și col., 2005).

În intervalul zilelor 5 si 14 de boală poate surveni chiar decesul. Indivizii care

supraviețuiesc, manifestă o ameliorare în zilele 9-10 de boală, cu mențiunea că astenia,
conjunctivita, confuzia și amnezia pot persista o perioadă îndelungată. Depistarea viremiei se
poate realiza încă din prima zi până la a 13-a zi, atingând pragul maxim în jurul zilei a 5-a.

1.7 Metode de diagnostic și depistare

Confirmarea diagnosticului de Febră hemoragică de Crimeea-Congo, necesită probe de

sânge de la pacienții ce au supraviețuit și probe prelevate cu ajutorul unui ac de biopsie din țesutul
hepatic și cardiac de la indivizii decedați, pentru a evita efectuarea de autopsii complete. Pentru
evitarea riscurilor majore, studierea FHCC se va realiza în condiții de biosecuritate foarte stricte,
în țările unde acestea pot fi asigurate (Palmer S.R. și col., 2005).
Se pot folosi culturi celulare inclunzând Vero, CER și BHK-21 pentru izolare sau
suspensii de organe. Poate fi evidențiat și prin imunofluorescență. Izolarea este posibilă în 1-5
zile, dar culturile celulare sunt mai puțin sensibile, detectând doar concentrațiile înalte de virus
prezente în sângele pacienților grav bolnavi în primele 5 zile de la debut. Inocularea intracerebrală
la șoriceii sugari reprezintă o metodă de izolare a virusului mai sensibilă decât culturile celulare,
în special în condițiile unor viremii scăzute și poate fi aplicată în primele 13 zile de la debut, însă
sunt necesare 6-9 zile pentru ca animalele să moară (Palmer S.R. și col., 2005).

Evidențierea antigenului viral se poate realiza pe sângele pacienților grav bolnavi, cu

viremie înaltă ori pe suspensii de celule hepatice, prin testul ELISA. Acidul nucleic viral poate fi
identificat în ser sau în omogenatele hepatice ale pacienților prin tehnica de amplificare genică
RT-PCR. Depistarea leziunilor necrotice hepatice sugestive pentru infecția cu FHCC reprezintă o
dovadă în plus pentru susținerea diagnosticului.
Imunofluorescența indirectă pune în evidență atât IgG cât și IgM începând cu ziua a 4a, dar mai
frecvent sunt depistați în ziua 7, cel târziu în ziua 9. Luna a 4-a marchează declinul semnificativ al
titrului anticorpilor IgM, până la niveluri insesizabile, dar IgG poate rămâne deteclabil chiar și 5
ani de la infecție.
Testul ELISA poate fi de asemenea edificator, răspunsul umoral fiind ușor de evidențiat
prin această metodă. Trebuie realizată o diferență între această boală și alte febre hemoragice
virale care suprapun parțial ca distribuție geografică: febra Lassa, boala Marburg, febra Ebola,
febra hemoragică Omsk, boala Kyasanur Forest, precum și febra hemoragică cu sindrom renal.
Diagnosticul diferențial vizează și alte afecțiuni febrile precum: febra de Rift-Valley,
febra Q și tifosul de căpușă (infecția cu Rickettsia conorii). Similare FHCC mai sunt și alte
infecții, în special formele clinice grave ale unor hepatite virale, malariei sau septicemiilor
bacteriene.

7
 1.8 Strategii de prevenire și combatere

Încercările de combatere prin folosirea acaricidelor s-a dovedit a fi ineficientă, în special

în condițiile zootehniei extensive sau nomade, cu precădere întâlnită în zonele aride, unde și
infecția are un maxim de prevalență.
Măsurile luate se concentrează în principal pe informarea personalului, a ciobanilor,
măcelarilor sau alte persoane implicate în activitățile zootehnice. Este indispensabil ca persoanele
implicate în această activitate să fie informate asupra riscului major al bolii și să le fie
prezentate măsuri practice pentru limitarea sau evitarea contactului pielii neprotejate cu sânge
proaspăt, sau alte țesuturi animale și să nu se expună căpușelor și mușcăturilor acestora (Palmer
S.R. și col., 2005).

Purtarea echipamentului de protecție (mănuși și haine de protecție) este absolut necesar,

atât in momentul sacrificării cât și în momentul tratării animalelor, sau la necropsii. În ceea ce
privește eliminarea căpușelor de pe haine, se pot utiliza acaricide piretroide în concentrații scăzute
(0,05%), în acest scop, în unele țări se comercializează produse sub formă lichidă sau ca aerosoli.
Hainele vor fi scufundate în lichidul amintit, apoi uscate sau pulverizate cu aerosoli .
Vaccinul inactivat din creier de șoarece a fost utilizat doar pe scară restrânsă în estul
Europei și fosta URSS. Conceperea unui vaccin modern, sigur și eficient este împiedicată de
potențialul său comercial.

8
 Cap. 2 – Evoluția bolii la nivel mondial

2.1 – Comentarii generale

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește febra hemoragică Crimeea-Congo

drept o infecție virală răspândită prin intermediul căpușelor, cu o rată de mortalitate de până la
40%.
În Europa s-au raportat cazuri umane în Albania, Bulgaria, Kosovo, Rusia, Serbia,
Turcia şi Ucraina. În 2011, Bulgaria a identificat un caz confirmat şi alte 3 probabile. Dar cele
mai multe cazuri s-au înregistrat în Turcia, cu 1.075 cazuri şi 54 decese (fatalitate 5%). În
2012 s-a înregistrat un caz de import, fatal, la un turist ce a călătorit din Kabul la Londra, via
Dubai. Deşi în România nu s-au identificat cazuri umane, conform ECDC – Annual
epidemiological report 2013, în judeţul Tulcea s-au raportat evidenţe serologice ce atestă
circulaţia virusului la ovine (http://www.dspbv.ro/).
În Europa sursele care pot fi considerate specifice în răspândirea bolii sunt
reprezentate de către stadiile de nimfă ale căpușelor transbordate de către păsările migratoare
din Africa, stadiile nimfale ale căpușelor transbordate de către păsări din zonele endemice în
zonele nonendemice și căpușele ungulatelor care sunt transportate din zonele endemice în
zonele nonendemice. Cele mai multe cazuri umane au fost raportate în Turcia, unde cei mai
afectați oameni sunt fermierii și agricultorii (www. Efsa.com)
În vederea evitării contactării bolii, cel mai important lucru ar fi ca oamenii să
cunoască ciclul biologic al căpuselor, iar printr-o singură mușcatură poate transmite câteva
boli, iar îndepartarea căpușelor va reduce riscul propagării agentului patogen. Riscul
mușcăturilor de căpușe poate fi redus prin cunoașterea și evitarea zonelor masiv infestate.
Măsurile profilactice bazate pe repelenți împotriva căpușelor sunt disponibile, dar nu sunt în
totalitate eficiente.
Prevenţia se centrează pe protecţia individuală faţă de muşcătura de căpusă. Reducerea
riscului de transmitere de la animal la om se realizează prin purtarea echipamentului de
protecţie (halat, mănuşi) în timpul sacrificării, tranşării şi carantinizarea sau tratarea
animalului cu acaricide, 2 săptămâni înainte de sacrificare. Pentru reducerea riscului de
transmitere de la omul bolnav se impune evitarea contactului cu pacientul, purtarea
echipamentului de protecţie, igiena riguroasă a mâinilor, respectarea precauţiunilor standard
(http://www.dspbv.ro/).

9
 Fig.2.1Migrația păsărilor și importanța transmiterii bolii din zonele endemice către
cele non-endemice (https://wwwnc.cdc.gov/)

În prezent nu există niciun vaccin împotriva febrei hemoragice Crimeea-Congo. Cu

toate acestea, cazurile în care boala a reușit să se dezvolte complet sunt puține la număr. Mulți
pacienți mor în cea de-a doua săptămână de la contractarea bolii. Supraviețuitorii însă se pot
simți mai bine începând cu a noua zi a infecției.

Călătoriile internaționale, importul de animale și globalizarea au creat un mediu

favorabil transmiterii patogenilor și infecțiilor între țări. Însă autoritățile medicale din multe
colțuri ale lumii sunt pregătite adecvat pentru a face față acestei boli. Medicii utilizează
ribavirină pentru a trata infecția, iar până în prezent, rezultatele au fost satisfăcătoare. Se mai
poate folosi ser hiperimun anti-BHCC, susținere generală, adimistrarea imunoglobulinelor i.v.
și administrarea de steroizi (Palmer S.R. și col., 2005).

2.2 – Analiza epidemiologică a evoluției bolii

Grafic 2.1 Reprezentarea grafică a numărului de focare la animele în perioada 2014-2018

10
 Conform graficului, pentru perioada luată în studiu s-au evidențiat următoarele focare: în
Afganistan un focar în anul 2018, în Bhutan s-a evidențiat un focar în anul 2015, iar în Oman
două focare în anul 2018.

Grafic 2.2 Reprezentarea grafică a numărului de cazuri în perioada 2014-2018

Conform graficului, pentru perioada luată în studiu, s-au identificat în anul 2015, 31
de cazuri la caprine și un caz la ovine, iar anul 2018 s-au identificat 4 cazuri la vacă și unul la
capră.

Fig.2.2 Evoluția febrei hemoragice Crimeea-Congo în lume în anul 2015

11
Fig.2.3 Evoluția febrei hemoragice Crimeea-Congo în lume în anul 2016

Fig.2.4 Evoluția febrei hemoragice Crimeea-Congo în lume în anul 2017

12
 Fig.2.4 Evoluția febrei hemoragice Crimeea-Congo în lume în anul 2018
În anul 2017, în Turcia se constată reapariția infestației. Apar de asemenea focare de
boală în Oman și Palestina.

Fig.2.5 Evoluția febrei hemoragice Crimeea-Congo în lume în anul 2019

13
 Fig.2.6 Distribuția căpușei Hyalomma marginatum în Africa (2008)
(https://efsa.onlinelibrary.wiley.com/)
Conform imaginii se poate observa o densitate crescută de căpușe în zona sud-estică
a Africii.

Fig.2.7 Distribuția căpușei Hyalomma truncatum în Africa (2008)

(https://efsa.onlinelibrary.wiley.com/)

14
Fig. 2.8 Distribuția cazurilor în Mayotte (estul Africii) la oameni și rumegătoare (2019)

15
 Fig.2.9 Distribuția zonelor endemice de boală la oameni în anul 2014 (https://issuu.com/)

Tabel 2.1: Numărul de cazuri la oameni (2008-2011)

În perioada luată în studiu, se poate observa că în Turcia în anul 2008, numărul

cazurilor de boală la oameni este semnificativ mai mare în comparație cu celelalte țări luate în
studiu. Astfel în Turcia s-au identificat 688 de cazuri din care 40 de cazuri fiind fatale, în timp
ce în India și Iran numărul cazurilor fiind mult redus, nedepășind două cazuri.

16
 Tabel 2.2 Numărul de cazuri în Afghanistan repartizat după vârstă și sex (2008)

Cele mai frecvente cazuri de boală pot fi observate la bărbații și femeile cu vârste
cuprinse între 18 și 55 de ani reprezentând astfel 83,3% din cazurile confirmate.

Tabel 2.3 Numărul de focare la oameni într-o perioadă de 65 de ani

17
 Grafic 2.1 Evoluția numărului de focare la oameni în perioadele 1943-2000 și 2000-2008

Din anul 2000, Africa de Sud nu a mai raportat cazuri de bolă la oameni. Încă din
anul 1943 până în anul 2008, în Rusia s-au identificat cazuri de bolă.

18
 Boala hemoragică Crimeea-Congo în Turcia
În 2002 și 2003 au fost depistate într-o clinică 19 cazuri de boală la oameni, din
acestea au fost testate serologic 6 cazuri, dintre care toate au fost identificate pozitiv, fiind
identificata imunoglbulina M, anticorpi împotriva virsului FHCC. În urama unor analize
genetice s-a demonstrat similaritatea antigenică cu virusuri izolate din fosta Iugoslavie și
Rusia de Sud. Cazurile menționate au fost primele din Turcia, mortalitatea fiind de
aproximativ 20% din cazurile confirmate, moartea survenind la unul din 5 pacienți
(://www.ncbi.nlm.nih.gov/).

Fig 2.10 Distribuția cazurilor de boală în Turcia (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/)

Cele mai comune manisfestări clinice ale pacienților identificați sunt febra, mialgia,
cefalee, fotofobie, vomă, diaree, dureri abdominale, peteșii, echimoze, hemoragii viscerale.
Pe teritoriul întregii țări s-au înregistrat 9700 de cazuri de boală la om, dar mortalitatea
nedepășind 5%.

19
 Grafic 2.2 Rata mortalității în Turcia între anii 2002-2008 (Crimean-Congo Hemorrhagic Fever in
Turkey Dr. Mehmet Ali TORUNOGLU Deputy General Director of PHC Directorate 27 June 2008,
Istanbul)

Se observa că în anul 2007 numărul cazurilor de boală ajunge până la valoarea de 717.

Fig 2.11 Traseul de migrare al păsărilor călătoare (https://www.researchgate.net/)

20
 Grafic 2.3 Distribuția lunară a cazurilor între anii 2004-2008

Putem observa creșterea numărului de cazuri, începând cu debutarea primăverii,

dovadă a rolului de vector activ al păsărilor călătoare, iar spre sfârșitul sezonului călduros,
cazurile fiind într-o descreștere continuă.

21
 2.3 Exemple reprezantative de transmitere zoonotică

Febra hemoragică de Crimeea-Congo a fost raportată în Estul Europei, Africa,

Orientul Mijlociu și Sudul Asiei. Numărul actual de cazuri la pacienții cu această boală, este
mult mai mare decât numărul cazurilor declarate. Boala hemoragică de Crimeea-Congo apare
de obicei primăvara sau vara devreme, în țările endemice din emsfera nordică. Numărul de
focare este asociat cu densitatea și activitatea numărului de căpușe.
Primul caz de febră hemoragică Crimeea Congo a fost indendificat în Rusia, în
timpul celui de al doilea război mondial.
Primul caz în Turcia a apărut în anul 2002, iar ulterior numărul pacienților a crescut
la un număr de 1820 în anul 2007.
Până în acest moment, au fost declarate 2 cazuri importate din Africa în Europa, unul
a fost din Zimbabwe în Marea Britanie iar celălalt a fost din Senegal în Franța. De cele mai
multe ori, cazurile au apărut mai ales la oamenii care lucrează în abator și cei care
manipulează animalele ( oi, capre, vaci).
Din anul 1995 până în anul 2013, în Kosovo, au fost raportate 228 de cazuri de boală
hemoragică de Crimeea Congo, cu o mortalitate de 25,5%.
În septembrie 2010, a fost raportat un focar în Pakistan. Diagnosticul
necorespunzător și tratamentul ineficient, a adus la extinderea bolii, astfel până la sfârșitul
acestui an s-au raportat 100 de cazuri, cu o mortalitate de sub 10%.
În anul 2011, primul focar uman a fost raportat în India în regiunea Sanand, unde s-
au înregistrat 4 morți, aceștia incluzând bolnavul, asistentele și medicul curant.
În anul 2012, în Iran, 71 de oameni au fost diagnosticați cu febră hemoragică de
Crimeea Congo, în final rezultând 7 morți.
În anul 2012, un englez a murit din cauza acestei boli, într-un spital din Londa, după
ce acesta s-a întors dintr-o călătorie în Afganistan.
În anul 2013, 7 persoane au murit din cauza bolii în India, în regiunea Bebra taluka.
În august 2013, un fermier din Uganda a fost tratat într-un spital din regiunea Kalongo,
unde a fost confirmată infecția. Virusul a fost suspectat și în cazul morții a altor 3 indivizi din
nordul țării din același an.
În anul 2014, 10 cazuri au fost diagnosticate în Kazakhstan, incluzând echipajul dintr-
o ambulanță. În același an s-au identificat 8 cazuri în Pakistan și 8 cazuri în Afghanistan care
au decedat în același an.
În anul 2015, un doctor și un laborant din nordul Indiei au fost testați și diagnosticați
pozitiv pentru boala hemoragică de Crimeea Congo, 4 oameni au decedat în același an iar
boala a fost recunoscută ca o epidemie, la numai 4 ani de la primul caz diagnosticat la om.
În august 2016, a fost confirmat primul caz din din sud-vestul Europei. Un bărbat de
62 de ani, a murit după ce a fost mușcat de o căpușă. Acesta a fost în prealabil internat într-un
spital din provincia Avila, infectând astfel și o asistentă medicală.
Febra hemoragică de Crimeea- Congo nu se transmite cu ușurință, aceasta a mai apărut
de-a lungul anilor în țări precum Spania, de exemplu în anul 2011, agentul patogen a fost
descoperit într-o populație de căprioare din Caceres, Spania.
Începind cu anul 1954, în Kosovo au fost raportate anual cazuri sporadice de febră
hemoragică de acest tip, numărul acestora fiind cuprins între 2 și 23 în perioada 1993-2000,
cu vârful in 1995, când au fost 122 de cazuri, din care 19 soldate cu decesul bolnavilor.

22
 Cap. 3 – Evoluția bolii în România

3.1 Comentarii generale

În Europa s-au raportat cazuri umane în Albania, Bulgaria, Kosovo, Rusia, Serbia,
Turcia şi Ucraina.
Deşi în România nu s-au identificat cazuri umane, conform ECDC - Annual
epidemiological report 2013, în judeţul Tulcea s-au raportat evidenţe serologice ce atestă
circulaţia virusului la ovine.
Prevenţia se bazează pe protecţia individuală faţă de înţepătura de căpuşă.

Fig. 3.1 Situația epidemiologică în anul 2013-2017 în România.

Conform OIE nu s-au raportat cazuri de boală la animale, în ciuda faptului ca au fost
identificate serologic pozitiv un grup de ovine în județul Tulcea.

23
Bibliografie
1. Zoonoze, S.R. Palmer, 2005
2. http://www.OIE.int
3. https://www.cdc.gov/vhf/crimean-congo/resources/virus-ecology.html
4. http://www.emro.who.int/health-topics/crimean-congo-haemorrhagic-fever/index.html
5. https://thenativeantigencompany.com/products/cchf-virus-gc-protein-sheep-fc-tag/
6. https://www.sciencedirect.com/topics/neuroscience/crimean-congo-hemorrhagic-fever
7. https://www.researchgate.net/figure/The-main-migration-routes-of-birds-passing-
through-Turkey-Image-credit-Shadowxfox_fig2_311675987
8. https://wwwnc.cdc.gov/eid/images/13-1547-F2.jpg
9. https://efsa.onlinelibrary.wiley.com/doi/epdf/10.2903/sp.efsa.2009.EN-
19?fbclid=IwAR35I7iMHAPxsON2kvAefEuHq6XEOxm5sqAN0RGjaCU-3g9NDcpra3wRTa0
10. https://issuu.com/drjamescjohnston/docs/crimean_congo_haemorrhagic_fever.do
11. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3320426/
12. http://www.cchfvaccine.eu/projects

24