Ideile morale ale lui Buddha

Pînă în secolul XX, Buddha a fost pesemne gînditorul cu cea mai mare influenţă în istoria omenirii.
Învăţătura sa a înflorit pe tot cuprinsul subcontinentului indian timp de mai bine de 1500 de ani, şi în tot
acest răstimp s-a transformat şi diversificat cel puţin atît cît a făcut-o creştinismul în primii săi 1500 de
ani de existenţă în Europa. Ce fapte avem la dispoziţie pentru a relata viaţa şi împrejurările prin care a
trecut un om care a trăit acum 2500 de ani? Cît priveşte viaţa lui Buddha, ne bazăm aproape exclusiv pe
scrierile budiste păstrate în multe limbi orientale, care au măcar avantajul de a fi foarte cuprinzătoare.
Părţile cele mai vechi şi care îl privesc cel mai direct pe Buddha, Coşul discursurilor (Suttapiţaka) şi Coşul
Codicelui de Învăţătură (Vinayapiţaka) ocupă, în diferite variante, cîteva rafturi de bibliotecă. Realitatea
lui Buddha trebuie extrasă pe cale critică, prin eliminarea a ceea ce ţine în mod vădit de legendă precum
şi a ceea ce s-a dovedit că aparţine unor perioade mai tîrzii. Premisa unei imagini corecte despre Buddha
este să te laşi pătruns de fondul perceptibil median a tot ceea ce în textele existente poate fi pus pe
seama lui Buddha – ce-i drept, nicăieri în mod sigur, dar în esenţă totuşi convingător. La 29 de ani
fericirea lui Buddha i-a fost zguduită atunci cînd a devenit conştient de starea fundamentală a fiinţării în
lume şi atunci el renunţă la fericirea şi plăcerile vieţii mediului său. Este chiar un motiv precis al
renunţării: „Viaţa în mijlocul familiei mi-a apărut îngustă şi nedemnă, în vreme ce viaţa petrecută fără
adăpost e neîngrăditã; e anevoie să duci o viaţă spirituală desăvîrşită şi pură în toate privinţele şi să rămîi
în acelaşi timp în înghesuiala căminului”. În sufletul lui Gautama (viitorul Buddha) are loc o schimbare
majoră: „De vreme ce sînt supus naşterii, îmbătrînirii, morţii, întristării şi întinării, de ce alerg după ceea
ce este, asemeni mie, supus lor? Ce-ar fi dacă, fiindu-le supus, privindu-se ca la o primejdie, aş aspira
către ceea ce nu se naşte, nu îmbătrîneşte, nu e supus bolii, morţii şi întristării, către suprema curmare a
robiei, ce nu cunoaşte întinare, către încetarea tuturor acestor suferinţe?”. Ca urmare, a luat hotărîrea
de a părăsi casa, ţinutul natal, familia şi fericirea, spre a-şi găsi mîntuirea prin asceză. Următorii 6-7 ani
au devenit pentru Buddha ani ai unei asceze severe. El a plecat din ţara natală într-acolo unde nu avea
să mai existe ţară. Cu toate că părinţii săi nu au vrut aceasta, vărsînd lacrimi amare şi jeluindu-se, ascetul
Guatama şi-a tăiat părul şi barba şi s-a îmbrăcat în straie galbene de călugăr. Fiind iniţiat de învăţători în
exerciţiile ascezei, în yoga, el s-a supus mortificării vreme de mulţi ani, trăind în pădure, ferindu-se de
orice întîlnire cu profesionalii cuscopul ca nici ei să nu-l vadă şi nici el să nu-i zărească. Şi aşa a dus o
viaţă plină de lipsuri şi experienţe cumplite asupra corpului său în aşteptarea clipei cunoaşterii, „cu
limba strivită de cerul gurii”, „reţinîndu-şi, ţinîndu-şi, chinuindu-se să-şi fixeze gîndurile cu forţa. Dar
toate aceste tentative au fost în zadar. Modificările trupului n-au dus la iluminare. Dimpotrivă, Gautama
a înţeles că în asceză, care nu-i decît asceză, adevărul rămîne ascuns, că a te supune constrîngerii vide e
un lucru ineficient. Codul moral al adepţilor lui Buddha constă din cinci interdicţii: budistul laic nu
trebuie să ucidă, să fure, trebuie să trăiască neprihănit, să nu spună minciuni şi să consume băuturi
alcoolice. Pe lîngă cele enumerate mai sus, călugărul trebuie să se reţină de la cîntare, dansuri, muzică,
bijuterii, lux, aur şi argint, de la mîncare în orele nepotrivite. Învăţătura lui Buddha este îndreptată spre a
pune capăt discordiei dintre oameni prin autoperfecţionarea lăuntrică a personalităţii.
 Concepţiile etice ale lui F. Nietzsche (1844-1900)
Nietzsche s-a caracterizat adeseori ca imoralist, ca un adversar al valorilor tradiţionale,
făcîndu-şi însă din aceasta o virtute şi un titlu de glorie. Astfel, la originea filosofiei sale a
prezidat spiritul de negaţie. Ceea ce vrea să lichideze în primul rînd filosoful este,
evident, morala „sclavilor”, morala „rasei inferioare a celor mulţi, a căror echipament
vital ar fi deficitar. Însă implicaţiile acestei campanii sînt multiple. Sînt destul de
numeroşi cei care nu au voit să vadă în filosofia lui Nietzsche decît manifestarea unei
atitudini înnoitoare şi eliberatoare, prin veto-ul adresat tuturor valorilor şi autorităţilor
tradiţionale în domeniul moralei. Este adevărat că prin una din tendinţele sale
constitutive, filosofia lui Nietzsche a dat o expresie caracteristică, deşi marcată negativ de
orientarea antidemocratică, acelei nevoi de analiză şi libertate interioară care a stat la
baza dezvoltării spiritului modern. Ea a incarnat într-o formă tipică neîncrederea
profundă a secolului al nouăsprezecelea – secol impregnat de istorism şi pozitivitate –
faţă de orice interpretare speculativă sau religioasă a existenţei, faţă de acele ipoteze
consolatoare în care, mii de ani, omenirea a crezut să afle un punct de sprijin moral.
Omul modern nu vroia să fie indus în eroare, să fie victimă a atîtor iluzii pe care le poate
genera aspiraţia nestăvilită la bine, adevăr şi fericire. El preferă să privească realitatea în
faţă, aşa cum este, încercînd să suprime în acest scop obstacolele artificiale pentru a
asigura contactul cît mai strîns, mai apropiat, dintre conştiinţă şi realitate. Fr. Nietzsche a
trăit acest sentiment, la „experimentat” din plin, pentru a-l „realiza” sub forma unei
ipoteze diametral opuse concepţiei creştine şi oricărui optimism naiv. „Dumnezeu e
mort”, aceasta este afirmaţia de bază a unei filosofii pentru care universul, devenirea şi
destinul umanităţii sînt probleme ce trebuie considerate independent de orice apel la
supranatural şi transcendenţă. Pornind însă de aici, va ajunge la concluzia nihilistă a unui
univers lipsit de unitate şi de legi, a unui fenomenism absolut, conform căreia singura
realitate ar fi o devenire indiferentă şi lipsită de sens. Moralitatea, după Nietzsche, este
condamnarea, castrarea, impunerea cu forţa neîntemeiat a unor precepte fără rost. Pentru
el „tot ceea ce este bun se naşte din instinct şi, prin urmare, este uşor, necesar, liber”104
iar „cînd este respins ceea ce este mai serios în autoconservare, în sporirea forţelor vieţii,
cînd este respinsă adică viaţa, cînd se construieşte un ideal din cloroza şi din dispreţuirea
trupului”105 în numele moralelor „celor care doresc să amelioreze omenirea”106 nu se
ajunge decît la respectarea unor reţete ale decadenţei şi astfel, la nimicirea propriei
vieţi.Reprezentările morale, afirmă Fr. Nietzsche, au o origine istorică şi într-o epocă mai
îndepărtată morala celor „tari” a avut un caracter predominant. Însă tabelul de valori
instituit de cei puternici şi fericiţi a fost răsturnat prin insurecţia morală a sclavilor ce s-a
tradus printr-o nouă concepţie asupra lumii, ale cărei consecinţe pot fi urmărite în cultura
şi viaţa morală a societăţii contemporane. Lumea a devenit sediul şi simbolul decadenţei,
sărăcia şi umilinţa au fost exaltate. Libertatea, demnitatea, individualitatea morală a
profesionalului au fost nesocotite. Apostolii nu au înţeles nimic din moartea lui Isus, care
în semnificaţia ei morală a constituit expresia unui mare act de libertate, au ignorat latura
lui nobilă, tăria morală, pentru a nu vedea decît umilinţa şi suferinţa
 Virtuţii profesionale şi vicii profesionale
„Virtutea” este o categorie a eticii cu caracter apreciativ şi normativ care
desemnează însuşirile morale pozitive ale oamenilor, atitudine constînd în
consecvenţa respectării idealurilor etice, a principiilor şi a normelor morale.
Virtuţile se obţin în procesul vieţii sociale, ca urmare a însuşirii conştiente şi
aplicării practice a principiilor şi normelor morale. Meritul nostru, în înfăptuirea
unui fapt, este cu atît mai mare, cu cît avem a ne lupta cu împrejurări grele.
Această luptă dată pentru a învinge dificultăţile, ce se opun scopurilor noastre, a
justificat în toate timpurile concepţia virtuţii. O dată cu evoluţia societăţii şi a
morale s-au schimbat atît conţinutul virtuţii, cît şi raporturile dintre acestea. Spre
exemplu, în etica Greciei antice era predominant recunoaşterea virtuţilor cardinale:
înţelepciunea, curajul, temperanţa şi dreptatea. Morala creştină consideră că
virtuţile fundamentale sunt: credinţa (în Dumnezeu), speranţa (în mîntuirea
sufletului) şi dragostea (pentru Dumnezeu şi pentru aproapele), aşa-numitele
„virtuţi teologale“. Renaşterea şi iluminismul au accentuat virtuţile laice, legate de
afirmarea individului, de interesele pămînteşti, de fericirea profesionalului.
A.MacIntyre în lucrarea Tratat de morală. După virtute propunea următoarele
definiţii ale virtuţii: a) virtutea este calitatea care permite unui individ să-şi
îndeplinească rolul său social (aşa apare ea în epopeile lui Homer sau în societăţile
eroice ,dacă acestea au existat cu adevărat); b) virtutea este calitatea prin care
individul se poate apropia de realizarea scopului (telos) său specific uman, fie în
formă naturală, fie în formă supranaturală (pentru ilustrare putem ţine seama de
ideile lui Aristotel sau de cele din Noul Testament, precum şi cele ale Sf. Toma
d`Aquino); c) virtutea e o calitate utilă pentru a obţine succesul pămîntean şi ceresc
(exemplu listele cu virtuţi ale profesionalului politic american B. Franclin). d)
virtutea este dispoziţia sau sentimentul care asigură supunerea şi acordul faţă de
regulile relevante (etica normativistă contemporană) 128 . Noţiunea de „virtute”
poate fi o noţiune generalizatoare identică cu moralitatea („omul virtuos” este o
expresie identică cu expresia „omul moral”). Respectiv, „omul vicios” este un „om
amoral”. O atare interpretare a acestor noţiuni este pe deplin justificată, întrucît
omul ori este ori nu este moral, adică omul este virtuos sau vicios. Totodată,
noţiunea de „virtute” are şi un înţeles singular de calitate morală, care este utilizată,
de obicei, la plural, desemnînd calitatea morală respectivă. În ambele sensuri
„virtutea” îşi păstrează acel sens la care se referă etimologia greacă a cuvîntului
însemnînd perfecţiune. În acest sens, virtuţile şi viciile nu sînt numai nişte simple
determinări obişnuite care, împreună cu alte calităţi ale personalităţii, ar caracteriza
personalitatea văzută din exterior, ceea ce serveşte drept bază pentru aprecierea lui
de către alţi oameni. Virtutea reprezintă o directivă, o hotărîre, o intenţie a
individului de a acţiona în baza principiilor morale. Pentru a deveni virtuoşi,
profesionalii trebuie să înveţe a acţiona în conformitate cu principiile proprii în
general. Pentru ca individul să acţioneze conform virtuţii, el trebuie să aibă
dezvoltat sentimentul propriei demnităţi şi al mîndriei şi tendinţa de a le păstra.
Datorită respectului de sine, individul nu poate să-şi permită anumite acţiuni, dacă
din cauza lor va trebui apoi să regrete, dacă din cauza lor va fi învinuit
Viciile sînt tendinţe de a-ţi face răul, prin devieri mai mult sau mai puţin artificiale
de la ceea ce este normal să faci, potrivit firii lucrurilor. Spre exemplu, consumul
de droguri (de la cele îngăduite, cum sînt tutunul, cafeaua şi alcoolul, la cele
interzise) se transformă în viciu cînd se produce dependenţa pătimaşă de ele şi,
implicit, intoxicarea fizică, mentală şi interumană. Vorbind despre vicii trebuie să
ne referim la păcatele umane, în primul rînd, la cele şapte păcate de moarte
(capitale) ce sînt proprii religiei creştine. Conform Catehismului Bisericii Catolice,
cele şapte păcate capitale sînt: 1.Mîndria. Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti
din care se naşte slava deşartă, îngîmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganţa,
înfumurarea, laudoroşenia, neruşinarea, ocara etc. 2. Zgîrcenia. Este materială si
spirituală. Materială este atunci cînd omul nu voieşte să mîngîie trupeste pe cel
sărac, iar spirituală cînd nu voieşte să îndrumeze pe cel neştiutor din răutate. Ea are
urmări catastrofale, ştim asta din actuala criză financiară. Deseori ea este înţeleasă
ca motor al sistemului nostru economic. În realitate însă, omul a intrat sub jugul
hipnotic al acumulării de capital, iar efectele devastatoare ale crizei au arătat că
întreaga lume stă „sub semnul avariţiei universale”. 3. Lăcomia. Ea reprezintă un
păcat capital din care se nasc mărturia mincinoasă, nemilostivirea, vicleşugul,
nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, cămătăria, închinarea la idoli etc. În
prezent păcatul lăcomiei a devenit un adevărat cult mediatic, show-urile culinare
televizate căpătînd astfel conotaţiile unei pseudoliturghii. Remediul - postul -
revine şi el în actualitate, însă sub forma comercială a programelor de consiliere
nutriţională. 4. Invidia. Cînd cel furios nu poate birui cu mînia lui piedicile care i
se opun, şi neputînd să facă altceva, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să
acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.
Din ea ies zece ramuri: complotul, mînia, duşmănia, cearta, nemulţumirea, luarea
în rîs, bucuria de răul altuia, ura, ţinerea de minte a răului, uciderea. Invidia este
patima unui suflet înrăutăţit chinuit de bunul mers şi faptele bune ale aproapelui
etc. 5. Desfrînarea. Din acest păcat se nasc: sodomia, onania, corupţia, amestecarea
sîngelui, silnicia, bestialitatea, adulterul etc. Actualmente desfrînarea a devenit
„fastfood”, „o afacere rece”, de care profită din plin industria porno. 6. Mînia. Ea
porneşte de la aceea că omul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfurie căci este
împiedicat de la scopul său cel rău. Din ea se nasc nebunia, blasfemia, cruzimea,
tulburarea, spaima trupului, ocara, iritarea, prostia, schimbarea trupului, uciderea
etc. 7. Lenea. Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care
Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în viaţa noastră. Din ea se nasc
deznădejdea, nepăsarea, neglijenţa, impietatea, necredinţa, osîndirea altuia etc
 Etica constructorului
Alegerea constructorului este extrem de importantă atunci când vrei să începi o
construcție. El este cel care va transpune în realitate toate prevederile proiectelor
tehnice, dar și dorințele tale. Este esențială implicarea lui încă din faza zero a
proiectului pentru că poate oferi informații esențiale privind utilitatea și sustenabilitatea
unei anumite soluții prin prisma experiențelor lui anterioare.

Uite cum trebuie să fie constructorul pe care tu să-l poți alege cu încredere:

1. Este indicat să fie o persoană deschisă dialogului și părerilor clienților.

Dacă nu poți discuta cu constructorul tău încă de la început, cu siguranță nu vei putea
discuta nici în etapa de execuție propriu-zisă a construcției, iar această lipsă de
comunicare va avea consecințe dezastruoase asupra rezultatului final.Nu uita, părerea ta
este importantă pentru că ești beneficiarul direct al construcției.  Constructorul trebuie
să îți asculte opțiunile și să îți ofere sfaturi privind alegerea variantei potrivite nevoilor
tale, în colaborare cu proiectanții de specialitate.

2. E important să fie o persoană deschisă să colaboreze cu ceilalți factori implicați în

realizarea construcției.

Colaborarea constructorului cu proiectantul, arhitectul și designerul de interior este

esențială pentru a putea ajunge la o construcție așa cum vrei. De aceea, încă de la
primele discuții încearcă să observi care este nivelul de deschidere a constructorului în
colaborarea cu celelalte specialități.

3. La fel de important este să aibă experiență în derularea proiectelor de construcții

Experiența poate face diferența în cazul apariției unor situații neprevăzute și mai mult
decât atât, le poate preveni.

4. Alege constructorul care îți prezintă oferta sub forma unui deviz și unui grafic de
execuție pentru realizarea construcției.

Devizul (documentul economic care furnizează informații referitoare la costul de

realizare a construcției) și graficul de execuție (reprezentare grafică a derulări în timp a
lucrărilor de construcții) îți pot oferi o imagine clară asupra proiectului și pot reprezenta
reperele de urmărire și control în execuție.

Deschiderea constructorului în ceea ce privește întocmirea acestor documente

demonstrează, pe lângă profesionalism, și transparență în relația cu clienții săi.

5. Un alt aspect deosebit de important este gradul de flexibilitate.

Un constructor deschis la schimbări se poate adapta situațiilor neprevăzute. Uneori ne

mai răzgândim cu privire la anumite aspecte, tocmai de aceea este important să avem în
jurul nostru parteneri care să accepte schimbarea și să și-o însușească.
 Progresul moral

Progresul moral este o tema etica mai putin analizata, ca atare, de filosofi dar, asa
cum vom vedea în cele ce urmeaza, este o tema fara de care morala, ca dimensiune
fundamentala a existentei umane, nu este pe deplin înteleasa si mai ales
argumentata pentru cei care trebuie sa o înteleaga, sa o accepte si sa o aplice.
Corelata, din punctul nostru de vedere, cu doua categorii etice de mare profunzime
- sensul vietii si idealul moral - tema progresului moral capata substanta si este pe
deplin ancorata în problematica desavârsirii morale a personalitatii umane.

Idei filosofice cu privire la progresul moral

Esenta problemei progresului moral consta în a da raspunsuri adecvate si

argumentate, din punct de vedere etic, la cel putin trei întrebari esentiale:

Se poate pune problema progresului în domeniul moralei?

Care este raportul dintre progresul moral si progresul social?

Este progresul moral un fenomen de continuitate sau de discontinuitate?

Raspunsul la aceste probleme se regasesc în înteriorul conceptiilor despre morala,

în general, asa cum sunt ele cunoscute în principalele curente etice.

Conceptiile rationaliste asupra moralei sunt cele care, în principiu, accepta ideea

de progres moral, ele diferentiindu-se în functie de statutul ontic al rationalismului
lor:

Cei care aseaza la baza rationalismului ideea creationista despre existenta

identifica progresul moral cu perfectionarea morala a insului si a societatii
ca apropiere continua de perceptele divine si îndepartarea de sine. Iata ce spune,
în acest sens, Nicolai Losski: "Voi folosi termenul de <<progres>> în acceptiunea
de urcare progresiva a fiintelor lumii pe treptele desavârsirii, respectiv realizarea
de catre ele a unor valori tot mai înalte având ca scop apropierea de Împaratia
Domnului si, ulterior, primirea îndumnezeirii." (5, p. 286) Autorul citat îsi exprima
îndoiala asupra posibilitatii progresului moral al insului sau al omenirii în ordine
pamânteasca, argumentând cu numeroasele exemple de regres moral prin care trece
lumea în diferitele ei momente istorice: "Epoca noastra a oferit exemple
zguduitoare de regres care au subminat atitudinea optimista fata de istoria
pamânteana a umanitatii. Ne-a fost dat sa fim martorii reinstaurarii torturii în cele
mai variate si cumplite forme; a reaparut institutia ostaticului, au aparut lagarele de
concentrare unde sute de mii de oameni, în majoritatea lor fara nici o vina, au fost
schingiuiti cu salbaticie; au aparut îngradiri umilitoare în ce priveste libertatea
presei si a scrisului literar în genere, libertatea stiintei, constiintei, amestecul
statului în viata familiei cu scopul educarii copilului în spiritul unor idealuri sociale
aberante si revoltatoare pentru constiinta crestinului; cresterea egoismului statal s-a
resimtit în actiuni frizând culmea cinismului si în uneltiri împotriva altor state". (5,
p.289)

Cei care aseaza la baza rationalismului ideea de ordine universala

obiectiva identifica progresul moral cu unitatea moralitate-cunoastere rationala,
ca împlinire a cerintelor ordinii universale. (Socrate, Platon, Seneca, Descartes,
Spinoza, Kant, Hegel etc.) . "Ajunge sa cunoastem binele pentru a-l înfaptui",
spunea Socrate. "si este un om virtuos -spune Seneca - daca judecata lui este
limpede si dreapta si daca e adaptata scopului naturii lui. Aceasta se numeste
virtute, aceasta este valoarea morala si unicul bine omenesc". Iar Descartes, dupa
ce enumera cele trei maxime morale fundamentale - supunerea fata de legi si
obiceiuri; hotarâre si statornicie în a urma parerile foarte sigure; autodisciplinare în
raport cu ordinea lumii - concluzioneaza ca "nu pot face altceva mai bun decât . sa-
mi folosesc întreaga viata pentru a-mi cultiva ratiunea si pentru a înainta cât voi
putea mai mult în cunoasterea adevarului dupa metoda pe care mi-o prescrisesem"
(cf. 8, p. 210)La polul opus se situeaza conceptiile empiriste, psihologiste,
subiectiviste care fie ca neaga ideea de moralitate, în ansamblu, fie ca, acceptând
moralitatea ca relatie subiectiva, individuala, considera ideea de progres moral fara
sens. Un loc aparte îl ocupa conceptii relativ individualizate, aparent detasate de
sisteme filosofice de mare anvergura care, în baza unor analize ale societatii de
natura sociologica, economica, tehnologica, ecologica, elaboreaza scenarii si
imagini care definesc regresul moral al societatii si chiar sfârsitul imanent al
moralei. Prezentam, spre exemplificare, punctul de vedere al lui Schopenhauer,
pentru care morala este anulata în numele egoismului, rautatii si milei, care
guverneaza totul, sau pe cel al lui Nietzsche, teoreticianul supraomului, pentru care
"<<progresul>> e o idee moderna, altfel zis o idee falsa".

Consideram ca este de acceptat un punct de vedere intermediar, care

valorifica ideile valoroase ale tuturor conceptiilor filosofice despre progresul
moral, pornind de la câteva fapte incontestabile:

Tema, ca atare, exista, ea fiind obiect de disputa filosofica;

Exista cel putin un domeniu etic în care progresul este incontestabil: evolutia
cantitativa, dar si calitativa a conceptiilor filosofice despre morala.

Progresul moral poate fi conceput, indiferent de realitatea acestuia. El poate fi

gândit ca evolutie ascendenta a individului la scara vietii lui si a comunitatii
umane, la scara istoriei, spre un ideal de moralitate la fel de inteligibil ca oricare
ideal de conformitate a omului cu un sistem normativ.

Ca realitate a moralitatii, sunt evidente, pe segmente ale timpului istoric, pe zone

distincte sociale sau culturale, pe momente distincte sau pe cazuri concrete ale
individualitatii umane momente de regres moral de mai mare sau mai mica
anvergura.

Este de retinut, însa, faptul ca morala însasi este gândita, cel putin la o parte dintre
filosofi, ca un imperiu al lui "Trebuie", (Sollen) mai degraba decât unul al lui Este
(Sein). Prin consecinta, tema progresului moral, fiind în interiorul conceptiei
despre morala, se va situa în aria de semnificatii ale aceluiasi Trebuie.

Realizarea lui Trebuie este posibila, iar sub presupozitia libertatii de alegere,
specific umana, ea devine realitate în tot atâtea variante ale evolutiei moralei câte
posibilitati sunt de constituire a relatiei dintre necesitate, posibilitate, subiectivitate
si realitate în evolutia moralei.

Consideram, prin urmare, ca :Progresul moral este necesar, ca parte a

necesitatii perfectibilitatii fiintei umane. Progresul moral si cel
individual se întrepatrund, se influenteaza reciproc, determinant, în
ultima instanta, fiind progresul moral al societatii.

Consideram ca aceasta interdeterminare este mai degraba sub forma

cercului, fiind greu de închipuit vreo determinare morala în afara individului.

Progresul moral are "o dinamica interna ", fiind mai degraba de natura
calitativa decât cantitativa (numarul de fapte morale sau imorale).

Iata principalele criterii pe baza carora, asa cum sustine autorul, "putem
sesiza, calcula chiar statistic, ascensiunea sau decaderea morala a unui om
sau a unei colectivitati."
 Corespondența profesională
Un rol deosebit în relaţiile internaţionale între state îl ocupă corespondenţa
diplomatică. La întocmirea acesteia, care rămâne ca document diplomatic,
emitentul trebuie să pornească de la sarcinile concrete, obiectivele pe care le
urmăreşte în transpunerea în viaţă a politicii externe a statului său. Emitentul
trebuie, de asemenea, să cunoască importanţa problemei pe care vrea s-o abordeze
în documentul respectiv, istoria problemei, stadiul său de soluţionare, aspectele
sale juridice. În funcţie de aceste considerente, emitentul decide asupra genului de
document diplomatic: scrisoare de acreditare, notă verbală, nota semnată,
scrisoarea personală, aide-memoire, memorandum, mesajul de felicitare etc. Ele se
deosebesc între ele prin importanţă, destinaţie, formulări protocolare. Stilul
corespondenţei diplomatice este mult mai sobru şi mai reverenţios. Modul de
transmitere este, în general, curieratul şi are întotdeauna forma scrisă în original şi
presupune semnătura olografă. Fiind vorba de implicarea unui stat, suportul pe care
este redactată corespondenţa este foaia cu antet sau filigranată cu însemnele
expeditorului. Deşi, în mod formal, fiecare stat are dreptul de a folosi limba sa
naţională, în corespondenţa diplomatică, avându-se în vedere dificultăţile ce se pot
ivi pentru soluţionare operativă a problemelor abordate, dar şi curtoazia faţă de
autorităţile statului cărora li se adresează corespondenţa, se practică ataşarea la
documentul emis în limba naţională a expeditorului a unei traducerii în limba
destinatarului. Ca element de curtoazia, pe documentul tradus se scrie ,,traducere
neoficială’’, chiar dacă aceasta a fost făcută de un specialist în limba respectivă.
Pentru uşurarea comunicării în scris, unele ambasade convin cu Ministerul
Afacerilor Externe din ţara de reşedinţă ca, pe bază de reciprocitate, să se
corespondeze fie numai în limba naţională, fie numai în limba ţării de reşedinţă.
Atunci când este vorba de limbi de circulaţie foarte restrânsă, se convine utilizarea
unei terţe limbi, de regulă de circulaţie internaţională. Tipuri de corespondenţă
diplomatică Nota verbală – se foloseşte în corespondenţa între o misiune
diplomatică şi Ministerul Afacerilor Externe sau între Ministerele de Externe. Este
o comunicare scrisă, nesemnată, purtând doar sigiliul Ministrului Afacerilor
Externe sau al Misiunii Diplomatice de la care se emite. Notele verbale reprezintă,
de regulă, o importanţă diplomatică secundară. Nota semnată este documentul
diplomatic solemn care se adresează de către Ministerul Afacerilor Externe şefului
misiunii diplomatice sau invers; Scrisoarea personală se foloseşte între ambasador
şi ministrul afacerilor externe şi nu angajează statele. Este mai puţin protocolară şi
are caracter personal. Nota colectivă este modalitatea prin care mai mulţi
reprezentanţi ai statelor acreditante se adresează unui guvern, şi se trimite
ministrului afacerilor externe. − notele identice şi notele paralele sunt note cu
acelaşi conţinut, care sunt prezentate simultan; − notele circulare sunt utilizate
pentru a comunica informaţiile curente, de ordin particular sau administrativ. Aide-
memoire este documentul diplomatic care rezumă aspecte ale relaţiilor dintre state
şi expune consecinţele juridice ale unor fapte. Este o notă diplomatică înmânată de
un agent diplomatic celeilalte părţi, în cursul unor tratative sau convorbiri, cu
scopul de a rezuma problema discutată, a preciza anumite aspecte. Aide-memoire
nu conţine formule de politeţi şi nici nu se semnează; se adresează ministrului
afacerilor externe. Memorandum-ul este un aide-memoire mai complet care, spre
deosebire de acesta, prezintă şi o istorie a problemei apărute şi justifică politica
urmată de statul acreditant faţă de problema în cauză. Rapoartele diplomatice
privesc informarea ministerului de externe de către misiunile diplomatice cu
privire la îndeplinirea instrucţiunilor primite. Rapoartele sunt periodice. Raportul
diplomatic poate fi darea de seamă despre executarea misiunii în general.
Scrisoarea de acreditare este prezentată de reprezentantul misiunii diplomatice
(ambasadorul) preşedintelui ţării unde a fost acreditat. Scrisoare este semnată de
preşedintele şi ministrul afacerilor externe din ţara de unde vine diplomatul. Vom
reda mai jos câteva din formulele protocolare utilizate în următoarele situaţii: în
momentul redactării adresei pe plic şi la începutul scrisorii (I), în formula de
adresare (II), în formula finală (III): Pentru Preşedintele unei ţări I. Excelenţa Sa,
Domnul (numele), Preşedinte al (numele ţării sau al republicii); Sau Domnul
(numele) Preşedinte al (numele ţării sau al republicii). II. Domnule Preşedinte; III.
Vă rog să agreaţi, Domnule Preşedinte, expresia înaltei mele consideraţii; Sau O
rog pe Excelenţa Voastră să agreeze expresia înaltei mele consideraţii. Folosirea
titlului de ,,Excelenţă” faţă de un şef de stat străin este facultativă. Acest titlu nu se
foloseşte, de exemplu, pentru preşedintele Statelor Unite, nefiind utilizat în
protocolul american, decât în cazul unui ambasador străin. Pentru Primul-Ministru
I. Domnul (numele) Primul-Ministru al Guvernului (sau numele ţării); II. Domnule
Prim-Ministru, III. Vă rog să agreaţi, Domnule Prim-Ministru, expresia înaltei
mele consideraţii. Pentru un ministru I. Domnul (numele) Ministru al (numele
ministerului); II. Domnule Ministru, III. Vă rog să agreaţi, Domnule Ministru,
expresia înaltei mele consideraţii. Pentru un deputat I. Domnul (numele) Deputat
de (numele circumscripţiei) II. Domnule Deputat, III. Vă rog să agreaţi, Domnule
Deputat, expresia…………….. Pentru un primar I. Domnul (numele) Primar al
(numele oraşului); II. Domnule Primar, III. Vă rog să agreaţi/primiţi, Domnule
Primar,………. Pentru un ambasador I. Excelenţa Sa Domnul (numele),
Ambasador al (numele ţării); II. Domnule Ambasador; III. Vă rog să agreaţi,
Domnule Ambasador, expresia…………… Sau O rog pe Excelenţa Voastră să
agreeze expresia înaltei mele consideraţii.
 Călătoriile și timpul liber
Timpul liber se definește, de obicei, ca fiind parte componentă a bugetului de timp,
ce rămâne la dispoziția individului, aflându-se în strânsă relație cu timpul de
muncă. Legătura strânsă între timpul liber și cel atribuit muncii fac dificilă
măsurarea cu exactitate a fiecăruia și a percepției asociate acestora. Astfel, de cele
mai multe ori, timpul pentru muncă este asimilat conceptului de responsabilitate și
obligativitate, iar timpul liber este destinat indivizilor ca o libertate de alegere a
activităților, respectiv o modalitate de exprimare și creativitate.1 Schimbările
majore petrecute la nivel global, în special avansul tehnologic, informațional, își
pun amprenta asupra celor două noțiuni și se pot observa schimbări de mare
amploare în relația timp liber-muncă. Identificarea bugetului de timp liber, mai ales
în raport cu munca permite organizatorilor de agrement să se adreseze cu o mai
mare acuratețe potențialilor consumatori și să vină în întâmpinarea necesităților și
dorințelor acestora cu oferte diversificate și particularizate. Desigur că, alături de
timpul de muncă și cel liber se regăsesc și cele alocate îngrijirii personale,
educației, transportului etc, căror influențe se manifestă asupra diferitelor servicii
turistice de cazare, alimentație, transport și agrement. Alături de factori economici,
socio-culturali, psihologici etc. timpul liber reprezintă unul dintre factorii esențiali
în conceperea pachetelor de servicii turistice. Dimensiunea timpului liber
determină însăși existența călătoriei, durata acesteia, precum și tipologia serviciilor
turistice alese de consumatori. Din altă perspectivă, turismul reprezintă o activitate
specifică timpul liber, cu mențiunea că acesta nu are o frecvență la fel de mare ca și
cele zilnice: socializare cu prieteni, TV, radio sau Internet, sporturi etc. Alegerea
activităților turistice ca și activități de petrecere agreabilă a timpului liber diferă în
funcție de vârstă, sex, mediul de proveniență, stare financiară și altele. Serviciile
turistice și complexitatea lor determină gradul de atractivitate în rândul
consumatorilor. Importanța serviciilor oferite stimulează decizia de cumpărare și
drept urmare, perspectivele de dezvoltare a destinațiilor și organizatorilor din
turism. În conceperea și comercializarea pachetelor de servicii turistice, trebuie
luate în considerare necesitățile și dorințele turistului modern, care își manifestă
opțiunea pentru o varietate de servicii, incluse în oferta prestabilită sau pe care le
poate achiziționa la destinație. Din rândul acestora, serviciile de agrementul se
detașează prin caracterul divers, determinând o individualizare a ofertei turistice.
Varietate serviciilor de agrement se datorează multitudinii de forme sub care se
regăsește: sporturi, arte, jocuri, shopping, recreere etc. Venind în completarea
ofertei turistice, agrementul determină numeroase modalități de petrecere a
timpului liber, regăsindu-se în unele cazuri ca și motorul de dezvoltare a destinației
turistice
 Relațiile cu personalul

Într-un mediu profesional cu o dinamică extraordinar de puternică, a devenit o

reală provocare să îți menții angajații cât mai motivați la locul de muncă. Nici
departamentele de resurse umane nu se lasă mai prejos, așa că întotdeauna se
găsesc tactici și modalități de a construi relații cât mai autentice cu angajații și de
a-i menține loiali și motivați la locul de muncă. Apreciază-ți angajații.

Cel mai simplu și cel mai la îndemână gest, acela de a-ți aprecia real angajații și
performanțele lor, este în același timp și cel mai des neglijat. Ne concentrăm
excesiv pe a găsi metode inovative, când, în definitiv, totul este atât de accesibil.
Spune-le în mod constant angajaților tăi ce înseamnă pentru business-ul pentru
care lucrează și asigură-te că sunt conștienți de aprecierea ta. Fie trimiți un e-mail,
fie îi iei la o discuție 1 to 1. 

Oferă autonomie angajaților!

Cu alte cuvinte, oferă-le șansa să se afirme, să exceleze în ceea ce le place să facă,

fără să simtă o presiune din partea mediului de lucru. Oferă-le libertatea să
evolueze în ritmul propriu și fii atent la nevoile sale și cum îi poți oferi sprijin să
facă crească. În acest mod, îți vei loializa angajații și vei construi cu ei o relație
bazată pe încredere și autenticitate.

Fii mentor pentru angajații tăi!

Nu te sfii să împărtășești în mod constant din experiența ta de business, dar și de

viață. Exemplul personal este una dintre cele mai eficiente modalități de a da tonul
anumitor tactici în business-ul tău. Atunci când vrei să implementezi un nou mod
de lucru sau instrumente noi, nu este suficient doar că se va întâmpla asta, ci
începe cu tine, apoi îndrepți către angajații tăi. Motivarea angajaților este un proces
constant și de lungă durată. 

Ascultă-le problemele!

Și când spunem la asta, ne referim la ascultarea activă, în care oferi sfaturi

constructive, ești sincer acolo unde e cazul și oferi perspective pozitive, dar și
soluții la probleme lor. Este ideal ca angajații tăi să se simtă parte ca mai mult
dintr-o echipă, ci dintr-o macro-familie, unde poate găsi suport și un mediu
deschis.

Fii atent la zilele lor de naștere, onomastice sau chiar sărbători naționale!

Sigur ai ridicat sprânceana la citirea sărbătorilor naționale. Gândește-te că în

echipa ta există 3  angajați care sunt vegetarieni. Ce ar fi ca de Ziua Vegetarienilor
să aveți un prânz experiment în care încercați mâncarea vegetariană în cinstea
colegilor voștri? Putem extrage 2 aspecte pozitive de aici: ideea de incluziune,
indiferent de pasiune și preferințe, și ideea de experiență nouă pentru ceilalți
angajați. Bineînțeles că în cazul aniversărilor și zilelor de nume nu încape îndoială
că nu trebuie ratate sub nicio formă.

Clasicele teambuilding-uri

Dar care sunt atât de eficiente, de fapt, mai ales dacă știm să le organizăm.
Relațiile dintre colegi, dar și interdepartamentale, ar funcționa mult mai bine dacă
am fi atenți la această componentă de relaționare și confortul pe care oamenii îl au
unii în preajma celorlalți. Cu activitățile și jocurile potrivite, poți chiar să facilitezi
noi relații de prietenie și noi revelații printre angajații tăi.

Ai grijă ca mediul de lucru să fie unul ordonat, curat!

Atât tu, cât și angajații tăi, petreceți 8 ore în fiecare zi în același mediu. Este vital
să fie curat și ordonat pentru a spori productivitatea. E important să avem o zonă
destinată relaxării, care să fie clar delimitată, unde angajații tăi, unde se mai pot
relaxa după anumite task-uri intense. Poți corela această cu un coffee spot sau o
zonă de chit-chat, unde colegii pot interacționa lejer și unde mai pot împărtăși idei,
în afara unei săli de meeting foarte rigide.

Echilibrul între viața profesională și cea personală

Este un aspect din ce în ce mai căutat de către angajați, mai ales într-o lume care se
îndreaptă spre digitalizare completă. În funcție de specificul companiei, oferă
angajaților tăi un program flexibil, posibilitatea de a lucra un anumit număr de zile
de acasă, dacă fișa postului permite lucrul de la distanță, sau posibilitatea de a-și
lua concediu atunci când își doresc, nu într-o perioadă predefinită, așa cum se
întâmplă în multe companii. 

Posibilitatea creșterii profesionale

De la conferințe la workshop-uri și posibilitatea de a fi pus în situații noi,

provocatoare, dezvoltarea profesională este din ce în ce mai importantă, mai ales
dacă vorbim despre angajații cu vechime. Asigură-le accesul la conferințe
interesante, organizează training-uri interne pe diferite tematici și ai grijă să îi
provoci mereu la locul de muncă, astfel încât să rămână curioși și antrenați.

Compensarea financiară

Bineînțeles că în fiecare companie există niște reguli cu privire la creșterea

salarială. Însă, dacă anumiți angajați au performanțe excepționale, îți soluționează
niște probleme care ar fi putut afecta compania, este foarte important să ai
deschiderea fie de a oferi o bonusare de moment, fie să grăbești mărirea salarială.
Numai așa vei putea demonstra că valorizezi în mod real munca angajaților tăi.