LUNI

Şedinţa are loc în casa de oaspeţi a dr-lui Erickson, o casă mică, cu trei camere: un
dormitor, o cameră de aşteptare (învecinată cu o bucătărie) şi cabientul dr-lui Erickson. Sedinţele
au loc în camera de aşteptare, mai mare, deaorece cabientul dr-lui Erickson e prea mic pentru a
încăpea în el grupuri, câteodată chiar de 15 persoane. În încăpere sunt trei rafturi de cărţi.
Camera de aşteptare e decorată cu diplome, poze şi alte amintiri.
Participanţii stau în cerc, pe o canapea şi pe scaune acoperite cu pernuţe. La stânga lui
Erickson, care stă în scaunul cu rotile, se află un fotoliu verde, tapisat, care, adesea este “scaunul
subiectului”.
Scaunul cu rotile al lui Erickson este împins în camera de d-na Erickson. Erickson le permite
participanţilor să-i prindă de jachetă microfoane de rever. Apoi, ia un creion care are un vârf
ornamental. Vârful reprezintă un cap cu păr din fibre de culoare purpurie. Fibrele sunt aranjate
cu grijă sub o formă ascuţită, în vârful creionului. Arătând tuturor creionul, Erickson spune
“Oamenii vin aici arătând aşa”. Apoi răsuceşte puternic creionul în palme, rupând părul din fibră
şi afirmă “Şi pleacă de aici aşa.”
Erickson le recomandă participanţilor să completeze câteva foi cu date personale. Le cere
să noteze: data de astăzi, numele lor, adresa, codul poştal, numărul de telefon, statutul marital şi
numărul copiilor, pregătirea lor şi locul unde şi-au obţinut diplomele, vârsta şi data naşterii,
fraţi/surori şi vârstele acestora, dacă au crescut în mediul rural sau urban.
Erickson aşteaptă până ce aceştia completează datele cerute. Apoi citeşte cu atenţie fiecare foaie
de hârtie, comentând asupra unora dintre ele. Corectează câţiva studenţi care nu au furnizat toate
datele.
Începem şedinţa cu Jan, un psiholog din New Yoork, care răspunde unui comentariu al
lui Erickson, spunând că un anumit număr de ani, ea a trăit experienţa de a fi unicul copil la
părinţi. Erickson îi răspunde:
E: Ei, câtă înţelegere poate arăta o fată de 13 ani faţa de fratele ei de 7 ani?
Jan: Lucrurile au început să se schimbe după aceea.
E: Bietul de el!
Jan: A supravieţuit.
E: Tu nu ai fraţi sau surori? (Dr. Erickson se adresează Annei, un asistent social din Elveţia)
Anna: Ba da, am. N-am auzit clar ce trebuia să completez. Ce doriţi să scriu?
E: Fraţi, surori şi vârsta lor.
Sande: Bună ziua, dre. Erickson; sunt Sande. (Sande este un terapeut din New York şi tocmai a
intrat în cameră)
E: (o salută dintr-o înclinare a capului)
Carol, diploma ta şi data. (Carol este este doctorand în psihologie clinică, în
Massachusetts.)
Carol: Data obţinerii diplomei?
E: Nu, data de astăzi. Numele tău, adresa, numărul de telefon, codul poştal, diploma
deţinută, locul unde ai obţinut-o, fraţi, surori şi vârsta lor, statutul tău marital, copii, mediu urban
sau rural.
Siegfried: Eu sunt Siegfried din Heidelberg, Germania. (Siegfried este Ph.D1, psiholog
clinician)
E: Încântat să te cunosc.
1
Ph. D = Doctor în Ştiinţe

1
Siegfried: E în regulă dacă mai agăţ un microfon de haina dvs?
E: E în regulă, indiferent de numărul lor.
Siegfried: Mulţumesc.
Sande: Mai îngăduiţi încă unul?
E: Eu am o voce slabă. Am suferit două atacuri de poliomielită, limba mea este dizlocată şi
buzele, parţial paralizate. Am doar jumătate din diafragm şi nu pot vorbi prea tare. Casetofoanele
voastre vor înregistra foarte bine ceea ce spun, dar vouă vă va fi dificil să mă înţelegeţi. Dacă nu
înţelegeţi, să-mi spuneţi. Şi altă precauţie: toţi cei dintre voi care nu auziţi prea bine, veniţi mai
aproape. De regulă, oamenii care au probleme cu auzul stau departe, în spate. (Erickson râde)
Când predau psihoterapie, eu pun accentul pe o stare de cunoaştere conştientă şi pe o
stare de cunoaştere inconştientă2. De dragul convenienţei, vorbesc despre conştient şi
inconştient3.
Conştientul reprezintă starea voastră de cunoaştere imediată. În mod conştient, voi realizaţi
existenţa scaunului cu rotile, covoraşul de pe podea, pe ceilalţi, prezenţi aici, becurile, rafturile
de cărţi, florile de cactus care înfloresc noaptea, pozele de pe pereţi, pe Contele Dracula agăţat pe
peretele din spatele vostru. (“Contele Dracula “ este confecţionat din lemn şi atârnă pe unul din
pereţi) Cu alte cuvinte, vă împărţiţi atenţia între ceea ce spun eu şi tot ce vă înconjoară.
Mintea inconştientă cuprinde toate lucrurile pe care le-aţi învăţat de-alungul vieţii, dintre care
multe aţi uitat complet, dar care vă servesc atunci când acţionaţi automat. O mare parte a
comportamentului vostru se bazează pe o funcţionare automată a acestor amintiri uitate. De
exemplu, o să mă iau de tine. (Erickson zâmbneşte adresându-i-se lui Christine, un medic din
California, care are un puternic accent german) Ştii cum faci ca să mergi? Ca să te ridici în
picioare? Poţi, te rog, să-mi spui cum faci să te ridici în picioare?
Christine: Probabil schimbându-mi centrul de greutate şi, în acelaşi timp…
E: Şi cum ţi-ai schimbat centrul de greutate?
Christine: Făcând multe ajustări inconştiente, sunt sigură.
E: Deci, ce sunt ele?
Christine: Nu cred că sunt conştientă de ele.
E: Crezi că poţi merge pe picioare, vreme de 6 blocuri, pe o stradă unde nu există trafic de
nici un fel, în ritm constant. Şi poţi merge în linie dreaptă, în ritm constant?
Christine: Poate nu exact în ritm constant. Şi cred că, cu cât aş acorda mai multă atenţie
acestui lucru, cu atât mai puţin aş putea s-o fac.
E: Acum, cum ai merge pe stradă?
Christine: Dacă aş face un efort?…Mai rău decât dacă n-ş face nici un efort.
E: Ce spui?
Christine: Mult mai rău decât dacă n-aş depune efort.
E: Cum ai merge pe stradă, în mod natural, grăbindu-te?
Christine: Punând un picior în faţa celuilalt şi neacordând atenţie acestui lucru.
E: Şi cât de drept ai merge?
Christine: Nu ştiu. Destul de drept, poate.
E: Unde te-ai opri şi unde ai face pauză?
Christine: Acolo unde împrejurările mi-o permit.
E: Ei, asta-i ceea ce numesc eu un răspuns evaziv! (Erickson râde) Unde ai face pauză şi
unde te-ai opri?

2
“ consciuos awareness”, respectiv “unconscious awareness” în textul original (n.t.)
3
“conscious mind”, respectiv “unconscious mind” în textul original (n.t.)

2
Christine: Dacă semaforul s-ar face roşu, m-aş opri.
E: Unde?
Christine: La o curbă.
E: Dar nu înaintea curbei?
Christine: Poate chiar înaintea curbei.
E: Cu cât înaintea curbei?
Christine: Cu câţiva paşi, poate un pas.
E: Ei bine, să presupunem că în locul unui semafor e doar un semn de circulaţie care te
opreşte. Sau să presupunem că nu este nici un semn.
Christine: Dacă ar fi trafic, m-aş opri.
E: Am spus că nu e nici un fel de trafic.
Christine: Atunci poate aş continua.
E: Ei bine, să zicem că aceasta este intersecţia. (Erickson gesticulează) Dacă aici ar fi un
semafor şi tu ai merge pe aici, ţi-ai ridica şi ţi-ai întoarce capul pentru a vedea cât de
departe e curba. Dacă există vreun semn de circulaţie care să te oprească, încetineşti
pentru a-l citi. Şi atunci când ai ajunge la curbă, care ar fi următorul lucru pe care l-ai
face?
Christine: După ce m-am oprit?
E: După ce ai ajuns la curbă.
Christine: M-aş opri şi m-aş uita în jur.
E: Te-ai uita în jur, unde?
Christine: În direcţiile de unde aş anticipa că poate veni traficul.
E: Ţi-am spus că nu există nici un fel de trafic.
Christine: Atunci aş continua. Apoi m-aş uita la trotuar şi aş evalua mărimea pasului pe care
trebuie să-l fac ca să cobor.
E: Trebuie să te opreşti ca să vezi care este înălţimea bordurii pe care trebuie s-o cobori şi te
uiţi, în mod automat, în stânga şi în dreapta. Şi când ajungi în cealaltă parte a străzii, faci o pauză
ca să măsori înălţimea bordurii pe care trebuie s-o urci şi n-ar mai trebui să te uiţi la dreapta şi la
stânga ta. Ce te-ar face să te opreşti?
Christine: Traficul?
E: Păi, dacă ţi-ar fi foame, trecând pe lângă un restaurant, ai încetini. După ce ţi-ai privi
lănţisorul de la gât, te-ai îndrepta către un magazin de bijuterii. (Christine râde) Iar un bărbat
căruia îi place să vâneze şi să pescuiască s-ar duce direct la vitrina unui magazin cu articole de
vânătoare.
Şi unde aţi încetini cu toţii? Lângă ce clădire? … Ca şi cum aţi trece printr-o barieră invizibilă?
N-aţi trecut nici unul dintre voi pe lângă o brutărie? Întotdeauna încetineşti atunci când treci pe
lângă o brutărie – orice ai fi: bărbat, femeie, copil.
(I se adresează lui Christine) Din moment ce eşti doctor, spune-mi cum ai învăţat să te ridici în
picioare? Aceeaşi întrebare este valabilă pentru fiecare dintre voi. Cu toţii ştiţi cum aţi învăţat să
ridicaţi în picioare. Care a fost primul lucruşor pe care l-ai învăţat?
Christine: Am învăţat făcând efort şi încercând.
E: Nici măcar nu ştiai ce îseamnă “ridică-te!”Cum ai învăţat să te ridici în picioare?
Christine: Poate că din întâmplare.
E: Nu tuturor ni se întâmplă acelaşi lucru. (Râsete)
Rosa: Pentru că vroiam să ajung la ceva? (Ea e un terapeut din Italia)
E: Ei bine, la ce vroiai să ajungi?

3
Rosa: La ce vroiam să ajung?
E: Nu încerca să răspunzi la întrebarea asta.
Anna: Probabil prin voinţă. Din ambiţia de a face ceea ce fac şi alţi oameni. Aşa cum un copilaş
se întinde către oamenii mari care vin către el.
E: Da, dar cum ai făcut-o?
Anna: Din punct de vedere fiziologic, apăsând cu piciorul în pământ, îmi imaginez … şi apoi
ajutându-mă de mâini.
E: (Vorbind către grup, dar uitându-se într-un anume loc, pe podea, în faţa lui.)
Eu a trebuit să învăţ să mă ridic în picioare, de două ori – o dată când eram copil şi o dată
când aveam 18 ani. La 17 ani eram total paralizat. Aveam o surioară care mergea de-a buşilea de
colo-colo şi mă uitam să văd cum se ridică în picioare. Şi, de la surioara mea, cu 17 ani mai mică
decât mine, am învăţat cum să mă ridic în picioare.
La început, te prinzii de ceva şi te tragi în sus. Apoi, întâmplător (cu toţii treceţi prin
aceeaşi “întâmplare”), mai devreme sau mai târziu, descoperi că ai plasat ceva greutate pe picior.
Şi apoi descoperi că genunchiul ţi se îndoaie şi că te aşezi jos. (Erickson râde) Apoi te tragi în
sus şi încerci cu piciorul celălalt, iar genunchiul ţi se îndoaie din nou. Îţi ia mult timp până să
înveţi să-ţi plasezi greutatea corpului pe picioare şi să-ţi menţii genunchii drepţi. Trebuie să
înveţi să-ţi ţii picioarele foarte depărtate şi să nu ţi le încrucişezi niciodată, fiindcă, dacă ţi le
încrucişezi, nu te mai poţi ridica în picioare. Trebuie să înveţi să-ţi ţii picioarele cât de departe
poţi unul de celălalt. După aceea, îţi ţii picioarele drepte şi, din nou, corpul tău te trădează – te
îndoi din şolduri.
După o vreme, după multe eforturi, reuşeşti să-ţi ţii genunchii drepţi şi picioarele depărtate,
şoldurile drepte şi să te agăţi de marginea antemergătorului. Acum ai patru puncte de sprijin –
două în picioare şi două în mâini.
Şi-apoi, ce se întâmnplă dacă ridici mâna asta? (Erickson ridică mâna stângă) Te aşezi jos. E
mare lucru să înveţi să îţi ridici mâna asta şi încă şi mai mare să te eliberezi de amândouă,
deoarece corpul tău cade în partea aceea. (Erickson gesticulează către dreaptă şi către stânga) Şi-
apoi se duce într-acolo şi într-acolo. Şi trebuie să înveţi să-ţi menţii echilibru, indiferent de cum
îţi mişti mâna aceasta. După aceea, trebuie să înveţi cum să-ţi mişti cealaltă mână. Şi-apoi trebuie
să înveţi cum să-ţi coordonezi mâna cu mişcarea capului, a urechilor şi a corpului. Şi, în sfârşit,
vei putea sta în picioare fără să te ţii cu mâinile de ceva.
Acum, cum schimbi poziţia de la statul pe două picioare la cel pe un picior? Este un lucru
teribil de greu fiindcă prima oară când încerci s-o faci, uiţi să-ţi ţii genunchii şi şoldurile drepte şi
te aşezi jos, din nou. După o vreme, înveţi să-ţi pui toată greutatea pe un picior, dar îţi mişti
piciorul în faţă şi asta îţi modifică poziţia centrului de greutate, deci, cazi din nou. Îţi ia mult
timp ca să înveţi cum să pui un picior în faţă. Deci, în cele din urmă faci primul pas şi pare a fi
destul de bine. Apoi mai faci unul, cu acelaşi picior şi nu pare să fie la fel de bine. Îl faci şi pe al
treilea şi te aşezi din nou. Îţi ia mult timp să mergi cu piciorul drept, cu cel stâng, dreptul,
stângul, dreptul, stângul.
Toţi puteţi merge şi, cu toate astea, nu cunoaşteţi mişcările sau procesele care au loc.
(Erickson i se adresează lui Christine) Tu vorbeşti germana, nu?
Christine: Da.
E: Ai învăţat engleza mult mai uşor decât germana. Cât de uşor?
Christine: Nu am învăţat-o mai uşor. A fost mai dificil să învăţ engleza.
E: De ce?

4
Christine: Germana era naturală şi o vorbeam fără effrt pentru că îi auzeam pe oameni
vorbind-o. Engleză am invăţat …
E: A trebuit să înveţi un set cu totul nou sunete. Şi a trebuit să le coordonezi prin intermediul
auzului. Poţi să spui “Pasărea zboară sus”?
Christine: Pasărea zboară sus.
E: Acum, spune-o în gemană.
Christine: Der vogel fliegt hoch.
E: Poţi s-o spui în argou?
Christine: Nu.
E: De ce nu?
Christine: Nu l-am învăţat. Nu cred că îl voi putea înţelege vreodată. E total diferit.
E: O ştii pe-asta “E mişto să fii prusac, dar e mai tare să fii bavarez!”?
Christine: Nu cred că înţeleg.
E: E mişto să fii prusac, dar e mai tare să fii bavarez.
Christine: N-am auzit asta niciodată.
E: Eu nu pot să vorbesc germana. Poate că accentul meu e greşit. E bine să fii prusac, dar e
şi mai bine să fii bavarez. (Râsete)
Siegfried: Aţi putea vorbi mai tare, vă rog?
E: Acum, vreau să vă acuz pe toţi ca vorbiţi prea încet. De fapt, cred că adevărul este că eu
nu aud prea bine. (Erickson râde)
(Erickson vorbeşte privind către podea) Bun. În psihoterapie îl înveţi pe pacient să
folosească o grămadă de lucruri pe care deja le ştie, pe care le-a învăţaat acum mult timp şi de
care nu-şi aduce aminte că le-a învăţat. Următorul lucru pe care vreau să-l spun este că avem cu
toţii miliarde de neuroni. Miliarde şi miliarde de neuroni. Şi neuronii sunt înalt specializaţi.
Înveţi germana cu un set de neuroni, foloseşti un alt set de neuroni ca să înveţi engleza şi altul
pentru spaniolă.
Pentru a exemplifica, vă pot spune următoarele: într-un salon aveam doi pacienţi pe care-i
foloseam pentru a explica diverse lucruri unuia din studenţii emi la medicină. Ambii pacienţi
aveau o hemoragie minoră pe creier – o hemoragie minoră. Unul dintre pacienţi putea spune pe
nume tuturor lucrurilor. Putea să spună: cheie, uşă, mânerul uşii, gaura cheii. Putea spune numele
oricărui lucru, dar nu ştia nici un verb.
Celălalt pacient nu cunoştea numele lucrurilor, dar putea arăta la ce folosesc. Nu putea spune ce
este o cheie, nu-ţi putea arăta care este gaura cheii, mânerul uşii sau uşa. Şi dacă-i dădeai o cheie
şi-i ziceai “Descuie uşa” nu ştia despre ce vorbeşti. Dar, dacă-i arătai să o pună în gaura cheii, îţi
descuia uşa. Dacă-i ziceai “Învârte mânerul uşii” nu ştia despre ce vorbeşti. Dar dacă-i arătai aşa
(Erickson gesticulează arătând cum învârţi mânerul uşii), înţelegea. Dacă trăgeai de uşă ca s-o
deschizi, înţelegea asta.
Cu alte cuvinte, neuronii sunt atât de specializaţi încât, pur şi simplu, ai un neuron pentru fiecare
element de cunoaştere şi toţi neuronii sunt în legătură unii cu alţii.
Un alt lucru asupra căruia vreau să vă atrag atenţia este problematica hipnozei. Hipnoza
este atunci când încetăm să ne folosim cunoaşterea conştientă; în hipnoză începi să foloseşti
cunoaşterea inconştientă. Deoarece, inconştient, ştii la fel de multe, ba chiar mai multe lucruri
decât ştii în mod conştient. (I se adresează lui Sande, care stă în scaunul verde.) O să te rog să
schimbi locul cu … (I se adresează lui Christine) Care e numele tău mic?
Christine: Christine.
E: Kristie?

5
Christine: Christine. (Christine se mută pe scaunul verde)
E: Joe Barber te-a pus în transă?
Christine: Da.
E: De multe ori?
Christine: De câteva ori.
E: În regulă. Lasă-te pe spate în scaun şi uită-te la calul acela. (Erickson îi indică un cal din
ghips, pe un raft, de cealaltă parte a camerei. Christine îşi ajustează postura şi pune
deoparte un caiet de notiţe. Picioarele ei nu sunt încrucişate şi-şi pune mâinile pe coapse.)
Îl vezi?
Christine: Da.
E: Doar uită-te în direcţia aceea. Vreau să mă ascultaţi cu toţii şi să notaţi ceea ce spun.

Acum, Christine, doar uită-te la calul acela. (Christine ia carneţelul şi-l mută în stânga ei,
între ea şi scaun.) Nu e nevoie să te mişti. Nu e nevoie să vorbeşti. Eu o să-ţi amintesc ceva ce ai
învăţat cu mult timp în urmă. Când te-ai dus la şcoală, pentru prima oară, iar învăţătoarea ţi-a
cerut să scrii literele alfabetului, asta părea să fie o sarcină foarte dificilă. Toate literele acelea!
Toate acele forme şi contururi diferite! Şi, mai rău, erau litere mari şi litere mici. (Christine
clipeşte uşor) Şi în timp ce vorbesc cu tine respiraţia ta s-a schimbat. Ritmul inimii s-a schimbat.
Presiunea sângelui s-a schimbat. Tonusul muscular s-a schimbat. Reflexele motorii s-au
schimbat. Iar acum (Christine îşi închide ochii), aş vrea să-ţi laşi ochii să se închidă şi aş vrea să
te simţi foarte confortabil. Şi cu cât te simţi mai confortabil, cu atât intri mai adânc în transă. Aş
vrea să te laşi să intri într-o transă atât de adâncă încât să ţi se pară că nici nu mai ai corp. Vei
simţi că eşti doar o minte, fără corp. O minte plutind în spaţiu. Plutind în timp. Şi amintiri din
vremuri îndepărtate vor reveni la tine. Amintiri pe care le-ai uitat de multă vreme.
Iar vocea mea te va însoţi pretutindeni, şi vocea mea poate deveni vocea părinţilor tăi, a
profesorilor tăi. Ea poate deveni o voce germană. Ea poate deveni vocea colegilor tăi de joacă, a
colegilor tăi de şcoală, a profesorului tău.
Şi în continuare, vreau să înveţi alt lucru, foarte important. Vreau ca corpul tău să-şi
continue somnul adânc, profund, într-o transă foarte profundă; iar, după o vreme, vreau să se
trezească doar capul tău. Doar capul tău. În ce priveşte corpul, dormi. De la gât în sus vei fi
complet trează. Va fi dificil pentru tine să faci asta, dar te poţi trezi de la gât în sus. Va fi greu, va
fi dificil, dar poţi s-o faci. Şi lasă-ţi corpul să doarmă profund. Poţi face un efort mai mare; chiar
dacă nu vrei să te trezeşti, o să te trezeşti de la gât în sus. (Christine îşi deschide ochii)
Cum te simţi?
Christine: Bine. (Christine zâmbeşte. La început, pe când vorbeşte cu Erickson, corpul ei este
rigid şi atenţia ei vizuală este concentrată exclusiv asupra lui Erickson.)
E: Şi, ce amintiri ai dori să ne împărtăşeşti?
Christine: Singurul lucru pe care l-am trăit a fost ceea ce spuneaţi.
E: Da …ce poţi spune despre şcoală?
Christine: Nu cred să fi avut vreo amintire de la şcoală.
E: Nu crezi că ai avut vreo amintire a zilelor de şcoală?
Christine: Cred că aş putea povesti ceva acum, în mod conştient, dar nu am trăit nimic.
E: Eşti sigură de asta?
Christine: (privind în sus) Cred că da.
E: Simţi că eşti trează.

6
Christine: După cum aţi spus, sunt trează de la gât în sus. (zâmbind) Cred că dacă aş face un
efort probabil că mi-aş putea mişca mâinile, dar, pur şi simplu n-am chef s-o fac.
E: Unul din lucrurile importante pe care le înveţi, atunci când te naşti (Christine se uită la
camera de filmat) este că nu şti că ai un corp. Nu şti: “Aceasta este mâna mea (Erickson
gesticulează cu mâna stângă) şi acesta este piciorul meu”.
Şi când ţi-e foame, plangi (Christine priveşte către grup), iar mama ta te ridică şi te freacă pe
burtică şi te pune la loc. Gândirea ta nu este suficient de dezvoltată, dar emoţiile tale, da. Şi când
te loveşte foamea din nou (Christine priveşte către grup, în timp ce mâna ei dreaptă se ridică
încetişor) îţi spui, emoţional, “ ’masa’ asta nu mi-a ţinut prea tare de foame”. Mama te ia în
braţe, te freacă pe spate şi ţi se pare că ai mâncat bine; asta până când te loveşte iarăşi foamea şi,
din nou, reacţionezi emoţional la faptul că “mâncarea” nu ţi-a ţinut prea mult de foame.
Şi, cândva, după ce ai învăţat să ridici de jos şi sa te joci cu o zbârnâitoare sau o altă
jucărie, se întâmplă să observi mâna asta. (Mâna lui Christine se opreşte din mişcat. Este un pic
sub nivelul umărului.) Arată interesant, aşa că te întinzi către ea şi ţi-e tare greu să-ţi dai seama
de ce “jucăria” asta pleacă atunci când tu încerci s-o ridici. Într-o zi, din întâmplare, încerci să
ridici “jucăria” asta şi arăţi cât se poate de încurcat, de nedumerit, fiindcă atunci când le pipăi,
jucăriile îţi dau o anumită senzaţie, iar senzaţia pe care ţi-o dau n-o simţi …şi în partea stângă şi-
n drepta. Acum obţii stimulare dorsală şi palmară, iar pentru a învăţa, acesta este modul cel mai
simplu.
Mâna ta e ridicată. Cum vine asta?
Christine: Am observat că vroia să înceapă să leviteze dinainte de a-mi deschide ochii.
Ştiu unde este.
E: Asta este ceea ce e important, sau e important faptul că mâna ta a levitat iar tu nu şti de
ce?
Christine: (zâmbind) Aşa e. Întotdeauna raţionalizez asta, fiindcă s-a mai întâmplat şi
înainte.
E: Ce spui?
Christine: Intotdeauna raţionalizez acest lucru şi întotdeauna îl observ fiindcă s-a mai
întâmplat şi înainte. De regulă mâna asta este cea care levitează.
E: Ei bine, ce-o face să leviteze?
Christine: (dând din cap) Nu ştiu.
E: Sunt foarte multe aspecte ale comportamentului tău de care nu-ţi dai seama. Întotdeauna
foloseşti mâna dreaptă şi ea se ridică până la nivelul feţei. (Mâna lui Christine începe să se mişte
în sus, către faţa ei. În scurt timp, partea dorsală a mâinii îi atinge faţa. Palma ei este îndeptată
către către grup , iar degetul mare şi cel mic sunt întinse.) Şi ştii că nu eşti tu cea care face asta,
iar mâna va rămâne lipită de faţa ta şi nu o poţi îndepărta de faţa ta. Acum, cu cât încerci mai tare
s-o dai la o parte, cu atât se va lipi mai tare de faţa ta. Aşa că încearcă cu putere s-o dai la o parte.
Fiindcă nu poţi. (Christine zâmbeşte) Singurul mod în care poţi să-ţi cobori mâna … ( Erickson
are mâna dreaptă ridicată)
Iar tu eşti foarte responsivă. Eu am făcut o mişcare cu mâna şi tu ai început s-o copiezi.
Christine: Pardon?
E: Eu am făcut o mişcare a mâinii. Tu ai început să o copiezi. Acum, singurul mod în care
poţi să-ţi cobori mâna în poală, este să pui mâna cealaltă să se ridice şi s-o împingă în jos.
Christine: În acest moment mă aflu întotdeauna într-un conflict imens fiindcă cred că pot s-
o fac, dar încerc să fiu şi politicoasă. Şi nu sunt sigură dacă joc un rol, ca să fiu
politicoasă; sau dacă, pur şi simpu nu pot s-o fac.

7
E: Ştiu. Îţi laşi intelectul să se amestece în activitatea de învăţare.
Christine: Întotdeauna face asta.
E: Acum o să vă rog pe toţi să fiţi atenţi. Aţi văzut vreodată pe cineva să stea atât de
nemişcat, atât de tăcut? Şi nu şi-a întors întâi capul, ca să mă privească. Şi-a întors întâi
ochii ca să mă privescă. În mod obişnuit, atunci când vrei să te uiţi la cineva , îţi întorci
faţa. (I se adreseză lui Christine) Dar tu ţi-ai întors ochii. Ţi-ai separat ochii de cap şi de
gât.
Christine: Braţul meu începe să obosească.
E: Ce spui?
Christine: Braţul meu începe să obosească.
E: Mă bucur tare mult să aud asta. Atunci când vei vrea, cu adevărat, ca mâna ta dreaptă să
coboare, mâna stângă se va ridica şi o va împinge în jos. Crezi că acum eşti trează, nu?
Christine: (Încetişor) Da.
E: Chiar crezi, nu? Şi chiar nu ştii că eşti adormită. Cât timp crezi că vei putea să-ţi ţii ochii
deschişi?
Christine: Nu ştiu.
E: Se vor închide acum? (Ochii lui Christine clipesc) Şi vor rămâne închişi? Vrei să
raţionalizezi asta? (Christine deschide ochii)
Christine: Aş vrea să pot îndepărta de tot mintea mea conştientă şi prostuţă. Întotdeauna
raţionalizez totul.
E: Eşti conştientă de faptul că nu te poţi ridica în picioare?
Christine: Nu.
E: Începi să ai îndoieli asupra faptului că te poţi ridica în picioare?
Christine: Îhm.
E: Nu te comporţi ca şi cum ai avea un blocaj sacral?
Christine: Ca ce?
E: Blocaj sacral. O anestezie sacrală1…
Christine: Ah, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Oh, da.
E: Nu te comporţi în acest fel?
Christine: Aproape.
E: Nu s-a uitat la fâţâiala ei. (Erickson arată către o altă femeie) şi a celorlalţi. Cu toţii
înţelegeţi ce vreau să spun prin “priveşte fâţâiala celorlalţi”. Eşti îngrozitor de nemişcată
pentru cineva care e treaz. (Christine îşi mişcă uşor cotul drept.) Lasă-ţi braţul să devină
din ce în ce mai obosit până când vrei să … (Christine închide ochii) îţi foloseşti mâna
stângă pentru a-l împinge în jos … (Christine zâmbeşte, deschide ochii, îşi ridică mâna
stangă şi îşi împinge în jos, cu blândeţe, braţul drept.)
Îţi simţi braţele mai treze, mai active nu?
Christine: Mâinile? Da.
E: Le poţi mişca? Degetele nu sunt mâini.
Christine: E un efort atât de mare! (zâmbeşte)
E: Poţi să raţionalizezi acest efort? Doctoriţa de aici este anestezist şi e interesată de
hipnoză. Ca să produc unei femei însărcinate un bloc sacral o pun de mai multe ori într-o transă
ca aceasta şi nu menţionez nimic altceva. Ii spun “când intri în sala de naşteri, gândeşte-te la
sexul copilului, la greutatea lui, la cum va arăta şi la trăsăturile lui, dacă va avea păr sau nu.
După un timp, obstetricianul, care se ocupă, în întregime de partea inferioară a corpului tău, îti va
1
Anestezie la nivelul măduvei sacrale. (n.t.)

8
spune să te uiţi şi să vezi ce ai născut. El îl va ridica. Tu ai un blocaj sacral complet – o anestezie
totală.
Când fata mea, Betty Alice, a născut primul ei copil, doctorul era foarte îngrijorat. Era un
fost student de-al meu. Iar ea I-a zis “Nu te îngrijora, doctore, eşti obstetrician, şti ce să faci. În
sala de naşteri, tu eşti stăpân pe partea inferioară a corpului meu, eu o stăpânesc doar pe cea
superioară”. Şi a început să le povestească asistentelor medicale şi personalului din sala de
naşteri despre cum e să predai la şcoală, în Australia. După un timp, doctorul a spus “Betty
Alice, nu vrei să ştii ce este?” Ea a zis “Ah, e băiat. Dă-mi-l. sunt ca orice mamă, trebuie să-i
număr degetele de la mâini şi de la picioare”. Ea trebuia să ştie ce se întâmplă, doar că povestea
despre cum e să predai la şcoală, în Australia.
Am observat că vă schimbaţi constant postura, cu toţii. (Christine zâmbeşte)
(Erickson priveşte către podea) Am avut odată o pacientă care a venit la mine pentru
terapie. Venea de câteva luni. Într-o zi a zis “”Dre. Erickson, o să intru în transă”. Iar când era în
transă a zis “Mă simt atât de confortabil, voi sta aici toată ziua”. Eu am zis “Din păcate, mai vin
şi alţi pacienţi”. Ea a zis “Nu-mi pasă de ceilalţi pacienţi”. Eu i-am spus că-mi câştig traiul astfel.
Ea a zis “Nu-i nimic. Vă voi plăti pentru fiecare oră. O să rămân aici toată ziua”. (Erickson se
uită la Christine) Cum să scap de ea? I-am spus să se simtă bine şi “Sper că nu trebuie să mergeţi
la toaletă”.
(I se adresează lui Christine) Umerii tăi se trezesc.
Christine: Vreţi ca şi restul corpului meu să se trezească?
E: Cred că o să te ajute să nu te faci de râs! (Erickson râde şi Christine zâmbeşte)
Christine: Nu ştiam ce trebuia să fac.
E: Ei bine, sper că nu trebuie să te duci la toaletă, aşa dintr-o dată … (Christine râde şi îşi
mişcă mâna) Acum te-ai familiarizat mai mult cu tine. (Christine îşi corectează ţinuta corpului şi
a mâinilor )
Christine: Da.
E: Nu eşti obligată să te duci la toaletă. (Râsete)
(se adresează grupului) Care dintre voi n-aţi fost niciodată în transă?
(I se adresează lui Carol) Tu nu ai fost. (I se adresează lui Siegfried) Şi nici tu. Ei bine doctore, e
mai plăcut să te uiţi la o fată drăguţă decât la un bărbat. Nu e şi părerea ta?
Siegfried: Aţi vrea să repetaţi? N-am înţeles.
E: Emai plăcut să te uiţi la o fată drăguţă.
Siegfried: Acum am înţeles. (Râsete)
E: (I se adresează lui Carol) Aşadar, ai vrea să schimbi locul cu … (Chrintine şi Carol
schimbă locurile între ele)
Aţi observat cu toţii, nu am rugat-o pe Christine să facă nimic.
Rosa: aţi întrebat cumva dacă am mai fost vreodată în transă şi ea a spus că n-a fost niciodată?
Ah, eu nu am mai fost niciodată în transă. Am crezut că aţi întrebat altceva, de-asta nu am …
E: (I se adresează lui Christine) Numele tău este Kristie, nu?
Christine: Nu. Christine.
E: Christine. Te-am rugat eu să te aşezi acolo?
Christine: Am crezut că mi-aţi cerut mie să schimb locul cu ea.
E: Nu. I-am cerut ei. (arătând către Carol)
Christine: Ce-aţi dori să fac eu?

9
E: Păi, ai făcut deja. Nu ţi-am cerut să te trezeşti. (râsete) Am lăsat mintea ta conştientă să
preia controlul. Eu doar am întrebat-o pe ea dacă ar vrea să se aşeze aici. Restul l-ai făcut
tu.
(I se adresează lui Carol) N-ai fost niciodată în transă? (Carol îşi reazămă mâinile pe
braţele scaunului)
Carol: Nu sunt chiar sigură. (carol dă din cap că nu) Poate o dată, poate că nu. (carol îşi
aranjează mâinile încetişor.)
E: Numele tău?
Carol: Carol.
E: Carol. (Erickson ridică mâna stângă a lui Carol, de încheietură şi o lasă suspendată
cataleptic. Carol se uită la mâna ei şi apoi se uită la Erickson. (încheietura mâinii este
îndoită, iar degetele sale sunt răsfirate) Obişnuieşti să laşi un străin să-ţi ridice mâna şi să
ţi-o lase în aer?(Carol se uită în altă parte, apoi se uită din nou la Erickson)
Carol: Nu mi s-a mai întâmplat până acum. (Carol râde) dar voi aştepta să văd ce se întâmplă.
E: Crezi că eşti în transă?
Carol: Nu
E: Chiar nu crezi?
Carol: Nu
E: Eşti sigură?
Carol: Nu prea, după ce-am văzut asta. (Carol râde)
E: Nu eşti sigură. Crezi că ochii tăi se vor închide în curând? (In acest mment Carol îl
priveşte pe Erickson. Erickson continuă să se uite direct la ea.)
Carol: Nu ştiu.
E: Nu ştii.
Carol: Se pare că da.
E: Chiar eşti sigură că ochii tăi nu se vor închide şi vor rămâne închişi?
Carol: Nu sunt sigură. Îmi vine să clipesc. (zâmbind)
E: Crezi că, în curând vor clipi pentru ultima oară şi vor rămâne închişi?
Carol: Sunt din ce în ce mai multe şanse. (grupul râde. Carol zâmbeşte)
E: Nu eşti sigură deloc, nu-i aşa, Carol?
Carol: Nu.
E: Dar începi să fii sigură că ochii tăi se vor închide. (Ochii lui Carol clipesc) În curând …şi
vor rămâne închişi. (Ochii lui Carol se închid)
În psihoterapie ar trebui să ştiţi că pacientul vostru ştie despre cunoştinţele lui mult mai
multe decât aţi putea ştii voi vreodată. Nu ştii când adormi. Nu ştii când te eliberezi de
cunoaşterea ta, de cunoaşterea ta conştientă. Aşa că atunci când un pacient vine la mine, am tot
felul de bănuieli. Bănuielile mele merg în direcţia cea bună. Cele ale pacientului, merg în direcţia
greşită. (Erickson i se adresează lui Carol, în timp ce îi aşează încet mâna înapoi în poală) Din ce
în ce mai confortabil. Şi-aşa, adormi atât de adânc încât ţi se va părea că nu ai corp deloc. Ţi se
va părea că eşti doar o minte, un intelect, plutind în spaţiu, în timp.
Poate că eşti o fetiţă care se joacă acasă sau poate că eşti o elevă la şcoală. Aş vrea ca
amintiri pe care le-ai uitat cu mult timp în urmă, să apară la suprafaţă. Vreau să simţi ceea ce
simte această fetiţă, toată gama de sentimente. Toate sentimentele. Şi, oricare ar fi aceste
sentimente, mai târziu, poate vei alege să ne povesteşti câteva dintre ele.

10
 Poate că joci un joc în curtea şcolii. Poate că îţi iei prânzul, poate că eşti interesată de
rochia învăţătoarei tale sau de ceea ce vezi pe tablă, sau de pozele din carte … lucruri pe care le-
ai uitat cu mult timp în urmă.
Iar anul nu este 1979 – acesta e foarte îndepărtat. Nu este nici chiar1977. Nu este nici
chiar 1970. Şi nu ştiu dacă anul este 1959 sau 1960. Nu ştiu dacă priveşti un pom de Crăciun sau
o biserică, sau dacă te joci cu un câine sau cu o pisică.
După un timp te vei trezi şi ne vei spune despre fetiţa pe nume Carol. Şi vei fi acea fetiţă,
Carol, în anul 1959 sau 1960. Poate că te întrebi ce vei fi când te vei face mare. Aş vrea să
experimentezi următorul lucru: să-ţi laşi corpul să doarmă adânc în timp ce tu te vei trezi doar de
la gât în sus. (Erickson aşteaptă preţ de un moment. Apoi, Carol îşi întoarce capul şi se uită la el.)
E: Salut. (Erickson o priveşte direct pe Carol. În cea mai mare parte a inducţiei, Erickson
privea către podea, în faţa lui Carol) Ce ai vrea să-mi spui?
Carol: Arătaţi ca un om cumsecade. (vocea lui Carol sună ca şi cum ar fi vocea unei
persoane mai tinere)
E: Da?
Carol: Îhm.
E: Mulţumesc. Unde suntem?
Carol: cred că într-un parc. (Pe măsură ce Carol vorbeşte atenţia ei se focalizează pe Erickson)
E: Într-un părculeţ. Ce o să fii când o să te faci mare?
Carol: Nu ştiu, mai e mult până atunci.
E: Mai e foarte mult până atunci. Ce vrei să faci acum?
Carol: Jocuri.
E: Ce fel de jocuri?
Carol: Minge.
E: Minge?
Carol: Şotron.
E: Şotron. Unde locuieşti? În apropierea acestui parc?
Carol: Nu.
E: Unde?
Carol: Locuiesc foarte departe. Aici sunt doar î vizită.
E: Unde anume locuieşti?
Carol: În Reading.
E: Unde este Reading?
Carol: Pennsylvania.
E: Pennsylvnia. (cu o voce săltăreaţă)Câţi ani ai?
Carol: Cinci.
E: Ai cinci ani.
Carol: Poate că trei, cred. Sau patru.
E: Trei sau patru. Şi ce-ţi place cel mai mult aici în parc?
Carol: Păi, îmi place să vin aici cu bunicul meu şi să mă uit la prietenii lui.
E: Ţi-ai dori ca ei să fie aici, acum?
Carol: Nu.
E: Sunt mulţi copaci?
Carol: Copaci şi bănci şi un magazin.
E: Vreun om prinprejur?
Carol: Atunci?

11
E: Acum.
Carol: Acum, da. Îhm.
E: Cine sunt aceşti oameni?
Carol: Profesionişti.
E: Ai doar trei, sau patru, sau cinci ani. De unde ai învăţat aşa un cuvânt mare
“profesionişti”? (Carol zâmbeşte)
Carol: Ei bine ştiu care e diferenţa între acum şi atunci.
E: Cum te simţi acum, că nu te poţi ridica în picioare?
Carol: Nu mi-am dat seama că nu mă pot ridica în picioare.
E: Acum ţi-ai dat seama.
Carol: Foarte cuidat.
E: Este.
Ţi-ar plăcea să-ţi spun un secret?
Carol: La nebunie!
E: Toţi oamenii de aici au uitat să audă sunetele traficului. (Erickson zâmbeşte) Iar eu nu le-
am zis deloc să fie surzi. Şi, dintr-o dată, încep să audă zgomotul traficului. Câţi dintre voi sunt
în transă? (Unii oameni îşi ţin ochii închişi) Dacă unii dintre voi privesc în jur, vor observa
multă imobilitate.
(Se adresează lui Carol) Închide-ţi ochii. (Carol închide ochii) Doar închide-i. Şi bucură-
te să dormi adânc … într-o transă foarte confortabilă, şi (Erickson se adresează celorlalţi) tu la
fel, şi tu. Închideţi-vă ochii acum. Acum … şi intraţi într-o transă adâncă pentru că aveţi miliarde
de neuroni care vor funcţiona şi veţi învăţa tot ceea ce este de învăţat.
Când predam psihiatrie rezidenţilor din clinică, le dădeam fiecăruia câte o carte, căreia
să-i facă rezumatul, acasă. Le spuneam “Intr-o bună zi, de astăzi în trei sau patru luni, voi
convoca o întâlnire cu voi toţi. Ar fi bine ca fiecare dintre voi să fi citit cartea până atunci şi să
fiţi gata să-mi daţi un rezumat al întregii cărţi! ” Şi ştiau că nu glumesc. Unii dintre rezidenţii
mei erau subiecţi hipnotici foarte buni. Cam patru luni mai târziu îi convocam în sala de
conferinţe şi el spuneam “Vă aminitiţi … v-am dat fiecăruia câte o carte să-i faceţi rezumatul.
A venit vremea să mi-l prezentaţi.”. Cei care nu erau subiecţi hipnotici, erau foarte fericiţi fiindcă
ştiau că au citit cartea pe care le-o dădusem. Şi îmi predau, unul câte unul, rezumatul lor.
Rezidenţii care erau subiecţi hipnotici foarte buni arătau nefericiţi şi neputincioşi. Când îi
chemam, unul câte unul, îmi spuneau “Îmi pare rău, dre. Erickson, am uitat să citesc cartea”. Eu
le spuneam “Nu accept scuze. Vi s-a dat o carte şi vi s-a spus ca în trei sau patru luni să aveţi
rezumatul terminat. Iar acum îmi spuneţi că nu aţi citit-o. Ştiţi titlul şi autorul?” Îmi spuneau
titlul şi autorul şi se scuzau din nou. Eu le spuneam “Scoateţi nişte foi de hârtie şi stilourile şi
scrieţi fiecare, ce credeţi voi că a scris autorul în capitolul al treilea; ce credeţi voi că a scris
autorul în capitolul al şaptelea şi în al nouălea”. Se uitau la mine nebuneşte şi ziceau “Dar cum o
să facem asta?” “Ei bine, ştiţi deja numele şi titlul cărţii. Şi cu asta, basta. staţi jos şi srcieţi
despre cele trei capitole pe care vi le-am dat”. Se aşezau şi începeau să scrie “Cred că, în
capitolul trei, autorul vorbeşte despre a,b,c,d,e,f,g şi înşirau toate lucrurile”. “În capitolul şapte,
autorul vorbeşte despre …” şi le înşirau pe toate. “Şi în capitolul nouă, autorul vorbeşte despre
…” şi înşirau lururile. Apoi am scos cărţile, i-am pus să citească capitolul trei şi să se uite în
lucrarea lor. Ei mă întrebau “Dar cum de am ştiut?” Citiseră cărţile în transă şi nu-şi mai
mainteau asta. Dar făcuseră un rezumat cu mult mai bun decât ceilalţi. Nu-şi amintau să fi citit
cartea. Şi după ce li s-a întâmplat asta de vreo două ori, nu le mai era frică să intre în sala de

12
conferinţă şi să prezinte rezumatul cărţii. Ştiau că, cu siguranţă au citit-o. (Erickson râde şi se
uită la Carol)
Şi, pe scurt, Carol, aş dori să te trezeşti cu totul. Incetişor, confortabil.
Ce zici despre Contele Dracula care atârnă acolo? (Erickson arată către perete) Locuieşte
acolo în timpul zilei. Dar noaptea, învie şi se hrăneşte cu sânge. (Carol zâmbeşte) L-aţi văzut toţi
pe Contele Dracula. Vedeţi voi, aşa n-are nevoie de sicriu şi nimeni nu bănuieşte cine e. (carol îşi
mişcă braţele.)
(se adresează lui Carol) Ţi-ar plăcea să-ţi ghicesc în palmă?
Carol: Da.
E: (Erickson se uită în palma întinsă a lui Carol) vezi linia asta – vezi literele “ R, e, a, d, i,
n, g”? Este numele unui parc?
Carol: Numele a ce?
E: Numele unui parc.
Carol: Parc.
E: În Pennsylvania. Îl vezi aici pe bunicul tău? Chiar îţi place să mergi în părculeţul din
Reading, Pennsylvania?
Cum mă descurc cu cititul în palmă?
Carol: Cum?
E: Cum mă descurc cu cititul în palmă?
Carol: Destul de bine. (Carol râde şi îşi lasă mâna să cadă)
E: Ei, de ce v-am spus despre Contele Dracula? De ce am vorbit despre Contele Dracula?
Contelui Dracula este atras de perioada copilăriei.
Siegfried: De ce?
E: Atracţie – interes pentru copilărie.
Anna: Interes pentru ce?
Siegfried: O infuenţă asupra copiilor?
E: Nu, un interes.
Siegfried: Un interes.
E: (se adresează grupului) Aşadar, spun un lucru la care se gândesc copii. Iar cititul îN
palmă e tot ceva util. Iar faptul că Contele Dracula este foarte, foarte departe de parcul din
Reading, a permis amnezia; i-a îndepărtat atenţia de la acest scaun şi i-a îndreptat-o către parcul
din Reading, către copilăria ei, către trecutul ei. Iar eu nu i-am spus să aibă amnezie.
(se adresează lui Carol) Despre ce vorbesc?
Carol: Nu am putut foarte bine să vă urmăresc. (râsete)
E: Deci, nu a putut foarte bine să mă urmărească. (Râsete) Iar pe voi toţi părinţii şi profesorii
v-au învăţat “Uită-te la mine când îţi vorbesc şi uită-te la mine atunci când îmi vorbeşti!” Ea a
venit aici şi m-a ascultat, iar eu am actualizat un pattern comportamental, care era foarte vechi.
(se adresează lui Christine) Nu m-a putut urmări nici atunci când vorbeam despre ea.
(se adresează lui Carol) Când ai plecat din acel loc în Pennsylvania, unde era şi parcul
Reading?
Carol: După liceu.
E: Ei bine, cum am ştiut că tu şi cu bunicul tău mergeaţi în parcul din Reading?
Carol: (şoptind) V-am spus eu.
E: (vorbind în acelaşi timp cu ea) Făcea asta, nu-I aşa? Iar ţie îţi plăcea să te uiţi la prietenii
lui. Mai ai vreun secret de care nu vrei să ştiu? (râsete)

13
 În terapie, pacientul este de fapt, cel care face terapia, tu doar furnizezi o ambianţă
favorabilă. Îi laşi să scoată la suprafaţă lucrurile pe care le-au reprimat şi lucrurile de care, dintr-
un motiv sau altul, au uitat.
Nu e ciudat cum sunetele de trafic nu se mai aud, din nou? (Erickson zâmbeşte) Acum le
auziţi din nou.
Bine. Noi ne “mişcăm” în trei feluri diferite. Emoţional, intelectual şi ne mişcăm şi
motric, dintr-o parte într-alta. Unii se mişcă mai mult decât alţii.
Să vedem disponibilitatea de a te muta dintr-un loc în altul … Un urs polar poate trăi în
Arctica, dar nu în Antarctica. Pinguinii pot trăi în Antarctica, dar nu în Arctica. Animalele nu pot
trăi oriunde. Ele trăiesc deasupra nivelului mării, sub nivelul mării, în deşert, în pădurea
tropicală. Noi putem trăi oriunde. Acest lucru caracterizează animalul uman.
Avem, pe de o parte viaţa noastră afectivă, sau emoţională şi, pe de alta, viaţa noastră
cognitivă, sau intelectuală. Şi, chiar de la început suntem învăţaţi să punem accentul pe
inteligenţa noastră, ca şi cum acesta ar fi lucrul cel mai important. Dar, lucru cel mai important
este persoana, la toate aceste niveluri.
Într-un an, predam hipnoza, la Colegiul Phoenix, pentru dentişti, doctori şi psihologi.
Predam seara, de la 19:00 la 20:30, iar oamenii veneau din Yuma, Flagstaff, Mesa şi Phoenix, ca
să mă asculte. După prelegere plecau acasă.
În primul semestru, asista la prelegere un psiholog din Flagstaff, pe nume Mary. În prima
oră, îndată ce am început prelegerea, a intrat într-o transă adâncă. Am trezit-o şi mi-a spus că nu
a studiat niciodată hipnoza, că nu a fost niciodată pe post de subiect hipnotic şi era surprinsă de
faptul că a intrat în transă. Avea cam 35 de ani. Era doctorand în psihologie. Am trezit-o şi i-am
spus să rămână trează. Am început prelegerea. A intrat imeadiat în transă. o transă profundă. Am
trezit-o iarăşi şi i-am spus să rămână trează. Inediat ce am reluat cursul, a intrat într-o transă
adâncă. Aşa că am renunţat s-o mai tot trezesc.
A fost într-o transă profundă, tot timpul, pe parcursul întregului curs. Pe la mijlocul semestrului
m-am gândit s-o folosesc pentru a face o demostraţie, aşa că i-am spus să iasă din transa în care
era şi să aducă cu ea nişte amintiri din copilărie. Iar Mary s-a trezit şi a spus că singurele lucruri
din copilărie pe care şi le-a putut aminti au fost mâneci cu fluturaşi şi un pâlc de bambuşi. Am
întrebat-o despre semnificaţia lor, dar nu ştia. Am încercat iar şi iar, dar acestea erau singurele
amintiri pe care le avea - mâneci cu fluturaşi şi un pâlc de bambuşi.
În semestrul următor a repetat cursul şi, din nou a intrat în transă profundă, transă în care
a rămas de-alungul tuturor orelor de curs. Apoi a repetat cursul pentru a treia oară. Şi m-am
gândit “Ei bine, din moment ce nu pot scoate nimic de la ea, voi crea o situaţie în care Mary să
ne înveţe o mulţime de lucruri”.
I-am spus lui Mary “Vreau să intri într-o transă profundă, foarte profundă”. Mai întâi le-
am explicat faptul că un om trăieşte intelelectual, emoţional şi motric. I-am spus “Intră într-o
transă adâncă, foarte profundă şi găseşte o emooţie. O emoţie al cărei înţeles n-ai îndrăznit să-l
cunoşti”. I-am spus că va fi o emoţie foarte puternică şi că ea o va scoate la suprafaţă. “Fără nici
o înţelegere intelectulă, fără cunoaştere, adu doar emoţia şi nimic altceva”.
Mary s-a trezit, stătea foarte rigid, ţinându-se cu putere de braţele scaunului. Transpira.
Trnspiraţia i se prelingea pe faţă şi îi picura pe nas şi pe bărbie. Şi era palidă. Am întrebat-o
“Care-i necazul, Mary?” Iar Mary a zis “Sunt îngrozitor de speriată!” dar nu şi-a mişcat decât
globii oculari. Nu şi-a mişcat nici o altă parte a corpului, cu excepţia, desigur a organul lui de
vorbire. “Sunt groaznic, groaznic de speriată!” Şi era palidă. Am întrebat-o dacă ar putea să mă

14
ia de mână şi a zis “Da”. Am întrebat-o dacă ar vrea să mă ia de mână şi a zis “Nu”. Am întrebat-
o de ce. Mi-a zis “Sunt groaznic de speriată!”
I-am invitat pe studenţii din clasă să-i vorbească. Unii dintre ei s-au simţit rău văzând-o
pe Mary atât de speriată. Şi Mary chiar era speriată! Studenţii puteau vedea sudoarea curgându-i
pe faţă, paloarea şi mişcările limitate pe care le făcea cu globii oculari. Vorbea din colţul gurii.
Se ţinea atât de rigid de braţele scaunului! Respira foarte încet si cu multă atenţie.
Iar când toţi studenţii au fost mulţumiţi de faptul că Mary a ieşit din transă cu o emoţie
foarte puternică, i-am spus lui Mary “Intră înapoi în transă, foarte adânc şi adu la suprafaţă latura
mentală”. Mary s-a trezit, a făcut o grimasă şi mi-a zis “Mă bucur atât de mult că asta s-a
întâmplat acum 30 de ani!” Şi desigur, cu toţii vroiam să ştim ce s-a întâmplat acum 30 de ani.
Ea a zis “Locuiam la munte şi de o parte a muntelui era o crevasă, o ravenă adancă, iar
mama mă prevenea mereu ‘Nu te apropia de crevasă!’ Într-o dimineaţa am ieşit la joacă şi am
uitat de avertismentele maică-mii şi tot hoinărind, m-am trezit lângă crevasa cea adâncă. De-
asupra ei era o ţeavă cu diametrul de 36 de centimetri. Am uitat de avertismentele mamei şi m-
am gândit ce idee minunată ar fi dacă aş traversa crevasa târându-mă în genunchi pe ţeavă, fără
s-o pierd din ochi.
Când am crezut că am ajuns în partea cealaltă, mi-am desprins ochii de la ţeavă şi m-am
uitat să văd cât de departe eram de margine. Când am deschis ochii am putut vedea doar cât de
adâncă era crevasa. Era îngrozitor de adâncă. Iar eu eram doar la jumătatea ei şi îngheţasem de
frică. Am râmas aşa înţepenită vreo jumătate de oră întrebându-mă cum să ies din necaz. Şi, în
cele din urmă, mi-am dat seama. Cu grijă, uitându-mă mereu la ţeavă, m-am târât înapoi până ce
picioarele mele au atins pământul. Atunci m-am întors, am rupt-o la fugă şi m-am ascuns într-un
pâlc de bambuşi; am rămas acolo pentru mult timp”.
I-am zis “cum se termină povestirea, Mary? Mi-a răspuns “Asta e tot. nu mai e nimic”.
Eu am zis “Mai e ceva”. Mary a zis “Nu-mi pot mainti”. Eu am zis “Sata viitoare, adu şi partea
care lipseşte”.
La următorul curs Mary era toată roşie şi furioasă. Mi-a zis “Mă jenez să vă spun asta.
Data trecută, când m-am întors în Flagstaff era trecut de unu noaptea. M-am dus la părinţii mei,
am trezit-o pe mama şi i-am spus cum m-am urcat pe ţeava de fier, în ciuda avertismentelor ei şi
i-am cerut să-mi da o palmă. Mama a zis ‘N-o să te plesnesc pentru ceva ce-ai făcut acum 30 de
ani!”
Şi Mary a zis “Iar când am încercat să dorm m-a durut fundul toată noaptea şi încă mă
mai doare. Vroiam atât de mult ca mama să mă plesnească! Mă doare fundul”.
Iar eu I-am zis “Altceva, Mary?” Mary a zis “Nu, doar mă doare fundul”. Eu am zis
“Data viitoare, adu şi partea care lipseşte”. Ea a zis “Asta e tot, nimic mai mult”. I-am zis “În
regulă”.
Mary a venit la următorul curs şi a zis “Nu mă mai doare fundul şi asta-I tot ce vă pot
spune”. I-am zis “Nu, Mary, poţi să ne spui continuarea povestirii”. Mary a zis “Nu-mi maintesc
altceva”.
Eu am zis “Eu îţi voi pune o întrebare iar apoi, tu ne vei spune restul povestirii”. Mary a
zis “Ce aţi putea să mă întrebaţi?” Eu am zis “E foarte simplu. Ce explicaţie I-ai dat mamei tale
pentru faptul că ai întârziat la masă?” Mary a zis”Ah, asta! Am intârziat la masa de prânz şi i-am
spus mamei că m-a prins o bandă de tâlhari şi că m-a închis într-o peşteră mare, care avea o uşă
groasă de lemn. Şi că mi-a luat ore întregi ca să dobor uşa cu mâinile mele. Şi cum ştiam că nu
era nici un pic de sânge pe mâinile mele, mi le-am ascuns sub masă, sperând că mama va crede

15
baliverna. Vroiam cu disperare s-o creadă. Însă ea părea doar uşor amuzată de ideea că o bandă
de tâlhari m-au închis intr-o peşteră”.
Eu am zis “Altceva?” Mary a zis “Nu, asta-I tot.” Eu am zis “Zis “Bine, data viitoare adu
şi partea care lipseşte”. Mary a zis “Nu mai e nimic.” Eu am zis “Ah, ba da, mai e”.
Mary a venit la următorul curs şi a zis “M-am gândit şi m-am tot gândit, şi nu mai e nimic
de spus”. Eu am zis “Ei bine, va trebui să-ţi mai pun o întrebare”. Am zis “Spune-mi Mary,
atunci când te-ai întors acasă, ai intrat pe uşa din faţă, sau pe cea din spate?” Mary a roşit şi a
spus “M-am furişat pe uşa din dos şi mă simţeam foarte vinovată”. Apoi şi-a îndreptat spatele şi
a zis “EI, dar mai ştiu ceva! La puţin timp după întâmplarea cu crevasa, mama a făcut un infarct
şi a fost dusă la spital. În jurul patului de spital era pus un paravan de bambus. Stăteam lângă
patul ei uitându-mă la ea şi ştiam că mama făcuse un infarct pentru că eu incercasem să traversez
crevasa. Eram vinovată fiindcă o omorâsem pe mama. M-am simţit îngrozitor, îngrozitor de
vinovată. Mă întreb dacă nu din cauza asta îmi dau doctoratul în psihologie – ca un fel de căutare
disperată a acestor amintiri, adânc reprimate”.
I-am zis “Mai e ceva, Mary?” şi Mary a zis “Nu”.
La următorul curs a zis “Dre. Erickson, ar mai fi ceva. Când m-am întors în Flagstaff mă
simţeam atât de vinovată de infarctul mamei, încât a trebuit s-o trezesc şi să-i spun despre acest
sentiment de vinovăţie, de care uitasem cu totul – despre crevasă şi despre ţeava de fier şi despre
când s-a întors înapoi de la spital. Era ora unu dimineaţa, iar eu am traversat oraşul, am trezit-o
pe mama şi i-am spus totul. Mama a zis “Îţi mainteşti, Mry, când erai mică îţi făceam mereu
instantanee. Haide să mergem în pod şi să scoatem cutia aia mare în care ţin pozele, mereu cu
gândul că o să le pun în ordine în album “.
S-au dus în pod şi iată o poză cu micuţa Mary, purtând mâneci cu fluturaşi şi stând în
picioare lângă acel pâlc de bambuşi. (Erickson îi arată poza lui Carol, care o dă mai departe
persoanei din stânga ei)
Atunci când pacienţii au amintiri adânc reprimate, asta nu înseamnă că nu le au. Iar,
câteodată cel mai bun mod de a dezgoropa aele amintiri reprimate, acele amintiri groaznice,
este să scoţi la suprafaţă emoţia, sau partea intelectulă, sau pe cea motrică. Asta fiindcă doar
emoţiile nu te lămuresc. Iar partea intelectuală, singură, e ca şi cum ai citi o carte de poveşti.
Aşadar, Mary mi-a dat mie acea poză. Şi mi-a zis “M-am înscris la psihologie într-un
efort de a redescoperi acea amintire. Sunt o femeie căsătorită. Am un soţ fericit, un cămin fericit,
copii fericiţi. Nu vreau nici un doctorat.” Timp de 30 de ani, până la vârsta de aproape 37 de ani,
a fost stăpânită de această emoţie puternic reprimată.
Iar când faceţi psihoterapie, nu încercaţi să scoateţi totul la suprafaţă deodată. Când e
vorba despre o reprimare profundă, scoateţi întâi lucrul care dă siguranţă.

Acum, soţia unui dentist m-a rugat s-o pun în transă pentru a regresa la vârsta primei
copilării. Am rugat-o “Sugeraţi-mi ce an şi ce eveniment”. Ea a zis “Să zicem petrecerea de când
am împlinit trei ani”.
Am făcut-o să regreseze în timp până ce mi-a spus că are trei ani. Era la petrecere şi am
întrebat-o cum era petrecerea şi ce făcea ea. Mi-a povestit despre tort şi despre micuţii ei prieteni
şi mi-a spus că purta o rochie cu broderie aplicată şi îşi călărea căluţul, în curtea din spatele
casei.
Când s-a trezit din transă şi a ascultat caseta pe care o înregistrasem, a râs şi a zis “Asta
nu e o amintire adevărată. Nici un copil de trei ani nu ştie cuvintele ‘broderie aplicată’, iar eu cu

16
siguranţă nu-le ştiam. Cât despre călăritul calului în curtea din spate – curtea noastră era atât de
mică încât nu puteai aduce un cal în ea. Asta e imaginaţie pură”.
Cam o lună mai târziu, îşi vizita mama şi aceasta i-a spus “Bineînţeles că ştiai cuvintele
‘broderie aplicată’, când aveai trei ani. Eu îţi făceam toate rochiile şi pe fiecare din ele aplicam
câte o broderie. Hai să mergem în pod. La fiecare aniversare ţi-am făcut poze, ai o grămadă de
poze”.
În cele din urmă au gâsit poza de când a împlinit trei ani şi în care purta o rochiţă cu
broderie aplicată şi îşi călărea căluţul în curtea din spate. Soţia dentistului a făcut copii după
acele instantanee şi mi le-a dat mie. (Erickson le arată grupului) Aici e rochiţa ei cu broderie
aplicată şi aici e căluţul ei.
Ca adulţi, amândoi am auzit cuvântul ‘căluţ’ şi am crezut că vroia să zică, de fapt ‘cal’. Dar era
vorba despre o tricicletă care arăta ca un cal. (Erickson râde), iar ea îşi călărea căluţul în curtea
din spate. (Erickson râde) Şi, în ciuda convingerilor ei de adult, un copil de trei ani cunoaşte
cuvintele ‘broderie aplicată’. Aceasta este dovada acestui lucru.
Atunci când unul din pacienţi vă vorbeşte în limbajul lui, nu încercaţi să traduceţi asta în
limbajul vostru. Mintea ei de trei ani şi-a adus mainte de un ‘căluţ’, iar noi adulţii, am tradus asta
prin ‘cal’. Aşadar, vă avertizez pe toţi, niciodată când ascultaţi un pacient să nu credeţi că-l
înţelegeţi! Asta fiindcă îl ascultaţi cu urechile voastre şi gândiţi cu propriul vostru vocabular.
Vocabularul pacientului este ceva total diferit. Pentru un copil de trei ani un ‘căluţ’ este un
‘căluţ’. Iar pentru un om de 60 de ani un ‘căluţ’ este un ‘cal’.
Cât e ceasul, vă rog?
Stu: 14:05. (Stu este un psihanalist din Arizona)
E: Acum, o să vă povestesc un caz. Cred că o să vă povestesc două. Primul avă demonstra
cât de lipsit de importanţă este terapeutul.
Într-o miercuri după-maiază, un tânăr din Wisconsin a intrat în cabinetul meu. A zis “Am
un cabinet de avocatura în Wisconsin. Mie şi soţiei mele nu ne place vremea din Wisconsin. Eu
şi soţia mea dorim să ne mutăm în Arizona şi să ne întemeiem o familie aici, aşa că am dat
examenul de intrare în baroul din Arizona. L-am dat de cinci ori şi l-am picat de tot atâtea ori.
Cabinetul meu din Wisconsin merge forte bine, dar, am picat de cinci ori examenul de intrare în
baroul din Arizona. Iar mâine trebuie să merg în Tucson ca să-mi dau examenul din nou”.
Aşadar, venise miercuri după-maiază pentru ca, a doua zi dimineaţa, să plece în Tucson, unde
picase de cinci ori examenul de intrare în barou. “Totuşi, spui că tu şi soţia ta vreţi să vă mutaţi
în Arizona şi să vă întemeiaţi o fmailie”. El a zis “Aşa e”. Eu am zis “Ei bine, eu nu ştiu nimic
despre legile din Arizona; eu sunt psihiiatru şi nu ştiu nimic despre legislaţie. Dar ştiu cum se
dau examenele de intrare în barou. Ştiu că avocaţii care caută să obţină drept de practică, se
adună într-o anumită clădire din Tucson. Este un examen scris. Întrebările de examne sunt
multiplicate şi o să găseşti o mulţime de foi şi de caiete albastre. Fiecare aplicant ia foile cu
întrebări şi caietele albastre, îşi găseşte un scaun confortabil, se aşează şi scrie toată ziua, de la
9:00 dimineaţa până la cinci seara. Şi vineri, la fel, începe la 9:00 şi termină la 17:00. Sâmbătă,
primeşte un nou set de întrebări şi răspunde la ele până la ora 17:00. Cu asta, examenu s-a
teerminat. În fiecare zi câte un examen scris şi câte un set diferit de întrebări”.
L-am pus într-o transă profundă şi i-am spus “Mâine dimineaţă trebuie să mergi în
Tucson; spui că tu şi soţia ta vreţi să vă mutaţi în Arizona, că vă place aici şi că nu vă place
Wisconsin. De aceea, mâine vei merge cu maşina în Tucson; până acolo ai mai mnult de 240 de
kilometri. Vei pleca dimineaţa devreme şi, pe când conduci, vei privi peisajul de pe partea stângă

17
şi dreaptă a autostrăzii. Şi îţi va plăcea peisajul din Arizona. (cu noile drumuri poţi conduce
astăzi cu până la 245 kilometri pe oră.) Îţi va plăcea peisajul, în lumina dimineţii.
Când vei ajunge în Tucson, vei găsi o parcare, îţi vei parca maşina, absent, şi, uitându-te în jur
vei vedea o clădire. Te vei întreba ce este clădirea aceea, totuşi, vei intra în ea. Vei vedea mulţi
oameni, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Nu te vor interesa. Vei vedea o mulţime de foi de hârtie
cu întrebări, vei lua o foaie din grămadă şi un caiet albastru. Vei găsi un scaun sau o canapea
confortabilă.
Vei citi toate întrebările şi nu vei înţelege nimic. Apoi, vei citi prima întrebare pentru a doua oară
şi ţi se va părea că înţelegi ceva. Şi aşa, o picătură de informaţie se va scurge din stiloul tău pe
caietul albastru. Şi înainte ca această picătură să se usuce, va veni încă una şi-ncă una. După
vreme picăturile se vor usca, iar tu vei citi a doua întrbare. Şi, din nou, ţi se va părea că înţelegi
ceva, iar o picătură va curge din stiloul tău pe foaia de hârtie, urmată de încă una şi-ncă una. Şi,
în cele din urmă acea picătură se va usca. Tu vei trece la următoarea întrebare; şi tot aşa, la toate
întrebările.
Iar în acea seară te vei plimba prin Tucson şi vei admira peisajul. Ţi se va face poftă de mâncare
şi vei lua o cină nemaipomenită. Înainte de a te duce la culcare, vei face o plimbare. te vei
bucura de cerul albastru al Arizonei. Vei emrge la culcare şi vei dormi buştean. Te vei trezi
odihnit şi vei lua un mic dejun gustos. Te vei întoarce în acea cădire şi vei repeta ceea ce ai făcut
ieri, vei repeta ziua de joi.
Iar vineri seara te vei plimbă prin Tucson, admirând peisajul, îţi vei face poftă de mâncare şi vei
lua o cină nemaipomenită. Şi, din nou, vei ieşi la plimbare şi vei admira cerul albastru şi muţii ce
înconjoară oraşul, vei merge la culcare şi vei dormi buştean.
Vei face aceleaşi lucruri sâmbătă”.
Cam un an mai târziu, o femeie însărcinată în ultimile zile, a intrat în cabientul meu. mi-a
spus cum o cheamă şi am recunoscut numele avocatului. Mi-a zis “Mă duc la spital să nasc.
După ceea ce aţi făcut pentru soţul meu, aş vrea să mă ajutaţi să nasc în transă hipnotică. Subtil,
i-am sugerat importanţa unei perioade de timp mai mare pentru acest lucru.
I-am spus să intre în transă. A intrat în transă şi i-am zis “Mergi la spital, cooperează în toate
felurile, cu excepţia faptului că le vei spune că nu doreşti să ţi se dea medicamente sau să ţi se
facă anestezie. Vrei doar să intri în sala de naşteri şi să naşti. Iar când vei fi pe masa de naşteri,
gândeşte-ţe la copil. Va fi băiat sau fată? Cât va cântări? Cât de lung va fi? Ce culoare va avea
părul lui, sau va fi chel? Şi ce culoare vor avea ochii lui? Şi, chiar îi vei da numele pe care l-aţi
ales tu şi soţul tău? Şi, în timp ce stai întinsă, aşteptându-ţi copilul, bucură-te de toate aceste
gânduri fericite. Şi aşteaptă cu răbdare şi cu bucurie să-i auzi primul ţipăt. Gândeşte-te la toată
fericirea pe care ţi-o aduce faptul de a avea un copil. Şi gândeşte-te la cât de fericit va fi soţul tău
şi la cât de plăcut este să locuieşti în Arizona”.
Pe când se gândea cu plăcere la toate aceste lucruri, obstetricianul îi zice “D-nă X, iată-l!” şi a
ridicat în braţe un băieţel.
Doi ani mai târziu a intrat din nou în cabinet şi mi-a zis “Îmi maintesc că mi-aţi spus că e
nevoie de mai mult timp. Intru în spital abia peste trei zile. Aş mai dori o transă hipnotică pentru
a naşte.”
Eu am zis “În regulă, închide ochii. Intră într-o transă foarte profundă şi repetă ceea ce ai
făcut prima oară”. Am trezit-o şi a plecat.
Data trecută când venise la mine, mi-a spus despre cum soţul ei se întorsese acasă cu maşina, în
acea sâmbătă seară, ca să poată vedea peisajul Arizonei dintr-un alt unghi de privire. Intr-un fel îl
văzuse pe drum, la sosire şi altfel îl vedea la întoarcere. (Erickson râde)

18
Siegfried: Vă rog să repetaţi ultima frază, n-am înţeles-o.
E: După ce soţul ei şi-a dat examenul de intrare în barou, s-a întors acasă în acea seară, ca să
poată admira peisajul Arizonei dintr-un unghi de privire opus: în lumina amurgului.
Iar el n-a considerat că era necesar să-mi spună că a luat examenul. Fiindcă atitudinea
mea faţă de pacienţi este următoarea: îţi vei îndeplini scopul, obiectivul. Iar eu sunt foarte
convins de asta. arăt încrezător. Mă comport încrezător. Vorbesc sigur de mine, iar pacienţii mei
înclină să mă creadă.
Prea mulţi terapeuţi spun “Sper să vă pot ajuta”, exprimând astfel o îndoială. Eu n-am
exprimat nici un fel de îndoială atunci când i-am spus ei să intre în transă. N-am avut nici o
îndoială în ceea ce-o priveşe pe ea. (Erickson arată către Carol). Şi nici despre cele două de-
acolo. (Erickson arată către două femei care stau pe canapea.) Am fost sigur de mine în totalitate.
(Erickson se uită către podea) Acum, după primul copil, avocatul a venit la mine şi a zis
“Aţi făcut un lucru forte frumos pentru soţia mea. Ne-a făcut amândurora o adevărată plăcere,
naşterea copilului. Dar mă nelinişteşte altceva. Când bunicul meu, din partea tatălui a împlinit
vârsta mea, a început să aibă probleme cu spatele, probleme care l-au hărţuit toată viaţa. Suferea
de o durere de spate cronică. Fratele lui a avut exact aceeaşi problemă cu spatele, toată viaţa
începând cam de pe când avea vârsta mea. Îl împiedica să muncească. Fratele meu cel mare,
când a ajuns la vârsta mea, a început să aibă aceeaşi durere cronică. Iar acum, încep s-o am şi
eu”.
I-am spus “e-n regulă, o să am eu grijă de asta. Intră într-o trnsă profundă”. Când a fost în
transă profundă, i-am spus: “Dacă durerea ta de spate are o bază organică, sau dacă ai probleme
cu coloana vertebrală, nimic din ceea ce-ţi voi spune nu te va ajuta. Dar, dacă este vorba despre
un pattern psihologic, psihosomatic, pe care l-ai învăţat de la bunicul tău, de la fratele lui, de la
tatăl tău, de la fratele tău, atunci să ştii ca nu ai nevoie de această durere de spate. Este vorba
doar despre un pattern comportamental psihosomatic”.
Nouă ani mia târziu s-a întors la mine şi mi-a zis “Vă amintiţi durerea de spate de care m-
aţi tratat? Nu am mai suferit din cauza spatelui de atunci şi până acum câteva săptămâni, când
spatele meu a început să fie mai sensibil. M-am tot temut de acele dureri de spate ale bunicului
meu, ale fratelui lui, ale tatălui emu şi ale fratelui meu, iar acum spatele meu e ceva mai
sensibil”.
Eu am zis “Nouă ani înseamnă mult timp. Eu nu-ţi pot face o radiografie şi nici un consultaţie
aşa cum aş vrea. Te voi trimite la un prieten de-al meu, iar el îmi va comunica disgnosticul şi
recomandara sa.
Prietenul meu, Frank i-a zis bărbatului “Sunteţi avocat, practicaţi dreptul. Staţi la birou toată
ziua. Nu faceţi suficientă mişcare. Iată câtevae xerciţii fizice pe care să le faceţi în fiecare
dinimeaţă, pentru sănătatea dvs. Faceţi-le şi nu veţi mai avea probleme cu spatele”.
A venit la mine şi mi-a povestit ceea ce i-a spus Frank. L-am pus în transă şi i-am zis “Şi de-
acum îţi vei face exerciţiile şi vei trăi o viaţă echilibrată, de activitate şi inactivitate”.
După un an mi-a telefonat şi mi-a spus “Ştiţi, mă simt mult mai tânăr şi sănătos decat acum un
an. Exerciţiile acelea m-au făcut să mă simt mai tânăr şi mi-au luat durerea de spate”.
Dar acum, ar trebui să cunoaşteţi un lucru. O secretară, care era un subiect hipnotic foarte
bun, mi-a telefonat odată şi mi-a zis “Câteodată, când îmi vine menstruaţia am dureri foarte mari.
Tocmai ce mi-a venit menstruaţia şi simt crampe puternice undeva în partea dreaptă a
abdomenului inferior. Vreţi să-mi induceţi o anestezie pentru crampe menstruale?”
Am pus-o în transă chiar atunci, la telefon. I-am spus “Tocmai ce mi-ai povestit, în stare
trează, despre despre crampele menstruale de care vrei să scapi. Aşadar, ascultă bine, menstruaţia

19
nu-ţi va mai cauza nici o durere. Nu vei mai avea crampe menstruale”. Şi am accentuat cuvintele
‘crampe menstruale’, ‘durere menstruală’. “Scum, trezeşte-te!” s-a trezit şi a zis “Vă mulţumesc,
durerea a dispărut”. Eu am zis “Bine”.
Vreo 20 de minute mai târziu m-a sunat şi mi-a zis “Efectul anesteziei a trecut. Mi-au revenit
crampele menstruale”. Eu am zis “Intră în transă şi ascultă cu atenţie. Vreau să dezvolţi o
anestezie hipnotică pentru crampe menstruale, pentru dureri menstruale de orice fel. Acum,
treeşte-te fără să simţi nici o durere”. S-a trezit şi a zis “De data asta mi-aţi făcut o anestezie
bună. Vă mulţumesc foarte mult”.
O oră mai târziu m-a sunat şi mi-a zis “Mi-au revenit durerile menstruale”. Eu am zis
“Corpul tău este mai înţelept decât tine. Nu ai crampe menstruale. Orice doctor ştie că o
apendicită acută poate da dureri asemănătoare crampelor menstruale. Ţi-am indus o anestezie
hipnotică pentru crampe menstruale şi nu am făcut referire la apendicele tău. Sună-l pe chirurgul
tău”. Exact asta a făcut. El a internat-o nî spital şi a operat-o de apendicită acută, în dimineaţa
următoare.
Corpul vostru ştie mai multe despre voi decât ştiţi voi. Deci, atunci când faceţi terapie cu
un pacient, trebuie să ştiţi exact despre ce vorbiţi. Nu daţi instrucţiuni generale. Atunci când
tratez o durere de cap, aş putea da următarea sugestie “Pentru o durere de cap inofensivă”. Iar
dacă durerea provine de la o tumoare pe cap, anestezia nu va da rezultate. Când e vorba de o
durere de apendicită, faceţi o anestezie hipnotică şi durerea va dispărea, dar diagnosticul real
poate fi crampe menstruale sau altceva. Aşadar, atunci când trataţi o boală organică, trebuie să
ştiţi exact despre ce vorbiţi.
Acum, întorcându-ne la avocat, tot ce-am făcut pentru el a fost să-l fac să se gândească la
Arizona ca la un loc plăcut şi la examenul de intrare in barou, ca la ceva absolut lipsit de
importanţă; aşa că n-a avut nici o fircă, nici o anxietate. Trebuia doar să scrie câte o picătură de
informaţie pe rând. Oricine poate face asta. Am tratat destul de mulţi avocaţi în felul acesta – şi
medici, la fel. Le-am dat sentimentul de pace interioară, de siguranţă şi încredere în sine.
O femeie a picat examenul de doctorat, de mai multe ori. Comisia o cunoştea şi ştia că
poate lua examenul şi, totuşi, de fiecare dată ea intra în panică şi nu-şi mai amintea nimic.
Aşadar, am adus-o la un seminar în care le vorbeam studenţilor despre avocat şi ea a intrat în
transă, în timp ce eu povesteam. După ce am terminat de relatat cazul, s-a trezit. I-am dat drumul
să plece şi s-a întors în statul în care locuia. O lună mai târziu mi-a scris “Mi-am trecut cu brio
examenul de doctorat. Ce mi-aţi făcut?” (Erickson râde) Nu iam făcut nimic, doar că i-am
povestit despre acel avocat.
Cu toţii ascultaţi ceea ce spun. Cu toţii înţelegeţi ceea ce vă spun, prin prisma propriului
cadru de înţelegere. Atunci când vorbesc despre cât de mult le place avocaţilor peisajul minunat
din Arizona, (către Christine) tu te vei gândi la peisajul “wunderbar”1 al Germaniei, dar astea
sunt două lucruri diferite.
Cum obţineţi informaţie de la pacienţi? Făcând conversaţie cu ei. Începi să vorbeşti
despre colegiul la care ai fost. Eu am urmat Universitatea din Wisconsin. Iar voi toţi începeţi să
vă gândiţi la universitatea voastră. Dacă eu vorbsc despre Mississippi, prietena noastră
nemţoaică se va gandi la Rhine.
Întotdeauna traducem limbajul celuilalt în propriul nostru limbaj.
În 1972, o femeie de 35 de ani, măritată, foarte drăguţă, mi-a sunat la uşă. Primul lucru pe
care mi l-a spus când a intrat în casă a fost “Dre. Erickson, am o fobie de avioane. Iar în
dimineaţa asta şeful mi-a zis ‘Joi, zbori cu avionul în Dallas, Texas, iar sâmbătă te întorci înapoi.
1
wunderbar (ge.)=minunat

20
Ori te duci şi te întorci cu avionul, ori îţi pierzi slujba’. Dre. Erickson eu sunt programator; am
făcut programe pentru calculatoare, pe tot teritoriul Statelor Unite.
În 1962, acum 10 ani, avionul cu care zburam s-a prăbuşit. Avionul n-a păţit mai nimic şi nici un
pasager n-a fost rănit. Cinci ani de-atunci am tot zburat cu avioane, de la Phoenix la Boston, New
York, New Orleans, Dallas. De fiecare dată când eram în avion, în zbor, mi se făcea frică din ce
în ce mai tare. În cele din urmă, frica devenea atât de puternică încât tremuram vizibil din tot
corpul (Erickson demonstrează) şi îmi ţineam ochii închişi. Nu-l auzeam pe soţul meu vorbindu-
mi, iar frica mea era atât de puternică încât, până când ajungeam la destinaţie, rochia mea era udă
de transpiraţie. Era atât de rău încât trebuia să dorm timp de 8 ore înainte de a mă apuca de
muncă. Aşa că am început să merg cu trenul, autobuzul şi maşina. Fobia mea e atât de ciudată!
N-am nimic dacă mă urc în avion şi merg prin el. N-am nimic dacă avionul rulează pe sol până la
pista de decolare. Dar, dim momentul în care avionul se desprinde de sol încep să tremut şi mi-e
foarte frică. Când avionul aterizează, din momentul în care atinge pământul, încep să mă simt
bine. Deci, pot să merg prin avion de la aeroport şi până la pista de decolare, sau de la pistă la
aeroport.
Aşadar, am început să folosesc maşini, autobuze şi trenuri. Până la urmă, şeful meu s-a
săturat ca eu să-mi tot folosesc timpul de concediu de odihnă, de concediu medical şi zilele de
învoire, ca să călătoresc cu autobuzul, cu maşina sau cu trenul. În dimineaţa asta mi-a zis ‘Zbori
până la Dallas sau îţi pierzi slujba’. Nu vreau să îmi pierd slujba. Îmi place”. Eu I-am zis “Ei
bine, cum vrei să-ţi tratez fobia?” Ea a zis “Prin hipnoză. Eu am zis “Nu ştiu dacă eşti un subiect
hipnotic bun”. Mi-a zis “În colegiu, am fost”. Eu am zis “Asta a fost cu mult timp în urmă.
Acum, cât de bună eşti?” Ea a zis “Extraordinar de bună”. “Va trebui să te testez”, am zis.
Era un subiect hipnotic bun. Am trezit-o şi I-am zis “Eşti un subiect hipnotic bun. Eu nu
ştiu cum te comporţi in avion aşa că vreau să te pun în transă şi să te văd cum reacţionezi când
eşti într-un aivon cu reacţie, la 10.000 metri înălţime”. Deci a intrat în transă şi şi-a imaginat
situaţia de a fi într-un avion la 10.000 metri înălţime. Era îngrozitor s-o vezi cum se leagănă
dintr-o parte în alta şi tremură din tot corpul. Apoi am văzut-o reacţionând atunci când avionul
ateriza.
Am zis “Înainte de a te ajuta vreau să înţelegi bine un lucru. Eşti o femeie frumuşică, la
vreo 35 de ani. Eu, sunt bărbat. Şi din moment ce sunt în scaun cu rotile, tu nu ştii cât de mare
este handicapul meu. Acum, vreau să-mi promiţi că vei face orice îţi cer, bun sau rău. Nu uita că
eşti o femeie atractivă, iar eu sunt un bărbat al cărui hadicap tu nu-l cunoşti. Vreau o promisiune
absolută de a face tot şi orice îţi sugerez, bun sau rău”.
A meditat la asta vreme de vreo cinci minute şi apoi a zis “Nimic din ceea ce mi-aţi cere sau mi-
aţi face, nu poate fi mai râu decat frica mea de avion”. Eu am zis “Acum că mi-ai promis, o să te
pun în transă şi-ţi voi cere o promisiune similară”. În transă, a fost de acord imediat. Am trezit-o
şi i-am spus “Mi-ai promis atât în stare de veghe cât şi în transă”.
I-am zis “Te pot trata de fobia de avion intră întră în transă şi halucinează că eşti la
10.000 de metri în aer, călătorind cu o viteză de 1.000 km pe oră – viteză la sol”. Umerii îi
tremurau de frică şi stătea aplecată, cu fruntea pe genunchi. Eu am zis “Iar acum, vreau să faci
avionul să coboare, şi în momentul în care atinge pământul, toate fricile şi fobiile tale şi toţi
diavolii care te torturează vor fi părăsit corpul tău şi vor intra în scaunul pe care stai”. Aşadar, a
făcut ce i-am cerut, s-a trezit şi a sărit dintr-o dată de pe scaun, ţipând şi repezindu-se în cealaltă
parte a camerei. “Sunt acolo! Sunt acolo!” (Erickson arată către scaunul verde)
Am chemat-o în cameră pe d-na Erickson şi i-am spus “Betty, stai pe scaunul acela”. (Erickson
arată către scaun) Pacienta a zis “D-nă Erickson, vă rog, nu staţi în scaunul acela”. D-a Erickson

21
continua să se îndrepte către scaun, dar pacienta s-a repezit la ea şi a împiedicat-o fizic pe Betty,
să se aşeze pe scaun. Aşa că eu i-am spus soţiei să plece şi întorcându-mă către pacientă, am zis
“Terapia ta s-a terminat. Îţi urez un zbor plăcut Phoenix – Dallas şi înapoi şi să mă suni din
aeroport să-mi spui cât de mult ţi-au plăcut zborurile”.
După ce a plecat, am pus-o pe fiica mea să facă o poză supraexpusă a acelui scaun (Erickson
arată către scaun), una subesxpusă şi una cu expunere normală. Le-am pus în trei plicuri separate.
Pe poza supraexpusă am sris “Locul de odihnă veşnică a tuturor fobiilor, fricilor, anxietăţilor tale
şi a diavolilor care te torturau. Fie ca ei să se cufunde în întunericul etern!” Pe poza subexpusă
am scris “Locul de odihnă veşnică a turor fricilor tale. Fie ca ele să se risipească în spaţiu!” Iar
poza normal expusă am scris “Locul de odihnă veşnică a tuturor fricilor, fobiilor şi anxietăţilor
tale”.
I-am trimis plicurile prin poştă. Le-a primit miercuri dimineaţă. Sâmbătă am primit un telefon
entuziast din aeroport “ A fost magnific! A fost absolu minunat, cea mai frumoasă experienţă din
viaţa mea “. Eu am zis “Ai dori să povesteşti cazul tău la patru studenţi de-ai mei, pe care îi
pregătesc pentru examenul de doctorat?” Ea a zis “Da”. I-am spus să sosească la ora 8:00.
La ora 8:00 ea şi soţul ei au intrat în casă. A ocolit scaunul cu pricina şi s-a aşezat în locul
cel mai îndepărtat de el. Studenţii au venit cinci minute mai târziu, iar unul dintre ei tocmai se
aşeza pe scaunul respectiv. Pacienta mea a zis “Vă rog, vă rog, nu staţi pe scaunul acela!”
Studentul a zis “M-am mai aşezat aici. E un scaun confortabil şi o să mă mai aşez”. Pacienta
meaa zis “Vă rog, vă rog, nu!” Studentul a zis “Ei bine, am mai stat pe podea şi o să stau din nou,
dacă astă vă mulţumeşte”. Pacienta I-a zis “Vă mulţumesc foarte mult”.
Şi le-a spus studenţilor povestea sa, inclusiv despre pozele pe care i le trimisesem. Ea a a zis
“Am luat pozele cu mine, aşa cum porţi un talisman, ceva care să-ţi paorte noroc, un picior de
iepure, o iconiţă cu Sfântul Cristopher. Prima escală a fost în El Paso. Stăteam confortabil şi mă
întrebam când va începe turbulenţa de aer. S-a făcut o escală de 20 minute în El Paso. M-am
debarcat, am mers într-un loc liniştit din aeroport, am intrat într-o transă şi mi-am zis “Drul
Erickson ţi-a zis să te bucuri. Deci, fă ceea ce ţi-a spus drul Erickson!”. M-am intors în avion şi
restul drumului, de la El Paso la Dallas a fost minunat. La întoarcere, când veneam din Dallas,
mă uitam prin hublou şi tot ce puteam vedea jos era o mare de nori, cu găuri ici-colo. Prin acele
găuri, dedesubt, undeva foarte departe puteam privi pământul. A fost o călătorie fantastic de
frumoasă”.
Eu am zis “Acum, aş vrea să intri în transă, aici şi acum”. Aşa a făcut. Eu am zis “În aceasta
transă vreau să mergi în aeroportul din Phoenix, să cumperi un bilet către San Francisco şi să te
bucuri de peisajul pe care-l vei pe tot timpul călătoriei. Mai ales peisajul montan. Când ajungi în
San Francisco, debarcă, închiriază o maşină şi du-te pe podul Golden Gate. Parchează maşina,
mergi pe picioare până la mijlocul podului şi priveşte în jos.
Eu o să-ţi spus acum, câte ceva despre istoria podului. Pilonii podului au o înălţime de 220 metri.
Când au terminat podul, unul dintre muncitorii care l-au vopsit avea o plasă de peşte la capătul
unei prăjini şi a prins cu ea pescăruşi, cărora le-a vopsit capul cu roşu. Într-o zi, un reporter cu
iniţiativă publicat în ziar un articol despre apariţia unei noi specii de pescăruşi: pescăruşii cu
capul roşu. Numele muncitorului era Jake. Acesta este un fapt real.
Vei privi de pe pod valurile, spuma de pe valuri şi vei privi pescăruşii. Apoi va coborâ ceaţa şi
nu vei mai putea vedea nimic. Aşa că te vei întoarce la maşină, vei conduce înapoi la aeroport,
vei reveni în Phoenix şi de la aeroport vei veni direct aici”.
Foarte repede s-a trezit din transă şi le-a spus studenţilor “Trebuie să povestesc despre călătoria
la San Francisco şi despre nesuferitul de Jake”. Soţul ei a zis “Ştiam eu că n-o să-i placă asta”.

22
Era o ecologistă înrăită. (Erickson râde) Când a terminat povestea a spus “Şi de la aeroport am
venit direct aici. Doamne Dumnezeule, am făcut toate astea în transă! N-am fost cu adevărat la
San Francisco. Eram în transă iar eu am crezut că am fost acolo”.
Atunci eu i-am pus o întrebare importantă “Ce altă problemă ai mai depăşit în călătoria
către Dallas?” Ea a zis “nici o altă problemă, doar fobia de avion”. Eu am zis “Ba da, ai mai avut
o problemă, una foarte supărătoare. Nu ştiu de cât timp ai avut-o. acum, ai depăşit-o. Dar spune-
le studenţilor ce anume era”. Ea a spus cu sinceritate “N-am avut o altă problemă. Nu am o altă
problemă”. Eu am zis “Acum, ştiu că nu mai e nici o altă problemă, dar, care a fost cealaltă
problemă, pe care ai rezolvat-o în Dallas?” Ea a zis “Va trebui să-mi spuneţi dvs.” Eu am zis
“Nu. Eu îţi voi pune o singură întrebare, iar tu vei şti despre ce problemă este vorba”.
Acum, vă întreb pe voi. Care era problema ei? (pauză) Şi vă spun dinainte că avea trei
probleme mari şi foarte serioase. Care erau? (pauză)
Să vă dau o mână de ajutor. Ea nu aveaa o fobie de avion. (Erickson râde) Doar credea
asta. V-am spus toate cuvintele importante pe care ea le-a rostit. (pauză)
Şi pe ceilalţi studenţi i-am lăsat să se găndească la asta o vreme. Nu şi-au putut da seama
care erau problemele. Câţiva dintre ei au făcut nişte presupuneri destul de bune referitoare la una
din probleme. (pauză)
Haideţi! Pe rând, nu toţi deodată! (Erickson râde)
Sande: Îi era frică de bărbaţi.
E: Vorbeşte în numele tău, John.
Anna: Avea probleme cu şeful la serviciu?
E: (dă din cap că nu)
Siegfried: Eu cred că îi era frică de a avea prea mult succes.
E: (dă din cap că nu) I-am spus “Ai mai avut o problemă pe care ai corectat-o. Acum, care
era? O să-ţi pun o întrebare simplă: care a fost primul lucru pe care l-ai făcut în Dallas?”
Ea a zis “Ah, aia?! M-am dus acolo unde trebui a să ajung, o clădire de 40 etaje şi am luat liftul
pentru a urca până la ultimul etaj”. Am zis “Cum obişnuiai până atunci să iei liftul?” Ea a zis “Îl
luam de la etajul unu până la etajul doi. Mă dădeam jos, luam alt lift de la etajul doi la etajul trei.
Coboram, aşteptam un alt lift şi urcam la etajul cinci. Şi tot aşa, de fiecare dată urcând doar câte
un etaj. M-am obişnuit atât de mult cu asta încât nu mi se mai părea o problemă”.
Anna: Frică de înălţime?
E: (dă din cap că nu) Ea a zis “Mă pot îmbarca în avion. Mă simt confortabil în el până când
ajunge la pista de decolare. În momentul în care avionul se desprinde de sol încep să tremur
fobic”. Îi era frică de spaţii închise, unde nu există nici un mijloc de sprijin vizibil. Un avion este
un spaţiu închis, fără nici un mijloc de sprijin vizibil; un lift, la fel.
Eu i-am zis “care era cealaltă problemă?” Ea a zis “Nu ştiu de nici o altă problemă. Dacă
ziceţi dvs, înseamnă că trebuie să mai fi avut o altă problemă”. Eu I-am zis “Ai avut, într-adevăr
o altă problemă. Acum e corectată. Când nu zburai erai într-o maşină, autobuze sau trenuri. Nu
întâmpinai nici o problemă în tren. Dar, dacă erai într-o maşină sau într-un autobuz, ce se
întâmpla atunci când treceai peste un pod suspendat, unul lung?” Ea a zis “Ah, asta. Mă
întindeam pe podea, ţineam ochii închişi şi tremuram. Trebuia să întreb pe cineva ‘Am trecut de
pod?’ “ Studenţii mei şi-au dat seama că eu ştiusem despre asta fiindcă o pusesem să facă acea
călătorie hipnotică în San Francisco şi să meargă pe un pod.
Iar acum, practic, pacienta mea trăieşte la bordul avioanelor. S-a dus cu soţul ei în vacanţă şi au
zburat tocma până în Australia. Zboară regulat la Roma, Londra, Paris. Şi nu-I place să se cazeze

23
în hoteluri. Preferă să doarmă, să mănânce la bordul unui avion. Şi încă mai are acele trei poze.
Şi încă îi mai e frică de scaunul acela. (Erickson arată cătrescaun şi râde)
Vedeţi, n-aţi ascultat! Ea nu avea o fobie la avioane. Zicea “Mă simt confortabil în avion
dar cand se ridică de pe sol, încep să tremur”. Iar eu ştiu că atunci când un avion decolează, el
devine un spaţiu închis, fără nici un mijloc de sprijin vizibil. La fel ca şi un lift. La fel ca şi un
autobuz pe un pod suspendat. Nu poţi vedea stâlpii de suport, la cele două capete; te uiţi doar în
stânga şi-n dreapta. (Erickson gesticulează către dreaptă şi către stânga) Eşti în aer. În tren putea
avea uşor dovada sprijinului, dovadă auditivă – zgomotul roţilor de tren. Nu avea nici o fobie
într-un compartiment de tren.
Mă întreb, peste un an, cum vă veţi aminti povestea asta. Fiindcă o spun de mai multe ori
şi, un an mai târziu, un student de-al meu vine şi-mi povesteşte un caz, iar eu recunosc variaţiuni
ale cazului meu. (Erickson râde) Câteodată Mary este bărbat.
Pentru că atunci când vorbeşti cu oamenii, aceştia te aud în limbajul lor.
Vă pot face pe oricare dintre voi să se gândească la şcoala pe care a absolvit-o, spunând
doar “Universitatea din Wisconsin”. Vă pot spune că m-am născut în munţii Sierra Nevada, iar
voi toţi să vă gândiţi la locul în care v-aţi născut. Eu vorbesc despre surorile mele, iar voi vă
gândiţi la ale oastre, dacă aveţi; sau vă gândiţi la cum e să nu ai surori, dacă nu aveţi. Noi
răspundem la cuvintele rostite, în termenii propriei noastre experienţe. Terapeuţii ar trebui să
reţină asta.
Acum, câţi dintr voi aţi mai fost aici? (o femeie ridică mâna)
E: Da? Acum căt timp?
Sande: Acum şapte luni.
E: Să nu mă dai de gol! Câţi dintre voi credeţi în lampa lui Alladin?
Anna: Lampa lui Alladin?
E: Câţi dintre voi credeţi în lampa lui Alladin? Eu am o lampă a lui Alladin. Alladin freacă
lampa iar duhul iese afară. Eu am o lampă a lui Alladin mdernizată. O bag în priză şi duhul iese
afară. Sunt dispus să vă las să-mi vedeţi duhul. E foarte prietenoasă. Îi place să zâmbească, să
facă cu ochiul şi să sărute. Dar, să nu uitaţi: e a mea!
Tocmai mi-am amintit că d-na Erickson nu este acasă, în după-amiaza asta. Altfel, v-aş fi
invitat pe toţi să vedeţi duhul. (Erickson i se adresează Annei) Ştiu că ai îndoieli. Te îndoieşti şi
de faptul că acela-i Contele Dracula.
Anna: Nu.
E: Atunci să nu vi pe-aici în miez de noapte! O să pierzi ceva sânge.
Iar acesta-i un alt lucru pe care vroiam să vi-l demonstrez. Atunci când predai, atunci
când faci psihoterapie, terapeutul trebuie să folosească umorul, pentru că pacienţii aduc destul de
multă suferinţă şi, de fapt, nu au nvoie de toată această suferinţă şi durere. Ar fi bine să le
induceţi o dispoziţie cât mai bună imediat.
Vrei să cauţi acolo o felicitare, te rog. (Erickson arată către dreapta sa,unde sunt mai
multe hârtii. Christine îl ajută să găsească felicitarea dorită) Felicitarea neagră de acolo.
O să o trecem de la unul la altul ca s-o citiţi toţi.
Mi-a fost trimisă de fiica mea, Betty Alice. Era la colegiu. De regulă, atunci când cei din
familia Erickson primesc o felicitare drăguţă, taie cu o linie numele expeditorului şi o trimit mai
departe, altcuiva. De exemplu, sora mea i-a trimis soţiei mele o felicitare de ziua ei. Soţia mea a
tăiat cu creionul numele surorii mele, a semnat-o ea şi a trimis-o altcuiva din familie. Sora mea
era cea de-a 35-a persoană care primea felicitarea respetivă.

24
(Erickson dă felicitarea lui Carol, care stă în stânga lui) Citeşte cu atenţie ce scrie pe dinafară,
apoi, deschide-o şi citeşte în interior. (Carol zâmbeşte) (Erickson ia felicitarea de la Carol şi o dă
următoarei femei) Gândiţi-vă la efectul felicitării asupra unui pacient deprimat. E foarte benefic
pentru ei s-o citească. (Felicitarea trece pe la tot grupul. Pe coperta ei scrie: “Când te opreşti şi te
gândeşti la toate misterele nedesluşite ale universului … nu-i aşa că te simţi lipsit de
importanţă?” În interior scrie: “… nici eu.”)
(Erickson i se adresează lui Christine) Le dau s-o citească pacienţilor mei depreseivi.
(Erickson râde) Vă amintesc tuturor că dacă sunteţi interesaţi să cumpăraţi bijuterii indiene,
Muzeul Heard, de pe Central Avenue este un loc în care veţi găsi, cu siguranţă lucruri de valoare.
Vi se vor vinde bijuterii indiene adevărate. În toate magazinele găsiţi turcuaz din plastic, turcuaz
amestecat cu plastic şi argint, aur fals. La Muzeul Heard, muzeu al zonei de sud-vest, veţi găsi
lucruri originale.
Coborâţi cam un kilometru, pe Glendale Avenue şi faceţi la dreapta, pe Lincoln Drive.
Glendale Avenue dă în Lincoln Drive. Strada iese din Phoenix şi intră în Scottsdale. Foarte
repede, cam pe lângă strada 24 veţi da de un parc, care se numeşte Squaw Peak. Conduceţi până
acolo, parcaţi maşina şi urcaţi până în vârful dealului Squaw Peak.
Asta fiindcă eu cred că pacienţii şi studentţii ar trebui să facă tot felul de lucruri, să fie
activi
Aşa învaţă mai bine, reţin mai bine. În plus, merită să urci până în varf.
Miezul zilei, când e foarte cald, nu e cel mai bun moment. Mergeţi la răsăritul soarelui, după
lăsarea întunericului, la miezul nopţii – priveliştea e minunată. Squaw Peak are o înălţime de 335
metri, iar drumul până în vârf este de doi kilometri şi jumătate.Timpul record la urcare este de 15
minute şi 10 secunde. Iar unul dintre studenţii mei, care a avut încă din copilărie dorinţa de a
urca un munte de 3.000 de metri, a urcat pe Squaw Peak de zece ori într-o zi. Timpul să mediu
de urcare era de 23 minute. Soţiei mele îi ia o oră şi jumătate. Fiul meu îi ia 43 de minute, mers
leger. Vă sugerez să porniţi la drum cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Merită.
Alt loc pe care ar trebui să-l vizitaţi este Grădina Botanică.
Anna: În Phoenix?
E: În Phoenix. E un loc minunat şi sunt două lucruri de văzut, în special. Este copacul
Boojum. Aţi citit “The hunting of the snark? Un copac Boojum – acolo găsiţi un copac
Boojum original1.
Anna: L-am văzut în Grădina Botanică din Tucson.
E: Copacul Boojum o să vă dea de furcă. Când o să-l vedeţi, veţi şti, mental că este un
copac, dar nu vă va veni să credeţi.
Anna: E un nap răsturnat.
E: Lasă-i să descopere singuri. Şi mai sunt Diavolii Târâtori. Îi veţi găsi chiar lângă copacii
Boojum. Îi veţi recunoaşte. Nu va trebui să vi se indice drumul. O să-i găsiţi. O să-i
recunoaşteţi imediat. Şi veţi simţi mult respect faţă de Diavolii Târâtori!
Iar, mâine, ne vom vedea la prânz.
Acum, o să intru în casă, beau nişte apă şi mă duc la culcare. Mâine dimineaţă când mă
trezesc, mă îmbrac, mă întorc înapoi în pat şi mai dorm pană la prânz. Nu prea mai am

1
nota editorului (în original): copacul a primit numele Boojum în 1922. Botanistul britanic, Godfrey Sykes,
cunoştea cu siguranţă trimiterile la Boojum-ul mitic, pe care Lewis Carol le făcea în poemul său epic absurd “The
hunting of the snark”. Când a văzut, pentru prima oară copacul, prin telescop, se spune că Sykes ar fi zis “Ho, ho,
un Boojum! Hotărât lucru, un Bojum!”

25
 putere. Acum, vă rog, treceţi al dezinsecţie1! (râsete) (Erickson le arată membrilor
grupului să ia microfoanele de pe el)

1
Cuvântul ‘bug’ ( engl.) înseamnă ‘microfon’, dar, în limbaj familiar el inseamnă şi ploşniţă, gândac, insectă. (n.t.)

26