Imperiul roman la ananghie – criza secolului al III lea

Începând cu primele decenii ale secolului al III-lea, configuraţia politică la

frontierele lumii romane a început să se schimbe. La răsărit de Eufrat, tânăra
dinastie regală a Sassanizilor punea bazele unui nou Imperiu persan. În scurt
timp, regii aceştia războinici au ajuns să ameninţe graniţa romană de pe Eufrat.
În anul 260, unul dintre ei, Shapur I, reuşea să obţină în faţa armatelor romane
una dintre cele mai strălucite victorii, în urma căreia însuşi împăratul Valerian a
fost luat prizonier.  

În aceeaşi perioadă, la graniţele de nord ale Imperiului Roman se constituiseră

mari confederaţii de triburi germanice, cum erau iuthungii şi alamanii în zona
Rinului, sau herulii şi goţii la nordul Mării Negre. Către jumătatea secolului al
III-lea, aceste triburi au început să atace provinciile romane din sudul Rinului şi
Dunării, ajungând în scurt timp o ameninţare dintre cele mai grave. În anul 251,
împăratul roman Decius şi-a pierdut viaţa într-o confruntare cu goţii, în timp ce,
în apusul Imperiului, Italia a ajuns să fie ameninţată. La începutul anilor 270,
împăratul Aurelian s-a văzut nevoit să înconjoare cu ziduri însăşi Cetatea
Eternă. 

„Criza secolului al III-lea” 

Imperiul Roman se găsea într-o situaţie nouă şi destul de dificilă. Pe de o parte,

inamicii care atacau frontiera erau prea numeroşi pentru a putea fi opriţi de
apărarea lineară a armatei romane, dispusă în cele mai multe zone de-a lungul
graniţelor. Pe de altă parte, aceste atacuri concomitente la mai multe frontiere
făceau aproape imposibil transferul de trupe dintr-o zonă ameninţată în alta.  

Nici împăraţii nu reuşeau să fie prezenţi mereu în zonele de conflict, ceea ce a

creat în timp un vid de putere în mai multe regiuni ale Imperiului. Armatele din
zonele ameninţate au ajuns astfel să-i proclame adesea împăraţi pe comandanţii
care reuşeau să-i oprească pe invadatori. În felul acesta, armata romană a devenit
curând forţa politică decisivă în alegerea împăraţilor, destabilizând ca urmare
instituţia imperială. Împăraţii erau adesea ucişi pentru că nu aveau destul succes
pe câmpul de luptă sau pentru că nu reuşeau să obţină în suficientă măsură
sprijinul ofiţerilor şi al soldaţilor pe care îi comandau.  
Această instabilitate, principalul simptom a ceea ce istoricii numesc „criza
secolului al III-lea”, a avut consecinţe însemnate şi pentru integritatea
Imperiului Roman. În 260, unul dintre generalii trupelor de pe Rin, Postumus, a
proclamat în provinciile din Occident un „Imperiu al Galliilor”, care a existat ca
entitate autonomă până în 274. În celălalt capăt al lumii romane, pe Eufrat, în
confuzia care a urmat căderii în captivitate a împăratului Valerian, apărarea
regiunii a fost asumată de un principe local, Odaenathus, din vestitul oraş
comercial Palmyra. După asasinarea lui, soţia sa, Zenobia, a preluat puterea şi s-
a proclamat regină, purtând pe monede titlul de Augusta. Stăpânirea ei a ajuns în
scurt timp să cuprindă Siria, Egiptul şi o parte din Asia Mică, într-o structură de
putere independentă faţă de Imperiul Roman.