(Sfântul Ioan Gură de Aur) Comentariu La Faptele Apostolilor - Volumul I PDF

traducen
10
SFÂNTUL
I O A N G U R Ă DE AUR
COMENTARIU LA
FAPTELE APOSTOLILOR
voL I
C olecţia „Patristica” este coordonaţii de
D ragoş D âscă şi Pr. C ezar Ţ ăbârn ă
R eferent ştiinţific:
Prof. univ. dr. Ştefan M unteanu,
Institutul de T e o lo g ie O rtod oxă „Saint Se rg e”, Paris
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IOAN GURĂ DE AUR, sfânt
Comentariu la Faptele Apostolilor / Sfântul Ioan Gură de Aur; trad. din
lb. greacă veche, stud. introd. şi note de ierom. Lavrentie Carp. - Iaşi:
Doxologia, 2016-. - 2 voi.
ISBN 978-606-666-500-1
Voi. 1. - 2016. - Conţine bibliografie. - Index. - ISBN 978-606-666-501-8
I. Lavrentie Carp, ieromonah (trad.) (pref.)
226.6
© DOXOLOGIA, 2016
ISBN general: 978-606-666-500-1
ISBN de volum: 978-606-666-501-8
traduceri
10
SFÂNTUL
I OAN G U R Ă DE AUR
COMENTARIU LA
FAPTELE APOSTOLILOR
v o i . I
Traducere din limba greacă veche, introducere şi note

Ierom. L a v r e n t i e C a r p
Carte tipărită cu binecuvântarea

înaltpreasfinţitului
TEO FA N
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
DOXOLOGIA
Iaşi, 2016
CUPRINS
Abrevieri.................................................. ...........................................7
Introducere.......... ............................................ ...... ........ . 9
OMILII
Omilia I .......... ..................... ................. ........ 15
Omilia II ....... ........................... ................................................... 35
Omilia I I I ............. .................... .....................................................48
Omilia IV ......... ..... ................................................... . 63
Omilia V ...........................................................................................75
Omilia V I .......... ............... ................................ ....... .........;.... .... 87
Omilia VII ............................. ........................... ....................... . 100
Omilia V I I I .................................................................................. 113
Omilia IX ....................................................... ............................. 123
Omilia X ....................................................................................... 141
Omilia XI ...................................................................... ..............155
Omilia X I I ................ ................................................................... 166
Omilia XIII ..................................................................................176
Omilia X I V ......... ........................................... ............................ 189

Omilia X V .......................................................................... .............. 202
Omilia XVI ..................................................................................215
Omilia X V II.................................................. .............................. 228
Omilia XVIII ...............................................................................239
Omilia X IX ................................................................................... 253
Omilia X X .................................................................................... 267
Omilia X X I...................................................................................277
Omilia XXII .......................... .................................... ................. 289
Omilia X X III................................................................................300
Omilia X X IV ................................................................................ 313
Omilia X X V ...................... .......................................................... 325
Omilia X XV I................................................................................336
Omilia X X V II.......................................................................... 347
Bibliografie generală........................................................................356
Indice de referinţe scripturistice....................................................357

ABREVIERI
EIBMBOR Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române
EI1E EAAHNEE ITATEPEE THE EKKAHEIAE
PG Patrología greacă
PSB Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
Introducere
Preocuparea Sfântului loan Gură de Aur (347-407) de a

tâlcui Sfânta Scriptură s-a concretizat printr-o multitudine
de omilii rostite pornind de la pasaje biblice, dar mai ales
prin efortul susţinut de a comenta aproape tot Noul Testa
ment şi mare parte din Vechiul Testament. încă de pe când
era preot în Antiohia şi-a început această vastă activitate, pe care
a continuat-o şi în Constan tinopol, de pe scaunul patriarhal.
Autoritatea interpretărilor sale vine atât din faptul că a
trăit într-o vreme când Biserica abia ieşea din catacombe
(sec. IV-V) şi atmosfera propovăduirii Evangheliei era încă
proaspătă, dar mai ales din înrudirea duhovnicească cu
Apostolii şi din inspiraţia pe care o primea de la Duhul
Sfânt pentru a surprinde sensul corect al scrierilor sfinte.
De aceea cuvântările sale au rămas peste veacuri drept un
reper pentru orice creştin în înţelegerea corectă a mesajului
biblic. A intrat în istorie faptul că ucenicul Proclu a fost martor
al felului cum primea îndrumarea minunată din partea
Apostolului Pavel, care-i şoptea la ureche în chip nevăzut
explicarea corectă a învăţăturilor sale. Chiar urechea care
primea acele călăuziri a rămas neatinsă de timp şi poate fi
văzută la Mănăstirea Vatopedi, unde se păstrează craniul
marelui Părinte. Acestea ne dau încredinţare că a avut parte
de insuflare de sus şi în ce priveşte celelalte cuvinte ale sale,
cum sunt cele de faţă.
Cele 55 de Omilii la Faptele Apostolilor au fost rostite
în capitala Imperiului, la trei ani după înscăunarea sa, fapt
menţionat chiar în cuprinsul lor (44,4). Deşi a rostit şi în Antiohia,
în jurul anului 388, patru omilii la începutul acestei cărţi,
10 Sfântul loan Gură de Aur
cele traduse acum sunt diferite şi se ocupă de comentarea

întregului text al cărţii Sfântului Apostol Luca, independent
de primele. Acestea au fost rostite începând cu Pastile anului
401 (unii spun că ar fi vorba de anul 400), al treilea an de la
înscăunarea sa în 26 februarie 388. Alte repere cronologice
decurg din menţionarea unui cutremur în Constantinopol
în omilia 7, 2 şi 41, 2, cutremur despre care Sinesie (372-414)
spune că ar fi avut loc în anul 400. Există şi alte referinţe
interne din care reiese că cel ce rostea aceste omilii era episcop,
spunând despre sine că este episcop şi că ocupă scaun de
întâi-stătător (Omilia 8, 3 şi 9, 6).
Se pare că au fost rostite pe parcursul unui an, câte o omilie
pe săptămână. Din descrierile istoricilor bisericeşti (Teodoret,
Socrate, Sozomen), se ştie că această perioadă a fost domi
nată de instabilitatea socială adusă de răzvrătirea generalului
got Gainas. De aici, majoritatea editorilor acestei opere au
speculat pe ideea că tulburarea acelor vremuri a afectat şi
calitatea predicilor Sfântului Ioan. Punctul lor de pornire îl
constituie precaritatea exprimării şi lacunele din text care-1
fac greu de văzut ca o predică, mai mult un rezumat de
predică. Trebuie precizat că noi am tradus o altă versiune,
care a circulat în paralel în manuscrise şi care este mai
şlefuită si mai cursivă, care aduce mai mult a omilie rostită
9 » '
public.
Prima ediţie a fost realizată de Erasmus, care a tradus
textul în latină în anul 1522. El observă o metodă care nu se
regăseşte în alte omilii ale Sfântului Ioan, fie rostite în Antiohia,
fie în Constantinopol, aceea de a relua versetele tocmai
comentate într-o nouă prezentare prin formula: „Să vedem
din nou cele spuse...". De aceea îşi exprimă dubiile asupra
paternităţii acestei opere, deşi nu duce ideea până la capăt
să conteste autenticitatea ei. Aceleaşi observaţii le face si
» » »
Savillius (1612), dar fără a tăgădui că autorul ar fi Sfântul

Ioan. Acestea sunt doar speculaţii pentru că avem dovezi
Introducere 11
ale unor autori bisericeşti din vechime legate de această

operă.
Astfel, primul de la care avem mărturii despre operă
este Cassiodor (485-583), care a contribuit la traducerea în
latină a celor 55 de omilii, dar care nu se mai păstrează, ci
doar câte erau în total ca număr. El a alcătuit şi un compendiu
cu scolii la cartea Faptele Apostolilor, dar în care nu foloseşte
omiliile acestea. Apoi avem o mărturie solidă în canonul 16 al
Sinodului Quinisext (691), care conţine un pasaj extins referitor
la slujirea diaconilor. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschinul
(sec. VIII) citează din a doua omilie (fiind vorba, de fapt, de
prima) în cartea sa Defide orthodoxa. în Biblioteca sa, Patriar
hul Fotie (820-896) menţionează această operă, doar că
afirmă în mod eronat că ar fi fost vorba de 50 de omilii în
loc de 55. Comentariile lui Icumenie (990) şi Teofilact al
Bulgariei (1077) preiau masiv dintr-o lucrare mai veche, găsită
pe un manuscris de secol X, numită Catena, care conţinea o
mare parte din aceste omilii. Ultima mărturie din vechime
o constituie o colecţie numită Florilegium sau Eclogae, nu mai
târzie de sec. XI, care face referire la opera noastră doar o
singură dată (Omilia 19).
Textul folosit de noi este cel editat bilingv (greacă veche -
neogreacă) la Tesalonic în colecţia ETIE, în volumele 58, 66
si
> 71,' în anii 1983-1984. Conţine
» versiunea editată de Mont-
faucon în 1737, care se regăseşte şi în colecţia lui J.-P.
Migne (PG 60). în limba engleză există o traducere după o
altă variantă, mai lapidară, care corespunde textului din
Florilegium-ul menţionat mai sus şi ar avea mai mare susţinere.
Nu există indicii clare de unde au apărut aceste două tipuri
de text, care au şi fuzionat la unii editori, ci doar speculaţii.
Neavând la îndemână decât varianta mai extinsă, am folosit-o
pe aceasta fără a putea compara şi decide dacă ar fi mai
plauzibilă cealaltă. De asemenea, varianta de text englezească
a uşurat munca de traducere doar parţial, fiind vorba de

transpunerea unor texte cu diferenţe numeroase.
Am avut la îndemână şi traducerea românească păstrată
în manuscris, efectuată de Mitropolitul Veniamin Costachi,
dar pe care am consultat-o foarte puţin, nefiind familiarizat
cu scrisul de mână în alfabetul chirilic. Traducerea aceasta,
împreună cu Omiliile la epistolele pauline, a fost începută
pe când Mitropolitul s-a retras la Mănăstirea Neamţ (1808-
1812) şi terminată la 1819 la Iaşi. Acestea au rămas nepubli
cate, faţă de alte traduceri ale sale care, după moartea sa,
au văzut lumina tiparului.
La traducerea de fată nu am folosit textul biblic oficial,
ci m-am folosit doar de textul patristic, mai ales că ar putea
fi diferenţe atât faţă de varianta utilizată de marele Părinte,
care e posibil să fi provenit din codici diferiţi, cât şi din
eventuala lui citare eronată din memorie. De asemenea,
pentru uşurarea lecturării, am împărţit dialogul cu un vorbitor
imaginar prin liniuţe de dialog pentru a fi mai fluent textul
şi mai aerisit, după cum s-a procedat şi la editarea românească
a Omiliilor la Matei (PSB 23). La fel ca în ediţia menţionată,
fiecare omilie fiind împărţită în două părţi, exegetică şi
morală, le-am demarcat printr-o notă care să informeze şi asupra
temei duhovniceşti abordate în final.
Acest volum vine să acopere un gol în literatura patristică
accesibilă vorbitorilor de limba română, dar invită şi la o aplecare
mai temeinică asupra Sfintei Scripturi, mai ales asupra Faptelor
Apostolilor.
OMILII
Omilia I
Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate

cele ce a început Iisus a fa ce şi a învăţa până în ziua
când, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a
ales, S-a înălţat. (1,1-2)
1. Multora nici măcar nu le este cunoscut faptul că există

această carte, nici cel ce a scris-o şi a alcătuit-o. De aceea
am judecat să-mi dau silinţa mai ales pentru ea, ca să-i învăţ
pe cei necunoscători şi ca să nu fie uitată şi ascunsă o ase
menea comoară. Căci poate să ne folosească nu mai puţin
decât înseşi Evangheliile; de atâta filosofie, de corectitudi
nea dogmelor şi de minuni este plină în chip arătat şi mai
ales de cele lucrate de Duhul. Să nu trecem de acum încolo
peste ea, d să o cercetăm cu migală! Căci zicerile de dinainte,
pe care le-a spus Hristos în Evanghelii, pe acestea e cu putinţă
a le vedea cum izbucnesc aici în faptă şi adevărul care stră
luceşte chiar din fapte şi prefacerea cea multă spre mai
bine a ucenicilor cea lucrată în ei de Duhul. Căci cele pe
care le-au auzit că le-a spus Hristos, că tot „cel ce crede în
Mine, semnele pe care le fac Eu, şi acela le va face, şi mai
mari decât acestea va face" (In 14,12) şi că le-a spus dinainte
ucenicilor: „Veţi fi duşi la conducători şi la împăraţi" (Mt.
10,18) şi că îi vor biciui pe ei în sinagogile lor (Mt. 10,17) şi
că vor pătimi lucruri de nevindecat şi că le vor depăşi pe
toate şi că „Evanghelia se va propovădui în toată lumea"
(Mt. 26,13), pe toate acestea e cu putinţă a le vedea cu toată
amănunţimea venind la lumină în cartea aceasta şi altele
mai multe decât acestea, pe care le-a grăit lor pe când erau
împreună. Dar vei vedea aici şi pe apostolii înşişi străbătând
ca nişte păsări pământul şi marea, şi pe aceia ce erau fricoşi

şi neînţelegători făcându-se deodată alţii şi cum trec cu vederea
averile şi slava, mânia şi pofta, făcându-se pur şi simplu mai
înalţi decât toate şi având multă unire de cuget şi nicăieri
nici o pizmă, ca înainte, nici dorire după întâietăţi, ci era în
grijită între ei toată virtutea şi dragostea strălucea cu covârşire.
A
Pentru aceasta le-a şi poruncit multe, spunând: „Intru aceasta

vor cunoaşte toti că sunteti ucenici ai Mei, de vă veti iubi
9 9 9 ' 9
unii pe alţii" (In 13, 35). Dar e cu putinţă a afla aici şi dogme,
care, de nu era cartea aceasta, nu s-ar fi făcut cunoscute ni
mănui aşa de limpede, ci începătura mântuirii noastre s-ar
fi ascuns şi ar fi fost nearătată în privinţa vieţuirii şi a dog
melor. Cea mai mare parte din cele puse aici sunt faptele
lui Pavel, care s-a ostenit mai mult decât toţi. Şi pricina este
că fericitul Luca, cel ce a alcătuit cartea aceasta, era învăţă
celul lui, a cărui virtute e cu putinţă a o vedea din multe părţi,
şi de aiurea, dar mai ales din aceea că s-a ţinut nedespărţit
de învăţătorul său si l-a urmat totdeauna. Când Dimas si
» 9 9
Ermoghen l-au părăsit, unul plecând în Galatia, iar celălalt

în Dalmaţia, ascultă ce zice despre aceasta: „Luca singur este
cu mine" (II Tim. 4,11). Dar zice despre el şi când scrie corin-
tenilor: „A cărui laudă întru Evanghelie este în toate Bisericile"
(II Cor. 8,18). Şi, când spune: „S-a arătat lui Chefa, apoi celor
doisprezece" (I Cor. 15, 5) şi: „După Evanghelia pe care aţi
primit-o" (I Cor. 15, 1), zice despre a Acestuia. încât n-ar
păcătui cineva dacă ar atribui lucrarea aceasta Lui. Iar când
zic Lui, spun despre Hristos.
- Iar de ar spune cineva: Şi pentru ce n-a scris o dată
toate, până la sfârşit, pe când era cu el?
- Aceluia am zice că şi acestea sunt de ajuns pentru cei
ce vor să ia aminte şi că erau pururea zoriţi şi că sârguinţa
lor nu era în a scrie cuvinte, căd au dat multe şi prin predanie,
nu în scris. Deci toate cele aşezate în cartea aceasta sunt vred
nice de mirare, dar mai ales pogorământul apostolilor, pe
Omilia I 17
care l-a inspirat lor şi Duhul, pregătindu-i pentru a se ocupa

de cuvântul iconomiei. De aceea, când vorbeau aceste lu
cruri despre Hristos, au grăit puţine despre dumnezeirea
Lui şi cele mai multe au vorbit despre omenitate, despre
A A
Pătimire, înviere şi înălţare. Căci ceea ce se căuta mereu

era credinţa că a înviat şi S-a înălţat la ceruri. Deci, precum
A
însuşi Hristos S-a sârguit a arăta mai mult decât toate că de

la Tatăl a sosit, aşa şi acesta, că a înviat, că S-a înălţat, a plecat
la El şi S-a întors la El. Căci, dacă nu era mai întâi crezută
aceasta cu mult mai mult decât ceea ce s-a adăugat a se face
după înviere şi înălţare, toată dogma li s-ar fi părut iudeilor
a fi de necrezut. De aceea uşurel şi câte puţin îi duce la cele
A
mai înalte. Iar în Atena Pavel II numeşte şi om simplu, ne

zicând nimic mai mult. Pe bună dreptate. Căci, dacă s-au
apucat adeseori a-L bate cu pietre chiar pe Hristos când vorbea
despre egalitatea cu Tatăl şi-L numeau pentru aceasta hulitor,
ar fi primit cu rezerve de la nişte pescari cuvântul acesta. Şi
acestea când crucea îşi făcuse loc înainte.
2. Şi ce trebuie să spun de iudei, când s-au agitat şi s-au
smintit chiar şi ucenicii, când au auzit odinioară adeseori
dogme mai înalte? Pentru aceasta şi spune: „Multe am a vă
mai spune, însă nu puteţi să le purtaţi acum"1 (In 16, 12).
Iar dacă nu puteau aceia, care au fost atâta vreme împre
ună cu El şi s-au împărtăşit de atâtea lucruri negrăite şi au
văzut atâtea minuni, cum ar fi primit deodată cuvintele
cele înalte ale dogmelor oameni care au fost traşi atunci
întâi de la altare, de la jertfe, de la pisici, de la crocodili
(căci de acest fel erau cele de cinste ale elinilor) şi de la alte
1 Este nevoie de iniţiere treptată şi fără grabă pentru a primi tainele

lui Dumnezeu. Nu pentru că ar fi multe şi greu de ţinut minte, ci pentru
că e nevoie ca sufletul să le asimileze bine şi cu credinţă statornică şi
lucrătoare. De exemplu, taina învierii nu poate fi înţeleasă decât după ce
sufletul înviază şi se revigorează prin purtarea crucii, adică prin tămă
duirea propriilor patimi şi păcate.
rele? Dar cum nu s-ar fi îndepărtat, nu s-ar fi tras deoparte

şi iudeii mai mult decât toţi, care învăţau în fiecare zi şi
erau instruiţi de Lege: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul
tău Domn Unul este şi afară de El nu este Altul" (Deut. 6, 4),
după ce L-au văzut pironit pe lemnul Crucii, dar mai de
grabă după ce L-au răstignit şi L-au îngropat şi nu L-au
a
văzut înviat, dacă ar fi auzit că El Insusi este Dumnezeu si

' 9 9
egal cu Tatăl? Pentru aceasta îi face să înainteze uşurel şi

câte puţin şi se foloseşte de multă iconomie a pogorământului,
dar se bucură de abundenţa harului Duhului şi lucrează în
numele Lui unele lucruri mai mari decât cele pe care le-a
făcut El, ca din fiecare parte să-i înalţe pe cei ce stau pe
a
pământ şi să facă crezut cuvântul învierii. De fapt, această

carte este mai ales o dovedire a învierii. Iar după ce este
crezută ea, înaintează şi celelalte pe cale. Deci aceasta este
mai ales toată baza şi ţinta cărţii, după cum ar zice cineva
adunând-o în mod grosier. Dar să ascultăm de acum însăşi
introducerea!
Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce
a început Iisus a face şi a învăţa. (1,1)
Pentru ce pomeneşte de Evanghelie? Ca să fie arătată
aceeaşi stricteţe. Căd, începând lucrarea aceea, zice: „Părutu-mi-a
şi mie, urmărind de aproape pe toţi de la început cu
de-amănuntul, să ţi le scriu pe rând" (Lc. 1, 3). Şi nu se mul
ţumeşte numai cu mărturia proprie, d aduce totul şi la apos
toli, spunând: „aşa cum ni le-au predat cei ce de la început
s-au făcut înşişi văzători şi slujitori ai Cuvântului" (Lc. 1, 2).
Drept aceea, făcând acolo cuvântul vrednic de crezare, nu e
nevoie de altă întărire aici, după ce a fost el crezut o dată,
povă-ţuind prin acela la stricteţea adevărului. Căci cel ce s-a
făcut vrednic de credinţă să scrie cele ce a auzit şi le-a crezut,
cu mult mai mult va fi cu dreptate să fie crezut când alcătu
ieşte acestea, pe care nu le-a luat de la alţii, ci pe care le-a
Omilia I 19
văzut şi le-a auzit. Căci, dacă am arătat cele ale lui Hristos,
zice, cu mult mai mult cele ale apostolilor.
Ce este, deci? Lucrarea este numai istorisire şi cuvântul
e lipsit de Duhul2? Nicidecum. Dar cum? Cele pe care le-au
predat lui „cei ce s-au făcut înşişi văzători şi slujitori ai
Cuvântului" erau ale Duhului. Şi pentru ce nu a zis: „precum
ni le-au predat nouă cei ce s-au învrednicit de Duhul Sfânt",
ci „cei ce de la început s-au făcut văzători"? Pentru că mai
ales este vrednic de credinţă faptul de a învăţa chiar de la
văzători; iar aceea ar părea trufie şi înfumurare pentru cei
neînţelegători. De aceea şi Ioan a spus aşa: „Eu am văzut şi
am dat mărturie că Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (In 1, 34).
Dar şi Hristos vorbeşte aşa lui Nicodim, care era mai grosier:
„Ceea ce ştim grăim şi despre ceea ce am văzut dăm mărturie
şi mărturia noastră nimeni nu o primeşte" (In 3, 11). Şi iarăşi,
arătând că se poate ca mulţi să dea mărturie şi din vedere,
a spus ucenicilor: „Şi voi daţi mărturie despre Mine, că de
la început sunteţi cu Mine" (In 15, 27). Şi înşişi apostolii de
multe ori spun aşa: „Martori suntem noi şi Duhul Sfânt, pe
Care L-a dat Dumnezeu celor ce se supun Lui" (Fapte 5,32).
Dar şi după acestea, făcând credibilă învierea, Petru a spus:
„Care am mâncat şi am băut împreună cu El" (Fapte 10, 41).
Căci este primită degrabă mărturia oamenilor care au fost
împreună, câtă vreme este inferioară3 faţă de înţelegerea
cea despre Duhul. Pentru aceasta şi Ioan a spus în scrierea
Evangheliei că el a văzut, când vorbeşte despre sânge şi
apă (In 19, 34), punând pentru ei vederea în locul prea marii
2 Oare alcătuirea acestei scrieri despre faptele apostolilor este o

simplă relatare istorică? Activitatea apostolilor este un mesaj viu şi grăitor
din partea lui Dumnezeu, de aceea nu se poate vorbi de simple întâm
plări şi acţiuni, ci de un mesaj, transpus în faptă, practic, verificat şi
verificabil.
3 Dovada cea mai simplă şi accesibilă este mai credibilă, deşi lu
crarea Duhului are mai multă putere.
mărturii, cu toate că sunt mai sigure cele de la Duhul decât

vederea, însă nu pentru cei necredincioşi. Deoarece faptul
că bărbatul acesta s-a împărtăşit de Duhul este arătat din
multe părţi: din semnele făcute acum, din faptul că cei ce s-au
întâmplat atunci s-au împărtăşit de Duhul, din mărturia lui
Pavel (căci zice: „A cărui laudă este întru Evanghelie"
(II Cor. 8,18)), din sorţul hirotoniei. Căci, după ce a zis aceasta,
adaugă: „Ci e şi hirotonit de Biserici tovarăş împreună cu
noi la darul acesta slujit de noi" (II Cor. 8,19).
3. Şi vezi lipsa lui de înfumurare. Căci nu spune: „Prima
Evanghelie pe care am bine vestit-o", ci cuvântul dintâi l-am
făcut, socotind că este mai mare decât sine numirea Evan
gheliei. Cu toate că Apostolul îl împodobeşte de aid, spunând:
„a cărui laudă este întru Evanghelie" (II Cor. 8,18).
A
Insă el pune o măsură şi zice: Cuvântul cel dintâi l-am făcut,

o, Teofile, despre toate cele ce a început lisus a face şi a învăţa-, nu
simplu despre toate, ci de la început până la sfârşit. Căci zice:
Până în ziua în care S-a înăltat. Si chiar Ioan arată că nu era
9 1
cu putinţă a le scrie pe toate. Vrând să arate aceasta, după

ce zice: „Care, de s-ar scrie câte una, socotesc că nici însăşi
lumea nu ar încăpea", adaugă: „Cărţile ce s-ar fi scris" (In
21,25). Deci cum spune acesta despre toate? Nu a zis: „toate",
ci despre toate, ca şi cum ar zice cineva că în mare şi în general.
Sau spune despre toate cele ce s-au păstrat şi s-au transmis.
Apoi arată şi care „toate". Cele ce a început lisus a face şi a
învăţa, însemnând minunile şi învăţăturile. Dar nu numai
aceasta, ci şi că a învăţat făcând. Dar priveşte şi iubirea de
oameni şi cunoaşterea lui apostolică, dacă şi pentru un
lucru ă lucrat cu atâta migală, ca şi cum ar scrie toată Evan
ghelia. Căci zice: Ca să ai „în privinţa celor ce ai aflat, te
meinicia cuvintelor" (Lc. 1, 4). Căci L-a auzit şi pe Hristos
spunând: „Nu este voia Tatălui Meu ca să piară unul din
aceştia mici" (Mt. 18, 14). Şi pentru ce nu a făcut o carte,
trimiţând-o lui Teofil singur, ci a împărţit-o în două subiecte?
Omilia I 21
De dragul clarităţii şi ca să lase timp de odihnă ascultătorului.

Dar, de altfel, şi prin subiect sunt despărţite faptele. Şi ia
seama ca să-Sii facă Hristos cuvintele Sale vrednice de credinţă»
a
prin fapte. Sfătuia despre blândeţe şi spunea: „Invăţaţi-vă

de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima" (Mt. 11, 29).
A
învăţa să fii neagonisitor şi arăta aceasta prin fapte: „Fiul

Omului, zice, nu are unde să-Şi plece capul" (Mt. 8, 20).
Iarăşi, a poruncit a iubi pe vrăjmaşi. A învăţat aceasta când
Se ruga pe Cruce pentru cei ce-L răstigneau. Spunea: „Celui
ce vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa"
(Mt. 5, 40). Iar El nu numai cămaşa, ci şi sângele Şi-a dat.
Aşa le-a poruncit şi ucenicilor să facă. Drept aceea, şi Pavel
spunea: „După cum ne aveţi pe noi pildă" (Filip. 3,17). Căci
cu nimic nu era mai rece decât învăţătorul, filosofând numai
în cuvinte. Căci aceasta nu ţine de învăţător, ci de cel făţarnic.
Pentru aceasta apostolii învăţau întâi din viaţă şi apoi [şi]
din graiuri; dar mai degrabă nici nu le trebuia lor graiuri
când strigau faptele. Dar n-ar păcătui cineva să numească
şi patima Sa faptă, căci prin pătimire a făcut lucrul acela mare
şi minunat, dezlegând moartea şi lucrând şi toate celelalte.
Până în ziua în care S-a înălţat, poruncind prin Duhul Sfânt
apostolilor pe care i-a ales. (1, 2)
Poruncind prin Duhul, adică zicând către ei graiuri du
hovniceşti, nimic omenesc. E posibil a zice sau aceasta, sau
că le-a poruncit prin Duhul. Vezi cum vorbeşte încă smerit
despre el, ca şi El despre Sine însuşi, când zice: „Iar dacă
Eu scot cu Duhul lui Dumnezeu demonii" (Mt. 12,28). De fapt,
şi Duhul Sfânt lucra în templul acela. Dar ce le-a poruncit?
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, povăţuindu-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă" (Mt. 28, 20). Mare
este faima apostolilor când li s-a încredinţat aceasta, zic de
mântuirea lumii, când s-au umplut de graiuri ale Duhului, ceea
ce a însemnat când a zis: Prin Duhul Sfânt, adică: „Şi graiurile
pe care le-am spus vouă Duh simt" (In 6,63). Dar spune aceasta
aducând pe ascultător de acum la dorirea de a învăţa po
runcile şi făcând vrednici de crezare pe apostoli, dacă urmau
să spună cele ale Duhului şi poruncile lui Hristos. Poruncind,
zice, S-a înălţat. Nu a zis: „S-a suit" deoarece încă vorbeşte
a
ca despre om. Prin urmare, şi după înviere i-a învăţat pe

apostoli, însă despre timpul acesta nimeni nu ne-a zis toate
A
cu de-amănuntul. Insă Ioan zăboveşte la aceasta mai mult

j
decât ceilalţi; iar toate în chip limpede nu le-a vestit nimeni

(căci s-au zorit spre altceva).
Dar învăţăm acestea prin apostoli, căci cele ce au auzit
le-au şi zis: Cărora li S-a şi înfăţişat pe Sine viu (1, 3). După ce
a zis mai întâi despre înălţare, spune şi despre înviere. Căci,
deoarece a spus S-a înălţat, ca să nu socoteşti că a fost înălţat
de alţii, a adăugat: Cărora li S-a şi înfăţişat pe Sine viu. Căci,
dacă S-a înfăţişat pe Sine în ceea ce-i mai mare, cu mult mai
mult în ce-i mai mic.
4. Ai văzut cum seamănă pe ascuns prin aceasta dogmele
cele mari? Făcându-Se văzut lor de-a lungul a patruzeci de zile. (1,3)
Deoarece nu era şi atunci pururea cu ei, ca înainte de
înviere. Căci ai văzut, nu a zis: „patruzeci de zile", ci: de-a
lungul a patruzeci de zile. Fiindcă a venit de faţă şi iarăşi a
plecat. Pentru ce câteodată? Ca să ridice cugetele lor şi ca
să nu mai îngăduie să fie socotit cum era El mai înainte.
Dar nu face aceasta simplu, ci, pregătindu-le pe amândouă
pe-ndelete, să fie crezută învierea şi El să fie socotit de acum
mai mare decât un om. Cu toate că acestea erau potrivnice.
Căci, pentru a fi crezută învierea, a trebuit să facă multe
lucruri omeneşti, iar pentru cealaltă, dimpotrivă. Totuşi le-a
făcut pe amândouă la vremea potrivită.
- Dar pentru ce nu S-a arătat tuturor, ci apostolilor?
Pentru că ar fi părut că este nălucă celor mulţi, care n-ar fi
înţeles negrăirea tainei. Fiindcă, dacă nici ucenicii înşişi n-au
crezut la început şi s-au tulburat şi a fost nevoie de atingerea
Omilia I 23
cu mâna şi de masă, ce ar fi păţit pe bună dreptate cei mulţi?

Pentru aceasta face dovedirea învierii de netăgăduit prin
semne ca să facă vădită învierea nu numai celor de atunci,
ci şi tuturor celor de după aceasta. Pentru că ceea ce era
acelora din vederea semnelor, aceasta urma să fie mai apoi
pentru toţi din credinţă. Pentru aceasta ne şi socotim îm
preună cu necredincioşii de acum. Căci, dacă n-a înviat, ci
a rămas mort, cum au făcut apostolii semne în numele Lui?
N-au făcut semne? Deci cum a înviat neamul nostru?
Nu vor sta împotrivă acestui lucru, nici nu se vor lupta cu
cele ce se văd. Aşa încât, atunci când spun că nu sunt semne,
se fac mai mult de ruşine. Căci acesta este un semn prea
mare, că fără de semne au alergat în toată lumea, care a fost
pescuită de doisprezece oameni săraci şi necărturari. Căci
nu cu bogăţia avuţiilor, nu cu înţelepciunea cuvintelor, nici
cu altceva de acest fel s-au impus pescarii, aşa încât, chiar
şi fără voie, mărturisesc că era o putere dumnezeiască în ei,
căci tăria omenească este neputincioasă să facă aceste lucruri
vreodată. Pentru aceasta a şi rămas El patruzeci de zile după
înviere, punând ca mustrare vederea obişnuită de multă
vreme ca să nu socotească nălucă pe Cel văzut. Şi nici nu S-a
multumit cu atât, ci a stat si la masă.
Deci acest lucru spune mai încolo: Şi, fiind adunat cu ei
(1,4). Iar acest lucru şi apostolii pururea îl puneau ca dovadă
a învierii, spunând: „Care am mâncat şi am băut împreună
cu El" (Fapte 10, 41). Dar prin cele ce a adăugat arată ce a
făcut prin acea arătare, spunând:
Fiind văzut de ei şi spunându-le cele despre împărăţia lui
Dumnezeu (1, 3). Dar, deoarece erau osteniţi şi tulburaţi de
cele deja întâmplate şi urmau să fie trimişi spre mari lupte,
câştigându-i de partea Sa prin cuvinte despre cele viitoare,
le-a poruncit să nu se depărteze, de Ierusalim, ci să aştepte făgă
duinţa Tatălui (1,3).
I-a scos întâi în Galileea, fiind încă înfricoşaţi şi tremurând,

ca să asculte cu plăcere cele spuse. Apoi, de vreme ce au
auzit şi a petrecut patruzeci de zile împreună cu ei, le-a
poruncit să nu se depărteze de Ierusalim.
- Pentru ce?
- După cum pe nişte ostaşi care urmează să se arunce
în mulţime nimeni nu-i lasă să iasă până ce nu se înar
mează, nici caii să treacă de linie până ce nu primesc pe
călăreţ, aşa şi pe ei nu i-a lăsat să se arate la luptă înainte de
pogorârea Duhului, aşa încât să nu se facă îndemânatici şi
uşor de prins pentru cei mulţi. Dar nu numai pentru aceasta,
ci si
» deoarece erau mulţi j cei ce urmau să creadă la fel. Si »
către aceştia, iarăşi, ca să nu spună unii că au venit la cei
străini să vorbească, lăsând pe cei cunoscuţi, din această
pricină prezintă dovezile învierii tocmai ucigaşilor, tocmai
celor care L-au răstignit, care L-au îngropat, în aceeaşi cetate
în care s-a cutezat fapta cea fărădelege, aşa încât să-i încre
dinţeze şi pe toţi cei din afară. Căci, atunci când chiar cei ce
L-au răstignit sunt vădiţi şi cred, este arătat că şi crucea a
fost dovedită, şi fărădelegea îndrăznelii şi se face multă do-
A
vedire a învierii. Apoi, ca să nu spună: Cum vom putea deci

să rămânem printre oameni spurcaţi şi ucigaşi şi care sunt
de acest fel, fiind noi puţini şi simpli, vezi cum dezleagă
nedumerirea, spunând: Ci să aşteptaţi făgăduinţa Tatălui, pe
care ati auzit-o de la Mine.
9
- Şi când au auzit-o?
- Când a spus: „Vă este de folos ca Eu să Mă duc. Căci,
de nu Mă duc Eu, nu va veni la voi Mângâietorul" (In 16, 7)
şi iarăşi: „Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va trimite,
ca să rămână cu voi" (cf. In 14,16).
5. Şi din care pricină n-a venit când era El de faţă, nici
îndată ce a plecat, ci El S-a înălţat a patruzecea zi, iar Duhul
a venit când s-a plinit ziua Cincizecimii? Şi cum a spus:
„Luaţi Duh Sfânt" (In 20, 22) dacă încă n-a venit?
Omilia l 25
- Ca să-i facă primitori şi îndestulători pentru primire.

Căci, dacă, urmând să vadă un înger, Daniel a încuviinţat
aceasta, cu mult mai mult aceştia, care urmau să primească
asemenea har. Se poate spune sau aceasta, sau că a grăit de
ceea ce urma să fie ca de ceva deja întâmplat, ca atunci
când spune: „Veţi călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste
toată puterea vrăjmaşului" (Lc. 10,19). Dar pentru care pricină
n-a venit îndată? Trebuia ca ei să fie întru dorirea lucrului
şi să nu primească încă harul. Pentru aceasta, Acela a venit
atunci când S-a depărtat El. Iar dacă ar fi venit pe când era
El de faţă, nu s-ar fi făcut întru această aşteptare. De aceea
nu a venit îndată ce a plecat El, ci după opt sau nouă zile.
Aşa şi noi, ne ridicăm cel mai mult către Dumnezeu atunci
când suntem în nevoie. Pentru aceasta şi Ioan îi trimite pe
ucenici la Hristos atunci când urmau să aibă nevoie de Iisus,
fiind acela pus în închisoare. Altfel, trebuia să se arate firea
noastră în cer şi să se facă schimbările depline şi atunci să
vină Duhul şi să fie curată plăcerea. Căci dacă, fiind El de
faţă, Unul ar fi plecat şi Altul ar fi rămas, nu ar fi fost acestea
de mângâiere. De fapt, L-ar fi apucat foarte greu.
De aceea a şi spus, mângâindu-i: „Vă este de folos să
Mă duc". Pentru aceasta au şi rămas câteva zile la mijloc, ca,
mâhnindu-se puţin şi aflându-se în nevoie, după cum am
spus, să dea rod unei plăceri depline şi curate. Iar dacă Duhul
ar fi fost mai mic, n-ar fi fost suficientă mângâierea.
Dar cum de a spus: „Vă este de folos" (In 16, 7)? Pentru
aceasta a păstrat la Sine părţile cele mai mari din învăţătură,
ca să nu-L socotească (pe Duhul) mai mic. Dar ia seama că
a adăugat cât de mare nevoie era pentru ei să fie în Ierusalim,
asigurându-i că acolo va fi primit Duhul. Căci, ca să nu fugă
iarăşi după înălţarea Sa, îi ţine pe toţi acolo prin aşteptarea
aceasta ca şi cu o legătură.
Dar, când a zis: Ci să aşteptaţi făgăduinţa Tatălui, pe care

aţi auzit-o de la Mine, a adăugat: loan a botezat cu apă, iar voi
veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt nu mult după aceste zile (1, 5).
Arată de acum diferenţa dintre El şi loan, dar nu ca
înainte de aceasta, umbros (căci a umbrit foarte tare cuvântul
când a spus: „Cel ce este mai mic în împărăţia cerurilor
este mai mare decât el" (Mt. 11, 11)), ci acum mai vădit.
loan, zice, a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt.
Nu se mai foloseşte de mărturie, ci numai pomeneşte de
persoană, aducând în amintire cele grăite de el şi arată că ei
s-au făcut de acum mai mari decât loan, dacă urma să-i
boteze şi pe ei cu Duhul. Şi nu a zis: „Eu vă botez cu Duh
Sfânt", ci: „Vă veţi boteza", învăţându-ne smerita cugetare.
Căci era vădit deja din mărturia lui loan că El era Cel ce
botează, când a zis: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc"
(Mt. 3,16); de aceea a şi pomenit numai de el.
Evangheliile sunt o istorisire a cele ce a făcut şi a zis
Hristos, iar Faptele a cele ce a zis şi a făcut Celălalt Mângâietor.
Căci a făcut şi El multe atunci, după cum şi Hristos lucrea
ză şi acum, ca şi atunci, însă atunci prin templu, iar acum
prin apostoli. Şi atunci a venit într-o Maică feciorelnică şi a
plăsmuit templu, iar acum în suflete apostoleşti; şi atunci
în chip de porumbel, iar acum în chip de foc.
- Pentru ce?
- Acolo a arătat blândeţea, iar aici pedepsirea. Dar amin
teşte şi de judecată la bună vreme. Căci, când trebuia să
ierte păcatele, era nevoie de multă blândeţe; dar, de vreme
ce am dobândit darul, de acum e vremea judecăţii şi a cercetării.
Dar cum spune: Vă veţi boteza, nefiind apă în camera de
sus?
Pentru că Duhul este mai stăpânitor, prin Care s-a făcut
şi apa. Deci precum se spune că şi El a fost uns, nefiind defel
uns cu untdelemn, ci primind Duh. De altfel, se poate afla
că ei au fost botezaţi şi cu apă, şi în vremuri diferite. Asupra
Omilia I 27
noastră se fac amândouă prin una, dar atunci la intervale

diferite. La început au fost botezaţi (afundaţi) de Ioan şi să
nu te minunezi. Căci, dacă desfrânatele şi vameşii au alergat
la botezul acela,' cu mult mai mult cei ce urmau să fie botezati»
de Duhul. Apoi, ca să nu spună că lucrul e pururea ca făgă
duinţă (căci vorbise deja multe despre el), nici să nu soco
tească cum că el este o lucrare neipostatică, îi depărtează
de la această înţelegere. Nu mult după aceste zile (1, 5), zice.
Şi nu a arătat când ca să privegheze pururea, ci a zis că erau
aproape ca să nu se predea; dar încă nu a adăugat când ca
să fie treji pururea. Dar nu numai prin aceasta îi încredin
ţează, spun de scurtimea vremii, ci şi prin aceea că spune:
Făgăduinţa pe care aţi auzit-o de la Mine (1, 4). Iar ceea ce spune
aceasta este:
- Nu v-am zis numai acum, zice, ci v-am şi făgăduit cele
ce voi face cu adevărat.
- Pentru ce te minunezi, aşadar, dacă nu spune ziua
sfârşitului, când nici ziua aceasta, care era aşa de aproape,
nu a vrut să o facă vădită? Şi foarte cu cuviinţă, ca să fie
pururea în trezvie şi să se îngrijească întru aşteptare.
6. Căci nu se poate, nu se poate să te bucuri de har fără
să fii treaz4. Sau nu vezi ce zice şi Ilie către ucenic? „De mă
vei vedea când voi fi luat pe sus, va fi ţie aşa" (II Rg. 2,10),
adică: „Se va face ţie aceasta care o ceri". Dar şi Hristos a
spus pretutindeni celor ce se apropiau: Crezi? Căci, de nu
ne familiarizăm cu ce ni se dă, nu pricepem mulţimea bine
facerii. Asa
i si ila Pavel,
' nu a venit îndată harul,' ci au fost la
mijloc trei zile în care a fost orb, fiind curăţat şi pregătit
dinainte prin frică. Fiindcă, precum cei ce vopsesc purpura
pregătesc mai întâi materialul care primeşte culoarea prin
alte substanţe ca să nu-i treacă luciul, aşa şi aici, Dumnezeu
4 De aici începe partea morală a omiliei: Despre primirea Sfântului Botez

cu pregătirea cuvenită.
mai întâi pregăteşte sufletul îngrijit şi atunci varsă harul.

Pentru aceasta nici n-a trimis imediat pe Duhul, ci la Cinci-
zecime.
Iar de ar zice cineva:
- Pentru care pricină nu ne botezăm şi noi în vremea
aceasta?
I-am zice că harul acelaşi este, şi atunci, şi acum, dar
mintea se face mai înaltă acum, fiind pregătită prin postire5.
Dar si vremea Cincizecimii are o raţiune care nu-i deosebită.
» >
- Care e aceasta?
- Părinţii au socotit că botezul e suficient pentru frâul
poftelor rele şi învăţătură multă pentru a fi cumpătaţi şi în
vremea desfătării. Deci, ca şi cum am fi adunaţi împreună
A
cu Hristos însuşi şi am fi părtaşi cu El la masă, să nu săvârşim

nimic în chip simplu, ci cu posturi şi cu rugăciuni şi să ne
purtăm cu multă cumpătare. Căci, dacă la început, urmând
să arunce cineva grija lumească, îşi pregăteşte toată viaţa
şi, ca să dobândească vreo vrednicie, iroseşte şi averile şi
cheltuieşte vremea şi rabdă mii de dureri, de ce vom fi noi
vrednici dacă ne apropiem de împărăţia cerurilor după o
astfel de trândăvie şi fără să ne sârguim înainte de a lua şi
trândăvindu-ne după ce am luat? Căci pentru aceasta ne
trândăvim după ce luăm, deoarece n-am privegheat înainte
de a lua. Pentru aceasta mulţi, după ce au luat, s-au întors
la borâtura cea dintâi şi s-au făcut mai răi şi şi-au atras o
pedeapsă mai grozavă, îndepărtându-se de păcatele dintâi,
dar prin aceasta întărâtând mai mult judecata. Pentru că,
îndepărtându-se de această boală, nici aşa nu s-au înţelepţit,
ci au păţit ceea ce a ameninţat Hristos pe slăbănog, când a
5 Vremea cea mai potrivită pentru primirea Botezului, la care face

referire Sfântul Ioan, este Pastile, fiind precedat de Postul Mare, care
constituie o pregătire cuvenită pentru primirea darului lui Dumnezeu
cum se cuvine. Totul trebuie făcut cu post şi rugăciune, nu cu dispoziţii
omeneşti avântate.
Omilia I 29
spus: „Vezi, te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti ca să

nu ţi se întâmple mai rău" (In 5,16) şi ceea ce a spus dinainte
despre iudei, arătând că vor cădea în fapte de nevindecat,
fiind ei necunoscători: „De nu veneam şi nu le vorbeam, zice,
păcat nu ar fi avut" (In 15, 22). Aşa încât îndoite şi împă
trite se fac păcatele după acestea.
- Cum?
- Pentru că după cinste ne facem necunoscători şi răi. Şi
pentru aceasta la nimic nu ne ajută de acum spălarea pentru a
dobândi pedepse mai blânde. Dar ia seama: A avut cineva
păcate grozave, ucideri sau preadesfrânări sau a lucrat altceva
mai grozav? I s-au iertat prin spălare acestea. Căci nu este,
nu este nici un păcat şi necredinţă care să nu dea înapoi şi
să nu plece prin dar, căd dumnezeiesc este harul. A preacurvit
cineva, iarăşi, şi a uds? Preacurvia dintâi se dezleagă şi udderea
aceea se iartă şi nu mai este pomenită („căci fără părere de
rău sunt harismele şi chemarea lui Dumnezeu" (Rom. 11, 29));
dar pentru cele de după botez atâta socoteală vom da, câtă
ar fi fost dacă s-ar fi pomenit şi acelea şi cu mult mai rea.
Căd nu mai este simplu păcatul, ci îndoit şi întreit. Că osânda
este mai mare decât păcatele acestea, ascultă ce zice Pavel:
„Dispreţuind cineva Legea lui Moise, e omorât fără îndurare
pe mărturia a doi sau trei martori; cu cât vi se pare că se va
învrednici mai rău de certare cel ce a călcat pe Fiul lui
Dumnezeu în picioare şi sângele [Noului] Testament îl so
coteşte obişnuit şi a ocărât Duhul harului?" (Evr. 10, 28-29).
Poate că pe mulţi i-am depărtat acum să ia botezul. Insă nu
pentru aceasta am grăit acestea, ci ca, luându-1, să rămână
■
A
în întreagă înţelepciune şi multă cuminţenie. Insă m-am

temut, zice. Dacă te-ai temut, ai luat şi ai păzit.
a
- Insă pentru aceasta nu-1 iau, pentru că mă tem.

- Dar să pleci aşa nu te temi? Iubitor de oameni, zice,
este Dumnezeu. Aşadar, ia botezul, căd este Iubitor de oameni
şi ajută. Dar tu, când trebuie să te sârguieşti, nu pune înainte
iubirea aceasta de oameni; iar când vrei să te îmbraci, atunci

să-ţi aduci aminte de ea, cu toate că ar fi vreme pentru
această iubire de oameni şi o vom dobândi mai mult atunci
când aducem şi cele de la noi înşine. Căci cel ce aruncă totul
asupra lui Dumnezeu şi păcătuieşte după botez, fiind un
om normal, va dobândi iubirea de oameni prin pocăinţă;
dar cel ce, ca unul ce se poartă cu şiretenie cu iubirea de
oameni a lui Dumnezeu, pleacă neîmpărtăşit de har, va avea
o pedeapsă inevitabilă. Dar pentru ce pui înainte acestea
împotriva mântuirii tale? Căci nevolnic, precum socotesc,
nevolnic este să lucreze ceva nobil şi bun cel ce se îmbracă
cu astfel de nădejdi. Dar tu primeşti în locul acestui lucru
frica aceasta şi pui înainte nearătarea a ceea ce va să fie?
Pentru ce nu muţi frica aceasta către osteneală şi osârdie,
ca să fii mare şi minunat? Ce e mai bun: a te teme sau a te
osteni? Dacă te-ar fi pus cineva fără să lucrezi într-o casă
dărăpănată, zicându-ţi: Aşteaptă să cadă pe capul tău tavanul
care e părăginit (căci poate va cădea, poate nu va cădea);
dacă tu nu vrei aceasta, lucrează şi fă mai tare camera. Căci
de ce te înspăimânţi mai tare: de nelucrarea aceea cu frică
sau de lucrarea aceasta cu îndrăzneală? Aşadar, fă asa si
» ' 9 9
acum! Fiindcă nearătarea a ceea ce va fi e ca o casă părăginită,

care ameninţă pururea cu dărâmarea; iar lucrarea aceasta,
care are osteneală, are toată siguranţa.
7. Deci să nu fie ca să cădem într-o astfel de nevoie,
încât să păcătuim după spălare; iar dacă s-ar întâmpla aşa
ceva, nici aşa să nu deznădăjduim. Iubitor de oameni este
Dumnezeu şi multe căi de iertare ne-a dat şi după aceasta.
Numai că, precum cei ce păcătuiesc după spălare sunt pe
depsiţi mai mult decât catehumenii, tot astfel se vor afunda
mai grozav cei ce ştiu că pocăinţa este leac şi nu vor să se
folosească de ea pentru ei. Căci, cu cât este întinsă iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, cu atât creşte şi pedeapsa mai
Omilia 1 31
mult, de nu ne vom folosi de iubirea de oameni pentru

trebuintă.
- Ce spui, omule? Plin fiind de aceste răutăţi şi deznă-
dăjduind, te-ai făcut prieten dintr-o dată şi ai fost ridicat la
cinstea cea mai înaltă nu din obişnuitele osteneli, ci din
darul lui Dumnezeu si » iarăşi
» te-ai întors la necuviinţa » cea
dintâi şi trebuie să fii pedepsit grozav, dar El nici aşa nu S-a
întors, ci a dat mii de prilejuri de mântuire prin care să fii
prieten. Şi Dumnezeu a făcut acestea, dar tu nici aşa nu
vrei să te ostenesti. Si de care iertare vei fi vrednic de acum?
t *
Dar cum nu vor râde de tine pe bună dreptate elinii ca de

un trântor care trăieşte » în zadar si » în desert?
» Căci,' dacă e
puternică, zice, filosofia cea de la voi, arătaţi la ce consimte
mulţimea
» celor neinitiati!
» » Bune sunt tainele si » dorite,' însă
nimeni cu sufletul răvăşit să nu ia spălarea. Deoarece aceea
nu e vremea tainelor, ci a legămintelor, iar vremea tainelor
e sănătatea cugetelor şi întreaga înţelepciune a sufletului.
Fiindcă, zi-mi, dacă cineva nu ia legămintele fiind dispus
să scrie aşa, dar, chiar de va scrie, dă după aceea prilej [rău]
(căci tocmai pentru aceasta hotărăşte dinainte aceluia prin
cuvinte, spunând: Trăind şi cugetând şi fiind sănătos, iau
asupra m ea...); cum ar putea să fie iniţiat cu de-amănuntul
în taine cineva care s-a dezis? Căci, dacă legile celor din
afară nu îngăduie să-şi ia angajamentul celui ce deliberează
în lucrurile vieţii, care nu este foarte sănătos, şi aceasta pentru
cel care urmează să pună lege în cele ale lui, cum va putea
să le înveţe pe toate cu limpezime, când învaţă cele despre
împărăţia cerurilor şi despre bunurile acelea negrăite, fiind
adesea şi scrântit de slăbiciune?
- Dar când spui graiurile acelea către Hristos: „Mă îngrop
împreună cu El"? Când vrei să pleci6? Căci şi prin fapte, şi
6 Plecarea la care se face referire se pare că este moartea iminentă la

bătrâneţe sau în caz de boală.
prin graiuri trebuie să arătăm recunoştinţă. Dar tu fad aceasta

ca şi cum ar vrea să se înroleze un soldat când urmează să
se termine războiul; sau ca atletul care se dezbracă atunci
când se încheie de acum spectacolul. Pentru aceasta iei armele,
nu ca să pleci îndată, ci ca, după ce le-ai luat, să biruieşti
asupra potrivnicului. Nimeni să nu socotească cum că nu e
vremea pentru cuvântul despre acestea pentru că nu sunt
acum păresimile. Căci pentru aceasta mă mistui, că păziţi
vremea în privinţa acestora. Cu toate că eunucul acela,
fiind barbar şi călător, fiind şi în mijlocul drumului, nu a
căutat vreme; ci nici temnicerul, şi aceasta când era printre
lanţuri şi vedea pe învăţător biciuit şi legat şi cât timp trebuia
să-l ţină legat. Dar aici, mulţi care nu locuiesc în temniţă,
nid nu sunt pe cale, lasă pe mai târziu, şi aceasta pentru ultima
suflare.
8. Deci, dacă te mai îndoieşti că Hristos este Dumnezeu,
stai afară si nici nu asculta cuvintele dumnezeieşti, nici nu
9 i '
te număra între catehumeni; iar dacă îndrăzneşti şi ştii aceasta

limpede, ce mai aştepţi? Dar pentru ce te tragi înapoi şi eziţi?
- M-am temut să nu păcătuiesc, zice.
- Dar de ce e mai groaznic nu te-ai temut, să te duci
acolo cu poverile acestea? Căd nici nu e totuna să nu do
bândeşti harul când e pus înainte şi să-l pierzi când te-ai apucat
să te îndreptezi. Spune-mi ce vei grăi când îţi va cere socoteală:
pentru care pricină nu te-ai apropiat, pentru care pricină
nu te-ai îndreptat? Căci acolo poate ai a zice de povara po
runcilor şi a virtuţilor, dar aici nu e nimic de acest fel. Căci
harul este cel ce dă în dar libertatea. Ci te-ai temut să nu
păcătuieşti? Acestea să le spui după botez. Atunci să ai frica,
aşa încât să păzeşti îndrăzneala pe care ai luat-o, nu ca să
nu iei darul acesta. Dar acum tu esti evlavios înainte de
s
botez şi trândav după botez. Ci aştepţi vremea patruzecimii

(a postului)? Pentru care pricină? Căci nu are ceva mai mult
vremea aceea. Apostolii nu s-au învrednicit de har la Paşti,
Omilia 1 33
ci în altă vreme; şi cei trei mii şi cei cinci mii, când s-au bo
tezat, nu era vremea Paştelui; [la fel] şi Comeliu, şi eunucul,
şi alţii mulţi.
Să nu aşteptăm, aşadar, vremea ca nu cumva îngăduind
şi amânând, să plecăm deşerţi şi goi de asemenea bunuri.
»
Stiti cum mă chinuiesc când voi auzi că cineva nebotezat
9
va duce cu sine de aici pedepsele acelea negrăite ale celor

conştienţi, certarea cea de netăgăduit? Cât mă mistui, iarăşi,
când privesc la alţii care întâmpină ultimele răsuflări şi nici
de aid nu se înţelepţesc! Pentru aceasta multe se fac nevrednice
de darul acesta. Căci femeia celui ce se istoveşte se jeluieşte
şi plânge ca pentru un rău şi în casă sunt pretutindeni stri
găte şi gemete ca pentru condamnaţii care sunt duşi pe
ultima cale când va auzi că l-a cercetat pe acesta medicul,
deşi ar trebui să se veselească, să joace şi să se încununeze
când celălalt este botezat. Dar şi acela, iarăşi, se chinuieşte
mai mult atunci şi, dacă-şi revine din boală, suferă ca unul
urgisit7. Căci, de vreme ce nu s-a pregătit pentru virtute, de
acum ezită şi se trage înapoi de la luptele cele de după aceasta.
- Ai văzut în ce fel pregăteşte diavolul meşteşugiri, câtă
ruşine, cât râs? Să schimbăm, aşadar, acest râs; să trăim după
cum ne-a poruncit Hristos! Pentru aceasta a dat botezul, nu
ca să plecăm după ce-1 luăm, ci ca să arătăm roade trăind
prin el.
Cum vei grăi: Dă roade! celui ce nu-i de faţă, care e
tăiat? N-ai auzit că „roada Duhului este dragostea, bucuria,
pacea" (Gal. 5, 22)? Deci cum se fac cele dimpotrivă? Căci
şi femeia s-a pus pe plâns când trebuia să se bucure; copiii
se chinuiesc când se cuvenea să fie mulţumiţi deopotrivă,
însuşi cel ce zace e întunecat, fiind plin de agitaţie şi de tul
burare, când ar fi trebuit să prăznuiască, umplându-se de
7 Cei mai mulţi se botezau când erau bolnavi din oportunism, nu

din credinţă. Dacă se însănătoşeau priveau botezul ca pe o pacoste.
descurajare pentru copiii orfani, pentru nevoia femeii, pentru

pustiirea casei.
- Aşa iese cineva înaintea tainelor? Spune-mi: aşa se
atinge de masa cea sfântă8? Acestea sunt de îngăduit? Dacă
trimite împăratul scrisori, dezlegând pe cei din temniţă, se
face veselie şi bucurie; dar Dumnezeu trimite din ceruri pe
Duhul, iertând nu lipsa averilor, ci toate păcatele, şi toţi vă
tânguiţi şi vă jeluiţi. Ce este meteahna aceasta? Căci nu mai
spun că şi morţilor li s-a vărsat apă şi cele sfinte s-au aruncat
la pământ, însă nu noi suntem vinovaţi de acestea, ci cei
neştiutori. De aceea vă îndemn ca, lăsând toate, să vă adunaţi
pe voi înşivă şi să vă avântaţi spre botez cu toată dorirea
ca, arătând şi în vremea de acum multă osârdie, să dobândim
îndrăzneala cea viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea
în vecii vecilor. Amin.
8 Pregătirea pentru Botez care se făce în vremea Sf. Ioan Gură de Aur
trebuia susţinută şi înnoită când era vorba de împărtăşanie.
Omilia II
Deci, adiinându-se ei, îl întrebau, zicând: Doamne, oare
în timpul acesta vei aşeza la loc împărăţia lui Israel? (1, 6)
1. Când urmau să întrebe ucenicii ceva, se apropiau

împreună. Făceau aceasta ca să-L încurce prin mulţimea
lor. Ştiau că ceea ce a spus El adineauri: „Nimeni nu ştie
ziua" (cf. Mt. 25, 13) era a Celui ce evită, nu a Celui ce nu
ştie, ci a Celui ce amână răspunsul; de aceea se apropie
iarăşi şi-L întreabă. N-ar fi întrebat dacă nu erau încredin
ţaţi într-adevăr. Căci, deoarece au auzit că urmau să pri
mească Duh, ca unii ce erau de acum vrednici, voiau să
înveţe şi erau gata de despărţire. Fiindcă nu voiau să se ex
pună la primejdii, ci să răsufle; pentru că nu erau mici cele
ce li s-au întâmplat, ci primejdia era atârnată în privinţa
celor de pe urmă. Deci, nespunându-I ceva despre Duhul,
îl întreabă, zicând: Doamne, oare în timpul acesta vei aşeza la
loc împărăţia lui Israel? şi nu au zis „Când?", ci „Dacă acum";
aşa doreau să înveţe ziua. De aceea se şi apropie cu mai multă
cinste. Iar mie-mi pare că nu le-a lămurit cum, care şi când
era împărăţia, căci încă nu era Duhul, Care să-i înveţe.
Si n-au zis: Când vor fi acestea? Dar ce?
- Oare în timpul acesta vei aşeza la loc împărăţia lui Israel?,
A
ca şi cum era deja căzută. întreabă aceasta aşa pentru că se

găseau încă în jurul celor simţite, deşi nu la fel ca la început;
căci încă nu se făcuseră mai buni. Aşa şi-au închipuit de acum
aceştia despre El lucruri mai mari. Deci, de vreme ce s-au
înălţat, şi El le vorbeşte în chip mai înalt. Căci nu le mai
spune: „Nici Fiul nu ştie ziua" (Mc. 13, 32). Dar ce? Nu este
al vostru a şti timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în
stăpânirea Sa (1, 7). Cereţi lucruri mai mari, zice. Şi i-a în
văţat deja şi cele ce erau cu mult mai mari. Şi, ca să înveţi
aceasta cu de-amănuntul, vezi câte le enumăr. Ce este mai
mare, zi-mi, decât a învăţa ei cele ce au învăţat? Au învăţat
că este Fiu al lui Dumnezeu si că Dumnezeu are un Fiu de
>
aceeaşi cinste; au învăţat că va fi înviere; au învăţat că a

şezut de-a dreapta Tatălui după ce S-a înălţat; lucru mai
înfricoşător decât aceasta au învăţat, că trupul a şezut sus
şi este închinat de îngeri; au învăţat că va sosi iarăşi să
judece toată lumea; au învăţat că vor să şadă şi ei atunci
judecători ai celor douăsprezece seminţii ale lui Israel; au
învăţat că iudeii sunt scoşi afară, iar unii dintre neamuri
intră în loc înăuntru. A şti că vor fi acestea este lucru mare,
iar a învăţa că va împărăţi cineva sau când nu e nici un lucru
mare. A învăţat Pavel cele ce nu se cuvin omului a le vorbi;
toate cele dinainte de lume le-a învătat. Ce este mai dificil a
9
învăţa: începutul sau sfârşitul? E vădit că cel dintâi. Prin

urmare, pe acesta l-a învăţat Moise şi arată când şi cu cât
timp înainte prin aceea că numără anii. Pe acesta [l-a învăţat]
şi Solomon, de aceea a şi spus: „Pomeni-voi cele din veac"
(Prov. 8,21). Aşadar, ştiau şi ei după acestea1 că este aproape,
ca şi Pavel, care spune: „Domnul este aproape, nu vă în-
A
grijiţi de nimic" (Filip. 4, 5-6). Insă nu cunoşteau când, cu

toate că primiseră mărturii. Iar Hristos face şi acum tot aşa
precum a zis: „Nu mult după zilele acestea" (Fapte 1, 5),
voind să-i facă să privegheze, şi nu le-a arătat limpede. De
altfel, şi aceia întreabă aici nu despre sfârşit, ci despre îm
părăţie; de aceea au şi zis: în timpul acesta vei aşeza la loc îm
părăţia lui Israel? Dar El nu le-a descoperit nici aceasta. Au
1 Ştiau şi apostolii, după toate cele întâmplate, că Hristos S-a depărtat

de ei doar pentru o vreme şi că are să Se întoarcă. Urmarea logică a
Răstignirii, învierii şi înălţării este revenirea lui Hristos pentru a da
celor iubiţi împărăţia făgăduită, pe care acum m erge să o pregătească.
Omilia II 37
pus întrebarea aceasta despre sfârşit şi mai înainte; însă nu

le-a răspuns mai răspicat ca atunci şi i-a aruncat în primejdii,
nelăsându-i să socotească cum că schimbarea e aproape; aşa
şi aici, însă mai blând. Căci, ca să nu li se pară că sunt de
făimaţi, nici că acestea sunt pretexte, ascultă şi cum le făgă
duieşte îndată că le va da lucrul pentru care s-au bucurat.
A adăugat: Ci veţi lua putere, venind Sfântul Duh asupra
voastră, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în
Samaria şi până la capătul pământului. (1, 8)
Apoi, ca să nu-L întrebe iarăşi, îndată S-a înălţat. Deci,
precum acolo i-a întunecat prin frică şi prin faptul că a zis:
„Nu ştiu", aşa şi aici, când zice că „S-a înălţat". Căci aveau
dorire multă pentru acest lucru şi n-ar fi stat deoparte şi
era foarte mare nevoie ca ei să nu înveţe. Căci zi-mi: Ce nu
>
cred elinii mai mult: că va fi un sfârşit sau că Dumnezeu S-a

făcut om si a venit mai înainte din Maică Fecioară si a fost
) 9
văzut de oameni cu trup? Oare nu aceasta? Ba da, vei zice

şi tu. Dar, de fapt, mă ruşinez să vorbesc despre aceasta în
continuu ca despre un lucru care nu-i diferit. Apoi, iarăşi,
ca să nu zică: Pentru ce desparţi lucrul?
Pe care Tatăl, zice, le-a pus în stăpânirea Sa.
Una este stăpânirea Tatălui şi a Lui, ca atunci când spune:
„Căci, precum Tatăl scoală morţii şi-i face vii, aşa şi Fiul pe
care voieşte îi face vii" (In 5, 21). Dacă, atunci când trebuie
să lucreze, le săvârşeşte cu aceeaşi putere cu El, atunci când
trebuie să ştie, nu le ştie cu aceeaşi putere? Şi a scula morţii
este cu mult mai mare decât a învăţa ziua. Dacă face ceea
ce-i mai mare cu putere, cu cât mai mult celălalt lucru?
A
.
2. Insă, ca să învăţaţi, voi face aceasta vădită printr-o pildă.

Precum când vedem un copil care plânge şi vrea insistent să
ia de la noi ceva care nu-i trebuie, mai degrabă ascunzându-1
de el, îi arătăm mâinile goale, spunând:
- Iată, nu avem.
Aşa a făcut şi El apostolilor. însă, precum copilul acela,

chiar nearătându-i mâinile, se pune pe plâns, ştiind că a fost
amăgit, apoi, lăsându-1, plecăm, spunând:
- Mă cheamă cutare, şi îi dăm altceva în loc de aceea,
vrând să-l depărtăm de la alegerea lui şi să-l uimim cu aceea
în loc de aceasta şi plecăm după ce-i dăm acel lucru, aşa a
făcut şi Hristos. Aceia căutau să ia; El a zis că nu are. La fel
i-a înfricoşat şi prima dată, dar, deoarece iarăşi căutau, a zis
din nou că nu are. Numai că acum nu-i înfricoşează, d, după
ce arată aceasta, ceea ce a mai făcut, spune şi pricina cu faţă
senină:
Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa.
Ce este, deci? Tu nu ştii cele ale Tatălui? Pe El îl cunoşti,
A
dar cele ale Lui nu? Tu însuţi ai spus: „Nimeni nu cunoaşte

pe Tatăl decât Fiul" (Lc. 10, 22) şi: „Duhul toate le cercetează,
şi adâncurile lui Dumnezeu" (I Cor. 2,10); dar Tu nid aceasta
nu o ştii? Să nu fie! A spus acest lucru nu ca să bănuim aceasta,
d se face că nu ştie ca să-i abată de la căutarea cea ne-la-vreme.
S-au temut deci să întrebe din nou, ca să nu audă: „Şi voi
sunteţi nepricepuţi?" (Mt. 15,16). Căci se temeau cu mult mai
mult de El acum decât prima dată.
Ci veţi lua putere, venind asupra voastră Sfântul Duh (1, 8).
Căci, precum acolo n-a răspuns la cele ce L-au întrebat
(aceasta face învăţătorul, învaţă nu cele ce vrea ucenicul, ci
cele ce sunt mai de trebuinţă de învăţat), aşa şi acum, pentru
aceasta spune dinainte cele ce trebuia să înveţe, ca să nu se
tulbure. Prin urmare, erau încă neputincioşi. Dar, ca să în
drăznească, a ridicat sufletele lor şi a acoperit împovărările.
Pentru că, de vreme ce urma ca ei să lase în urmă totul puţin
mai târziu, vorbind despre acestea, nu spune nimic pur şi
simplu întristător. Dar ce? Zice că cele de întristare sunt de
laudă, numai nu spunând:
- Nu vă temeţi, căci veţi lua putere venind asupra voastră
Sfântul Duh şi-Mi veţi f i martori în Ierusalim şi în toată luăeea
Omilia II 39
şi în Samaria (1, 8). Căci, deoarece a zis: „In calea păgânilor să

nu vă duceţi şi în cetate de samariteni să nu intraţi" (Mt. 10,5),
acum vrea ca ei să propovăduiască în toată Iudeea şi în Samaria
şi acum a adăugat cele ce nu le-a zis atunci, spunând: şi până
la marginile pământului (1, 8).
Şi, după ce a zis ceea ce era mai înfricoşat decât toate,
ca să nu-I pună din nou întrebări, privind ei, S-a ridicat şi un
nor L-a luat de la ochii lor (1, 9). Vezi că ei au propovăduit şi
au împlinit Evanghelia? Intr-adevăr, le-a dăruit un lucru
mare. Propovăduiţi mai întâi acolo unde v-aţi înfricoşat, zice,
în Ierusalim, şi apoi până la marginea pământului. Apoi iarăşi
este credinţa celor spuse. Zice: Privind ei, S-a ridicat. Căci,
privind, nu a înviat, ci, privind, S-a ridicat, deoarece nici aici
A
nu izbutea totul vederea. De fapt, au văzut sfârşitul învierii,

A
dar nu şi începutul; şi au văzut începutul înălţării, dar nu

şi sfârşitul. Căci acea vedere a începutului a fost suficientă,
fiind de fată Insusi Cel ce vorbea acestea si mormântul arătând
» 9 9
A
că nu mai este acolo. Insă cele de după aceasta trebuia să le

înveţe prin cuvânt. Căci, deoarece nu sunt de ajuns ochii ca
să arate înălţimea, nici să înveţe unde S-a înălţat în cer sau
ca la cer2, vezi ce se întâmplă. Ştiau din cele ce a vorbit cu ei
că El este Iisus (căci nu era departe ziua de ieri, când L-au
văzut, ca să-L cunoască). Dar înşişi îngerii i-au învăţat de
acum că S-a suit la cer. Vezi cum iconomiseşte ca să nu se
facă toate cu Duhul, ci şi prin vedere. Pentru ce L-a luat un
nor? Si aceasta e dovadă că s-a înăltat la cer. Nu foc, ca la
9 9 *
Ilie, nici car de foc, ci un nor L-a luat, ceea ce era simbol al
2 Există un paralelism între înălţarea Mântuitorului şi cea a lui Ilie.

In privinţa lui Ilie, Scriptura precizează că el s-a ridicat „ca la cer" (IV
Rg. 2, 11), nu chiar la cer, cum e cazul cu înălţarea lui Hristos. Totuşi,
dincolo de aceste diferenţe, accentul cade pe despărţirea lor de pământ,
nu pe locul precis unde se duc, ceea ce face ca ele să fie sim ilare şi nu
trebuie să iscodim unde, cât de departe sau în ce direcţie este cerul în
care sălăşluieşte Hristos acum.
cerului, după cum zice prorocul: „Cel ce pune norul suirea

Sa" (Ps. 103, 3), deşi aceasta se spune despre Tatăl. Pentru
aceasta spune că pe nor, arătând prin simbolul acesta puterea
dumnezeiască; pentru că nicăieri nu se arată altă putere pe
nor. Ascultă iarăşi ce zice alt proroc: „Şezut-a Dumnezeu
pe nor uşor" (Is. 19,1).
3. Căci, fiind de trebuintă întrebarea si luând ei aminte
' 9 »
foarte tare la cele spuse şi fiind treji şi nedormitând, s-a

întâmplat aceasta. Când a intrat Moise în negură, a fost şi
în munte un nor pentru el, însă nu pentru acela era norul.
Şi nu a zis numai: „Mă duc" ca să nu sufere iarăşi, ci a zis şi:
„Voi trimite pe Duhul". Prin urmare, au învăţat prin inter
mediul ochilor că Se duce la cer. Vai, de ce privelişte s-au
învrednicit!
Şi, cum erau ei uitându-se la cer pe când mergea El, iată, doi
bărbaţi au stat lângă ei în veşmânt alb, care le-au şi zis: Bărbaţi
galileeni, ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de
la voi la cer”-, a folosit în chip doveditor cuvântul „Acesta",
zicând: Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va veni, în felul în
care L-aţi văzut mergând la cer (1,10-11).
Iarăşi înfăţişare luminoasă. Căci nişte îngeri au stat de
faţă luând înfăţişare de oameni şi au zis: Bărbaţi galileeni.
Au părut pentru aceia vrednici de credinţă din faptul că au
zis: Bărbaţi galileeni. Căci pentru ce trebuia ca să înveţe ţara
cei ce o ştiau, dacă nu era aceasta? Dar si cu înfăţişarea s-au
9 ' 9 i 9
întors şi arătau că sunt din cer. Pentru ce nu le-a spus El

acestea, ci îngerii? Le-a spus El toate, luând-o înainte, ca să-şi
aducă aminte ei prin îngeri de cele ce le-au auzit. Şi n-au
zis: Pe Care L-aţi văzut înălţându-Se, ci „mergând" la cer, arătând
că înălţarea este suire, că înălţarea este a trupului. Pentru
aceasta zic: Cel ce S-a înălţat de la voi, aşa va veni; nu „va fi
trimis", ci va veni. Unde este deci cel mai mic (Ps. 8, 5)? Un
nor l-a luat pe el. Bine. Căci El S-a suit pe nor; pentru că
„Cel ce S-a suit Acelaşi este Care S-a şi coborât" (Ef. 4, 10).
Omilia II 41
Dar tu vezi-mi cum sunt spuse pe potriva înţelegerii acelora

cele vrednice de Dumnezeu. A fost ridicată de acum înţele
gerea celor ce se uitau; li s-a dăruit o cunoştinţă nu mică a
celei de-a doua veniri. Căci aşa va veni, aceasta arată; cu tru
pul, zice, ceea ce doreau să audă; şi că va veni iarăşi aşa la
judecată pe nor.
Şi, iată, zice, doi bărbaţi au stat alături.
Pentru ce a zis bărbaţi? Pentru că s-au înfăţişat foarte
bine ca nişte bărbaţi ca să nu se înspăimânte. Şi ei au zis: Ce
staţi privind la cer? Graiurile erau totodată de măgulire şi
nu-i lăsau să-L aştepte iarăşi îndată. Aceştia spun ceea ce-i
mai mare, nu şi ce-i mai mic. Căci au zis că va veni aşa şi că
din cer trebuie să fie aşteptat; dar când - tac. Apoi i-au
întors de la priveliştea aceea la cuvântul lor ca nu cumva să
socotească cum că nu S-a înălţat pentru că nu au putut să-L
vadă, ci vorbesc despre cum va veni. Căci, dacă înainte de
aceasta au spus: „Unde Te duci?" (In 13, 36), cu mult mai
mult i-ar fi zis şi acum: Oare în timpul acesta vei aşeza la loc
A
împărăţia lui Israel? (1, 6). Astfel ştiau despre ziua Lui, că II
întreabă şi după ce a pătimit: Oare vei aşeza la loc? Le-a zis
lor si înainte: „Veti auzi de războaie si de zvonuri de răz-
boaie, dar nu este încă sfârşitul" (Mt. 24, 6), nici Ierusalimul
nu va fi cucerit. Iar acum II întreabă despre împărăţie, nu
despre sfârşit. Pe de altă parte, n-a întins mult cuvântul cu
ei după înviere. Deci, de vreme ce şi ei aveau îndrăzneală,
au întrebat dacă se va întâmpla aceasta. Iar El n-a arătat că
nu o va aşeza la loc.
Căci ce nevoie era să înveţe ei aceasta? Pentru aceasta şi
pentru că erau înfricoşaţi, n-au mai zis: „Care este semnul
venirii Tale şi al sfârşitului veacului?" (Mt. 24,3), ci: Oare vei
aşeza la loc împărăţia lui Israel? Căci socoteau că ea vine de
acum. Dar El le-a arătat şi în pilde că nu e aproape. Şi, când
L-au întrebat, nu a răspuns la aceasta, ci a zis: Veţi lua putere,
venind asupra voastră Sfântul Duh. Vezi că a zis venind, nu
„fiind trimis" ca să arate egalitatea de cinste. Cum, dar,

luptătorule al Duhului, cutezi să zici că este zidire? Şi-Mi
veţi fi Mie martori. S-a referit la înălţare, dar mai degrabă la
cele ce le auziseră deja înainte şi acum le-a amintit. S-a arătat
deja că S-a suit la cer. „Nor şi negură sub picioarele Lui"
(Ps. 96, 2), zice; căci aceasta arată faptul că un nor L-a luat,
adică pe Stăpânul cerului. Căci, precum pe împărat îl arată
carul împărătesc, aşa şi asupra Lui a fost trimis carul cel
împărătesc, ca să nu grăiască nimic de întristare, nici să păti
mească acelaşi » lucru ca Elisei,' care si-a
> sfâsiat
j haina când s-a
înăltat învăţătorul. Si ce zic?
> » 9
Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni şi:
Iată, doi bărbaţi au stat lângă ei. Pe bună dreptate. Căci „în
gura a doi martori va sta tot cuvântul" (Mt. 18,16). Şi înşişi
aceştia vorbesc. Şi zice: în veşmânt alb. Precum au văzut
deja un înger la mormânt în veşminte străfulgerătoare şi
le-a zis dinainte şi înţelegerea lor, tot aşa un înger s-a făcut
A
propovăduitor şi al înălţării Lui, deşi prorocii au vorbit

dinainte în multe locuri, ca şi despre înviere.
4. Pretutindeni îngerii se fac propovăduitori, ca la Naştere,
A A
ca si către Maria iarăşi, ca la înviere; asa si la înălţare. Dar

» 9 ' ' i i i
mai vârtos şi la a doua venire se vor arăta îngeri alergând

înainte. Iar după ce au zis: Acest Iisus, Care S-a înălţat de la
voi, ca să nu-i descumpănească, au adăugat: Aşa va veni. Au
răsuflat puţin auzind că va veni iarăşi şi că tot aşa şi că nu
va fi neapropiat. Şi cuvintele de la voi nu sunt adăugate simplu,
ci sunt dovada dragostei către ei şi a alegerii şi că nu-i va
lăsa pe cei ce i-a ales. Deci El S-a făcut martor al învierii3 (căci
faptul că El a înviat era lucru mai minunat decât toate după
3 Este curioasă această afirmaţie, că Hristos a fost martorul propriei

învieri, iar îngerii sunt m artorii celei de A doua Veniri. Totuşi reiese
din context că învierea a fost adeverită Apostolilor de însuşi Hristos,
pe când înălţarea la cer de îngeri. Iar A doua Venire este adeverită chiar
acum de îngeri prin faptul că spun că va veni precum S-a înălţat.
Omilia 11 43
Naştere, dar mai degrabă chiar înainte de Naştere4. Căci zice:

„Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile Eu îl voi ridica" (In
2,19)), iar îngerii ai venirii viitoare când spun: Aşa va veni.
Aşadar, dacă cineva doreşte să-L vadă pe Hristos, dacă se
nelinişteşte cineva că nu L-a văzut, auzind aceasta, să arate
viaţă minunată şi cu siguranţă II va vedea şi nu va fi lipsit.
Căci va veni cu mai multă slavă, doar că aşa, cu nor, aşa, cu
trup şi e cu mult mai minunat a-L vedea pe El coborând
din cer decât suindu-Se de pe pământ. Deci au zis că va sosi,
dar n-au mai adăugat cu ce. Aceasta întăreşte învierea. Căci,
dacă S-a înălţat cu trupul, cu mult mai mult a înviat cu trupul.
Unde sunt cei ce se îndoiesc de înviere? Care sunt?
Spune-mi: elinii sau creştinii? Căci nu cunosc; sau mai
degrabă ştiu foarte bine. Sunt elinii, cei ce se îndoiesc şi de
crearea zidirii. Ei nu sunt de acord că Dumnezeu a făcut
ceva din cele ce nu sunt şi spun că El le scoală pe cele adormite.
Apoi, ruşinându-se că nu ştiu puterea lui Dumnezeu, ca să
nu fie acuzaţi de aceasta, zic: nu pentru aceasta spunem
acestea, ci pentru că nu are nevoie de trup. Vremea este cu
adevărat a zice: „Nebunul va vorbi cele nebuneşti" (Is. 32, 6).
Nu vă ruşinaţi să nu atribuiţi lui Dumnezeu faptul de a fi
făcut ceva din cele ce nu sunt? Dacă le face din cele ce sunt,
cu ce se deosebeste de oameni?
>
A
Insă zice: - De unde sunt relele? Nu cumva trebuie să

introduci un alt rău în cunoaşterea relelor pentru că nu ştii
de unde sunt? Căci se întâmplă două lucruri nepotrivite.
Unul - că cutezi să spui aceasta; căci, dacă nu spui că Dum
nezeu face pe cele ce sunt din cele ce nu simt, cu cât mai mult
nu vei şti de unde sunt relele; iar celălalt - că, spunând aceasta,
adud un rău nefăcut. Când vrei să afli izvorul relelor, înţelege
4 învierea este mai uim itoare decât toate minunile lui Hristos,
conparabilă cu Naşterea Lui. Deci nu e vorba aici de întâietate ca timp,
ci ca însem nătate.
cât e de grozav să nu-1 ştii pe acesta şi să adaugi lui altul.

Caută de unde sunt relele şi nu huli pe Dumnezeu!
- Si
» cum hulesc?,' zice.
- Ce spui? Nu huleşti când fad răul fără de început? Când
accepţi că poate să fie egal cu Dumnezeu? Când introduci
o putere egală a relelor? Când e nefăcut? Căci vezi ce zice
Pavel: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la zidirea lumii, în-
ţelegându-se din zidiri" (Rom. 1, 20). într-adevăr, diavolul
a zis că amândouă sunt din materie,' ca să nu mai cunoaştem >
de nicăieri de acum pe Dumnezeu. Zi-mi ce e mai greu: să
facă răul prin fire binele (dacă se poate aceasta; deoarece
nu se poate ca ceva rău să se facă părtaş la bine, dar spun
aşa potrivit concepţiei voastre) sau ceea ce este să fie din
nimic? Ce este mai uşor (vorbesc despre calitate): a intro
duce o calitate care nu este sau a schimba pe cea care este
în cea potrivnică? Ce e mai uşor: a face o casă care nu este
sau a face din nou pe ceea ce-i pustiită? Evident că aceea.
Aşadar, aceasta e cu neputinţă. Deci, precum aceasta e im
posibil, aşa şi aceea e cu neputinţă, spun despre a le face
contrare5.
5. Zi-mi ce e mai greu: A face mir sau a sili mocirla să
lucreze cele ale mirului? Zi-mi ce e mai uşor dintre acestea
(deoarece concepem pe Dumnezeu prin gândurile noastre;
însă nu noi, să nu fie, ci voi): a plăsmui ochii sau a face pe
un orb, rămânând orb, să vadă şi mai ager decât cel ce vede
şi să se folosească de orbire pentru vedere şi de surzenie pentru
auzire?
- Mie-mi pare că prima.
5 Este mai greu a schimba firea unui lucru decât a-1 face de la început
(din nimic). Filosofía păgână este contradictorie pentru că acceptă primul
fapt, care este o imposibilitate, dar nu şi pe al doilea, plauzibil şi necesar.
Pentru că e necesar ca făpturile să vină la existenţă din nefiinţă şi este
imposibil să-şi schimbe apoi firea.
Omilia 11 45
- Deci, spune-mi, dai cele mai grele lui Dumnezeu, iar

pe cele mai uşoare nu? De ce spun aceasta? [Ei] spun că şi
a
sufletele sunt din fiinţa Lui. Insă vezi câte necuviinţe si ne-
» » »
A.
înţelegeri? întâi - că, vrând să arate că relele sunt din Dum

nezeu, introduc alt lucru mai necredincios decât acesta; căci
spun că sunt de o seamă cu El şi că Dumnezeu nu e mai
bătrân ca ele, cutezând să dea şi lor cinstea cea mare. A doua -
zic că răutatea e nestricăcioasă; căci ceea ce nu-i făcut nu se
strică. Vedeţi> hula? Asa încât e necesar
» ca, fie nu e nimic
' de
la Dumnezeu, fie, dacă nu-i aceasta, nici Dumnezeu nu
există. A treia - ceea ce am zis; şi prin aceasta se luptă cu ei
înşişi, dar mai degrabă II fac pe Dumnezeu să se pornească
spre mai mare mânie. A patra - atribuie materiei nestator
nice o asemenea abilitate. A cincea - zic că răutatea se face
pricină a bunătăţii lui Dumnezeu şi că fără aceasta binele
nu era bine. A şasea - ne închid căile cunoştinţei lui Dum
nezeu. A şaptea - II coboară pe Dumnezeu la nivelul oame
nilor şi al plantelor şi al copacilor. Căci, dacă sufletul nostru
este din fiinţa lui Dumnezeu, iar locuirea în trup trece şi la
castraveţi, pepeni şi ceapă, prin urmare, fiinţa lui Dumnezeu
va fi şi în castraveţi. Şi, de zicem că Duhul Sfânt a plăsmuit
templu în Fecioară, râd; iar că a locuit într-un templu du
hovnicesc,' iarăşi> râd. Iar ei nu se ruşinează
» să coboare fiinţa
»
lui Dumnezeu în castraveţi, în pepeni, în muşte, în omizi şi
în măgari, născocind un nou fel de idolatrie. însă nu este
ceapa în Dumnezeu, ci Dumnezeu în ceapă. Ca să nu fie
ceapa Dumnezeu. Pentru ce fugi de locuirea în trup a lui
Dumnezeu? Este ruşine, zice. Aşadar, cu mult mai mult
aceasta este ruşine. însă nu e ruşine. Cum? Ceea ce se face
9 i
la noi este într-adevăr de ruşine. Vedeţi murdăria necredinţei?

9 9 9
Dar pentru ce nu vor să învie trupul? Ce vor mai găsi? Că

trupul e rău? De unde ştii, zi-mi, pe Dumnezeu? De unde
ai cunoştinţa celor ce sunt? Iar filosoful de unde e filosof,
dacă trupul nu e de nici o ispravă? Ciunteşte simţurile şi
învaţă ceva din cele de trebuinţă! Ce nebunie a sufletului ar

fi mai mare dacă ar fi fost ciuntit de simţuri de la început?
Căci, dacă e vorba de ciuntirea unui singur mădular, spun
despre creier, se vatămă totul de la el, dacă ar fi şi alte mă
dulare ciuntite unde ar mai fi folosul? Arată-mi mie suflet
fără trup! Sau nu auzi pe doctori spunând: Când vine boala,
prăpădeşte cumplit sufletul. Până unde vă veţi poticni?
Spune-mi: Trupul este din materie? Bine. Aşadar, trebuia să-l
urâm. Atunci pentru ce-1 hrăneşti? Pentru ce-1 încălzeşti?
(Aşadar, ar trebui să te omori pe tine însuţi). Prin urmare,
trebuie să scapi de închisoare. Dar, pe de altă parte, Dum
nezeu n-ar fi putut birui materia dacă nu era împletit cu ea.
Căci nu putea să o supună până ce nu Se făcea de un neam
cu ea şi Se aşeza în ea toată. O, neputinţă! Chiar şi împăratul
le face pe toate stăpânindu-le, iar Dumnezeu nu stăpâneşte
asupra celor răi? Dacă nu era deloc părtaşă la vreun bine,
materia n-ar fi stat. Căci răutatea nu are fire, ca să subziste,
dacă nu ia ceva din cele ale virtutii; asa încât, de nu era
9 ' 9 '
amestecată înainte de aceasta cu virtutea, demult s-ar fi

stricat; căci relele au şi acest obicei. Fie cineva destrăbălat şi
să se abţină doar la sine; oare va trăi zece zile? Fie cineva
tâlhar si fără de conştiinţă fată de ceva, fie asa si fată de cei
9 9 9 9 ' 9 9 9
ce tâlhăresc împreună cu el; oare va trăi numai aşa? Fie

cineva fur neruşinat şi să nu roşească, ci să fure şi de la
avutul public; oare va trăi unul ca acesta? Nu au relele ca
fire să subziste de nu iau ceva si de la cele bune, asa încât a
9 ' 9
pus Dumnezeu pe cele rele împotriva celor bune. Fie o

cetate de bărbaţi răi; oare va dura vreodată? Dar să fie răi
nu cu cei buni, ci cu ei înşişi. Nu se poate să dureze. Cu
adevărat au înnebunit, zicând că sunt înţelepţi. Dacă trupul
e rău, toate cele văzute sunt pur şi simplu în zadar, apa,
pământul, soarele şi aerul. De fapt, şi aerul e trup, deşi nu
dens şi condensat. Vremea este deci a zice: „Spusu-mi-au
mie cei fărădelege palavre" (Ps. 118,85). Dar nu vom suporta,
Omilia II 47
ci ne vom astupa urechile. Căci este, este înviere a trupurilor.

Aceasta o arată mormântul cel din Ierusalim; pe aceasta o
arată lemnul pe care a fost legat şi biciuit. „Căci am mâncat
şi am băut împreună cu El" (Fapte 10, 41), zice. Să credem,
aşadar, învierii si să săvârsim cele vrednicie de ea ca să
dobândim şi bunătăţile viitoare în Hristos Iisus, Domnul
nostru, cu Care fie Tatălui împreună şi Sfântului Duh slavă,
stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia III
A tunci s-au întors apostolii în Ierusalim din muntele
numit al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, ţinând
cale de o Sâmbătă. (1,12)
1. Atunci, zice, s-au întors. Când atunci? După ce au auzit

acelea. Căci n-ar fi suferit altfel decât dacă le-ar fi promis altă
venire. Iar mie-mi pare că acestea s-au petrecut în zi de
Sâmbătă1. Căd n-ar fi arătat asa si distanta, zicând: Din muntele
» 9 » '
numit al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim cale de o Sâmbătă,

dacă n-ar fi mers o lungime de cale prescrisă în zi de Sâmbătă.
Şi, când au intrat, s-au suit în camera de sus, unde locuiau.
Prin urmare, rămăseseră în Ierusalim după înviere. Petru şi
lacov şi loan. Nu mai este numărat acesta numai cu fratele
său, ci şi Andrei cu Petru; Filip şi Toma, Vartolomeu şi Matei,
lacov al luiAlfeu şi Simon Zilotul şi Iuda al lui lacov. (1,13)
Bine i-a pomenit pe ucenici. Căci, de vreme ce unul a
trădat, altul s-a lepădat, altul n-a crezut, arată că toţi erau
teferi afară de acela.
Aceştia toţi stăruiau într-un suflet în rugăciune şi în cerere
împreună cu femeile (1,14).
Bine. Căci mare este această armă în ispite şi au fost
A A
învăţaţi aceasta îndeajuns de la învăţătorul însuşi. Iar pe

de altă parte, şi ispita de acum i-a condus la aceasta. Pentru
aceasta se urcă în camera de sus; căci se temeau foarte de
iudei. împreună cu femeile, zice. Căci a zis că I-au urmat Lui.
Şi cu Maria, mama lui Iisus, şi împreună cu fraţii Lui. (1,14)
1 De fapt, înălţarea a avut loc la patruzeci de zile după înviere, deci

într-o zi de joi. Calea de o sâmbătă este, totuşi, un reper doar al dis
tanţei, nu şi al zilei în care a fost parcursă.
Omilia III 49
Ded spune cumva că a luat-o la sine atunci ucenicul; însă,

adunându-i din nou Hristos, aşa iarăşi era şi aceea împreună
cu ei.
Şi împreună cu fraţii Lui. Spune de aceştia care n-au crezut
mai întâi Lui.
Şi, în zilele acelea, sculându-se Petru în mijlocul ucenicilor,
a zis. (1, 15) Şi ca cel fierbinte, şi ca cel căruia i-a fost încre
dinţată de către Hristos turma, si ca cel mai întâi din ceată,
pururea începe mai întâi cuvântul (iar mulţimea de persoane2
împreună era, zice, ca la o sută douăzeci): „Bărbaţi fraţi, trebuia
să se împlinească Scriptura aceasta pe care a zis-o dinainte Duhid
Sfânt (1,15-16).
Pentru ce nu s-a învrednicit el singur ca să-i dea Hristos
pe cineva în locul lui Iuda? Şi pentru ce nu fac alegerea de
la ei înşişi? Mai bun a fost ceea ce a făcut Petru însuşi de la
sine. Aşadar, acest lucru se poate spune despre aceasta. Iar
despre faptul că nu simplu, ci prin descoperire a cerut pe
cel ce va plini ceata vor grăi două pricini: una, că se ocupau
de altele, iar a doua, pentru ca să le dea Hristos această
mare mărturie. Căci, precum i-a ales pe când era de faţă,
tot aşa şi când nu este. Nu era mică aceasta spre mângâiere.
Dar vezi că el face toate cu consimţământul de obşte; nimic
9 9 '
de la sine, nimic cu stăpânire. Şi nu a zis aşa, simplu: îl alegem

pe acesta în locul lui Iuda, ci mângâindu-i pentru ceea ce s-a
întâmplat. Observă cum mânuieşte cuvântul. Fiindcă ceea
ce s-a petrecut nu a produs o lipsă mică; şi să nu te minunezi.
Căci, dacă mulţi răstoarnă aceasta acum, ce era potrivit să
spună ei atunci?
Bărbaţi fraţi, zice. Dacă Domnul i-a numit fraţi, cu mult
mai mult acesta; de aceea îi şi numeşte pe toţi cei de faţă
aşa. Iată vrednicie a Bisericii şi aşezare îngerească! Nu era
nici o dezbinare acolo, nici bărbat, nici femeie. Astfel vreau
2Nume.
să fie Bisericile şi acum. Nimeni nu se gândea la vreo grijă

lumească, nimeni nu se îngrijea de casă. Un astfel de bine
sunt ispitele, astfel de bun sunt necazurile.
Trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care a zis-o
dinainte Duhul Sfânt. (1,16)
Pururea îi mângâie prin ceea ce s-a grăit dinainte. Aşa
făcea şi Hristos totdeauna. Aceeaşi purtare o arată şi acesta,
că nu s-a făcut nimic străin, ci ceea ce se grăise deja. Trebuia,
zice, să se împlinească Scriptura aceasta pe care a zis-o mai înainte
Duhul Sfânt prin gura lui David. Şi nu spune că David a zis,
ci Duhul prin el. Vezi ce fel de învăţătură foloseşte îndată
din cuvântul de început al cărţii. Vezi că nu am spus simplu
că această carte este vieţuire a Duhului când am început
expunerea? Pe care a zis-o dinainte Duhul Sfânt prin gura lui
David. Ia seama cum se împacă cu prorocul şi cum îl aduce
în mijloc, ştiind că îi ajută ceea ce s-a spus prin David, şi nu
prin alt proroc.
Despre Iuda, care s-a făcut călăuză. (1,16)
Vezi filosofia acestui bărbat! Nu ocărăşte, nici nu se nă
pusteşte asupra lui, spunând: „Mizerabilul şi ticălosul!", ci
a arătat simplu ce s-a întâmplat. Nici nu spune: „Vânzătorul",
ci se sileşte să mute vina asupra altora când a ajuns la el. Şi
nici de aceia nu se ia foarte tare, căci zice:
Care s-a făcut călăuză celor ce L-au luat pe lisus. (1,16)
Şi, înainte de a zice unde a zis David, spune cele ce i s-au
întâmplat ca să fie crezute de la cele de faţă şi cele ce ur
mează să arate şi că şi-a primit răsplata.
Că era numărat împreună cu noi şi luase sorţul acestei slu
jiri. Deci acesta a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii. (1,17-18)
Face moralizator cuvântul şi descoperă pe ascuns pricina
plină de învăţăminte. Căci nu spune că iudeii au dobândit
aceasta, d el. Pentru că, deoarece sufletele celor slabi nu privesc
aşa la cele viitoare, ca la cele de faţă, vorbeşte de pedeapsa
de faţă.
Omilia ¡11 51
Şi, fiind căzut cu capul înainte, s-a crăpat pe la mijloc. (1,18)

Bine a ridicat cuvântul spre pedeapsă, nu spre păcat.
Şi s-au vărsat toate cele dinăuntrul lui. (1,18) Aceasta a adus
mângâiere acelora.
Şi s-a făcut cunoscut tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim,
încât ţarina aceea s-a numit în propriul lor dialect Hacheldamâ,
adică ţarina sângelui. (1,19)
2. Deci iudeii i-au pus această numire nu pentru aceasta,
ci pentru Iuda; dar el a întors-o spre aceasta, aducându-i
martori pe vrăjmaşi. Căci aceasta vrea să arate prin faptul
că a zis că au numit-o aşa şi prin faptul că a adăugat: în propriul
lor dialect. Apoi adaugă după încheiere în mod obişnuit şi
pe proroc, spunând:
Căci este scris în cartea Psalmilor: „Facă-se casa lor pustie şi
să nu fie cel ce locuieşte în ea". Aceasta despre ţarină şi despre casă.
„Şi episcopia lui să o ia altul” (1,20), adică preoţia3, conducerea.
Aşa încât nu prin cunoştinţa mea se întâmplă aceasta,
ci prin a aceluia care a grăit'dinainte acestea. Căci, ca să nu
pară că se apucă de un lucru mare şi se aseamănă lui Hristos
prin aceasta, a adăugat ca martor pe proroc.
Trebuie deci ca dintre bărbaţii care au mers împreună cu noi
în tot timpul.
Pentru ce îi face părtaşi cu ei? Ca să nu se facă lucrul
acesta pricină de ceartă şi să cadă în neînţelegere. Căci, dacă
ei au păţit aceasta, cu mult mai mult aceia. Şi se fereşte pururea
de aceasta. De aceea, când a început, a spus: Bărbaţi fraţi,
trebuie să alegem dintre noi. Acordă mulţimii judecata, dând
cinste celor ce erau de faţă şi el însuşi depărtându-se de
duşmănia întreolaltă. Căci unele ca acestea lucrează pururea
3 Deşi denumirea de episcop (=supraveghetor) trimite cu gândul doar

la calitatea de conducător şi îndrum ător, este subînţeleasă şi funcţia de
slujitor al altarului; pentru că orice povăţuitor duhovnicesc este la
mijloc între Dumnezeu şi turma cuvântătoare încredinţată lui.
mari rele. Deci a adus ca martor pe prorocul că trebuie să

fie aşa, iar el tălmăceşte dintre care trebuie [aleşi], spunând:
Dintre cei ce au mers cu noi în tot timpul. Dacă ar fi spus că
trebuie puşi cei potriviţi (blânzi), ar fi ocărât pe ceilalţi; dar
acum a întors lucrul asupra timpului, zicând nu simplu:
Care au mers împreună, ci în tot timpul în care a intrat şi a
ieşit la noi Domnul lisus, începând de la botezul lui Ioan până în
ziua când S-a înălţat de la noi, unul din ei să se facă martor al
învierii Lui împreună cn noi. (1, 21-22)
Pentru ce să se facă? Pentru ca să nu fie ciuntită ceata.
Ce este, deci? Nu se putea să-l aleagă Petru? Şi încă cum;
însă nu face aceasta ca să nu pară că este părtinitor. Pe de
altă parte, era încă neîmpărtăşit de Duhul.
Şi au pus, zice, pe doi. Pe Iosif cel numit Barsabă, care se numea
Iustus, şi pe Matia (1, 23).
Nu el i-a pus, ci toţi. Dar cunoştinţa el a introdus-o,
arătând că nici aceasta nu e de la el, ci de sus, prin prorocie;
aşa încât s-a făcut tâlcuitor, nu învăţător. Pe Iosif, cel numit
Barsabă, care se numea Iustus. Poate că le-a pus pe amândouă
datorită aceloraşi nume, de vreme ce şi între apostoli erau
multe nume asemănătoare: Iacov al lui Zevedeu şi Iacov al
lui Alfeu; Simon Petru şi Simon Zelotul; Iuda al lui Iacov şi
Iuda Iscarioteanul. De altfel poate că numirea era şi pentru
schimbarea vieţii sau a voinţei.
t »
Au pus, zice, pe Iosif cel numit Barsabă, care se numea Iustus,

şi pe Matia. Şi, rugându-se, au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti
inimile tuturor, arată dintre aceştia doi pe unul, pe care l-ai ales să
ia sorţul acestei slujiri şi apostolii, din care a căzut Iuda, ca să meargă
în locul lui (1, 23-25).
Bine spun păcatul aceluia, arătând că cer martor, nu lă-
comindu-se asupra numărului, ci nedând voie să fie mai
puţini.
Şi au dat lor sorţi (căci încă nu era Duhid) şi sorţul a căzut
pe Matia şi a fost ales împreună cu cei unsprezece apostoli. (1, 26)
Omilia 111 53
Atunci, zice, s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă

al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, care ţine cale de o
sâmbătă.
Zice aceasta ca să arate că n-au mers cale lungă pentru
că tremurau de frică să nu se întâmple ceva şi erau încă
înfricoşaţi de ei. Şi, când au intrat, au urcat în camera de sus.
Căci nu cutezau să se arate în cetate. Si bine s-au suit în
9
camera de sus, ca să nu fie ei uşor de văzut. Şi stăruiau, zice,

într-un suflet în rugăciune. Vezi cum privegheau, stăruind în
rugăciune şi într-un suflet ca şi cum ar stărui dintr-un singur
suflet? Le dau mărturie doi. Probabil că Iosif se săvârsise. 9
Căci acela care a crezut mai întâi decât toţi nu a fost mai
necredincios decât fraţii care au crezut; nu poartă de grijă,
nici nu se arată undeva că ar fi înaintea unui om, precum a
spus Maica Lui: „Eu şi tatăl Tău Te-am căutat îngrijoraţi"
(Lc. 2, 48). Aşa încât el a cunoscut aceasta înaintea tuturor.
Iar Hristos a spus către fraţii Săi: „Nu poate să vă urască pe
voi lumea, dar pe Mine Mă urăşte" (In 7, 7). Şi vezi bunătatea
lui Iacov. El a luat episcopii în Ierusalim şi, totuşi, n-a spus
nimic atunci. Vezi şi multa smerită cugetare a celorlalţi
ucenici, cum îi fac loc pe scaun şi nu se ceartă unii cu alţii.
Căci Biserica aceea era ca în cer, neavând nimic lumesc,
strălucind nu prin ziduri, nici prin marmură, d prin ardoarea
celor adunaţi laolaltă. Erau ca la o sută douăzeci, zice. Poate
că cei şaptezeci, pe care El însuşi îi alesese, sau şi alţii din
cei mai râvnitori, precum Iosif şi Matia; erau şi femei multe,
care au urmat Lui, care au fost pretutindeni împreună.
3. Aceasta e purtarea de grijă a învăţătorului. Acesta s-a
arătat mai întâi învăţător. N-a zis: „Noi suntem suficienţi".
Aşa era afară de toată slava deşartă şi privea numai spre un
lucru, deşi aşezarea nu era egală la toţi, ci cu cuviinţă s-au
făcut acestea pentru virtutea bărbatului şi pentru că atunci
autoritatea era nu cinste, ci purtare de grijă a celor conduşi.
Aceasta nici pe cei aleşi nu-i face să se înalţe, căci au fost
chemaţi la primejdii; nici pe cei nealeşi nu-i răneşte, ca pe

unii de necinste. Insă nu se întâmplă aşa acum, ci dimpotrivă.
Pentru că, vezi, erau o sută douăzeci şi unul cere pe bună
dreptate din partea a toată mulţimea. Cel dintâi are autoritate,
câtă vreme a fost împuternicit de toţi. Căci către el a zis
Hristos: „Şi tu oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii
tăi" (Lc. 22, 32). Pentru că era împreună numărat cu noi, zice.
Pentru aceasta se cuvine să fie pus altul, ca să se facă martor
în locul aceluia. Şi vezi cum urmează pe învăţător, vorbind
pretutindeni din Scripturi şi nespunând încă nimic despre
Hristos că a zis El dinainte adesea. Şi nu spune, când po
meneşte de vinderea Lui, ceva de felul: „Gura păcătosului
şi gura celui viclean asupra mea s-au deschis" (Ps. 108,1);
ci numai când a făcut pomenire de pedeapsa lui; aceasta
câtă vreme le este de folos. Aceasta arată cel mai mult iubirea
de oameni a Stăpânului.
Pentru că era împreună numărat cu noi şi luase sorţul acestei
slujiri. Pretutindeni numeşte sorţul, arătând că totul este al
harului lui Dumnezeu şi al alegerii şi aducându-le aminte
din cele de odinioară că Dumnezeu l-a ales ca pe leviţi şi
stăruie în cele despre el că însăşi plata vânzării s-a făcut
propovăduire a pedepsei. Zice: A dobândit o ţarină din plata
nedreptăţii. Vezi cum ceea ce s-a făcut era din iconomia lui
Dumnezeu? A nedreptăţii, zice. Sunt multe nedreptăţi, însă
nu s-a făcut vreodată nici una mai mare ca aceasta, aşa încât
fapta era a nedreptăţii. Dar nu numai celor de faţă a fost
arătat ceea ce s-a făcut, ci şi tuturor celor de după acestea,
aşa încât au pus numele fără de voie şi fără să ştie, după cum
şi Caiafa a prorocit fără să ştie. Dumnezeu i-a silit să o nu
mească aşa pe evreieşte, Hacheldama. De la aceasta şi relele
ce aveau să vină asupra iudeilor erau vădite. Deocamdată
arată prezicerea care s-a izbândit din parte, care spune: „Mai
bine îi era de nu se năştea omul acela" (Mt. 26, 24). Şi despre
iudei se potriveşte a spune aceleaşi lucruri. Căci, dacă celui
Omilia 111 55
ce s-a făcut călăuză [i se potriveşte], cu mult mai mult şi

acestora. Insă deocamdată nu spune nimic din acestea.
Apoi, arătând că pe bună dreptate s-ar spune despre el
Hacheldama, aduce pe prorocul care spune: „Facă-se casa
lui pustie". Căci ce e mai pustiu decât a se face mormânt?
Aşa încât pe bună dreptate este să se numească a lui ţarina.
Căci, punând preţul, deşi alţii ar fi cei ce au cumpărat-o, el
ar fi drept să fie socotit domn al marii pustiiri. Această pustiire
este începutul iudaismului, dacă cercetează cineva bine. Şi
aceia s-au pierdut pe ei înşişi cu foame şi pe mulţi i-au omorât
şi groapă s-a făcut cetatea pentru străini şi pentru ostaşi,
căci n-au dat voie ca aceia să fie îngropaţi, nici de groapă
nu s-au învrednicit.
Deci trebuie, zice, ca dintre bărbaţii care au mers împreună
cu noi.
Vezi cum vrea ca ei să fie însisi văzători? Cu toate că urma
» i
să li se dea Duhul. Totuşi era multă râvnă pentru aceasta.

Dintre bărbaţii care au mers împreună cu noi, zice, în tot timpul
în care a intrat si
♦ a ieşit
9 la noi DomnuVIisus.
r Arată că ei au locuit
împreună cu El, nu au venit ca simpli ucenici. Prin urmare,
mulţi îi urmaseră atunci de la început. Vezi cum arată aceasta
când spune: „Era unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan
şi care urmaseră lui Iisus" (In 1, 40).
în tot timpul, zice, în care a intrat şi a ieşit la noi Domnul
Iisus, începând de la botezul lui Ioan.
Bine. Căci cele de dinainte de acestea nimeni nu ştia să9
le înveţe, ci le-au învăţat prin Duhul. Până în ziua când S-a

înălţat de la noi, unul dintre ei să se facă martor al învierii Lui
împreună cu noi. Nu a zis martor al altor lucruri, ci numai al
A
învierii. Căci era mai vrednic de crezare cel ce putea să zică:

„Acela Care a mâncat şi a băut şi a fost răstignit, El însuşi a
înviat". Aşa încât nu trebuia să fie martor al timpurilor şi al
semnelor dinainte de aceasta, nici de după aceasta. Căci ceea
A
ce se căuta era învierea, de vreme ce acelea erau arătate si

f »
mărturisite, iar ea se făcuse pe ascuns şi le-a fost arătată numai

acestora. Şi nu spun că îngerii ne-au zis, ci că „noi am văzut".
De unde e arătat? Din cele pe care le lucrăm în chip minunat.
De aceea mai ales trebuia să fie atunci aceştia vrednici de
crezare. Şi au pus, zice, pe doi. Pentru ce nu mulţi? Ca să nu
se facă mai mare descurajarea, nici să se facă lucrul acesta
pentru mulţi. Dar nu-1 adaugă simplu pe acela, ci arătând
că adesea ceea ce e cinstit la oameni este neînsemnat la Dum
nezeu4. Şi se roagă toţi în comun, spunând: Tu, Doamne,
Care cunoşti inima tuturor, arată. Tu, zice, nu noi. La vreme
potrivită cheamă pe Cunoscătorul inimii, căci de Acesta tre
buia să fie ales, nu din afară. Aşa au cutezat, pentru că oricum
unul trebuia să fie. Şi n-au zis: „Alege", ci: Arată pe care l-ai
ales. Pe care l-ai ales, ştiind că toate sunt hotărâte dinainte la
Dumnezeu.
Din aceşti doi unul să ia sorţul acestei slujiri şi apostolii (1,25).
Pentru că era şi altă slujire. Şi le-au dat sorţi (1, 26).
Căci încă nu se socoteau vrednici de a alege de la sine;
pentru aceea şi arată prin care semn să se înveţe.
4. Pe de altă parte, dacă acolo nu rugăciunea, nici băr
baţii vrednici de credinţă, ci sorţul a întărit una ca aceasta,
pentru că s-a făcut din cunoştinţă dreaptă pentru Iona5, cu
mult mai mult s-a plinit ceata atunci şi s-a refăcut rânduiala.
Şi celălalt nu s-a rănit, căci apostolii n-au trecut cu vederea
pe cei mai mici dintre ei; s-au abţinut să vorbească despre
corifeii lor pentru că şi altădată s-au mâniat; şi nu o dată, ci
de două si de multe ori6. Deci acestora să urmăm si noi! Nu
» >
4 Deşi alegerea celui de-al doisprezecelea trebuia să se facă şi pe cri

terii omeneşti, adică pe avantajul că a fost mereu cu apostolii, totuşi Dum
nezeu decide după inimă, nu după înfăţişare.
5 O situaţie similară în care Dumnezeu şi-a făcut cunoscută voia prin
sorţi este cea care l-a vădit pe prorocul Iona drept vinovat pentru iz
bucnirea furtunii când au tras toţi corăbierii la sorţi (Iona 1, 7).
6 In Noul Testament sunt menţionate cel puţin două momente când
apostolii s-au certat pentru întâietate (Lc. 9, 46; 22, 24).
Omilia UI 57
mai este cuvântul meu către toţi, ci către cei puşi în conducere7.
De crezi că este a lui Dumnezeu alegerea, nu te supăra, căci
pe Acela te superi şi către Acela te oţărăşti; Acela este Cel
ce l-a ales. Iar dacă El a ales şi tu cutezi să te superi pe El,
faci la fel precum Cain. Căci, deşi ar fi trebuit să accepte, el
s-a întristat pentru că a fost preferată jertfa fratelui; s-a
supărat, deşi trebuia să se străpungă. Dar eu nu spun aceasta,
ci că Dumnezeu a ştiut să facă iconomie mai potrivită. Căci
adesea tu eşti mai blând la obicei, dar nu îndemânatic. Iarăşi,
ai o viaţă neştirbită şi obicei liber, dar în Biserică nu e tre
buinţă numai de acestea. De altfel se şi potriveşte una cu alta.
Nu vezi câtă cuvântare face pentru acestea dumnezeiasca
Scriptură?
- Ci zic: pentru care motiv s-a făcut pricină de ceartă
acest lucru? Pentru că nu venim ca la conducerea şi la aju
torarea fraţilor, ci ca la cinste si odihnă. Căci, dacă ai şti că
trebuie să fii episcop (păzitor) al tuturor, purtând greutăţile
tuturor; că pentru alţii care se mânie este iertare, dar pentru
tine nicidecum; că pentru cei ce păcătuiesc este multă dez
vinovăţire, dar pentru tine nu mai este, nu te-ai mai zori
după conducere, n-ai mai alerga. Fiindcă acesta e în gura
tuturor, e supus judecăţii tuturor, a celor înţelepţi şi a celor
neînţelepţi; e frământat de griji în fiecare zi, în fiecare noapte,
are pe mulţi care-1 urăsc, are pe mulţi care-1 invidiază. Să
nu-mi zici despre aceia care se bucură de toate, de cei ce
vor să doarmă, de cei ce vin la lucru ca la odihnă. Nu despre
aceştia este cuvântul, ci despre aceia care priveghează pentru
sufletele voastre, despre cei ce pun pe primul loc mântuirea
celor conduşi. Zi-mi! Dacă cineva care are zece slugi care
depind de el, care locuiesc cu el totdeauna, e nevoit să se
îngrijească de ei neîncetat, acesta, care are atâţia care nu
7De aici începe partea morală a omiliei: Despre răspunderea episcopilor.

depind de el, care nu locuiesc împreună cu el, ci care au

ascultarea în puterea lor, ce nu trebuie să facă?
- însă este cinstit, zici.
- Cu care cinste? Cei sărmani îl hulesc în piaţă. Deci
pentru ce nu le închide gura? Desigur, spui că nu este lucrul
episcopului. Iarăşi, dacă nu le dă tuturor daruri, şi celor ce
n-au lucrat, şi celor ce au lucrat, sunt de pretutindeni mii
de învinuiri; nimeni nu se teme să învinuiască şi să acuze;
căci asupra celor ce conduc stă frica, dar asupra acestora
nu. Căci frica lui Dumnezeu nu izbuteşte » nimic la aceştia.
*
Ce va zice cineva despre grija de cuvânt şi învăţătură? Dar
de greutatea pentru hirotonii? Poate că ori mă aflu eu foarte
neputincios, nenorocit şi neînsemnat, ori aşa stă lucrul. Cu
nimic nu se deosebeşte de o corabie înviforată sufletul preo
tului; de pretutindeni este înţepat, de prieteni, de vrăjmaşi,
de casnici, de străini. Au doar nu stăpâneşte împăratul lumea,
A
iar acesta nici o singură cetate? Insă aşa sunt mai mari grijile
acestuia, câtă este deosebirea între apa unui râu mişcat simplu
de curgerea sa şi a celui care se umflă tare şi-şi iese din sine.
Ce se întâmplă? Pentru că acolo sunt mulţi care sprijină (căci
toate se fac cu lege şi cu rânduială); dar aici nu-i nimic de
acest fel, nu se poate să poruncească cu stăpânire, ci, dacă
face ceva cu fermitate, i se spune că-i brutal, iar dacă nu cu
fermitate, i se spune că-i rece. Trebuie să le aduni pe cele
potrivnice ca să nu fii dispreţuit, nici să fii urât. Pe de altă parte,
este preocupat şi de probleme. Pe câţi nu-i sileşte să se
smintească, de voie şi fără de voie? Nu vorbesc altfel, ci
după cum cred şi socotesc. Nu ştiu să fie mulţi între preoţi
care se mântuiesc, ci cu mult mai mulţi care pier; iar pricina
este că e nevoie de suflet măreţ. Căci are multe nevoi care
dau la iveală obiceiurile de acasă şi-i trebuie mii de ochi de
pretutindeni. Nu vezi câte trebuie să aibă episcopul? Să fie
învăţător, să îndure răul, să aibă cuvânt credincios în privinţa
învăţăturii. Câtă greutate înseamnă aceasta? Şi el are vina
O m ilia III 59
celor greşite de alţii. Nu spun nimic de ceilalţi; dacă unul

singur s-a dus nesfinţit, nu s-a răsturnat toată mântuirea
lui? Fiindcă pierderea unui singur suflet are o astfel de pagubă,
câtă nu poate nimeni să dea răspuns (pună cuvânt). Căci,
dacă mântuirea lui are atâta preţ, cât Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut om şi a pătimit aceasta, înţelege câtă pedeapsă va
aduce pierderea lui! Dacă piere cineva pentru ceva, în viaţa
de faţă este vrednic să moară; acolo cu mult mai mult. Să
nu-mi zici că a păcătuit preotul sau diaconul. Vina tuturor
acestora stă asupra capului celor ce i-au hirotonit.
Voi zice iarăşi altceva. Se întâmplă ca cineva să primească
grija unor bărbaţi urâcioşi; nu ştie ce sfat trebuie să dea şi
ei se apucă de păcate. Căci sunt două prăpăstii: pe acela nu
trebuie să-l lase şi pe ceilalţi să nu-i smintească. Aşadar,
trebuie să-l îndepărteze pe primul? Dar nu este acesta un
motiv. Să-l lase? Da, zice,/x£ci\e vina celui ce m-a hirotonit.
Ce este, dar? Nu trebuie să hirotonească, nici să aducă la alt
rang? Dar aceasta va fi tuturor arătat că este ceva stânjenitor.
Deci a smintit iarăşi în alt fel. Dar să ridice la rang mai mare?
Aceasta este cu mult mai groaznic.
5. Aşa încât, dacă cineva alerga la arhierie ca la o dregă-
torie, nimeni nu o primea degrab. Dar acum, o urmărim şi
pe aceasta ca pe conducerile din afară. Căci pierim de la
Dumnezeu ca să fim slăviţi, ca să fim cinstiţi de oameni.
- Care este câştigul cinstei? Cum este respinsă că nu
este nimic?
- Când vei pofti preoţie, pune înainte gheena, pune înainte
certările cele de acolo, pune înainte viaţa cea fără de fapte,
pune înainte măsura pedepsei; pentru că, dacă păcătuieşti
faţă de tine, nu vei cădea întru aceasta, dar, dacă eşti preot,
eşti pierdut. înţelege câte a răbdat, cât a filosofat Moise,
câte lucruri bune a făcut şi, când a făcut un singur păcat, a
fost pedepsit cu amar pe bună dreptate. Deoarece aceasta
s-a întâmplat împreună cu pierderea altora, aşa încât a fost
pedepsit mai amarnic nu prin aceea că păcatul s-a făcut făţiş,

ci că era preot. Fiindcă nu dăm aceeaşi pedeapsă pentru cei
ce păcătuiesc făţiş şi pentru cei ce păcătuiesc pe ascuns.
Păcatul e acelaşi, dar paguba nu-i aceeaşi, dar mai degrabă
nici păcatul; căci nu este acelaşi lucru a păcătui pe ascuns şi
la dos sau pe faţă. Dar episcopul nu poate păcătui în ascuns.
Căci cel iubit care nu păcătuieşte scapă de învinovăţiri, dar
nu şi cel ce păcătuieşte. Chiar de s-ar mânia, chiar de-ar râde,
chiar de va dori să viseze la libertate, sunt mulţi care-1 ironi
zează, mulţi care se smintesc, mulţi care pun legi, mulţi care
pomenesc de cei dintâi îl urgisesc pe cel de faţă. Şi aceasta
o fac nu vrând să-i laude pe aceia, ci să-l muşte pe acesta,
pomenind de ceilalţi episcopi şi de preoţi.
- Dulce e pentru cei neiscusiţi războiul, zice.
- Aceasta se potriveşte a o spune şi acum; dar mai de
grabă o şi spunem înainte de a fi puşi în luptă, iar după ce
ne înscăunăm nici nu ne mai arătăm celor mulţi. Căci nu ne
este acum războiul cu cei ce tiranizează pe cei sărmani, nici
nu ne apucăm să ne luptăm pentru turmă, ci junghiem şi
mâncăm ca păstorii aceia de la Iezechiel. Care dintre noi
arată o aşa grijă pentru turma lui Hristos câtă a arătat Iacov
pentru a lui Laban? Cine poate să povestească îngheţul de
noapte? Să nu-mi zici de petrecerile de noapte şi de grija
aceasta. Deci e cu totul dimpotrivă. Nu se bucură conducă
torii lumeşti de atâta cinste de câtă se bucură cârmuitorul
Bisericii. Dacă sunt între împăraţi, cine e întâi? Dacă sunt
cu femei, în casele celor mari, nu este nimeni altul mai cinstit
ca el. Au pierit toate şi s-au stricat. Nu spun acestea voind
să vă ruşinez, ci să stârnesc pofta voastră. Căci ce fel de
conştiinţă vei avea când te străduieşti fie prin tine însuţi,
fie prin celălalt? Cu ce ochi vei privi la acela care a lucrat
împreună cu tine? Ce vei putea să răspunzi? Căci cel ce
este silit fără voie şi nu a vrut ar avea vreo dezvinovăţire,
Omilia III 61
deşi chiar acesta este lipsit cel mai mult de iertare; numai
că are pentru aceasta oarecare dezvinovăţire.
Ai înţeles ce a pătimit Simon? Căci ce este dacă nu dai
argint, dar, în loc de argint măguleşti pe mulţi şi meşteşugeşti?
„Argintul tău să fie cu tine spre pierzanie" (Fapte 8, 20) a
zis către acela şi acestora le grăieşte: „Ardoarea voastră să
fie cu voi spre pierzanie, pentru că aţi socotit că darul lui
Dumnezeu se câştigă cu înşelăciune omenească". însă nimeni
nu este de acest fel. Nici să nu fie! Căci nu vreau să vi se
întâmple nimic din cele spuse; dar acum am căzut spre aceste
cuvinte după cum au decurs lucrurile. Căci nu vorbim către
voi şi nici către cineva anume când vorbim împotriva lăco
miei. Fie ca leacurile noastre să vină la locul potrivit! Do
rinţele medicilor sunt acestea, nu cer altceva decât ca după
o durere mare să arunce :>ur şi simplu leacurile. Acestea ne
rugăm şi noi, ca vorbele noastre să fie spuse simplu în
vânt, aşa încât să fie numai vorbe. Sunt gata să îndur toate
ca să nu fiu pus la nevoie să spun acestea. Iar dacă vreţi,
vom tăcea; numai să fie fără primejdie tăcerea. Căci nu ştiu
pe nimeni, chiar de-ar fi foarte iubitor de slavă deşartă, să
nu-1 cheme [cândva] nevoia să vrea să se arate simplu. Vă
facem loc pentru învăţătură; căci acea învăţătură e mai
mare, care e prin fapte; deoarece şi cei mai buni dintre medici,
cu toate că boala celor ce pătimesc le aduce plată, ar vrea ca
prietenii lor să fie sănătoşi. Şi noi voim ca toţi să fiţi sănătoşi.
Căd nu vrem ca noi să fim încercaţi, iar voi să fiti neîncercati.
> ' s »
Aş vrea ca dragostea pe care o am pentru voi să se arate

în chipul acesta; căci de acum nu-mi va reproşa nimeni
nimic, chiar de-ar fi tăios cuvântul. Pentru că cele spuse de
prieteni, chiar şi ocară să fie, sunt suportabile. „Mai vred
nice de credinţă sunt rănile prietenului decât sărutările de
bună-voie ale vrăjmaşului" (Prov. 27, 6). Nu doresc nimic
mai mult decât pe voi, nici lumina aceasta. De mii de ori
m-aş ruga să fiu eu însumi lipsit de ea dacă ar fi cu putinţă
să se întoarcă sufletele voastre prin aceasta; tot aşa mai dulce

este pentru mine mântuirea voastră decât această lumină.
Ce folos am de la razele soarelui când descurajarea cea pentru
voi îmi răspândeşte întunericul ochilor? Căci lumina e bună
atunci când se arată întru veselie; de vreme ce pare chiar că
deranjează sufletul întristat. Dar să nu fie să păţească cineva
aceasta vreodată, pentru că nu mint. Doar că, dacă se în
tâmplă să păcătuiască vreunul din voi, mie îmi apare ca
unul ce doarme; mai bine aş pieri decât să fiu asemenea cu
nişte paralizaţi sau cu nişte smintiţi şi, după cuvântul proo
rocesc: „Si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine"
" J ' 9
(Ps. 37,10). Căci ce nădejde este pentru voi dacă nu propăşiţi?

Ce descurajare este când voi o duceţi bine? Mi se pare că
zbor când aud ceva de bine despre voi. „împliniţi bucuria
mea!" (Filip. 2, 2) Numai aceasta am spus în rugăciune, că
doresc propăşirea voastră. Iar argumentaţia mea pentru
toţi aceasta este, că vă iubesc, că mă rănesc, că toţi îmi sunteţi
tată şi mamă, fraţi şi copii. Să nu socotiţi că este spre duş
mănie ceva din cele spuse de noi, ci spre îndreptare. Căci
zice: „Frate ajutat de frate e ca o cetate întărită" (Prov. 18,19).
Nu dispreţuiţi pe nimeni, căci nici eu nu necinstesc cuvântul
cel de la voi, ci vreau să fiu îndreptat de voi, vreau să învăţ!
Căci noi toţi suntem fraţi, şi unul din noi este dascăl. Dar
este şi între fraţi unul care porunceşte şi îi înduplecă pe
alţii. Nu dispreţuiţi pe nimeni,, ci să le facem pe toate spre
slava lui Dumnezeu, că Lui se cuvine slava în vecii vecilor.
Amin.
Omilia IV
Şi, când s-a împlinit ziua Cincizecimii, erau toţi într-un
suflet la un loc. Şi s-a făcut deodată sunet din cer. (2,1-2)
1. Care este această Cincizecime? Când trebuia să vină

secera la cules, când trebuiau culese roadele1. Ai văzut în
chipuirea? Priveşte iarăşi adevărul! Când trebuia să vină
secera cuvântului, când se culegea holda, atunci, sosind, a
căzut Duhul ca o seceră. Ascultă pe Hristos cum spune:
„Ridicaţi ochii voştri şi vedeţi câmpurile, că sunt albe de
seceriş de acum" (In 4, 35) şi iarăşi: „Secerişul este mult şi
lucrătorii puţini" (Mt. 9, 37VA^a încât El a aruncat primul
secera. Căci El a suit la cer începătura, luând la Sine ce-i al
nostru. Pentru aceasta se si numeşte aceasta seceris.
» » »
Când s-a împlinit ziua Cincizecimii (2, 1), zice, adică nu

înainte de Cincizecime, ci în preajma Cincizecimii înseşi, cum
s-ar zice. Pentru că trebuia să se întâmple acestea pe când
era iarăşi praznic, ca cei ce au fost de faţă la răstignirea lui
Hristos, aceiaşi să vadă si acestea.
' i i
Şi s-a făcut deodată sunet din cer. (2, 2)

De ce nu s-au făcut acestea fără de semne simţite? Pentru
că, dacă au spus că „sunt plini de must" (Fapte 2, 13) deşi
s-au făcut acestea, ce n-ar fi spus dacă nu s-ar fi făcut acestea?
Dar sunetul nu s-a făcut simplu, ci din cer. Şi repezeala i-a
trezit.
1 Suprapunerea dintre Pastile iudaic cu cel creştin face ca şi Cinci-

zecim ea să reprezinte un pas mai departe de la prefigurare la adevăr,
de la umbra Legii Vechi la adevărul Evangheliei, de la culegerea roa
delor câmpului la primirea roadelor duhovniceşti, a harismelor Duhului
Sfânt.
Şi a umplut toată casa. (2, 2)

Vorbeşte despre marea iuţeală a Duhului. Priveşte! I-a
adunat pe toţi ca şi cei de faţă să creadă, şi aceştia să fie
primiţi ca vrednici de crezare. Şi nu numai aceasta, ci a
adăugat ceva cu mult mai înfricoşător decât aceasta:
Şi li s-au arătat împărţite limbi ca de foc (2, 3), zice.
Bine adaugă pretutindeni cuvântul ca, pentru ca să nu
socoteşti ceva simţit despre Duhul. Ca de foc, zice, şi ca o
suflare. Prin urmare, nu era simplu vânt vărsat în aer. Căci,
când a trebuit să i se facă cunoscut lui Ioan Duhul, a venit
ca în chip de porumbel pe capul lui Hristos; dar acum,
când trebuia să întoarcă toată mulţimea, ca de foc.
Şi a şezut peste fiecare dintre ei. (2, 3)
Adică a rămas, S-a odihnit; căci a şedea închipuie înte
meierea şi rămânerea. Ce vrea să însemne asta? Oare a venit
numai asupra celor doisprezece, nu şi asupra celorlalţi?
Nicidecum, ci şi peste cei o sută douăzeci. Căci n-a adus Petru
simplu mărturia prorocului, spunând: „Şi va fi în zilele
cele de pe urmă, zice Domnul Dumnezeu, că voi vărsa din
Duhul Meu peste tot trupul; şi vor proroci fiii voştri şi fiicele
voastre si » tinerii voştri
» vedenii vor vedea si » bătrânii voştri
t
vise vor visa" (Fapte 2, 17). Şi ia seama: ca nu numai să
uimească, ci să şi umple de har, pentru aceasta [zice că] cu
Duh Sfânt şi cu foc, pentru că adaugă:
Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început a vorbi în alte
limbi, după cum le dădea Duhul a grăi. (2, 4)
Nu primesc alt semn, ci mai întâi acesta; căci era străin
şi nu era nevoie de alt semn. Au şezut, zice, pe fiecare dintre
ei în parte. Prin urmare, şi pe restul. Pentru aceasta nici nu
mai suferă cineva că n-a fost ales ca Matia2. Şi s-au umplut,
2 După ce s-au învrednicit toţi de Duhul Sfânt, a dispărut rivalitatea

dintre ei, fiind egali. Vredniciile văzute pălesc în faţa darului Duhului.
Mai mult, fiind toţi adumbriţi de har, a fost curăţată invidia chiar din
inima lor.
Omilia IV 65
zice, toţi. N-au luat simplu harul Duhului, ci s-au umplut.

Şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea
Duhul a grăi. N-ar fi zis toţi, fiind acolo şi apostolii, dacă n-ar
fi luat parte şi alţii. Pe de altă parte, după ce nici mai sus nu
i-a numit deosebi şi pe nume, acum i-a adunat pe toţi într-una.
Căci, dacă îi pomeneşte pe apostoli îndeosebi unde era posibil
a zice că erau de faţă, cu mult mai mult aici. Ia-mi seama cum
vine Duhul atunci când stăruie în rugăciune, când au dragoste.
Şi le-a adus aminte şi de altă vedere, zicând: Ca de foc. Căci
s-a arătat ca focul şi în rug. După cum le dădea Duhul a grăi.
Căci ziceri erau cele spuse de ei.
Dar locuiau, zice, în Ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi. (2, 5)
Faptul de a locui era semn al evlaviei. Cum? Fiind din
atâtea neamuri şi lăsând patriile lor şi rudeniile, locuiau acolo.
Dar locuiau, zice, în ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi din
tot neamul celor de sub cer. Şi, fîicându-se glasul acesta, s-a adunat
mulţimea şi nu se dumirea. (2, 5-6)
Deoarece întâmplarea s-a petrecut în casă, pe bună drep
tate s-au adunat afară. Se nedumirea mulţimea. Ce înseamnă:
Se nedumirea midţimea? S-a tulburat, s-a minunat. Apoi, arătând
că s-au minunat, adaugă:
Pentru că fiecare îi auzea pe ei vorbind în graiul propriu (2, 6).
Şi s-a adunat mulţimea şi spuneau unii către alţii: Iată, nu
sunt galileeni toţi aceştia care vorbesc? (2, 7).
S-au uitat îndată la apostoli. Şi cum auzim noi, zice, fiecare
în propriul nostru grai în care ne-am născut? Părţi şi mezi şi elamiţi
şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în ludeea şi Capadocia, în Pont
şi Asia, în Frigia şi Pamfilia, în Egipt şi părţile Libiei celei după
Cirene şi cei în treacăt romani, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi,
îi auzim vorbind în limbile noastre măreţiile lui Dumnezeu. Erau
uimiţi toţi şi nedumeriţi, spunând unul către altul: Ce vrea să fie
asta? (2, 8-12) I-ai văzut alergând de la răsărit la apus? Iar
alţii, luându-i în râs, spuneau: Sunt plini de must. (2,13)
2. O, neştiinţă, o, răutate multă! Şi nici nu era aceasta

vremea mustului, căci era Cincizecimea. Si ceea ce-i mai
' 9
cumplit este că, după ce au mărturisit toţi, romani, prozeliţi,

poate cei ce L-au răstignit, aceia spun după acestea:
- Sunt plini de must. Dar am văzut mai sus cele grăite. S-a
umplut, zice, casa. Suflarea s-a făcut ca o scăldătoare de apă.
Iar mărturie a belşugului şi a abundenţei este focul. Nicăieri
la proroci nu s-a petrecut aceasta; dar atunci s-a făcut aşa
cu aceia, iar cu prorocii altfel. Căci lui Iezechiel i se dă un
sul de carte şi mănâncă cele ce avea a spune, căci zice: „S-a
făcut în gura lui ca mierea de dulce" (Iez. 3, 3). Şi iarăşi mâna
lui Dumnezeu s-a atins de limba altui proroc. Dar aici însuşi
Duhul Sfânt; si asa se află de o cinste cu Tatăl si cu Fiul. Si
' » » 9 9
iarăşi în altă parte altfel: „Tânguire şi melodie şi vai" (Iez.

2, IO)3. Deci acelora pe bună dreptate [li se dădea prin carte],
căci încă era nevoie pentru ei de închipuiri; aceia erau pentru
un singur neam şi aceştia cunoscuţi; dar aceştia către toată
lumea şi către cei ce niciodată nu li s-a făcut cunoscut. Elisei
primeşte har prin cojoc, altul prin untdelemn, ca David, iar
Moise este chemat prin focul rugului. Insă aici nu aşa, ci focul
însusi s-a sălăsluit.
> 9
- Dar pentru ce nu s-a arătat un foc care să umple casa?

- Pentru că ar fi fost uimiţi. Insă arată că aceasta este
Acela. Pentru că să nu iei aminte la faptul că spune că li s-au
arătat împărţite limbi, ci că sunt de foc. Acest fel de foc poate
să aprindă multă materie. Şi a zis bine împărţite. Căci erau
dintr-o rădăcină, ca să înveţi că lucrarea este trimisă de la
Mângâietorul. Dar vezi că aceia mai întâi s-au făcut vrednici
3 întregul paragraf din prorocul Iezechiel face referire la o carte

arătată lui în vedenie: „Şi am văzut şi iată, o mână întinsă către mine şi
în ea un sul de carte. Şi l-a desfăcut înaintea mea şi în el erau scrise în
spate şi în faţă şi a scris în el: Tânguire, melodie şi vai" (2, 9-10). Cu
menţiunea că Sf. Ioan citează diferit: KaxaAey(aa (cântare funerară) în
loc de 0or)vo<; (tânguire).
Omilia / V 67
să primească, şi atunci s-au învrednicit de Duhul, ca David;

căci cele ce a făcut la oi, aceleaşi le face şi după biruinţă şi
victorie, ca să fie primită credinţa Lui goală. Vezi iarăşi că
şi Moise a dispreţuit împăraţi şi după patruzeci de ani de
conducere a poporului s-a ars; Samuel a petrecut în templu;
Elisei a lăsat toate, Iezechiel iarăşi. Că aşa s-a petrecut este
arătat şi din cele de după acestea, căci şi ei au lăsat toate ale
lor. Pentru aceasta primesc Duh atunci când dovedesc că vir
tutea le este firească. Au învăţat şi slăbiciunea omenească
prin cele ce au pătimit; au învăţat că nu le-au făcut pe acestea
în zadar. Aşa şi Saul, mai întâi s-a dovedit că e bun, atunci
a primit Duh. Dar nimeni n-a primit în acest fel, nici Moise,
cel mai mare dintre proroci. Căci acela, când trebuia să-i
facă pe alţii duhovniceşti, se micşora pe sine. însă aici nu aşa;
ci ca la foc, câte făclii ar vrea cineva să aprindă, focul nu se
împuţinează cu nimic, aşa s-a întâmplat şi cu apostolii atunci.
Căci prin foc a fost arătat nu numai belşugul de har, ci fiecare
a luat şi izvorul Duhului, după cum şi El a zis că cei ce cred
în El vor avea izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică (In
4, 14); şi pe bună dreptate îmbelşugat. Căci n-au venit să
vorbească cu Faraon, ci să se lupte cu diavolul. Şi ceea ce-i
mai minunat e că, fiind trimişi, n-au zis nimic împotrivă,
nici n-au zis că sunt gângavi şi înceţi la vorbire. Căci Moise
îi învăţase despre aceasta. N-au zis că sunt tineri, căci i-a în
ţelepţii Ieremia.
Cu toate că auziseră multe lucruri înfricoşătoare si cu
mult mai mari decât acelea, s-au temut totuşi să zică ceva
împotrivă. Din aceasta este arătat că erau îngeri de lumină
şi slujitori ai faptelor de sus. Şi acelora nu li s-a arătat nimic
din cer, încă umblau după cele de pe pământ; dar, de vreme
ce un Om s-a suit sus, este adus de sus şi Duhul.
Ca adus de suflare vijelioasă (2, 2), zice.
68 Sfântul loan Gurâ de Aur
Prin aceasta face lămurit faptul că nimic nu va putea să

le stea în cale, ci îi vor strivi pe potrivnici ca pe ţărână. Şi a
umplut toată casa. Casa era simbol al lumii.
Şi au şezut pe fiecare dintre ei în parte. Şi s-a adunat mul
ţimea şi se nedumirea.
Vezi evlavia lor şi cum nu se pronunţă îndată, ci sunt în
uimire? Iar aceia se pronunţă ca nişte necunoscători, spunând:
Sunt plini de must. Locuiau acolo bărbaţi evlavioşi din toate
neamurile deoarece le era îngăduit după Lege să se arate
de trei ori pe an la templu. Vezi de aici cum nu-i măguleşte
cel ce scrie. Căci n-a zis că s-au pronunţat.
- Dar ce?
Făcându-se glasul acesta, s-a adunat mulţimea şi se nedumirea.
Pe bună dreptate; căci socoteau că faptul acesta luase
sfârşit pentru ei din cauza cutezanţei care a avut loc împo
triva lui Hristos. Pe de altă parte, şi conştiinţa lor le în
ghiontea sufletele, având încă în mâini pecetea, şi toate îi
uimeau.
- Iată, zice, nu sunt galileeni toţi aceştia care vorbesc?
Bine a zis aceasta,' căci au mărturisit că aceasta asa » era.
Aşa i-a uimit zgomotul, că şi cea mai mare parte a lumii a
fost prinsă acolo. Iar aceasta i-a întărit chiar şi pe apostoli,
pentru că nu ştiuseră vreodată ce înseamnă să vorbeşti în
limba părţilor, însă au învăţat atunci de la aceia. Dar le aduce
aminte de neamurile cele războinice, de cretani, de arabi, de
egipteni, de perşi, arătând că le stăpânesc pe toate acestea.
3. Dar, cum evreii erau în robie, li s-a arătat că multe
dintre neamuri erau de faţă acolo sau că au fost semănate
şi la neamuri de acum [multe] dintre dogme. Şi pentru
aceasta erau acolo multe dintre ele, fiind pomenite, pe care
le-am auzit. Aşadar, mărturia e fără de tăgadă din toate părţile,
la cetăţeni, la străini, la trecători.
- îi auzim pe ei în limbile noastre grăind măreţiile lui Dumnezeu.
Căd nu vorbeau simplu, d spuneau lucruri minunate. Aşadar,
Omilia IV 69
pe bună dreptate erau nedumeriţi, căci nu se mai întâmplase

niciodată una ca asta. Vezi buna cunoştinţă a oamenilor!
j »
Se minunau şi se nedumireau, spunând: Ce vrea să fie aceasta?

Iar alţii, râzând, spuneau: Sunt plini de must.
O, neruşinare dacă au râs de aceasta! Şi ce e uimitor,
dacă spun că are demon şi Stăpânul însuşi, Care alunga
demoni? Căci, când este obrăznicie, se caută numai un
lucru, a zice orice, nu ca să zică vreun lucru care are sens, ci
ca să zică ceva.
- Sunt plini de must.
- Desigur, pentru că oamenii cutează să spună astfel de
lucruri când sunt în astfel de primejdii, tremurând pentru
cele de pe urmă, când sunt într-o aşa descurajare. Şi vezi:
deoarece aceasta era de necrezut, ducând în eroare pe as
cultători şi arătând că sunt beţi, atribuie totul beţiei şi zic:
- Sunt plini de must.ÎDarătând Petru împreună cu cei un
sprezece, a ridicat glasul său şile-a zis. (2,13-14)
- Vezi acolo slava deşartă, iar aici bărbăţia! Căci, dacă
se minunau, dacă erau uimiţi, nu era şi aşa lucru minunat
ca un bărbat neînvăţat şi prost să-şi poată slobozi glasul în
mijlocul acestora? Căci, dacă se fâstâceşte cineva când vor
beşte în casă, cu mult mai mult când e vorba de vrăjmaşi şi
ucigaşi. Şi s-a vădit îndată din glas că nu sunt beţi; pentru
că nu-şi ieşeau din sine, ca ghicitorii, pentru că nu erau ţinuţi
de vreo silă. Dar ce înseamnă împreună cu cei unsprezece?
Au slobozit un glas comun, zice, şi el era gura tuturor. Iar
cei unsprezece erau alături, dând mărturie de cele spuse.
A ridicat glasul lui, zice, adică „a zis cu multă îndrăzneală".
Face aceasta ca [ei] să înveţe harul Duhului. Căci cel ce
nu a suportat întrebarea unei copile simple4, acesta, chemându-i
4 S-a lepădat de trei ori până să cânte cocoşul în faţa portăriţei de la

casa arhiereului în timp ce Hristos era judecat de arhierei şi bătrânii
poporului.
pe toţi, vorbeşte cu o asemenea îndrăzneală în mijlocul po-

A
porului ca să fie aceasta dovadă de nestins a învierii; căci

are îndrăzneală în mijlocul oamenilor care râd şi-şi bat joc
de acestea. Câtă obrăznicie socoteşti că are acest fapt, câtă
necredinţă, câtă neruşinare, să socoteşti beţie lucrul minunat
al limbilor? Dar nu i-a întristat aceasta cu ceva pe apostoli,
nici nu i-a făcut atunci mai puţin îndrăzneţi bătaia de joc pe
cei ce ascultau. Căci au fost schimbaţi de acum prin venirea
Duhului şi erau mai înalţi decât toate cele trupeşti. Când
vine Duhul Sfânt, cele din noroi le face de aur. Priveste-mi
de acum la Petru şi cercetează pe cel fricos, pe cel neînţele
gător, după cum zice Hristos: „Acum şi voi sunteţi neînţe
legători" (Mt. 15,16), pe cel numit Satan după mărturisirea
aceea minunată! Ia seama şi la desăvârşita înţelegere a
apostolilor! îi dau lui dreptul să vorbească, căci nu trebuia
să vorbească toţi.
Şi a ridicat, zice, glasul lui şi le-a vorbit cu multă îndrăzneală.
Astfel se poate să fie un bărbat duhovnicesc. Numai să
ne facem şi noi pe noi înşine vrednici de harul de sus şi
toate vor fi uşoare. Căci, precum un om de foc care ar cădea
în mijlocul paielor n-ar păţi nimic rău, ci mai bine se va
descurca; căci nu va păţi el ceva, ci cei ce lovesc se vatămă
pe ei înşişi, aşa s-a întâmplat şi acum. Dar mai degrabă ca
şi cum ar arde un foc iarba dacă e pus deasupra ei, aşa şi
aceştia s-au apropiat de ei cu multă bărbăţie. Cu ce i-a
vătămat atâta mulţime? Zi-mi:
- Nu s-au luptat cu sărăcia şi cu foamea? Nu cu necinstea
şi cu slava rea? (Căci, fiind socotiţi amăgitori), n-au avut
de-a face cu râsul şi cu batjocura celor ce le stăteau în faţă?
Pentru că asupra lor cădeau fiecare; căci unii râdeau de ei,
iar alţii îşi băteau joc. N-au stat înaintea furiei şi nebuniei
unor cetăţi întregi? N-au înfruntat răscoale şi uneltiri, foc şi
fier şi fiare? Nu-i împresura de pretutindeni un război înmiit?
Nu erau afectaţi de aceste grozăvii ca şi cum le-ar privi în
Omilia IV 71
vis sau din cărţi? Oare ce s-a întâmplat? Nu cumva şi-au

pierdut curajul? N-au întors în folosul lor strâmtorarea? N-au
pus mai degrabă aceia stăpânire peste toate cu curaj şi rugă
ciune? Oare nu erau luptaţi, dar se temeau şi tremurau (po
trivnicii lor)?
Ascultă-i ce spun: „Voiţi să aduceţi asupra noastră sângele
Omului Acesta?" (Fapte 5, 25).
Şi ceea ce-i mai minunat e că au stat împotrivă cu trupul
gol în faţa celor înarmaţi, în faţa căpeteniilor care aveau stă
pânire asupra lor fiind neexperimentaţi, nevorbitori şi so
cotiţi mai proşti au stat şi s-au luptat cu înşelătorii, cu amăgi
torii, cu mulţimea sofiştilor, retorilor şi filosofilor, care s-au
învechit în Academie şi în Peripate5. Şi cel ce s-a îndeletnicit
cu apa aşa i-a biruit, ca şi cum luptaiui n-ar fi fost nici măcar
cu un peşte necuvântător; căci cu adevărat, precum are putere
pescarul asupra peştilor necuvântători, aşa a avut şi asupra
acestora. Şi Platon, cel ce a delirat multe lucruri, a tăcut, iar
acesta vorbeşte nu numai casnicilor lui, ci şi către părţi,
mezi, elamiţi, în India şi peste tot pământul şi la marginile
lumii. Unde e acum înfumurarea Greciei? Unde este numele
Atenei? Unde e delirarea filosofilor? Ţăranul cel din Galileea,
din Betsaida, le-a răpus pe toate acelea.
- Zi-mi: nu vă ruşinaţi de numele patriei celui ce v-a
biruit? Iar de veţi auzi şi numele lui, că se numea Chefa, cu
mult mai mult vă veţi ascunde. Căci aceasta, aceasta v-a
pierdut, faptul că socotiţi că faptul acesta este ocară, iar buna
glăsuire este de laudă şi lipsa de iscusinţă la vorbire - ocară.
N-aţi mers pe calea pe care trebuia să mergeţi, ci, lăsând
calea împărătească cea uşoară şi lină, aţi păşit pe cea aspră
şi abruptă şi groaznică. Pentru aceasta nici n-aţi ajuns la
împărăţia cerurilor.
5 De aici începe partea morală: Harul lui Dumnezeu ruşinează înţelep

ciunea filosofilor prin apostoli.
4. Deci pentru ce n-a lucrat Hristos în Platon sau în Pi-

tagora?, zice.
- Pentru că a fost cu mult mai înţelept sufletul lui Petru
decât sufletele acelora. Căci aceia erau copii cu adevărat,
înnebuniţi de slava deşartă totdeauna; iar acesta era bărbat
filosof şi primitor al harului. Iar dacă râzi când auzi acestea,
nu-i de mirare; deoarece şi aceia au râs atunci şi spuneau
că sunt plini de must; însă mai apoi, când au pătimit acele
lucruri amare şi mai grozave decât toate, n-au mai râs, când
au văzut cetatea distrusă şi focul aprins şi zidurile dărâmate
la pământ şi acele numeroase deliruri bahice pe care nimeni
nu poate să le înfăţişeze cu cuvântul. Aşa şi voi nu veţi
râde atunci când va veni vremea Judecăţii, când se va arăta
focul gheenei.
Dar ce spun de cele viitoare? Vrei să-ţi arăt cine este
Petru şi cine este Platon? Să cercetăm obiceiurile lor, dacă
vrei, şi să vedem cu ce se îndeletniceau fiecare. Acesta deci
îşi pierdea tot timpul îndeletnicindu-se cu păreri nefolosi
toare şi de prisos. Căci care e folosul din a învăţa că sufletul
filosofului se face muscă? Cu adevărat nu s-a schimbat în
muscă, ci a intrat o muscă în sufletul care era în Platon. De
câtă vorbire deşartă nu ţin acestea! De unde a alunecat să
delireze astfel de lucruri? Bărbatul acesta era plin de ironie
şi pus pe arţag faţă de toate. Deci, de vreme ce era duş
mănos, ca nu cumva să ia ceva bun din sine sau de la altul,
a primit aşa de la altul reîncarnarea, iar de la sine a adăugat
felul de viaţă şi a pus legi pline de toată ruşinea. „Să fie de
obşte, zice, femeile şi fecioarele dezgolite să se lupte în privirile
iubiţilor şi părinţii să fie de obşte şi copiii cei născuţi". Care
nebunie nu e întrecută de aceasta? Ale aceluia sunt de acest
fel. Dar aici nu firea face de obşte pe părinţi, ci filosofia lui
Petru, de vreme ce o şi anulează pe aceea. Căci n-a făcut
nimic altceva decât că n-a băgat în seamă ceea ce era şi a
adus înăuntru ceea ce nu era. Sufletul l-a băgat în beţie şi în
buimăceală. „Toţi, zice, să se folosească de femei fără jenă!"
Omilia IV 73
Pentru aceasta nu voi cerceta dogmele poeţilor ca să nu

zică cineva de mine că cercetez basme, ci voi spune alte
basme ale acelora mai de râs. Unde au mai măiestrit ceva
de acest fel poeţii? Dar corifeul filosofilor, pe cât se pare,
înzestrează pe femei şi cu arme, şi cu coifuri, şi cu platoşe şi
spune că nu se deosebeşte cu nimic de câini neamul omenesc.
Căci zice că, deoarece câinele şi căţeaua se împărtăşesc de
aceleaşi lucruri, să fie şi femeile părtaşe la toate şi să se răs
toarne toate. Pentru că diavolul pururea s-a sârguit să arate
prin ei că neamul nostru nu-i cu nimic mai cinstit decât
necuvântătoarele; de unde unii au venit şi la această slavă
deşartă, cum că şi necuvântătoarele se întâmplă să fie cu
vântătoare. Şi vezi cum a îmbătat în chip felurit sufletele
acelora! Deoarece corifeii lor au zis că sufletul nostru se
duce în multe, şi în câini, şi devine necuvântător, iar cei de
după aceia, ruşinându-se de aceasta, au căzut în altă ruşine,
atribuind toată cunoaşterea cuvântătoare necuvântătoarelor
şi arătând pretutindeni că cele făcute pentru noi sunt mai
cinstite decât noi. Dar nu numai aceasta, ci chiar spun că
ele au cunoaştere dinainte şi bună credinţă. „Corbul, zice,
ştie pe Dumnezeu şi cioara şi au harisma prorociei şi spun
dinainte cele ce au să fie şi este la ele dreptate, maniere
(politeia), legi" şi, după Platon, câinele le invidiază. Poate
nu veţi crede celor spuse? Pe bună dreptate, întrucât vă în
deletniciţi cu cugetări sănătoase, deoarece oricine se hră
neşte cu această mâncare nu va crede că poate vreun om să
guste cu plăcere fecale. Când le spunem că acestea sunt
basme şi-s pline de lipsă de minte, ne spun:
- Nu înţelegeţi.
- Nid nu voi înţelege vreodată acest lucru de râs al vostru.
Cu siguranţă că nu e nevoie de judecată adâncă pentru a
pricepe ce voieşte această păgânătate şi confuzie. Nu vorbiţi
pe limbă corbilor, neînţelegătorilor, precum copiii? Căd sunteţi
cu adevărat copii, ca şi aceia.
însă Petru n-a zis nimic de acest fel, ci a slobozit glas

care a alungat ceaţa lumii precum o lumină mare care e
aprinsă în întuneric. Dar cât era de domol obiceiul lui, cât
era de blând, cum era mai sus decât toată slava deşartă, cum
privea la cer, fiind neînfumurat, şi se depărta de acestea moarte
de aici! Iar dacă se întâmpla vreunuia din cei fără de minte
să se facă prin imaginaţie ceva de acest fel, oare nu căuta
îndată altar şi templu şi nu voia să fie ca cineva egal cu
Dumnezeu? Pe când nu era nimic din acestea, pururea şi le
închipuie. Ce socotesc ei să sunt Atena, Apolo şi Hera? Pentru
ei sunt neam de demoni. Şi lucru de căpetenie era pentru ei
să se învrednicească să moară ca să fie socotiţi egali cu
Dumnezeu. Dar aceştia nu aşa, ci dimpotrivă. Ascultă ce
spun ei despre tămăduirea ologului: „Bărbaţi israeliţi, pentru
ce luaţi aminte la noi, ca şi cum cu propria putere sau cre
dinţă l-am făcut să umble?" (Fapte 3, 12). Şi în altă parte:
„Şi noi suntem oameni pătimitori asemenea cu voi" (Fapte
14,15). Dar acolo e multă îngâmfare, multă trufie, toate erau
pentru cinstiri de la oameni, nimic de dragul filosofiei. Pentru
că, atunci când se face ceva pentru slavă, toate rămân neîn
semnate. Căci, de le-ar şi avea cineva pe toate, dar ar fi ţinut
de aceasta, a căzut din toată filosofia, fiind cuprins de o patimă
mai tiranică şi mai de ruşine. Dispreţuirea acesteia e de ajuns
să înveţe toate bunătăţile şi scoate din suflet orice patimă
pierzătoare. De aceea vă sfătuiesc şi pe voi să puneţi multă
sârguinţă ca să tăiaţi această patimă de la rădăcină, căci nu
se poate a plăcea altfel lui Dumnezeu şi a atrage bună-voinţa
de la ochiul acela neadormit. Aşadar, să ne dăm toată sâr-
guinţa, aşa încât să dobândim viaţa cea de acolo, ca să scăpăm
şi de necăjirea celor dureroase, şi să ne învrednicim de bună
tăţile viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului
nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună şi Sfântului Duh
fie slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Omilia V
Bărbaţi iudei şi toţi cei ce locuiţi în Ierusalim, aceasta
să vă fie cunoscută şi ascultaţi graiurile mele! (2,14)
1. Acum îşi îndreaptă cuvântul către cei ce a zis mai sus

că sunt străini; şi pare că vorbeşte cu aceia, dar îi îndreaptă
pe cei ce râdeau. Căci a fost o iconomie să râdă unii ca să ia
prilej de apărare şi, apărându-se, să înveţe. Mare laudă se
socotea, aşadar, că este a locui în Ierusalim.
Aceasta să vă fie cunoscută, zice, şi luaţi în urechi graiurile
mele. Ii face totodată mai atenţi. Apoi se şi apără. Aceştia nu
sunt beţi, precum socotiţi voi. (2,15)
Vezi cât e de lină apărarea? Cu toate că avea cea mai mare
parte a poporului cu sine, le vorbeşte încă şi mai blând şi
dezleagă întâi presupunerea cea rea şi apoi o aduce pe aceea.
De aceea nici n-a zis: „După cum vă bateţi voi joc", nid: „După
cum râdeţi voi", ci: După cum socotiţi voi, vrând să arate că
nu au spus aceasta înadins, d să arunce în acelaşi timp asupra
lor învinuirea de necunoaştere mai degrabă decât de şiretenie.
Aceştia nu sunt beţi, precum socotiţi voi; căci este ceasul al
treilea din zi.
- Pentru ce zice aceasta? Pentru că nu era cu putinţă să
fie beţi în ceasul al treilea?
- Era, însă n-a stat mult asupra acestui lucru; căci nu se
aflau aşa cum ziceau ei în râs. învăţăm, aşadar, de aici că nu
trebuie să irosim multe cuvinte pentru cele ce nu sunt tre
buincioase. Iar, pe de altă parte, şi cele adăugate de el sunt în
tăritoare; şi de acum cuvântul este pentru toţi prin ceea ce e
comun.
Ci aceasta este ceea ce s-a grăit prin prorocul loil: Şi va fi în

zilele de pe urmă, spune Domnul Dumnezeu. (2,16)
Până atunci nu pomeneşte nicăieri de numele lui Hristos,
nici de făgăduinţa Lui, ci de Tatăl. Vezi priceperea! N-a trecut
cu vederea şi a zis îndată cele despre Hristos, că Acela a
făgăduit acestea după ce a fost răstignit, căci, spunând aşa,
le-a răsturnat pe toate. Şi erau destule ca să arate dumnezeirea
Lui. Dar, fiind crezute (căci ceea ce se căuta până atunci era
să fie crezute) şi nefiind crezute, i-ar fi făcut să-i omoare.
Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul.
Le dă şi lor bune nădejdi dacă voiesc. Şi nu lasă să fie a
lor precăderea, ceea ce ar duce la zavistie, tăind prin aceasta
şi invidia.
Şi vor proroci, zice, şi fiii voştri.
Nu este a voastră fapta aceasta, zice, nici lauda; la copiii
voştri a trecut harul, numindu-se pe ei înşişi fii şi pe aceia
părinţi.
Şi tinerii voştri vedenii vor vedea şi bătrânii voştri vise vor
visa; şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi vărsa în zilele
acelea din Duhul Meu şi vor proroci. (2,17-18)
Până atunci a arătat că ei, care au fost bine-plăcuţi, s-au
învrednicit de Duhul, iar aceia care L-au răstignit - nu. Aşa
a spus şi Hristos, vrând să înmoaie furia lor: „Dar fiii voştri
cu cine scot pe demoni?" (Mt. 12, 27). N-a zis: „ucenicii Mei",
căci ar fi părut că este linguşire. Aşa şi el n-a zis că nu sunt
beţi, ci că vorbesc prin Duhul; şi nu simplu, ci a scăpat la
proroc şi se foloseşte de el ca de un apărător. Aşa i-a scăpat
pe ei de învinuire prin el şi îl aduce pe acela ca martor al
harului.
Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul.
A zis aşa pentru că harul s-a vărsat unora prin vise, iar
altora chiar la arătare. Căci prorocii au văzut şi au primit
descoperiri şi prin vis. Apoi merge mai departe la prorocia
care are şi ceva înfricoşător.
Omilia V 71
Şi voi da, zice, minuni în cer sus şi semne pe pământ, jos. (2,19)
Spunând acestea, arată şi judecata viitoare, şi capturarea
Ierusalimului.
Foc şi sânge şifumegare de fum.
Vezi cum a descris capturarea. Soarele se va schimba în
întuneric şi luna în sânge. A grăit aceasta de la sentimentele
celor ce au pătimit aceasta. Se spune deci de asemenea, că
multe de acestea s-au făcut în cer, după cum dă mărturie
Iosip. Totodată i-a şi lovit, aducând aminte de întunericul
ce s-a făcut şi făcându-i să aştepte cele ce vor să fie.
înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi luminată. (2, 20)
Căci nu veţi avea îndrăzneală pentru că acum păcătuiţi
fără de pedeapsă. Acestea sunt premergătoare ale unei zile
mari şi grozave. Vezi cum a cutremurat şi a zdruncinat su
fletul lor şi a întors spre apărare pe cel ce râdea? Căci, dacă
acestea sunt premergătoare ale acelei zile, e de trebuinţă să
se pregătească de primejdia celor de pe urmă. Cum?! Oare
rămâne la cele înfricoşate pe când vorbeşte? Nicidecum. Dar
ce? Le dă iarăşi usurare si zice:
9 9 9
Şi va f i că tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui.

Aceasta este spusă despre Hristos, după cum spune Pavel.
Dar el nu cutează să-L descopere lămurit.
Să privim, aşadar, din nou cele grăite! Se raportează bine
ca faţă de unii ce râd şi-şi bat joc, zicând:
Cunoscut să vă fie vouă, tuturor, şi luaţi în urechi graiurile
mele! (2,14)
La început a spus: Bărbaţi iudei. îmi pare că spune că sunt
iudei cei ce locuiesc în Iudeea. Şi, dacă vrei, cercetăm graiurile
acelea din Evanghelie ca să înveţi cât de imprevizibil a fost
Petru. Ieşit-a, zice, o copilă care a spus: „Şi tu ai fost cu Iisus
Nazarineanul", iar el a răspuns: „Nu-L ştiu pe Omul Acesta"
(Mt. 26, 70). Şi, când a fost întrebat iarăşi, a început a se ana
tematiza şi a se blestema.
2. Dar vezi acum îndrăzneala şi multa lui libertate! Nu

i-a lăudat pe cei ce ziceau:
îi auzim vorbind în limbile noastre măretiile lui Dumnezeu
9
(2,11), ci chiar i-a îngreuiat, vrând să-i facă mai osârduitori

cu această îngreuiere şi să arate cuvântul lipsit de măgulire.
Căd este bine a păzi aceasta peste tot şi cuvântul de orice mă
gulire şi de orice ocară cumva prin formă de pogorământ,
ceea ce e dificil. Iar faptul că aceasta s-a întâmplat la ceasul
al treilea nu s-a iconomisit în chip simplu. Căd, când se arată
străludrea luminii, atunci oamenii nu se ţin de cele ale mesei,
iar când e ziua mare, atunci toţi sunt în pieţe. Vezi şi de câtă
libertate este plin cuvântul? Şi luaţi în urechi graiurile mele!
Zicând aceasta, n-a adăugat nimic, ci a continuat:
Aceasta este ceea ce s-a grăit prin prorocul Ioil: Şi va f i în
zilele de pe urmă. (2,16-17)
Căci arată de acum că sfârşitul e aproape. Aşa are sens
expresia în zilele cele de pe urmă. Apoi, ca să nu pară că numai
la fii s-a întâmplat lucrul acesta, continuă: Şi bătrânii voştri
în vis vor visa. Vezi urmarea! întâi tinerii, după cum zice şi
David: „în locul părinţilor tăi s-au născut ţie fii" (Ps. 44,16);
şi iarăşi Maleahi1: „întorcând inimile părinţilor la copii". Şi
peste robii Mei şi peste roabele Mele. Şi aceasta e o mărturie a
virtuţii; căci ne-am făcut robi ai Lui eliberându-ne de păcat.
Mare e dăruirea când harul se mută şi asupra celuilalt neam
şi nu stă doar la primul sau al doilea, ca în cel vechi, ca la
Debora şi Olda (Hulda)2. Şi nu le-a zis că este Duh Sfânt, niri
nu le-a tâlcuit cele ale prorocului, ci a pus în mijloc profeţia
simplă, care se luptă de la sine. Şi nu vorbeşte până acum
nimic despre Iuda, după cum i s-a părut cu dreptate, deoarece
1 Am preferat transliterarea aceasta, conformă cu ultima ediţie a Bibliei,

pentru a evita un cuvânt nepotrivit în româneşte (Malahia).
2 Prorociţe din Vechiul Testament. Vezi Jud. 4, respectiv IV Rg. 22,14 şi
II Cronici 34, 22.
Omilia V 79
era tuturor vădit, ci tace, ştiind că nu e nimic mai tare decât

să li se vorbească dintr-o prorocie; acest lucru era mai tare
chiar decât faptele lor. După ce făcuse Hristos semne, ade
seori I se răspundea împotrivă, dar, când Hristos le-a adus
pe proroc, spunând: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi
de-a dreapta Mea" (Mt. 22,44), au tăcut, aşa încât nu puteau
să-I răspundă vreun cuvânt. Şi adeseori aminteşte şi El de
Scripturi, spunând: „Dacă a zis că sunt dumnezei aceia către
care a fost cuvântul lui Dumnezeu" (In. 10, 35). Dar mai
degrabă poate fi aflat pretutindeni acest fapt.
Pentru aceasta şi aici zice: Voi vărsa din Duhni Meu peste
tot trupul, adică peste neamuri. Dar încă nu descoperă, nici
nu tâlcuieşte pentru că nu era de folos, de vreme ce şi acest
lucru era nearătat. Voi da minuni în cer sus. Ii înfricoşează
mai tare cu ceea ce e nearătat. Dacă le-ar fi tâlcuit, s-ar fi
apropiat şi mai mult de ei. Apoi le expune ca şi cum ar fi
arătate, voind să [le] dea o astfel de slavă. Le tâlcuieşte după
aceasta fără grijă, când le vorbeşte despre înviere, după ce
a făcut cale cuvântului. Pentru aceasta le expune de voie,
deoarece nu erau suficiente cele bune ca să fie atraşi, cu 9 •
toate că aceasta nu s-a petrecut niciodată. Căci nimeni n-a

scăpat atunci, iar cei credincioşi au scăpat la Vespasian. Şi
aceasta este ceea ce s-a spus: „De nu s-ar fi scurtat acele
zile, nu s-ar fi mântuit nici un trup" (Mt. 24, 22). Mai întâi
s-a făcut ce era mai groaznic; căci s-a coborât mai întâi să-i
cucerească pe locuitori, şi atunci a dărâmat şi a stricat cetatea.
Apoi rămâne la această metaforă, aducând aproape de vederea
ascultătorilor dărâmarea si stricarea aceea.
»
Soarele se va preschimba în întuneric şi luna în sânge. (2, 20)

Ce înseamnă că luna se va preschimba în sânge? îmi pare
că prin aceasta vorbeşte despre amploarea măcelului şi
imprimă cuvântului cu atenţie multă nedumerire.
Şi va fi că tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui.
(2, 21)
Tot, zice, chiar de-ar fi preot (dar nu descoperă încă), de-ar

fi rob, zice, de-ar fi liber. „Căci nu este parte bărbătească şi
parte femeiască în Hristos Iisus, nu e rob şi liber." (Gal. 3, 28)
Pe bună dreptate; căci acestea sunt acolo unde toate sunt
umbră. Căci, dacă în cele ale împărăţiei nimeni nu e de neam
bun, nici de neam prost, ci fiecare se vădeşte din fapte şi în
artă fiecare se arată din lucrare, cu mult mai mult în starea
aceea. Tot cel ce va chema. Vor chema nu simplu (căci zice:
„Nu tot cel ce-Mi spune Doamne, Doamne" (Mt. 7, 21)), ci
cu dispoziţie bună, cu viaţă plăcută, cu îndrăzneala potrivită.
Până acum şi-a făcut lejer cuvântul introducând tema cre
dinţei şi neascunzând pe cea despre pedeapsă. Cum? Arătând
că mântuirea stă în chemarea [numelui Domnului].
3. Ce spui? Zi-mi: Pomeneşti de mântuire după Cruce?
- Opreşte-te aici; căci multă este iubirea de oameni a lui
Dumnezeu. Si această arată că El este Dumnezeu nu mai
A
puţin decât învierea şi minunile, adică a pomeni de acestea.

Căci binele cel mai mare este propriu lui Dumnezeu în cel
mai mare grad. Pentru aceasta şi spune: „Nimeni nu e bun
decât Unul Dumnezeu" (Mc. 10,18). Dar să nu luăm bună
tatea ca prilej pentru trândăvie, căci şi pedepseşte, ca Dum-
A
nezeu. Acestea le-a lucrat însuşi Cel ce a zis: „Cel ce va chema

numele Domnului se va mântui". Spun de cele împotriva
Ierusalimului, pedeapsa aceea negrăită, despre care vreau
să vă zic puţine lucruri, care sunt folositoare nouă împo
triva marcioniţilor şi împotriva multor altor eretici. Căci,
de vreme ce spun că Hristos este un Dumnezeu bun, iar
Acela3 rău, să vedem cine a făcut acestea.
- Cine a lucrat, aşadar, acestea? Cel rău, care a pedepsit
prin aceasta?
- Nicidecum. Deci cum e străin de El?
5 Se referă probabil la Dumnezeul descris în Vechiul Testament,

Care pare să fie diferit, m ai crud decât Cel din Noul Testament.
Omilia V 81
- Dar Cel bun?

- Este arătat că şi Tatăl, şi Fiul au făcut aceasta. Tatăl de
multe ori, ca atunci când spune că a trimis la vie oştirea Sa,
iar Fiul, când spune: „Iar pe vrăjmaşii Mei aduceţi-i şi tăiaţi-i
înaintea Mea, pe cei ce n-au vrut să împărăţesc peste ei"
(Lc. 19, 27). De altfel şi El însuşi spune despre necazurile
care vor fi, decât care n-a fost nimic mai crud din cele ce s-au
întâmplat vreodată, şi El însuşi le-a anunţat.
- Deci vrei să auzi cele ce s-au petrecut? I-au străpuns
cu suliţele. Ce este mai greu să vezi decât acestea? Dar vrei
să povestesc pătimirea femeii şi tragedia aceea, care a acoperit
toată nenorocirea? Dar foametea şi bolile? Şi le las pe cele
mai groaznice decât acestea. A fost ignorată la aceia firea, a
fost ignorată legea, au depăşit şi fiarele sălbatice. Toate acestea
s-au petrecut de nevoia războaielor cu voia lui Dumnezeu
şi a lui Hristos. Acestea se potrivesc şi pentru marcioniţi, şi
pentru cei ce nu cred în gheenă; căci sunt destule din ele, ca
să le amuţească neruşinarea. Nu sunt acestea mai grozave
decât cele din Babilon? Nu sunt acestea cu mult mai grele
decât foametea aceea? Despre acestea şi Hristos însuşi a
vorbit, spunând: „Va fi necaz cum n-a mai fost, nici nu va
mai fi" (Mt. 24, 21). Deci cum zic unii că Hristos le-a îngăduit
păcatul? Poate că socoteşti că problema este una obişnuită,
şi voi sunteţi destoinici s-o dezlegaţi. Nu are nimeni să arate
nicăieri o astfel de plăsmuire, după cum s-a petrecut cu
adevărat. Dacă ar fi fost creştin cel ce a scris acestea, cuvântul
ar fi fost cu bănuială; dar, dacă a fost iudeu, ba chiar iudeu
zelos, care a venit după Evanghelie, cum nu sunt vădite
tuturor cele ce s-au petrecut? Căd îl vezi că înalţă pretutindeni
iudaismul.
Aşadar, şi gheena există, şi Dumnezeu este bun. Prin
urmare, v-aţi înfricoşat auzind acestea? Dar acestea, care s-au
petrecut în cele de aici, nu sunt nimic faţă de cele de acolo.
Iarăşi sunt silit să apar drept neplăcut, împovărător şi greu.
Dar ce păţesc? Spre aceasta sunt pus. După cum şi educa

torul cel groaznic este pus pentru aceasta, ca să fie urât de
cei educaţi de el, aşa şi noi. Căci cum nu e lucru nepotrivit
ca cei puşi într-o rânduială oarecare de împăraţi să facă
ceea ce li se porunceşte, chiar de-ar fi neplăcut, iar noi să
părăsim rânduiala care ne-a fost dată pentru nemulţumirea
voastră?
Altul are altă lucrare; şi mulţi dintre voi au ca faptă bună
să miluiască, să aibă iubire de oameni, să fie plăcuţi şi blânzi
cu cei cărora le fac bine. Dar noi ne arătăm grei şi groaznici
celor cărora suntem îndatoraţi, împovărători şi neplăcuţi;
căci nu folosim prin cele cu care ne înfrumuseţăm, ci prin
cele cu care muşcăm. Astfel este şi doctorul. Dar acela nu e
foarte neplăcut, căci îndată ni se dă lucrul de trebuinţă prin
meşteşugul lui; dar noi în viitor. în acelaşi fel şi judecătorul
este spre întristare celor ce bolesc şi se răzvrătesc. Şi legiui
torul este spre întristare celor ce li se pun legile. Dar nu tot
aşa cel ce cheamă la desfătare, nici funcţionarul care organi
zează sărbători şi prăznuiri, nici cel ce încununează populaţia.
Ci aceştia sunt îngăduitori, răsfaţă pe locuitori cu privelişti
de tot felul, se insinuează, distrug. Pentru aceasta îi şi răs
plătesc cu vorbe bune cei ce o duc bine şi cu covoare dina
inte şi cu mulţime de felinare, cu ghirlande, cu ramuri şi cu
veşminte albe. Iar dacă-1 văd pe doctor cei ce pătimesc,
devin posomorâţi şi morocănoşi. Asemenea şi cei ce se răs
coală când îl văd pe judecător se fac mici, nu se manifestă,
nici nu mai joacă, decât atunci când şi acela îşi schimbă
rangul.
- Deci să vedem cine sunt mai folositori cetăţilor, cei ce
aduc sărbătorile acestea şi benchetuirile şi mesele cele scumpe
şi deliciile cele felurite sau cei ce curmă toate acelea şi poartă
bâtă şi biciuri, funcţionarii publici, ostaşii cei înfricoşători
şi care scot strigăte pline de tremur, cei ce poartă grijă de
ordine, cei ce te fac să pui capul în pământ şi cei ce-i pun pe
Omilia V 83
fugă cu toiagul pe cei din piaţă. Să vedem, aşadar, unde se

termină câştigul! Căci aceştia sunt neplăcuţi, iar aceia iubiţi.
Ce produc aceia care înveselesc? Puţină plăcere rece, care
durează până seara şi a doua zi se risipeşte, râs fără de rân-
duială, cuvinte necuviincioase şi aruncate în vânt. Dar de
la aceştia? Frică, minte întreagă, gând reţinut, cuminţenia
sufletului, spulberare a trândăviei, frâu al patimilor ce sunt
înăuntru, zid pentru patimile de din afară. Fiecare avem
forţe pentru acestea, iar pentru sărbătorile acelea le irosim
în chip vătămător, năvălind peste ele nu tâlharii, ci slava
deşartă, care tâlhăreşte prin plăcere. Fiecare vede pe tâlhar
cum ia toate şi-i place4. O, chip nou de tâlhărie! I-a convins
pe cei dezgoliţi să se bucure.
4. Dar acolo nu e nimic de acest fel, ci Dumnezeu i-a
îngrădit pe toţi ca un Tată de obşte şi prin cele văzute, şi prin
cele nevăzute5. „Vedeţi să nu faceţi milostenia voastră înaintea
oamenilor" (Mt. 6, 1). învaţă, suflete, de aici să fugi de ne
dreptate! Căci nedreptatea nu înseamnă numai a te lăcomi
la averi, ci şi a da pântecelui mai mult decât hrana stabilită,
a întinde veselia dincolo de măsurile obişnuite şi a provoca
beţia. De acolo se învaţă buna cugetare, de aici depravarea.
Căci depravare nu înseamnă numai a te amesteca cu femeie,
ci şi a privi cu ochi neastâmpăraţi. De acolo se învaţă cu
minţenia, de aici înfumurarea. „Căci toate îmi sunt îngăduite,
zice, dar nu toate îmi folosesc" (I Cor. 10, 23). De acolo îm
podobirea, de aici ruşinea. Le las pe cele din teatre. Pentru
că nu este nici o plăcere, ci întristare.
4 Fiecare om observă cum patimile se strecoară în sufetul lui şi-l vatămă,

luându-i luciditatea gândirii, dar socoteşte plăcere nebunia care-1 ia în
stăpânire prin plăceri trupeşti. în felul acesta se ajunge ca paguba sufle
tească suferită să fie considerată drept câştig.
5 Mai ales în veacul viitor, dar şi în Biserica lui Hristos bunătăţile ne
văzute, dar şi cele trupeşti nepătim aşe îi îngrădesc pe cei credincioşi în
Urnitele bunei cuviinţe şi îi păstrează departe de păcat. Desigur că nu
într-un mod mecanic, ci hrănind inima şi voinţa cu roadele bunătăţii.
Arătaţi-mi după o zi de sărbătoare pe cei ce au cheltuit,

pe cei ce au mâncat în văzul tuturor şi-i veţi vedea pe ei toţi
mohorâţi, dar mai mult pe acela care a cheltuit. Şi pe bună
dreptate: pentru că a răsfăţat în ajun pe cel simplu; iar cel
simplu era cu multă plăcere şi cu voie bună, căci atunci se
bucura de haina strălucită. Când nu mai are folosinţa ei,
când se vede dezbrăcat de ea, se îndurerează şi muşcă. Iar
aceluia care cheltuie i se pare că vede o bunăstare obişnuită
mică faţă de a celuilalt. Pentru aceasta fac schimb la loc a
doua zi şi acela se alege cu cea mai mare parte de descum
pănire. Dacă în lucrurile din afară cele ce răsfaţă au o astfel
de neplăcere, iar cele ce păgubesc aduc folos, cu mult mai
mult în cele duhovniceşti. De aceea nimeni nu se supără pe
legi, ci toţi socotesc acest lucru drept un folos comun. Căci
nu le-au stabilit nişte străini şi războinici, care au venit din
altă parte decât cei vizaţi de legi, ci înşişi cetăţenii, întâi-
stătătorii, administratorii. Şi socotesc că aceasta este un semn
de mântuire şi bună înţelegere, adică stabilirea unor legi, cu
toate că legile sunt pline de pedepse şi nu poţi să afli lege fără
de pedeapsă.
Deci cum nu e lucru nefiresc ca aceia care tâlcuiesc legile
să le numească mântuitoare, binefăcătoare şi conducătoare,
iar noi socotim grele şi groaznice legile lui Dumnezeu când
vorbim de ele? Căci, când vorbim de gheenă, folosim legile
acelea şi, după cum cei din afară au legile privitoare la ucideri,
la jafuri, la nunţi şi toate de felul acesta, aşa şi noi avem pe
depsele pe care nu le-a pus un om, ci însuşi Fiul lui Dum
nezeu cel Unul-Născut. Cel nemilostiv va fi pedepsit, zice,
căci aceasta vrea pilda6. Pomenitorul de rău să fie muncit
cu munca cea de pe urmă, cel ce se mânie în zadar să fie aruncat
în foc; cel ce batjocoreşte să i se răsplătească la judecata din
6 Pilda celor doi datornici.

Omilia V 85
urmă cu gheena. Iar dacă socotiţi că auziţi legi străine, nu

vă agitaţi!
Iar dacă nu urma să pună unele străine, pentru ce a mai
venit Hristos? Căci acelea ne sunt arătate, că ucigaşul şi
preacurvarul trebuie să fie pedepsit. Aşadar, dacă urma să
auzim aceleaşi, ce trebuinţă era de un învăţător ceresc? Pentru
aceasta nu spune: „Cel preacurvar va fi pedepsit", ci „cel
ce priveşte cu ochi neastâmpăraţi"; şi adaugă unde şi când
va da pedeapsa. Şi n-au fost aşezate legile pe tăbliţe de lemn,
nici pe panouri7, nici n-a ridicat table de aramă şi n-a gravat
pe ele scrieri, ci, înviind doisprezece suflete de apostoli, a
scris prin Duhul aceste scrieri în cugetele acelora.
Acestea vi le facem cunoscute noi în chip drept. Căci, dacă
la iudei era o lege nescrisă ca nimeni să nu aibă scăpare la
neştiinţă, cu mult mai mult la noi. Iar dacă spune cineva: „Nu
ascult, nici de judecată nu am parte", cu aceasta se osân
deşte cel mai mult. Căci, dacă nu era nimeni care să înveţe,
putea să scape la aceasta, iar dacă este, nu mai poate8. Vezi
cum îi lipseşte pe iudei de iertare, spunând: „De n-aş fi
venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar fi avut" (In. 15, 22). Şi
iarăşi Pavel: „Ci spun: Nu au auzit? Dimpotrivă, în tot pă
mântul a ieşit vestirea lor" (Rom. 10,18). Căd este iertare atund
când nu este nimeni care să spună; iar când este pus păzitor
şi are această lucrare, nu mai este iertare.
Dar mai degrabă Hristos n-a voit ca noi să privim doar
la tablele9 acelea,7 ci si noi înşine să fim table. Dar noi ne-am
» »
7 Term enul folosit de Sf. Ioan se referă la nişte pietre în trei faţade
care se roteau pe un pivot, pe care erau scrise în vechime poemele lui
Homer, legile lui Solon ş.a.
* Cine nu ştie legea este nevinovat dacă o încalcă. Dar devine vinovat
dacă ştia că există lege şi nu o cunoaşte. Neştiinţa este fără de vină, pe
când ignoranţa este cea mai vinovată atitudine.
9 Bornă, semn, piatră pe care erau inscripţionate diferite indicii sau chiar
legile publice.
făcut nevrednici de scrierile acestea, deşi privim la acelea.

Căci, precum tablele sunt ameninţătoare pentru alţii, iar ele
nu sunt supuse cuiva, după cum nici legile, aşa şi fericiţii
apostoli. Şi priveşte: n-a stat într-un singur loc tabla aceasta,
ci scrierile sunt împânzite peste tot. Chiar în India de te vei
duce, vei auzi de acestea; şi în Spania, şi la marginile pă
mântului, nu se va găsi nimeni care să nu fi auzit, afară doar
de trândăvia cea obişnuită. Nu vă supăraţi, ci luaţi aminte
la cele spuse ca să puteţi să vă apucaţi de faptele virtuţii şi
să dobândiţi veşnicele bunătăţi în Hristos Iisus, Domnul
nostru, cu Care Tatălui împreună şi Sfântului Duh fie slava,
stăpânirea şi cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia VI
Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea ale mele!
(2 , 22 )
1. Nu-i măgulitor cuvântul, ci, deoarece s-a luat tare de

ei, de acum îi lasă şi le aduce aminte de David la momentul
potrivit. Şi iarăşi începe de la cuvântul iniţial, ca să nu se
tulbure, pentru că avea să le pomenească de Iisus. Căci, dacă
nu s-au tulburat mai înainte, când au auzit de proroc, îndată
le-a adăugat numele lui Iisus. Şi n-a zis: „Credeţi", ceea ce
ar fi fost de neîngăduit, ci: Ascultaţi. Şi vezi cum nu spune
nimic din cele înalte, ci începe de la cele foarte smerite.
Zice: Iisus Nazarineanul şi îndată spune patria, care părea că
este modestă. Şi nu spune nimic măreţ despre El, nu în
felul cum ar fi zis cineva despre un proroc.
Iisus Nazarineanul, zice, bărbat dovedit de Dumnezeu la voi.
(2, 22)
Vezi ce mare era faptul că a zis că a fost trimis de Dum
nezeu! Căci şi El însuşi, şi Ioan, şi apostolii se sârguiau să
arate acest lucru în sus şi-n jos. Ascultă ce spune Ioan:
„Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se
şi rămânând asupra Lui, Acesta este" (In 1, 33). Dar şi Hristos
A
însuşi face aceasta cu stăruinţă, spunând: „N-am venit de

la Mine; Acela M-a trimis" (In 8, 42). Şi se sârguieşte spre
aceasta pretutindeni, mai ales din Scripturi. Pentru aceasta
şi acest sfânt corifeu al fericitei cete, iubitul lui Hristos, ucenicul
cel aprig, cel căruia i s-au încredinţat cheile cerurilor, cel ce
a primit descoperirea cea duhovnicească (cf. Mt. 16,17), le
vorbeşte despre Acela după ce i-a domolit prin frică şi a
arătat că s-au învrednicit de lucruri mari si i-a făcut vrednici
9
de încredere. Vai, cum a cutezat să zică între ucigaşi că a

înviat! Şi nu spune imediat că a înviat, ci că a venit la voi
de la Dumnezeu. Şi acest lucru e arătat prin cele ce a făcut.
Nu mai spune că El, ci că Dumnezeu a lucrat prin El, ca să-i
tragă mai mult prin vorbirea ponderată, pentru care îi
aduce pe ei martori şi zice:
Bărbat dovedit de Dumnezeu la voi prin puteri şi minuni şi
semnele pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru,
după cum ştiţi şi voi. (2, 22)
Apoi, ajungând la cutezanţa lor cea blestemată, priveşte
cum încearcă să-i scape de vină! Căci, deşi a fost ceva stabilit1,
totuşi erau ucigaşi de Om.
Pe Acesta, zice, dat prin sfatul cel mai dinainte hotărât şi
prin cunoştinţa dinainte a lui Dumnezeu, luându-L, L-aţi omorât,
pironindu-L prin mâinile celor fărădelege. (2, 23)
Numai nu spune aceleaşi cuvinte ca şi Iosif, pe care le-a
spus şi acela către fraţii săi: „Nu vă temeţi, pentru că nu voi
m-aţi vândut, ci Dumnezeu m-a trimis aici" (Fc. 45, 4). Apoi,
după ce a zis că a fost sfatul lui Dumnezeu, ca să nu zică:
„Deci am făcut bine aceasta", concluzionează prin ceea ce
adaugă: L-aţi omorât, pironindu-L prin mâinile celor fărădelege.
Aici se referă la Iuda, dar le arată totodată că nu era în pu
terea lor, de nu ar fi îngăduit şi nu L-ar fi dat însuşi Dum
nezeu2. Căci aceasta înseamnă că „a fost dat". Aşa, toată vina
a căzut pe capul lui Iuda, care L-a vândut; căci el L-a vândut
1 Cu toate că Dumnezeu hotărâse dinainte să-L dea la moarte pe

Fiul Său pentru mântuirea oamenilor, fapta ucigaşilor nu încetează să
fie o fărădelege. El întoarce răutatea lor spre bine, dar răutatea lor
rămâne ceea ce este, adică păcat. Mai ales trebuie avut în considerare
că Hristos a venit să vindece păcatul aflat în lucrare, vădindu-1 în toată
răutatea lui. Prin jertfa şi învierea Lui înfierează păcatul concret, dar
deschide şi calea dreptăţii, a vieţii, a întoarcerii (răscumpărării).
2 Hristos este însăşi viaţa şi a murit pentru că aşa era planul lui
Dumnezeu. Nu a fost omorât din slăbiciune, ci din iubirea Lui pentru noi.
De aceea, fapta ucigaşilor este cu atât mai cumplită.
Omilia VI 89
prin sărutare. Spune despre acesta că prin mâinile celor fără

delege sau a ostaşilor, arătând că nu L-au omorât pur şi simplu,
ci prin mâinile celor fărădelege. Priveşte cum se sârguiesc pre
tutindeni să mărturisească întâi patima. Apoi cele ale învierii
au fost mari, câtă vreme sunt umbrite şi aşa [patima] o
pune cumva la mijloc. Căci le mărturiseşte pe acelea, cum
ar fi Crucea şi moartea, dar încă nu şi învierea; pentru
aceasta şi zice despre ea mai apoi:
Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii,
pentru că nu era cu putinţă să fie El ţinut de ea. (2, 24)
Aici se referă la ceva mare şi înalt. Căci expresiile Nu
era cu putinţă şi L-a dat arată că a fost ţinut şi că însăşi moartea
L-a ţinut în dureri şi că a pătimit lucruri cumplite; căci Scrip
tura ştie să numească primejdia pretutindeni dureri de
moarte. Si asa a înviat, încât să nu mai moară iarăşi. Sau,
> » ' i '
prin aceea că zice că Nu era cu putinţă să fie El ţinut de ea, se

poate să arate că învierea nu a fost şi a altora3. Apoi, înainte
ca mintea lor să gândească ceva, l-a adus pe David, care
strică orice gând omenesc.
Căci David spune pentru El, zice. Şi vezi iarăşi cât de
smerită e mărturia; pentru aceasta şi mai înainte a luat-o
din cele smerite ca să arate că moartea nu e din cele de
întristare. Văzut-am dinainte pe Domnul înaintea mea totdeauna,
zice, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin, pentru că nu
vei lăsa sufletul meu în iad. (2, 26-27)
Apoi, după ce termină mărturia prorocească, adaugă:
Bărbaţi fraţi. Când urmează să spună ceva mare, se foloseşte
de acest început, trezindu-i şi obişnuindu-i cu aceasta.
Se cuvine a vorbi cu îndrăzneală către voi despre patriarhul
David. (2, 29)
? Până la Hristos toţi erau ţinuţi de moarte şi El e Singurul Care a înviat

prin propria putere.
Multă este smerita cugetare; aici n-a vătămat pe nimeni,

s-a coborât la nivelul lor. De aceea n-a mai zis că acestea sunt
spuse pentru Hristos, nu pentru David. Ii ruşinează prin
cinstea faţă de fericitul David şi faţă de Cel mărturisit şi, pe
când pare că vorbeşte despre un lucru îndrăzneţ, îi câştigă
pe nesimţite de partea sa prin laudele pe care le face. De
aceea nu zice simplu „despre David", d despre patriarhul David,
pentru că s-a săvârşit şi a fost îngropat. Nu mai spune „şi nu a
înviat", d prezintă şi spune acelaşi lucru altfel imediat: şi
mormântul lui este între noi până în ziua aceasta (2, 29). Apoi,
pregătind ceea ce voia, n-a venit nici aşa la Hristos, ci iarăşi
cu laude pentru David:
Fiind deci proroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jură
mânt. (2, 30)
2. Spune acestea ca să fie primit cuvântul despre înviere
pentru cinstea faţă de acela şi pentru neamul Lui, ca şi cum
s-ar vătăma proroda şi cinstea faţă de ei dacă n-ar fi aceasta.
Şi, ştiind că Dumnezeu i S-ajurat cu jurământ. N-a zis simplu
că „i S-a făgăduit", ci ceea ce era mai mult: I S-a jurat cu ju
rământ să ridice din rodul coapsei lui pe Cel după trup, pe Hristos,
să şadă pe scaunul lui (2, 30).
Vezi cum se referă iarăşi la ceva înalt. Căci, de vreme ce
i-a domolit prin cuvinte, a strecurat şi aceasta de la proroc
A
şi vorbeşte despre înviere. Pentru că nici sufletul Lui n-a

rămas în iad, nici trupul Lui n-a văzut stricăciune. Aceasta
A
este iarăşi minunată, căci arată că învierea nu e asemenea

cu celelalte. Căci L-a ţinut, într-adevăr, moartea, dar nu şi-a
făcut lucrarea sa. Şi a zis că păcatul L-a adumbrit, dar nu I-a
adus muncă, ci a arătat că L-au omorât. Iar de acum vine la
semnul lui Dumnezeu. Iar când a dovedit că Cel omorât
era drept şi că era prieten al lui Dumnezeu, tu, cel ce ai păcă
tuit, mai mult te vei osândi pe tine însuţi, deşi vei tăcea în
privinţa pedepsei. Aşadar, toate le pune în legătură cu
Tatăl, ca să arate cele spuse. Apoi expresia Nu era cu putinţă
Omilia VI 91
o aduce din prorocie. Să vedem, aşadar, din nou cele grăite

mai sus!
Pe Iisus, zice, Nazarineanul, bărbat dovedit de Dumnezeu la
voi, adică nu controversat, ci dovedit prin fapte. Aşa a spus
şi Nicodim: „Nimeni nu poate face semnele acestea pe care
le faci Tu" (In 3, 2). Prin puterile, zice, şi prin minunile şi prin
semnele pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru.
A
Deci nu pe ascuns, ci în mijloc. începe întâi de la cele cunos

cute acelora şi apoi vine şi la cele nearătate. Apoi, spunând:
Cu voia lui Dumnezeu, arată că nu au putut ei ceva4 şi că era
un lucru înţelept ceea ce s-a făcut şi o iconomie, dacă a fost
de la Dumnezeu. Şi ceea ce era mai greu a trecut degrabă.
Căci se silea să le arate pretutindeni că a murit. „Chiar de
veţi tăgădui voi, zice, aceia vor da mărturie". Cel ce Şi-a
dat morţii lucrurile, cu cât mai mult celor ce L-au răstignit?
Dar nu spune nimic de felul acesta, cum că „Nu puteaţi voi
să-L omorâţi", ci numai cât face vădit lucrul aceasta. Dar
învăţăm şi noi prin cele grăite ce înseamnă că a fost ţinut.
Căci cel ce suferă dureri nu ţine pe Cel ţinut, nici nu se
agită, ci pătimeşte şi se sârguieşte să-L arunce. Şi bine a zis:
David zice pentru El, ca să nu fie atribuit prorocului ceea ce
s-a grăit. Vezi cum tâlcuieşte de acum prorocia şi o face
vădită, arătând cum a şezut pe scaunul lui? Căci împărăţia
cea după Duhul e în ceruri. Vezi că a arătat şi împărăţia
A
împreună cu învierea prin faptul că a înviat! Arată că pro-

rocul are nevoie (de înviere)5, căci despre El era prorocia.
De ce n-a zis „despre împărăţia Lui", ci despre învierea Lui?
Mare lucru era acesta. Cum a şezut pe scaun? împărăţind
4 Nu a stat pur şi simplu în puterea lor, ci a fost mai ales iconomia

lui Dum nezeu să moară Hristos pe Cruce.
5 David tânjeşte după înviere şi o doreşte, dar nu are parte de ea
prin puterea proprie. Deci nu e vorba despre el că a înviat pentru că e
mort, m orm ântul său îl văd toţi.
peste iudei. Dacă peste iudei, cu mult mai mult peste cei ce
L-au răstignit.
Căci n-a văzut trupul Lui stricăciune (2, 31), zice.
Aceasta pare să fie mai puţin decât învierea, dar este
acelaşi lucru. Pe Acest Iisus L-a înviat Dumnezeii. Vezi că nu-L
numeşte altfel.
»
Ai Căruia noi toţi suntem martori. Deci, fiind înălţat prin

dreapta lui Dumnezeu. (2, 32-33)
Iarăşi scapă la Tatăl, cu toate că ajungea să zică cele de
la început. Dar ştia ce însemna aceasta. Aici s-a referit şi la
/s
înviere, şi că este în ceruri, dar nu spune aceasta limpede.

Luând făgăduinţa Duhului Sfânt. (2, 33)
Vezi că la început n-a zis că El L-a trimis, ci Tatăl. Dar,
deoarece a pomenit de semnele Lui şi de cele făcute Lui de
iudei şi a vorbit şi despre înviere, îndrăznind de acum, aduce
cuvântul şi despre acestea, punându-i iarăşi martori prin
ambele simţuri. Şi pomeneşte cu înţelepciune şi de înviere,
iar despre fapta lor cea îndrăzneaţă6 o dată, ca să nu-i
îngreuneze. Luând, zice, făgăduinţa Duhului Sfânt. Acesta este
iarăşi lucru mare. Cred că vorbeşte acum de făgăduinţa cea
de dinainte de patimă. Vezi cum face să fie al Lui totul,
lucrând aceasta pe neobservate?7 Căci, dacă El a vărsat, despre
El a grăit prorocul mai sus:
în zilele acelea voi vărsa din Duhul Meu peste robii Mei şi
peste roabele Mele şi voi da minuni în cer sus (2,18).
Observă cât de ascuns prezintă lucrurile! Ci, de vreme
ce era lucru mare, iarăşi îl adumbreşte prin faptul că a fost
luat de la Tatăl. A zis care sunt semnele cele bune care s-au
făcut; a zis că este împărat, că a venit la ei; a zis că El le dă
6 Despre faptul că L-au răstignit pe nedrept.

7 Sfântul Petru zice mai întâi că Dumnezeu a vărsat Duhul, dar apoi,
pe nebăgate de seamă, trece totul în seama lui Hristos, Care a trimis făgă
duinţa Tatălui asupra ucenicilor după ce a şezut de-a dreapta Aceluia.
Omilia VI 93
Duh. Oricâte ar zice cineva,' dacă nu sfârseste » * cu ceva de

folos, le spune în zadar. Face ca şi Ioan, spunând că „Acesta
vă va boteza cu Duh Sfânt" (Mt. 3,11). Şi arată că Crucea nu
numai că nu L-a micşorat, ci L-a făcut si mai strălucit dacă
» ' i
Dumnezeu I-a făgăduit odinioară ceva şi atunci I-a dat8.

„Făgăduinţa, zice, pe care ne-a făgăduit-o" (I In 2, 25). Aşa
ştia dinainte că va fi şi, după Cruce, ne-a dat-o mai mare. Şi
zice că a „revărsat". Aici arată vrednicia şi că nu simplu, ci
cu îmbelşugare. De aceea, făcând acesta arătată, adaugă cele
ce urmează. Căci de acum vorbeşte cu îndrăzneală după
darul Duhului şi despre înălţarea la ceruri şi nu simplu, ci
aducând iarăşi martor şi pomenind de acela despre care a
spus Hristos.
Căci David nu s-a suit, zice, la ceruri. (2, 34)
3. Aici nu mai vorbeşte cu şovăială, prinzând îndrăzneală
din cele grăite, nici nu spune: „îmi este îngăduit", nici ceva
de felul acesta,' ci vorbeşte lămurit: Zis-a Domnul Domnului
»
meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi
aşternut picioarelor Tale. (2, 34-35; Ps. 109,1)
Iar dacă este Domn al lui David, cu mult mai mult al lor.
Şezi de-a dreapta Mea! Aici totul a fost arătat. Până ce voi pune
pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Prin aceasta a adus
şi frică mare, după cum a arătat la început în ce fel lucrează
asupra prietenilor şi în ce fel asupra vrăjmaşilor. Şi iarăşi
face ca stăpânirea să fie a Tatălui. Aşadar, deoarece a spus
lucruri mari, iarăşi coboară cuvântul la cele smerite. Deci să
cunoască temeinic, zice, toată casa lui Israel, adică: „Nu vă
îndoiţi, nici nu vă împotriviţi!". Apoi vorbeşte şi poruncitor:
Că Domn şi Hristos L-a făcut pe El Dumnezeu (2, 36).
8 Dumnezeu I-a făgăduit darul Duhului înainte de Cruce, ceea ce e

lucru mare, dar îl dă după Cruce, ceea ce e şi mai mare, pentru că luarea
depăşeşte făgăduinţa.
Aceasta a pomenit-o de la David şi din Psalmi. Căci trebuia

să zică aceasta9: Să cunoască temeinic deci toată casa lui Israel
că sade de-a dreapta, care lucru era mare. Lăsându-1 pe acesta,
adaugă altul, mult mai smerit, zicând: L-a făcut, adică „L-a
aşezat". Aşa încât nu zice nimic despre venirea la fiinţă, ci
zice totul despre aceasta.
Pe Acest lisus, pe Care voi L-aţi răstignit. (2, 36)
Bine a spus aici, cutremurând cugetul lor. Căci, Âe
vreme ce a arătat cât este de mare, de acum încolo i-a golit
de îndrăzneală, ca să arate un lucru mai mare şi să-i prindă
prin frică. Căci nu sunt câştigaţi aşa de tare oamenii prin
binefaceri cât se în-ţelepţesc prin frică. Dar cei minunaţi şi
mari şi prieteni ai lui Dumnezeu nu au nevoie de nimic din
acestea, după cum era Pavel. Căd n-a auzit10 cuvânt despre
împărăţie, nid despre gheenă.
Aceasta înseamnă a iubi pe Hristos, aceasta înseamnă a
nu fi năimit11, nid a gândi practic şi negustoreşte, d a fi virtuos
cu adevărat şi a face totul pentru dragostea de Dumnezeu.
Deci de câte lacrimi nu suntem vrednici când, fiind datori
cu atâtea măsuri, nu slăbim nici ca nişte negustori împărăţia
cerurilor!? Aşa lucruri ni se promit şi nici aşa nu ascultăm!?
Ce-ar putea egala această vrăjmăşie? Cu toate că cei ce sunt
înnebuniţi după averi, chiar de-ar da peste vrăjmaşi şi robi
şi potrivnici, chiar şi peste toate relele, numai de-ar aştepta
ceva, că vor putea lua ceva bani prin ei, fac toate şi se linguşesc
şi poartă de grijă şi se fac robi şi socotesc că sunt mai de
cinste decât toţi ca să ia ceva de la ei. Căci nădejdea banilor
nu-i lasă să se gândească la nimic din acestea. împărăţia nu
9 Avea nevoie de o întărire de la vreun proroc pentru afirmaţiile

uimitoare pe care avea să le spună.
10 Ad literam: nu i s-a făcut, n-a fost cucerit prin învăţătura despre
îm părăţie sau despre gheenă.
11 De aici începe partea morală a omiliei: Superioritatea virtuţii asupra
comportamentului vicios.
Omilia VI 95
face atâţia bani, dar mai degrabă nici o leţcaie, cu toate că

nu o făgăduieşte oarecine, ci Cel ce este neasemănat mai
mare şi decât însăşi împărăţia.
Dar, când ceea ce se făgăduieşte este împărăţia şi Dum
nezeu este Cel ce o dă, mare lucru este a o lua de la El. Dar
acum se întâmplă ca şi cum ar fi dispreţuit un împărat care
ar vrea să [ne] facă moştenitori ai săi şi împreună-moştenitori
cu fiul său cu mii de alte bunătăţi, dar ar primi de la noi
închinare un mare tâlhar, care s-ar tocmi să facă de ruşine
slava şi mântuirea noastră cu noi, cu părinţii noştri şi cu
alte mii de oameni ca să primească numai un bănuţ şi ar fi
plin de multe răutăţi. Dumnezeu făgăduieşte împărăţia şi e
dispreţuit; diavolul mijloceşte gheena şi e cinstit. Acesta e
Dumnezeu, acela e diavol.
Dar să vedem deosebirea poruncilor! Căci, dacă nu era
nici una, nici Acesta nu ar fi fost Dumnezeu, nici acela diavol,
nici Acesta n-ar fi oferit împărăţia, nici acela gheena. Aceasta
este firea poruncilor; nu-i îndestulătoare să înduplece prin
aceasta să fie dorită? Ce porunceşte fiecare? Acela cele ce
ruşinează, Acesta cele ce fac slăviţi; acela cele ce aduc mii
de nenorociri şi neruşinări, iar Acesta cele ce au multă
libertate. Căci vezi ce spune Acesta: „învăţaţi-vă de la Mine
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor
voastre" (Mt. 11, 29). Pe când acela zice: „Fii sălbatic şi ne
îmblânzit, nervos şi mânios şi fiară mai degrabă decât om".
Să vedem deci ce e mai bun, ce e mai folositor! Dar nu numai
aceasta, ci înţelege că unul e diavol! Căci, dacă e arătat acel
fapt întâi de toate, biruinţa va fi iarăşi mai mare. Căci nu
cel ce porunceşte lucruri uşoare, nu acesta este purtător de
grijă, d cel ce [porunceşte] cele folositoare. Pentru că şi părinţii
dau porunci împovărătoare şi stăpânii la fel robilor, dar
pentru aceasta sunt ei părinţi şi aceia stăpâni. Dar aceia (de
monii) sunt negustori de oameni şi brutali şi toate cele dim
potrivă. Numai că este arătat de acolo că are şi plăcere.
Căci în cel ce socoteşti că este irascibilitatea şi în care este

suferirea răului şi blândeţea, sufletul unuia nu seamănă cu
o pustie plină de multă linişte, iar al celuilalt cu o piaţă agitată,
unde e strigăt mare de la cămile, de la catâri şi de la măgarii
în trecere? Nu este iarăşi sufletul acestuia asemenea cu cen
trele cetăţilor, unde este zgomot mare făcut într-un loc de
cei ce fac monede, iar într-altul de arămari şi unde unii ame
ninţă, iar alţii sunt ameninţaţi? Pe când al celuilalt se asea
mănă cu vârful unui munte care are un aer fin şi primeşte
raza soarelui curată, care revarsă curgerile limpezi ale izvoa
relor şi răspândeşte farmec din flori, din pajişti şi din poie
nile primăvăratice, care sunt împodobite cu flori şi cu ape
curgătoare. Dacă s-ar face un zgomot, ar picura plăcere multă
şi melodioasă celor ce-1 aud. Căci fie păsărelele se pun pe
vârfurile frunzelor şi greierii, privighetorile şi rândunelele
alcătuiesc un cântec la unison, fie zefirul12 face să cadă uşor
frunzele copacilor, fluierând prin pini şi prin molizi şi seamănă
adesea cu nişte lebede, fie pajiştea care are trandafiri şi crini
care se unduiesc unii spre alţii şi formează o culoare albastră
închisă, după cum largul mării cu valuri liniştite formează
un albastru închis. Dar ar putea afla cineva mai multe ase
mănări. Căci, când va privi cineva la trandafiri, i se va părea
că vede curcubeul. Când va privi la toporaşi, i se va părea
că vede marea învolburată, iar când va privi la crini, i se va
părea că vede cerul. Dar nu numai la arătare, nici numai cu
înfăţişarea s-ar înfrumuseţa atunci unul ca acesta, ci şi cu
trupul. Căd acela mai degrabă îl slobozeşte şi te face să răsufli,
încât socoteşti că eşti mai degrabă în cer decât pe pământ13.
4. Este şi alt fel de zgomot, când apa, care e purtată de
la sine din vârful muntelui prin defilee şi răsună de pietricelele
12Vânt care bate din Nord-Est spre Est.

15 Trupul liniştit, nepătimaş, lipsit de zbuciumul nervilor aduce linişte,
şi în suflet, aduce raiul.
Omilia VI 97
întâlnite în cale cu zgomot mare, ne relaxează mădularele

cu plăcere, astfel încât aduce degrabă şi somn adânc ochilor.
Ascultaţi cu plăcere povestirea şi faceţi-vă iubitori de pustie!
Dar sufletul îndelung-răbdător este cu mult mai plăcut decât
această pustie. Căci nu m-am legat de această imagine ca să
zugrăvim o pajişte, nici ca să aducem cuvântul la un exemplu,
ci ca, văzând prin cele zugrăvite câtă este plăcerea celor
îndelung-răbdători şi că i-ar fi cu mult mai plăcut şi folositor
cuiva să fie împreună cu un bărbat îndelung-răbdător, să-i
căutaţi pe aceştia decât să petreceţi în locurile acelea14. Căci,
când nu iese din acest suflet un duh crâncen, ci cuvinte
domoale şi moi şi care închipuie cu adevărat liniştea aceea
a zefirului şi sfaturi care nu au nici o înfumurare, care sea
mănă cu cântecele păsărelelor, cum nu e mai bun acesta?
Căci nu cade asupra trupului adierea cuvântului, ci slobo-
zeşte sufletele. Nici medicul n-ar izbăvi de răceală pe un
om aprins de friguri aşa degrabă, oricât s-ar sârgui, pe cât
de repede ar domoli un bărbat îndelung-răbdător prin duhul
cuvintelor sale obişnuite pe unul mânios şi aprins de iuţime.
Şi ce spun de doctor? Nici fierul înroşit care e afundat în
apă nu-şi pierde căldura aşa degrabă ca omul mânios care
s-ar lovi de un suflet îndelung-răbdător.
Dar, precum nişte păsărele ar părea că delirează dacă
ar veni în piaţă, aşa sunt şi poveţele noastre care ajung în
sufletele pline de furie. Prin urmare, e mai plăcută cumin
ţenia decât furia si cutezanta. Si nu numai aceasta, ci una a
1 9 9 9 '
poruncit-o diavolul şi alta Dumnezeu. Vedeţi că n-am zis

simplu că, dacă nu era unul diavol şi Altul Dumnezeu,
înseşi poruncile ar fi fost suficiente să cumpănim lucrurile.
Unul este plăcut şi Sieşi, şi altora folositor, iar celălalt
este neplăcut ,şi sieşi, şi altora vătămător. Nimic nu e mai
14 Să caute compania oamenilor paşnici decât să stea în locuri natu

rale liniştite, care şi acelea sunt bune.
dezgustător decât un om furios, nimic mai împovărător,

nimic mai îngreunător, nimic mai ruşinos, pe când cel ce
nu ştie să se mânie deloc este plăcut. E mai bine să locuieşti
cu o fiară decât cu un om ca acesta. Căci, dacă este îmblânzită
aceea o dată, îşi păzeşte legea sa, iar acesta, ori de câte ori îl
îmblânzeşti, iarăşi se sălbăticeşte, făcându-şi dintr-o dată
un nărav de felul acesta. Căci, precum ziua, care este albă
şi limpede, şi zăpada, care e plină de multă murdărie, sunt
diferite între ele, aşa şi sufletul celui ce se mânie"şi al celui
blând. Dar să nu privim încă la vătămările care se întâmplă
altora, ci la cele ce se întâmplă lor înşişi, cu toate că şi
aceasta nu e mică vătămare, să faci rău altuia. Numai că
acum să urmărim aceasta deocamdată! Care funcţionar va
putea sparge aşa coastele? Care ţepuşe înfocate au străpuns
trupul? Care nebunie a scos aşa de tare din cugetele cele
după fire ca mânia şi demenţa? Ştiu pe mulţi care au căpătat
boli de la mânie. Şi acestea sunt mai groaznice decât frigurile.
Iar dacă trupul se răneşte atât de tare, gândeşte-te la suflet!
Să nu socoteşti că nu ai văzut, ci ia seama că, dacă primirea
răului vatămă aşa de tare, ce vătămare va suferi cel ce-1
zămisleşte? Mulţi şi-au pierdut ochii, mulţi au căzut în boală
grea. Cel ce se poartă cu nobleţe pe toate le va suporta cu
uşurinţă. Totuşi porunceşte lucruri aşa de împovărătoare
şi pentru ele ne dă plată gheena. Este şi diavol, şi vrăjmaş
al mântuirii noastre şi ne supunem lui mai degrabă decât
lui Hristos,' Care este Mântuitor si i Binefăcător
i si Care ne
spune lucruri care sunt mai plăcute şi mai folositoare şi mai
bune şi ne folosesc mult şi pe noi, şi pe cei ce sunt împreună
cu noi.
Nimic nu e mai rău ca mânia, iubitule, nimic mai nepo
trivit ca furia, nu-i nevoie de multă amânare, este patimă
aprigă. Adesea a scos cineva un cuvânt la furie, pentru care
i-a trebuit toată viaţa pentru tămăduire şi a făcut ceva care
i-a răvăşit toată viaţa. Căci ceea ce-i mai grozav este că şi în
Omilia VI 99
scurtă vreme, şi numai printr-o singură faptă, şi printr-o

singură vorbă ne-a scos adesea din veşnicele bunătăţi şi ne-a
lipsit de mii de osteneli. De aceea, vă îndemn să faceţi totul
ca să puneţi zăbală acestei fiare! Acestea sunt despre cumin
ţenie şi furie; dar, dacă ar alege cineva şi altele cu cuvântul,
precum lăcomia şi neglijarea averilor, neobrăzarea şi cuviinţa,
invidia şi bunătatea şi le-ar compara, va vedea şi alte deosebiri.
Vedeţi cum numai din porunci Unul se arată că e Dumnezeu,
iar altul diavol? Să ne supunem, aşadar, lui Dumnezeu şi
să nu ne aruncăm pe noi înşine în hăuri, ci, cât mai este
vreme, să ne spălăm de toate cele ce rănesc sufletul, ca să
ne bucurăm de veşnicele bunătăti cu harul si cu iubirea de
9 9 . >
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Cu care Tatălui

împreună şi Sfântului Duh fie slava, stăpânirea şi cinstea,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia VII
Auzind ei cuvintele acestea, s-au umilit la inimă şi
au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Ce să facem , bărbaţi
fraţi? (2, 37)
1. Vezi cât de bun este calmul? El împunge inimilş noastre

mai mult decât duritatea şi dă o lovitură mai ascuţită. Căci
cel ce loveşte trupurile călite nu produce o simţire puternică.
Dar, de le va înmuia mai întâi şi le va face moi, atunci stră
punge mai tare. Aşa şi aici, trebuie ca mai întâi să înmoi şi
apoi să împungi. Dar nu furia înmoaie, nici învinuirea ex
cesivă, nici ocara, ci calmul. Căci aceea chiar întinde învâr-
toşarea, iar acesta o îndepărtează. Aşa încât, dacă vrei să te
iei de cineva care a nedreptăţit, apropie-te de el cu multă
blândeţe! Vezi şi aici ce face! Le-a adus aminte cu blândeţe
de cele ce au cutezat să facă laolaltă şi n-a adăugat nimic. A
zis de darul lui Dumnezeu, a adăugat harul care dă mărturie
de cele petrecute şi a dus cuvântul mai departe. Le-a plăcut
calmul lui Petru, că s-a adresat, prin rânduiala Tatălui şi a
A
învăţătorului Care poartă de grijă, celor ce L-au răstignit

pe Stăpânul Lui şi săvârşesc ucidere împotriva lor. N-au
fost convinşi simplu, ci s-au osândit pe ei înşişi; au venit la
simţirea celor petrecute. Nu i-a lăsat să-i acapareze furia şi
să se întunece la minte, ci le-a arătat cutezanţa cum ar fi
dispersat o ceaţă supărătoare. Aşa se întâmplă când noi
zicem că am fost nedreptăţiţi: aceia sunt împinşi să arate că
n-au nedreptăţit. Când zicem noi că n-am fost nedreptăţiţi,
ci mai degrabă am nedreptăţit, aceia fac dimpotrivă. Aşa
încât, dacă vrei să-l pui în dificultate pe cel ce a nedreptăţit,
nu-1 învinui, ci luptă-te şi acela [se] va învinui. Căci neamul
Omilia VII 101
oamenilor este iubitor de ceartă. Aceasta a făcut Petru. Nu

i-a învinuit tare, ci s-a silit să se lupte cu blândeţe după
putinţă, de aceea atinge sufletul lor. Şi de unde e arătat că
s-au umilit? Din cuvintele lor. Căci ce zic ei?
Ce să facem, bărbaţi fraţi? (2, 37)
Acum îi numeşte fraţi pe cei pe care-i numeau rătăciţi.
Nu s-au domolit atâta cât să fie traşi către afecţiune şi grijă.
Altfel, deoarece au fost învredniciţi ei înşişi să-i numească
aşa, zic: Ce să facem? N-au zis îndată: „Aşadar, să ne pocăim!",
ci s-au întors spre ei. Precum cineva care este în naufragiu
sau în boală se lasă şi se încredinţează cârmaciului sau me
dicului, când îl vede, tot aşa şi aceştia au mărturisit că sunt
în cele de pe urmă şi că nu au nădejde de mântuire. Şi vezi!
N-au zis: „Cum să ne mântuim?", ci: Ce să facem? Deci ce a
făcut Petru? Când îl întreabă iarăşi aici toţi, acela răspunde,
spunând:
Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare din voi în numele lui Iisus
Hristos! Şi nu mai spune: „Credeţi!", ci: Să se boteze fiecare
din voi! (2, 38). Căci aceasta era cuprinsă în botez. Apoi
arată şi câştigul: Spre iertarea păcatelor şi veţi lua darul Sfân-
tului Duh (2, 38). Dacă veţi lua dar, dacă botezul dă iertare,
ce vă mai gândiţi? Apoi, făcând cuvântul convingător, a
adăugat: Căci pentru voi este făgăduinţa (2,39). Despre aceasta
spune şi aici, despre care le-a vorbit şi mai sus. Şi pentru fiii
voştri (2, 39), zice. Aşadar, darul este mai mare când au şi
moştenitori. Şi pentru toţi cei de departe (2, 39), zice. Dacă e
pentru cei de departe, cu mult mai mult pentru voi, cei de
aproape. Pe câţi îi va chema la Sine Domnul Dumnezeul nostru.
(2, 39) Vezi când spune cei de departel Când i-a aflat famili
arizaţi» si
» osândiţi i de sine. Căci sufletul, ' când se condamnă
pe sine, nu mai poate invidia.
Le-a dat mărturie prin multe alte cuvinte şi i-a îndemnat,
spunând. (2, 40)
Vezi că el este concis şi nu iubeşte cinstea, nici să se

pună pe sine în evidenţă. Le-a dat mărturie şi-i îndemna, spunând.
Această învăţătură este deplină, având pe de o parte teama,
pe de alta dragostea. Mântuiţi-vă de acest neam sucit! (2, 40)
Nu zice nimic despre cele viitoare, ci despre cele prezente,
cu care mai ales se confruntă oamenii. Şi arată că propovă-
duirea izbăveşte şi de relele prezente, şi de cele viitoare.
Deci ei s-au botezat după ce au primit încântaţi cuvântul lui.
Şi s-au adăugat în ziua aceea ca la trei mii de suflete. (2, 41)
Cum să nu fie mai mult decât un semn faptul că apostolii
au obţinut aceasta? Stăruiau într-un suflet în învăţătura apos
tolilor şi în comuniune. (2, 42) Două virtuţi: stăruinţa şi într-un
suflet. Zice aceasta ca să arate că i-au învăţat multă vreme.
în comuniune şi înfrângerea pâinii şi în rugăciune. (2,42) Toate
le făceau în comun, toate cu stăruinţă, zice. S-a făcut frică
peste tot sufletul celor ce au crezut1 şi se făceau multe minuni şi
semne prin apostoli. (2, 42)
Bineînţeles. Căci nu-i dispreţuiau ca pe nişte oarecare,
nici nu luau aminte la cele văzute, ci li se aprinsese cugetul.
Deoarece Petru se revărsa din nou mult şi le arăta făgă
duinţele şi cele viitoare, pe bună dreptate au fost uimiţi de
frică şi minunile dădeau mărturie de cele spuse. Deci, după
cum semnele erau primele la Domnul, apoi învăţătura, tot
asa
t sif acum.
Toţi cei ce au crezut erau împreună şi aveau toate de obşte.
(2, 44) Vezi câtă a fost imediat dăruirea! Căci comuniunea
nu era numai în rugăciuni, nici în învăţătură, ci şi în vieţuire.
Şi vindeau agoniselile şi averile şi le împărţeau tuturor, după
cum avea nevoie cineva. (2, 45)
1 Versiunea biblică preferată în Biserică oficial până astăzi, cea mai

răspândită, nu conţine şi specificaţia „celor ce au crezut". Varianta
aceasta pune accentul pe frica resimţită mai ales de cei din afară, pe
când cea comentată de Sfântul Ioan subliniază o frică de altă natură, a
credincioşilor.
Omilia VII 103
Vezi câtă frică le-a venit? Şi le împărţeau. A zis aceasta

arătând iconomisirea. După cum avea nevoie cineva. Nu simplu,
ca filosofii elini, care au lăsat pământul, dar au aruncat în
mare mult aur, ceea ce nu însemna trecere cu vederea a bu
nurilor, ci nebunie şi lipsă de minte. Căci diavolul se sârguia
pretutindeni să dezbine zidirile lui Dumnezeu ca şi cum
nu era cu putinţă să se folosească bine de bunuri.
Stăruind în fiecare zi într-un suflet în templu. (2, 46) Aici
învaţă modul după care se bucurau de învăţătură.
2. Şi ia seama cum iudeii nu făceau nimic diferit, nici
mic, nici mare, ci alergau la templu. Cu cât deveneau mai
sârguincioşi, aveau mai multă evlavie pentru loc. Căci nu i-au
tras afară apostolii până atunci ca să nu-i vatăme2.
Şi frângând pâinea acasă, se împărtăşeau de mâncare întru
bucuria şi simplitatea inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har
la întreg poporul. (2,46-47)
Mie-mi pare că, atunci când spune de pâine, indică aici
postul şi viaţa aspră3. Căci se împărtăşeau de mâncare, nu
A
de desfătare. învaţă de aici, iubitule, că nu desfătarea, ci

mâncarea face bucuria şi că cei ce se desfătează sunt în în
tristare, iar cei ce nu se desfătează sunt cu bucurie. Ai văzut
2 Deşi nu mai era nevoie de templu, apostolii nu renunţă cu totul la

obişnuinţa cu el pentru a nu fi prea bruscă schimbarea.
3Acest pasaj, îm preună cu cel m enţionat cu patru versete mai sus,
este luat de liturgişti drept o mărturie a practicii liturgice apostolice,
după modelul Cinei de Taină. Aşadar, este curioasă această exegeză
diferită, având în vedere şi faptul că „frângerea pâinii" este întâlnită chiar
în această carte, Faptele Apostolilor, cu sensul de Liturghie (cf. Fapte 20, 7.11).
Totuşi este posibil să fi existat o practică de a frânge pâinea înainte de a
mânca, după cum este m enţionată de Sf. Atanasie cel Mare, care nu era
săvârşită ca o slujbă de către preot, ci chiar şi de monahii. „Când stai la
masă şi urmează să frângi pâinea, după ce o însemnezi de trei ori cu
semnul crucii, spune, mulţumind, în felul acesta: [...] Şi eşti datoare să
spui această rugăciune atunci când frângi pâinea şi vrei să iei masa; iar atunci
[când] aşezi [pâinea] pe masă şi vrei să mănânci, să zici „Tatăl nostru"
în întregim e [...]. Iar când sunt de faţă cu tine două sau trei fecioare, să
că cuvintele lui Petru au izbutit si > aceasta,7 moderaţia » vieţii?

»
Astfel, nu se putea să se facă bucurie fără să fie simplitate.
Şi cum de zice: Aveau har la întreg poporul? Pentru că făceau
milostenie. Să nu mi te uiţi că arhiereii erau aţâţaţi asupra
lor de pizmă şi invidie, ci că aveau har la tot poporul!
Iar Domnul adăuga Bisericii în fiecare zi pe cei ce se mântuiau.
(2, 47) Toţi cei ce au crezut erau laolaltă. Astfel, înţelegerea
este bună pretutindeni. Le-a dat mărturie si prin alte cuvinte.
(2, 40)
A zis aceasta arătând că nu erau suficiente cele spuse
sau că acelea au fost spuse ca să-i aducă la credinţă, iar prin
acestea ce trebuie să facă credinciosul. Şi n-a zis: „în cruce",
ci: Să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos.
Nici nu le aminteşte imediat de cruce ca să nu pară că-i
ocărăşte, ci zice simplu:
Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare în numele lui Iisus Hristos
spre iertarea păcatelor! Legea ţine altfel dreptăţile aici, însă
prin propovăduire cel ce a păcătuit se mântuieşte atunci
mulţumească şi ele, la rândul lor, pentru pâinea pusă înainte, rugându-se

îm preună cu tine" (Despre feciorie, adică despre asceză, 13 în voi. Vasile al
Ancyrei & Pseudo-Atanasie al Alexandriei, Despre feciorie, trad. din
greacă veche de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă, Editura
Sophia/Metafraze, colecţia Theosis, 2, Bucureşti, 2014, p. 288-289).
Se observă o similitudine în faptul că frângerea pâinii menţionată în
Fapte se săvârşea acasă, adică de fiecare în casa proprie. Un ecou al
acestui gest poate fi văzut chiar şi în ceea ce a făcut Apostolul Pavel pe
mare (cf. Fapte TI, 35), când a frânt pâinea pentru a-i îndemna pe toţi
de pe corabie să mănânce. Nu în ultimul rând este demn de menţionat
ritualul apostolic al frângerii pâinii în timpul mesei descris în Ceaslovul
M are (Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003, p. 115), unde este
descris modul cum îm părţeau apostolii între ei, după înviere şi Pogo
rârea Sfântului Duh, o bucată de pâine în num ele lui Hristos, ritual
perpetuat până astăzi sub forma Ridicării Panaghiei.
Este limpede că Sfântul Ioan priveşte sim plitatea inimii în acest
context ca provenind din post, nu din apropierea de Sfintele Taine. Pe
de altă parte, tot el consideră frângerea pâinii săvârşită după învierea
lui Tihic drept oficierea Liturghiei (cf. Fapte 20,1 1).
Omilia VII 105
când se va mărturisi. Vezi cum Petru n-a trecut peste ce era

mai mare, ci mai întâi a zis de har şi apoi a adăugat acel
lucru, spunând: Veţi lua darul Sfântului Duh. Cuvântul este
vrednic de credinţă de la sine din cele ce au primit ei. Căci
le spune partea uşoară până acum şi are mult dar, apoi trece
şi la viaţă, ştiind că le va fi un punct de pornire spre sâr-
guinţă faptul că deja au gustat astfel de bunătăţi. Dar, de
vreme ce ascultătorul dorea să audă care era capul celor mai
multe cuvinte, adaugă şi aceasta, arătând că darul este al
Sfântului Duh. Deci cei ce au primit cuvântul au lăudat cele
spuse, deşi erau pline de frică, şi atunci au venit la botez din
consimţire.
Dar să vedem din nou cele grăite! Zice: Stăruiau în învă
ţătură. Din aceasta este arătat că nu o zi, nici două sau trei,
ci au fost învăţaţi multe zile, cât să se schimbe la altă viaţă.
Şi s-a făcut frică peste tot sufletul. Dacă la tot [sufletul], atunci
şi la cei ce n-au crezut. Pe bună dreptate au păţit această
transformare în masă când au văzut [ce s-a întâmplat], dar
poate că şi de la semne. Dar n-a zis „împreună", ci într-un
suflet deoarece se putea ca unii să fie împreună, dar nu într-un
suflet, fiind împărţiţi prin aprecierile proprii. Şi îi îndemna
prin cuvinte. Nici aici nu spune de învăţătură, scurtând cu
vântul. Dar era posibil să înveţe pentru că-i hrănea ca pe
nişte copii nou-născuţi cu hrană duhovnicească. Şi au devenit
îngeri dintr-o dată. Şi împărţeau după cum avea nevoie cineva.
Au văzut că cele duhovniceşti sunt de obşte si nimeni nu
j » >
are altceva mai mult decât altul şi au venit degrabă la a da

tuturor ale lor. Toţi cei ce crezuseră erau laolaltă. Din cele ce a
adăugat e arătat că nu erau laolaltă prin loc, când spune: Şi
toate le aveau de obşte. Zice că toti, nu unul da si altul nu.
9 9 ' 9
Aceasta e viaţă îngerească, a spune că nimic nu este al tău.

Prin aceasta a fost tăiată rădăcina relelor si au arătat din cele
9
ce săvârşeau că era de bună-voie. Prin urmare, aceasta era

ceea ce a spus: Mântuiţi-vă de acest neam sucit! Şi s-au adăugat
în ziua aceea ca la trei mii de suflete. Deoarece s-au făcut trei

mii, i-au scos afară cei ce se suiau şi alergau în fiecare zi la
templu cu îndrăzneală, care era deja multă. Deoarece şi Petru,
şi Ioan puţin mai apoi au făcut acelaşi lucru, căci încă nu i-au
deranjat pe iudei. Şi această cinste pentru loc trecea către
Stăpânul templului.
- Ai văzut dăruire a evlaviei? Au aruncat averile si sef
bucurau şi era multă veselie, căci erau mai mari bunurile

pe care le-au luat. Nimeni nu ocăra, nimeni nu invidia,
nimeni nu pizmuia, nu era înfumurare, nu era dispreţ. Ca
nişte copii, aşa socoteau să se joace, se purtau ca nişte abia
născuţi. Şi ce spun ca printr-o icoană neclară? Dacă vă
aduceţi aminte când ne-a cutremurat Dumnezeu cetatea şi
toţi erau zgribuliţi, aşa se aflau aceia atunci. Nimeni nu era
prefăcut, nimeni nu era rău. Astfel era frica, astfel necazul.
Nu era cuvântul cel rece: „al meu" şi „al tău". De aceea era
bucurie la masă: nimeni nu se punea să mănânce ca dintr-ale
sale, nimeni ca dintr-ale altora, cu toate că pare să fie enigmatic.
Nu socoteau să fie străine cele ale fraţilor, căci erau stăpânite;
nici proprii, ci ale fraţilor. Nici sărmanul nu se ruşina, nici
bogatul nu se înfumura. Aceasta înseamnă bucurie. Şi acela
se simţea că i s-a făcut bine, şi mai tare o ducea bine, şi
aceştia erau legaţi foarte tare de ei pentru că erau slăviţi
prin aceasta. Deoarece se întâmplă să intervină la distribui:
de bunuri batjocurile şi ieşirea din minţi şi întristările, pen
aceasta a spus Apostolul: „Nu cu întristare, nu de nevoie"
(II Cor. 9, 7). Vezi de câte lucruri le dă mărturie? Credinţă
adevărată, viaţă dreaptă, stăruinţă în ascultare, în rugă
ciuni, în simplitate, cu bucurie.
3. Două lucruri erau de ajuns să-i aducă la extenuare,
postul şi dăruirea de bunuri. Iar ei se bucurau de amân
două. Cine nu i-ar fi iubit ca pe nişte părinţi obşteşti pe cei
ce aveau astfel de dispoziţie? Nu dădeau naştere la nici un
rău între ei; toate le întorceau cu harul lui Dumnezeu. Nu
O m ilia VII 107
era frică, şi acestea în mijlocul primejdiilor în care cădeau

A
ei. îşi arătau toată virtutea prin simplitate, care era mult
mai mare decât trecerea cu vederea a obiectelor, decât postul
şi decât stăruinţa în rugăciuni. Aşa lăudau curat pe Dum
nezeu, dar mai degrabă aceasta însemna să-i laude Dumnezeu.
Vezi că ei şi-au primit plata şi aici! Căci a avea har la popor,
aceasta înseamnă că erau doriţi şi îndrăgiţi.
- Cine n-ar fi admirat, cine nu s-ar fi minunat de un om
simplu la obicei? Sau cine nu ar intra în legătură cu cel ce
nu are nici o rană ascunsă? A cui altcuiva este mântuirea
decât a acestora4? Ale cui sunt bunurile cele mari? Nu păs
torilor li s-a bine vestit prima dată? Nu era Iosif un om atât
de simplu, încât se temea să nu lucreze vreun rău prin trecerea
cu vederea a adulterului? N-au fost aleşi ţăranii neciopliţi?
Căci zice: „Tot sufletul simplu este binecuvântat" (Prov. 11,5)
şi iarăşi: „Cel ce umblă simplu merge cu încredere" (Prov. 10,9).
- Da, zice, însă trebuie şi chibzuinţă.
- Ce altceva este simplitatea decât chibzuinţă? Căci, când
nu bănuieşti nimic rău, nici nu se poate naşte răul. Când
nu ai nimic din cele cumplite, nici nu vei putea pomeni răul.
Batjocoreşte cineva? Nu ai simţit durere. A vorbit de rău?
N-ai păţit nimic. A invidiat? Nici aşa n-ai păţit nimic. Sim
plitatea este cale către filosofie. Nimeni nu este aşa de bun
la suflet ca cel simplu. Precum cel posac, posomorât şi ursuz,
chiar de-ar fi frumos la trup, cea mai mare parte din pros
peţime este scurtată. Iar cel destins şi care zâmbeşte paşnic
la înfăţişare îşi întinde prospeţimea. Tot aşa şi în privinţa
sufletului, cel ursuz, chiar de-ar avea mii de dreptăţi, le
desfigurează, iar cel zâmbitor şi simplu, dimpotrivă. Şi pe
unul ca acesta şi l-ar face prieten oricine cu încredere, iar
dacă i-a ajuns vrăjmaş, se poate schimba. Căci nu trebuie
păzire şi prevedere, nici funii şi legături pentru acesta, ci
4De aici începe partea morală a omiliei: Despre nealipirea de cele materiale.
va avea multă lejeritate şi el, şi cei ce sunt împreună cu el.

Deci cum va reacţiona faţă de oamenii răi acesta? Dumnezeu,
Care a poruncit să fim neprefăcuţi, îi va întinde mâna. Cine
era mai neprefăcut ca David? Şi cine a fost mai rău ca Saul?
Deci cine a fost mai presus? Ce zici de Iosif? Nu a fost
neprefăcut cu stăpâna, care era vicleană? Zi-mi cu ce a fost
el nedreptăţit? Cine a fost mai neprefăcut ca Abel? Şi cine
mai răutăcios decât Cain? Iosif iarăşi nu s-a folosit neprefăcut
de fraţii săi? Nu a fost bine văzut pentru că povestea toate
fără bănuială, iar ei au primit cu răutate? Şi a zis o dată de
vise şi iarăşi a zis şi nu s-a păzit. Şi a plecat iarăşi la ei, adu-
cându-le mâncare şi nu s-a păzit de nimic, întorcând totul
spre Dumnezeu. însă, cu cât aceia se purtau aşa cu el, ca şi
cu un duşman, tot aşa acela ca şi cu nişte fraţi. Şi n-a putut
Dumnezeu să nu-1 lase să cadă [în cursă], ci l-a lăsat ca să
se arate minunea şi pentru că, deşi se vor vădi cele ale lor,
acela va fi mai sus. Aşa încât, deşi a primit rană, a primit-o
nu de la el însusi,
» ' ci de la altul.
Cel rău5 mai întâi se răneşte pe sine, iar pe celălalt cu
nimic. Astfel,7 îsi este si siesi duşman. Sufletul acestuia este
î » » »
totdeauna plin de descurajare, gândurile fiindu-i pururea

legate. Deşi ar trebui să asculte sau să zică ceva, toate le face
cu învinuire, toate cu motiv. Prietenia şi înţelegerea sălăş
luiesc departe de aceştia, iar luptele şi vrăjmăşiile şi dez
gustul sunt la ei şi aceştia sunt bănuitori şi faţă de ei fiişiş^.
La aceştia nici somnul nu este plăcut, nici orice altceva! Abia
de-ar avea femeie. Vai, devin vrăjmaşi şi duşmani; geloziile
sunt mii, frica este continuă. Răul este numit de la trudă.
Aşa şi Scriptura numeşte totdeauna răutatea trudă, ca atunci
când spune: „Sub limba lui osteneală şi trudă" (Ps. 9, 28) şi
în altă parte iarăşi: „Şi ce este mai mult decât ei, osteneală
şi trudă" (Ps. 89,10). Iar dacă s-ar minuna cineva de unde
5 Este vorba de o speculaţie etimologică, un joc de cuvinte.

Omilia VII 109
este începutul acestora, să înveţe că necazul este cauza, pe

de o parte învăţător al filosofiei, pe de alta maică a evlaviei.
Când a intervenit desfiinţarea proprietăţilor, atunci nu era
nici răutate.
- Da, zice, te voi întreba aceasta: Dar acum de unde
atâta răutate, de unde li s-au adăugat acelor trei mii şi cinci
mii ca să-şi asume îndată virtutea şi au devenit astfel filo
sofi împreună, iar acum abia se găseşte unul?
- Dar atunci se înţelegeau aşa? Ce-i făcea atât de vigi
lenţi şi treji? Deoarece s-au apropiat cu multă evlavie, deoarece
cinstirile nu erau ca acum, deoarece îşi mutaseră mintea la
cele viitoare şi nu aşteptau nimic din cele prezente. Ţine de
sufletul aprins să se ocupe cu lucruri cumplite. Aceasta
socoteau aceia că înseamnă creştinismul. Noi nu, căci acum
căutăm destinderea aici. De aceea nu ne întindem spre
acestea nici când trebuie. Ce să facem?, întrebau aceia, dez-
nădăjduind de sine. Iar noi spunem dimpotrivă: „Ce să
facem?", arătând la cele de faţă şi ne mândrim în sinea noastră.
Aceia făceau ceea ce trebuiau să facă, iar noi dimpotrivă.
Aceia se osândeau pe sine, deznădăjduiau de mântuirea lor.
De aceea au devenit astfel. Au cunoscut ce dar mare au primit.
4. Dar voi cum veţi fi astfel, când săvârşiţi toate invers
decât aceia? Aceia au auzit şi s-au botezat; n-au zis aceste
cuvinte reci, pe care [le spunem] noi acum, nici nu s-au
implicat cu întârziere. Cu toate că nu auziseră toate îndrep
tările, ci numai: Mântuiţi-vă de neamul acesta! Nu i-a făcut
lenevoşi, ci au primit cuvintele. Şi au vădit prin fapte că le-au
primit şi au arătat cine erau. Căci au intrat în luptă, s-au
dezbrăcat de haine. Iar noi vrem să luptăm cu hainele când
intrăm [în luptă]. Pentru aceasta nu are nevoie de trudă
adversarul, ci ne afundăm împleticindu-ne în noi înşine
adesea. Facem acelaşi lucru ca un bărbat atlet înnoroit. Văzând
că este gol şi înnegrit şi că are mult noroi de la nisip şi soare
şi este uns cu ulei şi cu transpiraţie şi cu noroi, el s-ar acoperi
când intră [în arenă], luându-şi haine de mătase şi sandale

de aur şi veşmânt care cade până la glezne şi aur pe cap.
Acesta nu numai că se va împiedica, ci va şi cădea îndată la
primul atac, având toată grija să -nu se murdărească, nici
să-şi rupă hainele, primindu-şi paguba pentru acele vremuri.
Căci a venit vremea luptei, iar tu te umpli de sicheră6. Este
vremea nevoinţei, vremea arenei, iar tu te împodobeşti ca
de plimbare. Şi cum va cădea? Nu mi te uita la cele din afară,
ci la cele dinăuntru! Căci sufletul se leagă din toate părţile
cu grijile acestora ca cu nişte funii groaznice, neîngăduind
mâinii să se ridice, nici să se întindă spre război, devenind
moale şi gingaş. Iubitule, după ce ai dat drumul la toate,
poţi să întreci puterea aceea necurată.
De aceea, vezi ce zice şi Hristos, ca şi cum n-ar fi fost
suficientă numai aruncarea averilor! „Vinde-ţi averile tale
şi dă-le săracilor şi vino, urmează Mie!" (Mt. 19, 21). Iar dacă
nu mai stăm în siguranţă nici când ne dezbărăm de bunuri,
ci ne trebuie şi altă tehnică şi rigoare, cu cât mai mult când
le avem, nu facem ceva măreţ, ci vom ajunge de râs şi celor
ce ne văd, şi chiar celui rău? Căci, deşi n-ar fi diavol, deşi
nimeni nu ne-ar lupta, mii de căi de pretutindeni duc pe
iubitorul de averi spre gheenă. Unde sunt acum cei ce spun:
„De ce a venit diavolul?". Iată că aici diavolul nu lucrează
nimic, ci noi facem totul. Şi unii s-au îndatorat âă aleagă
acestea în munţi, preferând de mii de ori să lase tată, case,
ţarine, femeie şi copii pentru cumpătare, trecerea cu vederea
a bunurilor şi dispreţuirea celorlalte. Insă aceia mai ales nu
spun aceasta, iar aceştia spun ceea ce niciodată nu trebuia
să spună. Acelea sunt cu adevărat fentele diavolului. Nici
nu merită să ne coborâm la ele. Dar, zice, diavolul induce
însăşi iubirea de averi. Fugi şi nu o primi, omule! Dar acum,
dacă vezi pe unul că pregăteşte nămol de lângă gard pentru
6 Băutură alcoolică, blam ată adesea în Vechiul Testament.

Omilia VII 111
cineva, apoi pe cel ce-1 vede cum îl varsă că stă şi primeşte

totul pe cap, nu numai că nu ţi-e milă, ci te şi enervezi şi îi
zici că se chinuie pe drept şi fiecare îi va spune:
- Nu fi nebun!
Şi nu cel ce aruncă aceasta este de vină, ci cel ce-1 primeşte.
Dar acum stii că iubirea de averi este de la diavolul, stii că
9 * 9
aceasta este cauza a mii de rele, îl vezi că pregăteşte gândurile

mizerabile şi ruşinoase şi nu înţelegi când primeşti pe capul
gol necurăţia aceluia, trebuind să te apleci puţin ca să te fereşti
de toate. Precum acela s-a ferit abătându-se de la locul său,
aşa şi tu nu primi aceste gânduri şi fugi de păcat, respinge
pofta! „Şi cum o voi respinge?", zice. Dacă ai fi elin şi te
minunezi numai de cele prezente, poate că acest lucru ar fi
fost cu mare dificultate, cu toate că aceia au împlinit acest
lucru. Dar tu, omul care aştepţi cerul şi cele din ceruri, spui:
- Cum mă voi abţine?
- Dacă aş fi spus dimpotrivă, atunci trebuia să-ţi faci
probleme, dacă ziceam:
- Pofteşte averile! Când ai fi văzut aceasta, ai fi zis:
- Şi cum voi pofti averile?
- Spune-mi: dacă ar fi fost puse în faţă aur şi pietre
preţioase şi aş fi zis: „Pofteşte grafit!", oare nu ar fi fost o
nedumerire? Ai fi zis:
- Cum pot face asta?
Ar fi fost mai uşor dacă aş fi zis: „Nu pofti!". Nu mă
minunez de cei ce trec cu vederea, ci de cei ce nu trec cu
vederea. Aceasta este în exces atunci când sufletul este plin
de delăsare, nu valorează nimic mai mult decât muştele şi
ţânţarii, este tras la pământ, se târăşte în mocirlă fără să-şi
închipuie ceva măreţ7. Ce spui? Viaţă veşnică va să moşte
neşti şi spui:
7 Indiciile după care cunoaştem că ne-am alipit prea mult de averi

sunt trândăvia şi delăsarea sufletului, care este ameţit de grijile mate
riale şi uită de bunătăţile cereşti.
- Cum voi neglija pe cea de faţă pentru aceea? Nu sunt

îndoielnice lucrurile?
A
- îmbrăcăminte împărătească va să primeşti şi spui:

A A
Cum voi neglija zdrenţele? In casa împăratului va să mergi

şi spui: Cum voi neglija nevoia de acum?
Cu adevărat noi suntem tot timpul de vină, când nu vrem
să ne trezim puţin. Căci cei ce au vrut, toţi s-au îndreptat; şi
s-au îndreptat cu multă vigoare şi uşurinţă. Fie ca şi voi,
înduplecaţi de lauda noastră, să vă îndreptaţi şi să vă faceţi
râvnitori ai celor ce s-au îndreptat, cu harul şi cu iubirea de
oameni ale Unuia-Născut Fiului Lui, cu Care Tatălui îm
preună şi Sfântului Duh fie slava, stăpânirea şi cinstea, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia VIII
Petru şi Ioan s-au suit dimpreună la templu la ceasul
al nouălea de rugăciune. (3,1)
1. Aceştia arată pretutindeni că au multă înţelegere

între ei. Petru încuviinţează aceasta. Aceştia au venit împreună
A
la mormânt, despre el Ii zice lui Hristos:

- Acesta ce va face?
Deci cel ce a scris cartea a trecut cu vederea celelalte
semne, dar spune ceea ce avea impresie mare şi-i uimea pe
toţi. Şi vezi că ei iarăşi vin dimpreună fără întâietate. Astfel,
erau curaţi de iubirea de cinste şi II imitau pe învăţătorul
lor. Pentru ce s-au suit la templu? Oare trăiau încă iudaiceşte?
Nu, ci fac aceasta cu folos. Căci se face iarăşi un semn care-i
întăreşte pe aceia şi-i atrage şi pe alţii. Un semn în aşa fel că
nu mai făcuseră. Patima era firească şi mai tare decât meş
teşugul medicinii. Dar a petrecut ca olog mai bine de patru
zeci de ani, după cum zice mai înainte, şi nimeni nu l-a tă
măduit în tot timpul acesta. Dar să ştiţi că sunt mai supără
toare mai ales acestea, care sunt din naştere. Atât era de
cumplită, că nici nu-i era cu putinţă a-şi procura hrana de
trebuinţă. Evidenţa a pornit de la loc şi de la patimă. Ascultă
cum!
Şi un bărbat şchiop din pântecele maicii lui era cărat ca să
ceară milostenie de la cei ce intrau în templu, pe care îl puneau în
fiecare zi la poarta templului cea numită Frumoasă. (3, 2)
Prin urmare, căuta să primească milostenie şi nu ştia
cine erau [aceşti] bărbaţi.
Acesta, văzând pe Petru şi pe Ioan că urmau să intre în templu,
cerea să primească milostenie. Aţintindu-şi Petru privirea la el
împreună cu Ioan, a zis: Priveşte la noi! (3, 3-4)
Aude aceasta, dar nici aşa nu se scoală, ci rămâne olog.

Astfel este lipsa, rămâne şi silniceşte pe cei ce interzic a da.
Să ne ruşinăm noi, cei ce sărim peste rugăminţi. Vezi-mi
cum a arătat Petru bunătate îndată, zicând: Priveşte la noi!
' 9
Astfel, înfăţişarea lor a arătat de la sine caracterul.

Iar el căuta la ei, aşteptând ce va lua de la ei. Şi i-a zis Petru:
Argint şi aur nu am; dar ceea ce am, aceasta-ţi dau. (3, 5-6)
A
N-a zis: „Iţi voi da ceva cu mult mai bun decât argintul",
ci:
în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul ridică-te şi umblă!
Şi, prinzându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat (3, 6).
Aşa a făcut şi Hristos. Adesea a tămăduit cu cuvântul,
adesea cu fapta, adesea a întins şi mâna, când erau mai slabi
în credinţă; ca să nu pară că aceasta se întâmplă de la sine.
Şi, prinzându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. A făcut aceasta ca
să arate învierea. Căci este chip al învierii.
Şi deodată s-au întărit tălpile lui şi fluierele şi, sărind, a stat
şi umbla. (3, 7-8) Probabil se ispitea pe sine şi-şi făcea un
test mai mare nu cumva s-a produs ceva simplu. Şi a intrat
împreună cu ei în templu, umblând. (3, 8)
Intr-adevăr vrednic de minune. Nu-1 aduc ei, ci el însuşi
îi urmează, arătând pe binefăcători prin urmarea lor şi pe
Dumnezeu prin lauda de după ridicare, nu minunându-se
de aceia, ci de Dumnezeu, Care a lucrat prin aceia. Astfel
de mulţumitor era bărbatul.
9
Dar să vedem din nou cele spuse! S-au suit, zice, la ceasul
al nouălea de rugăciune. Poate că îl puneau pe şchiop cărându-1
la vremea aceasta, când intrau mai ales (oamenii în templu.
Dar, ca să nu socotească cineva că-1 cărau pentru altceva şi
nu pentru a primi, vezi cum a prezentat aceasta limpede,
pentru că spune: îl puneau ca să primească milostenie de la cei
ce intrau în templu. De aceea şi menţionează locurile, dând
credibilitate pentru cele ce scrie. Şi cum de nu l-au adus la
Hristos? Poate că erau necredincioşi cei ce stăteau lângă
Omilia VIII 115
templu, câtă vreme nici la apostoli nu l-au adus, când i-au

văzut că intră şi au făcut minunile acestea. Cerea, zice, să
primească milostenie, de vreme ce a înţeles că sunt bărbaţi
evlavioşi după înfăţişare. De aceea şi căuta la ei.
Vezi cum Ioan tace tot timpul, iar Petru se apără şi pentru
el! Zice:
-A rgin t şi aur nu am.
N-a zis cum zicem noi: „Nu am aici", ci deloc: Nu am. Ce
face deci şchiopul?
- Mă treci cu vederea pe mine, care cer?
- Nu, zice, ci ia din cele ce am! Vezi cum este Petru
neînfumurat şi nu se evidenţiază pe sine ca binefăcător?
Aşadar, gura şi mâna au lucrat totul. Unii ca aceştia erau
iudei care şchiopătau şi ar fi trebuit să ceară sănătate, dar ei
cer mai degrabă bunuri, fiind întinşi la pământ. Ei de aceea
stăteau lângă templu, ca să se folosească. Deci ce a făcut
Petru? Nu l-a trecut cu vederea, n-a căutat pe cineva bogat,
nici n-a zis: „Dacă nu se face cu acela minunea, nu este
ceva mare". Nu aştepta ceva de la el, nici nu i-a slujit cu
ceva din cele prezente, căci bărbatul era la intrare, nu era
A
înăuntru, unde era mulţimea. Insă Petru nu a căutat nimic

din acestea, nici nu a propovăduit când intra, ci a tras pe
şchiop numai de la înfăţişare la cerere. Şi este minunat că
îndată a crezut. Căci cei ce s-au izbăvit de patimi îndelun
gate abia cred chiar prin vedere. Şi, fiind tămăduit, era cu
apostolii, mulţumind lui Dumnezeu.
Şi a intrat, zice, împreună cu ei, umblând în templu, bucu-
rându-se şi lăudând pe Dumnezeu. (3, 8)
2. Vezi cum nu stă liniştit, pe de o parte din cauza plăcerii,
pe de alta închizând gurile lor! Iar mie-mi pare că şi pentru
ca să nu fie socotită o prefăcătorie, pentru aceasta se vese
leşte el. Căci aceasta nu mai ţinea de prefăcătorie. Căci mai
înainte nu putea nici să se ridice pur şi simplu, când îl silea
foamea (căci nu s-ar fi ridicat să dea milostenia celor ce l-au
cărat, de vreme ce i-ar fi fost lui de ajuns), cu mult mai

mult atunci. Cum s-ar fi prefăcut pentru cei ce nu-i dădeau
milostenie? Ci bărbatul era mulţumitor şi după însănătoşire.
Deci se arată credincios de fiecare parte, dinspre mulţumire
şi dinspre ce s-a întâmplat. Nu era cunoscut tuturor, de
unde l-au şi recunoscut.
Şi l-a văzut, zice, tot poporul umblând, şi lăudând pe Dum
nezeu; şi l-au recunoscut că el era cel ce şedea pentru milostenie
la Poarta Frumoasă a templului. (3, 9-10)
Bine a zis: L-au recunoscut, de vreme ce nu mai era ignorat
din cauza acelei întâmplări. Ne-am folosit de această expresie
pentru cei abia cunoscuţi. Trebuia să fie crezut că numele
lui Hristos lasă păcatele, de unde se şi lucrează aceste fapte.
Dar, ţinându-se şchiopul de Petru şi Ioan, care ia u vindecat,
alerga la ei tot poporul în pridvorul numit al lui Solomon, miraţi.
(3,11)
Nu s-a depărtat de ei datorită recunoştinţei şi prieteniei
faţă de ei. Poate că le şi mulţumea şi-i lăuda. Şi a alergat, zice,
tot poporul.
Văzându-i, Petru a răspuns. (3,12)
Iarăşi el lucrează si vorbeşte mulţimii. Atunci le-a trezit
* f i i
spre auzire faptul cu limbile, iar acum aceasta. Şi atunci au

pus începutul de la învinuiri, iar acum de la acest fapt. Să
vedem deci prin ce se deosebeşte această cuvântare de
aceea şi ce are în comun. Aceea s-a petrecut în casă, fără să
mai fi venit cineva şi fără ca ei să fi lijicrabceva. Iar la aceasta
toţi se minunau, cel tămăduit stând In apropiere, fără să se
îndoiască cineva, ca atunci când spuneau: „Sunt plini de
must" (Fapte 2, 13). Şi atunci vorbea pe când era cu toţi
apostolii, iar acum numai cu Ioan. Căci de acum prinde
îndrăzneală şi devine mai puternic. Căci astfel este virtutea,
că merge înainte când prinde teren şi nu se opreşte nicidecum.
Vezi şi cum a fost iconomisit să se întâmple în templu semnul
ca şi alţii să îndrăznească! Căci nu au lucrat undeva într-un
Omilia VIII 117
colţ sau pe ascuns, nici înăuntrul templului, ci afară, unde

era mulţime multă. Deci zice:
- Cum a fost încredinţat?
- Pentru că însuşi cel tămăduit a propovăduit binefacerea.
Căci nici n-a minţit, nici n-a venit la alţii. Deci fie au lucrat
semnul acolo, că era loc deschis, fie că era un loc separat. Şi
priveşte ce s-a petrecut! Au revenit la un pretext şi lucrează
altele. Aşa şi Corneliu, se ruga cu post pentru unele lucruri
şi vede altele. Dar până atunci îl numesc pretutindeni pe
Hristos Nazarinean. Zice:
- în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!
(3, 6).
Căci, până atunci aceasta era ceea ce se căuta, să fie El
adeverit. Nu sunt descumpănit de începutul relatării, dar
să reluăm iarăşi începutul, chiar dacă va rămâne nespusă
vreo realizare. De vom fi în măsură să-l stăpânim, degrabă
vom ajunge la capăt (desăvârşire), degrabă vom sta pe culme.
Căci zice: „Osârdia naşte osârdie şi lenea lene". Cel ce a
realizat ceva mic a luat îndemnare să ajungă la ceva mai
mare şi să pătrundă mai degrabă dincolo de aceea. Şi, precum
focul, câte lemne apucă, pe atâta devine mai înteţit, tot astfel
şi lenea, pe cât ridică gânduri bine-credincioase, pe atâta
mai degrabă se înarmează împotriva altora. Ce spun? S-au
înfipt în noi ca nişte spini: jurământul fals, minciuna, făţăr
nicia, viclenia, răutatea, batjocura, glumele, caraghioslâcu
rile, vorbele ruşinoase, hazul; şi, iarăşi, în altă parte: lăcomia,
răpirea, nedreptatea, bârfa, intrigile; iarăşi: pofta rea, necu-
răţia, neobrăzarea, desfrânarea, preacurvia; şi iarăşi: pizma,
concurenţa, mânia, furia, ţinerea de minte a răului, răsplă
tirea cU rău, hula. Mii de lucruri ca acestea. De vom în
drepta pe primele, nu se vor îndrepta doar acelea, ci şi cele
de după acestea prin acelea. Căci gândul devine mai tare
pe urmă pentru alungarea acelora. După cum cel ce se jură
mult, dacă se dezbară de acest obicei satanic, nu se îndreaptă
numai în privinţa aceasta, ci îşi aduce înăuntru şi alte fapte

de evlavie.
Căci, îmi pare mie, nimeni dintre cei ce nu se jură uşor
nu va voi să săvârsească altceva rău1, ci se va ruşina de vir-
tu tea pe care a împlinit-o deja. Căci, precum cel ce poartă
haină frumoasă se ruşinează să se bage în noroi, tot astfel şi
acesta. Iar de la aceasta va ajunge să nu se mânie, nici să
lovească, nici să ocărască. Dacă va îndrepta o dată cele
mici, totul va fi dus la bun sfârşit. Dar se întâmplă adesea
şi dimpotrivă: după ce a îndreptat ceva o dată, iarăşi cade
în aceleaşi din lenevie, încât din aceasta fapta este pusă în
continuare în imposibilitate. După cum ne-am pus lege să
nu ne mai jurăm, ne-am îndreptat trei zile sau şi patru;
după acelea, căzând în nevoie, tot câştigul adunat l-am risipit.
De acuma cădem în lenevie şi deznădejde, încât nici nu
mai voim să ne atingem iarăşi de ele. Şi pe bună dreptate.
Căci cel ce şi-a clădit ceva, apoi, văzând dărâmată clădirea,
va fi mai trândav să o clădească din nou. însă nici asa nu se 9
cuvine a ne trândăvi; ci a ne ţine iarăşi de sârguinţă.

3. Aşadar, să ne punem legi zilnice! între timp, să începem
de la cele uşoare. Să tăiem din gura noastră jurământul mult,
să ne punem frâu limbii, nimeni să nu se jure pe Dumne
zeu! Nu există aici cheltuială, nu există aici oboseală, nu
există aici grijă pentru timp; ajunge să vrei şi totul s-a făcut,
căci realizarea depinde de obicei. Da, vă rog şi vă cer să
depunem o astfel de osârdie!
- Zi-mi: dacă ţi-ar fi poruncit să aduni averi, nu aţi fi
strâns fiecare cele după putere cu dragă inimă? Dacă m-aţi
fi văzut în primejdii limită, nu v-aţi fi tăiat din trup, dacă ar
fi fost posibil una ca asta, şi mi-aţi fi dat? Şi acum sunt în
pericol, chiar mare, şi, chiar de-aş fi stat în temniţă sau aş fi
primit mii de răni sau m-aş fi găsit legat în fiare, nu m-ar fi
1De aici începe partea morală a omiliei: Despre jurăminte.

Omilia VIU 119
durut mai mult decât asta. Daţi-mi, aşadar, mâna! Gândiţi-vă

că nu puteţi împlini nici acest lucru foarte mic (spun foarte
mic cât ajunge la oboseală) cât timp este pericolul. Ce voi
spune atunci când voi fi acuzat? Pentru ce nu ai mustrat?
Pentru ce nu ai poruncit? Pentru ce nu ai pus lege? Pentru
ce nu ai oprit pe cei nesupuşi? Nu-mi va fi de ajuns să zic
că i-am povăţuit. Ci îmi va zice că se cuvenea o certare mai
straşnică, deoarece şi Eli a povăţuit. Dar să nu fie să vă
comparaţi cu copiii aceia! Şi acela povăţuia şi spunea: „Nu,
fiilor, nu faceţi aşa! Rău este zvonul pe care-1 aud despre
voi" (I Rg. 2, 24). Dar Scriptura zice mai departe că nu-şi
povăţuia fiii. Spune aceasta deoarece nu o făcea straşnic,
nici cu sancţiune. Căci cum n-ar fi lucru nepotrivit ca în
sinagogile iudeilor legile să fie aşa de tari, încât să fie făcute
toate când porunceşte învăţătorul lor, iar aici noi să fim
daţi deoparte? Nu te îngriji de slava Mea (căci slava este a
Mea, a voastră este bună-voinţa), ci de mântuirea voastră.
în fiecare zi strigăm, vă umplem auzul. Dar nu aude nimeni
şi nu realizăm nimic deosebit. Mă tem ca nu cumva să nu
mai suportăm în ziua următoare cuvântul acestei mari şi
nepotrivite iubiri de oameni. De aceea propovăduiesc cu
glas mare şi lămurit tuturor şi dau mărturie ca să nu calce
pragurile bisericii2 cei ce săvârşesc această călcare de lege şi
cei ce pronunţă cele ce sunt de la cel rău (căci aceasta
înseamnă jurământul). Să aveţi termen limită luna aceasta
pentru îndreptare. Până atunci taie cele ce vin din obicei!
Stiu
i că mulţi
i ne vor' lua în râs, însă mai bine este să fim luaţi»
acum în râs decât să fim de plâns atunci. Şi vor lua în râs
câţi sunt nebuni. Căci, spune-mi, cine, având minte, va lua
în râs faptul că este păzită porunca? Şi, dacă vor lua în râs,
2 Deşi Patriarhul Nectarie, cel dinaintea Sfântului Ioan, desfiinţase

funcţia duhovnicului catedralei patriarhale, rânduiala bisericească de a
nu intra la slujbă cei ce păcătuiau era încă în vigoare.
nu pe noi, ci pe Hristos II vor lua în râs unii ca aceştia. V-aţi

înfricoşat de cele spuse? Ştiu şi eu. Deci, dacă eu am introdus
această lege, a mea să fie derâderea; iar dacă Altul este Puitorul
de lege, acolo trece zeflemeaua. A fost scuipat cândva Hristos
şi a fost lovit şi plesnit peste cap. Şi acum suportă acestea şi
nu este nimic nepotrivit. De aceea este gătită gheena, de
aceea [este] viermele fără de sfârşit.
Iată, spun iarăşi şi dau mărturie: Să ia în râs cine vrea!
Să-şi bată joc cine vrea! Spre aceasta am fost puşi: să fim
luaţi în râs şi să fim de batjocură, să pătimim toate. Suntem
gunoiul lumii, după fericitul Pavel. Dacă nu vrea să împli
nească cineva această poruncă, îi interzic prin cuvânt ca cu
o trâmbiţă să nu calce pragurile bisericii cu una ca aceasta,
chiar de-ar fi conducător, chiar însuşi cel ce poartă diademă.
Sau daţi-mă jos din această întâietate, sau, dacă rămân, nu
mă împresuraţi cu primejdii! Nu suport să mă sui pe acest
scaun fără să fac lucruri măreţe. Dacă nu este cu putinţă
aceasta, mai bine să stau jos. Nu e nimic mai jalnic decât
conducătorul care nu-i foloseşte pe cei conduşi. Vă mai
îndemn să vă îmboldiţi şi să vă rugaţi. Sau, mai bine zis, să
ne îmboldim pe noi înşine şi cu siguranţă va fi ceva mai
bine. Postiţi, înduplecaţi pe Dumnezeu, şi noi cu voi, astfel
încât să fie nimicit acest obicei stricat. Nu este un lucru
mare a deveni învăţători ai lumii; nu este puţin lucru să se
audă pretutindeni că în această cetate nu este nimeni care
se jură. Dacă se va întâmpla aceasta, nu veţi lua plata pen
tru fapte obişnuite, ci şi pentrju sârguinţa faţă de fraţi. Ceea
ce sunt eu pentru voi, aceasta veţi ajunge voi pentru lume.
Cu siguranţă vă vor invidia şi ceilalţi; cu siguranţă veţi fi
făclie pusă în sfeşnic. Şi asta-i tot?, zice. Nu-i asta tot, ci
acesta este începutul celorlalte. Cel ce nu se jură cu siguranţă
va ajunge la evlavie şi la altele, de voie şi fără de voie,
ruşinos şi temător.
- Dar nu vor suporta mulţi, zice, ci vor pleca.
Omilia VIU 121
- Dar este mai bun unul care face voia Domnului decât
mii de nelegiuiţi. De la acesta toate s-au răsturnat, toate au
ajuns cu susul în jos, pentru că urmărim, ca la teatre, mulţimea,
nu o mulţime încercată. Căci, zi-mi, cu ce va putea să te
mulţumească gloata? Vrei să afli că cei sfinţi sunt gloata,
nu cei mulţi? Scoateţi la război o sută de mii şi un sfânt; să
vedem cine va reuşi mai mult? A ieşit Iisus al lui Navi la
război şi i-a dovedit singur pe toţi, încât ceilalţi n-au contribuit
cu nimic. Gloata multă, iubitule, când nu face voia lui Dum
nezeu, nu se deosebeşte cu nimic de cei inexistenţi. Deci
mă rog şi vreau şi mă rup în bucăţi cu plăcere ca să împodo
besc Biserica cu mulţime [mare], însă cu o mulţime încer
cată. Iar dacă aceasta nu este chiar aşa, vreau ca cei puţini
să fie ei înşişi încercaţi. Nu vedeţi că este mai bine a avea o
piatră de preţ decât mii de pietricele (oboli)? Nu vedeţi că
este mai bine a avea un ochi sănătos decât să fii îngreuiat
de el inflamat cu multă carne? Nu vedeţi că este mai bine a
avea o oaie sănătoasă decât mii [de oi] pline de râie? Nu
vedeţi că este mai bine a avea copii buni şi puţini decât mulţi
şi răi? Nu vedeţi că puţini sunt în împărăţie şi mulţi în gheenă?
Ce înseamnă pentru mine mulţimea? Care este folosul?
Nici unul, ci mai degrabă purtare rea faţă de ceilalţi. Căci
este acelaşi lucru ca şi cum cineva care ar putea să aibă
zece [fii] sănătoşi decât mii bolnavi, ar introduce între cei
zece pe cei zece mii. Cei mulţi care nu fac nimic nu ne vor
aduce nici un avantaj, ci doar pedeapsă atunci, şi în vre
mea de faţă lipsă de slavă. Căci nimeni nu va spune că sun
tem mulţi, ci ne va învinovăţi că suntem nefolositori.
Aceasta ne-o spun ei mereu când zicem că suntem mulţi:
- Dar sunteţi răi, zice.
Iată, iarăşi spun pe nume şi strig cu glas limpede: nimeni
să nu socotească cum că sunt lucruri de râs. Voi ţine deo
parte şi voi împiedica pe cei nesupuşi. Şi, până ce voi sta pe
scaunul acesta, nu voi neglija nici una din dreptăţile Lui.
Dacă mă va da cineva jos, sunt fără vină de atunci. Până

sunt responsabil, nu pot trece cu vederea. Nu pentru pe
deapsa mea, ci pentru mântuirea voastră. Căci mi-e dragă
tare mântuirea voastră. Pentru aceasta lăcrimez si mă doare.
>
/V
Insă supuneţi-vă, ca să luaţi plată şi aici, şi în [veacul] viitor

si
» să ne bucurăm în comun de bunătătile » veşnice,
» 7 cu harul
şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiul Lui, cu Care
împreună Tatălui şi Sfântului Duh fie slava, stăpânirea,
cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia IX
Văzând, zice, Petru a răspuns către popor: Bărbaţi
israeliţi, pentru ce vă minunaţi de aceasta? Sau pentru
ce vă aţintiţi privirea la noi ca şi cum cu propria putere
sau bună-credinţă l-am făcu t pe acesta să umble? (3,12)
1. Această cuvântare este plină de mai multă îndrăz

neală. Face aceasta nu deoarece s-ar fi temut prima dată, ci
deoarece nu ar fi suportat acei oameni, care erau batjocoritori
şi îl luau în râs. De aceea, pornind de la aceea, îi întoarce
îndată prin cuvântarea de început, spunând:
Aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi graiurile mele
(2,14).
Dar aici nu e nevoie de această pregătire. Căci nu erau
indiferenţi pentru că semnul i-a întors pe toţi, de aceea erau
chiar plini de frică şi uimire. De aceea nici n-a fost nevoie
ca el să înceapă de acolo, ci din altă parte, de unde şi i-a
apropiat, scăpând de slava din partea lor. Căci nimic nu
foloseşte şi-i relaxează atâta pe ascultători ca faptul de a nu
spune nimic despre sine cel ce vorbeşte, ci înlătură chiar şi
orice suspiciune. Deci s-au slăvit mai mult pe ei înşişi des
considerând slava şi arătând că ceea ce s-a făcut nu este
lucru omenesc, ci dumnezeiesc şi că sunt vrednici de a se
minuna împreună cu ei, nu de a se minuna alţii de ei. Ai
văzut cum, fiind curat de iubirea de cinstire, alungă de la el
slava? Aşa făceau şi cei din vechime, precum spunea Daniel:
„Şi eu nu prin înţelepciunea care este în mine..." (Dan. 2, 30).
Şi iarăşi Iosif: „Interpretarea lor este cu ajutorul lui Dumnezeu"
(Fc. 40, 8). Şi David: „Când venea leul şi ursul, întru numele
Domnului îi sfâşiam cu mâinile" (cf. I Rg. 17, 35). Şi acum

aceştia spun:
Pentru ce vă aţintiţi privirea la noi ca şi cum cu propria
putere sau bună-credinţă l-am făcut pe acesta să umble? (3,12)
Nici măcar aceasta nu ţine de noi, zice; căci n-am atras
înrâurirea lui Dumnezeu deoarece am fi noi vrednici.
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul
lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri. (3,13)
Ai văzut cum se încadrează pe sine cu pricepere între
strămoşi ca să nu pară că introduce o dogmă nouă? Şi acolo
a pomenit de patriarhul David, şi aici de cei de la Avraam.
A slăvit pe Iisus, Copilul Său. (3,13)
Iarăşi în chip smerit, ca în introducere. Apoi continuă
cu îndrăzneală şi scoate în evidenţă ceea ce s-a întâmplat,
însă nu o mai face umbros, ca prima dată. Face aceasta vrând
să-i atragă mai mult. Căci, cu cât îi vădeşte că sunt vinovaţi,
cu atât mai mult se întâmplă acest lucru. Zice:
A slăvit pe Copilul Său, Iisus, pe Care voi L-aţi vândut şi L-aţi
tăgăduit în faţa lui Pilat, când acela a judecat să-L slobozească
(3,13).
Două învinuiri: Pilat a vrut să-L slobozească si voi n-ati
i t
vrut, în timp ce acela a vrut.

Iar voi aţi tăgăduit pe Cel Sfânt şi drept şi aţi cerut să vă fie
dăruit un bărbat ucigaş, iar pe începătorul vieţii L-aţi omorât, pe
Care Dumnezeu L-a ridicat din morţi, martorii Căruia suntem
noi. (14-15)
Ca şi cum ar fi spus: aţi cerut un tâlhar în locul Lui. A făcut
să fie foarte cumplită fapta. Căci, deoarece îi avea în mână,
îi loveşte de acum foarte tare. Pe începătorul vieţii, zice. Aici
pregăteşte credinţa în înviere. Pe Care Dumnezeu L-a ridicat
din morţi. Ca să nu zică cineva: de unde este arătat lucrul
acesta? nu mai scapă la proroci, ci la sine, deoarece era
vrednic de crezare de acum. Când a zis că a înviat, l-a adus
Omilia IX 125
pe David ca martor. Dar acum, când zice acelaşi lucru,

[aduce ca martori] corul apostolesc.
Ai Cărui martori suntem noi. Şi prin credinţa în numele Lui
pe acesta, pe care-l vedeţi şi-l ştiţi, l-a întărit numele Lui şi credinţa
cea prin El i-a dat această întregire în faţa voastră, a tuturor. (3,16)
Căutând să spună un lucru, imediat adaugă semnul.
înaintea voastră, zice, a tuturor. Deoarece s-a luat tare de ei
şi a arătat că Cel răstignit a înviat, iarăşi îi lasă, dându-le
opţiunea pocăinţei, zicând:
Şi acum, fraţilor, ştiu că aţi lucrat din neştiinţă, după cum şi
conducătorii voştri. (3,17)
Aţi lucrat din neştiinţă. Aceasta este prima dezvinovăţire.
A doua este: După cum şi conducătorii voştri. După cum a spus
şi Iosif fraţilor lui: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră"
(Fc. 45, 5), mai degrabă dezvoltă aici ceea ce a zis concentrat
acolo: „Luând pe Cel dat prin sfatul stabilit şi dinainte cu
noscut al lui Dumnezeu" (Fapte 2, 23).
Dumnezeu a împlinit astfel cele ce le-a vestit dinainte prin
gura tuturor prorocilor că le va pătimi Hristosul Său. (3,18)
Totodată arată că nu ţinea de aceia, dacă a fost arătat
acest lucru, şi că s-a petrecut după sfatul lui Dumnezeu. Iar
prin ceea ce zice: Cele ce le-a vestit dinainte indică graiurile
cu care L-au ocărât pe cruce, spunând: „Dacă-L vrea pe El,
să-L mântuiască! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu. S-a
încrezut în El, să Se coboare acum de pe cruce" (cf. Mt. 27,
42-43; Lc. 23, 35). Deci sunt acestea aiureli, lipsiţilor de
minte? Să nu fie! Ci astfel se cuvenea să se întâmple; şi dau
mărturie prorocii. Astfel încât nu din neputinţă obişnuită
nu S-a coborât, ci din putere. Şi o aşază într-un mod de scuză
pentru iudei, ca să fie primiţi. Zice: Le-a împlinit astfel. Ai
văzut cum totul duce într-acolo?
Deci pocăiţi-vă, zice, şi vă întoarceţi! (3, 19) Şi nu spune:
„de la păcatele voastre", ci: Ca să se şteargă păcatele voastre
(3, 19), arătând acelaşi lucru. Apoi adaugă câştigul: Ca să

vină vremuri de revigorare de la faţa Domnului (3, 20).
Aici arată că ei erau ticăloşiţi si sleiţi de multe rele. De
» > » »
aceea a si» zis astfel,' ştiind

» că acest cuvânt se va acorda cu
cel ce pătimeşte şi caută mângâiere.
2. Şi vezi cum înaintează pe cale. în prima cuvântare a
indicat subtil învierea şi şederea în cer; dar acum [se referă]
şi la venirea cea vădită.
Şi să trimită pe lisus Hristos cel dinainte încredinţat vouă,
pe Care cerul se cuvine să-L primească - în loc de „este nevoie" -
până la timpul restabilirii tuturor. (3,20-21)
Este arătată cauza pentru care nu vine acum. Despre care
[timp] a vorbit, zice, Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi proroci
din veac. Moise a zis către părinţi: Vă va ridica Domnul Dumne
zeul vostru Proroc dintre fraţii voştri ca mine; de El să ascultaţi
în toate câte va vorbi către voi. (3, 21-22)
Acolo a amintit de David, iar aici de Moise. Despre toate
câte a vorbit, zice, Dumnezeu. Nu spune: Despre care a zis
Hristos, d: Despre care a vorbit Dumnezeu, mai mult aducându-i
la credinţă subtil, încă umbros. Apoi scapă la ceva vrednic
de crezare, spunând: Vă va ridica Domnul Dumnezeu Proroc
dintre fraţii voştri ca mine; de El să ascidtaţi în toate. Apoi şi
ameninţare mare.
Siva fi că tot sufletul care nu va ascidta de Acel Proroc va fi
nimicit din popor. Şi toţi prorocii de la Samuel şi după aceea câţi
au vorbit şi au vestit zilele acestea. (3, 23-24)
A pus bine aici distrugerea. Căci, când spune ceva mare,
scapă la cei dinainte. Şi a găsit o mărturie care le are pe
amândouă, precum a ziş'acolo: Până ce va pune pe vrăjmaşii
Săi aşternut picioarelor Sâle (Fapte 2, 35; Ps. 109,1). Căci este
minunat că cele două sunt laolaltă, supunerea şi neascultarea,
dar şi ameninţarea. Ca mine, zice. Aşadar, pentru ce vă speriaţi?
Voi sunteţi fiii prorocilor. (3, 25)
Omilia IX 127
Aşa încât vouă v-a spus şi pentru voi s-au făcut toate.
Căci, deoarece socoteau că s-au înstrăinat din cauza cute
zanţei lor (de fapt, nu are acelaşi înţeles o dată a răstigni şi
altă dată să slujească precum nişte casnici), le arată că şi una
este după prorocie, şi cealaltă.
Voi sunteţi, zice, fiii prorocilor şi ai Testamentului pe care l-a
încheiat Dumnezeu cu părinţii voştri, când a spus lui Avraam: Şi
întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate naţiile pământului.
Dumnezeu a trimis mai întâi vouă, zice, pe Fiul (Copilul) Său,
pe Care L-a înviat. (3, 25-26)
Prin urmare, şi altora. însă mai întâi vouă, care L-aţi
răstignit. Să vă binecuvinteze spre a se întoarce fiecare de la
răutăţi. (3, 26)
Dar să vedem mai cu amănuntul cele citite! Până acum
a pregătit [terenul să spună] că ei au făcut minunea când zice:
Pentru ce vă minunaţi? (3, 12). Şi nu-i lasă să fie necredin
cioşi faţă de cele spuse. Şi, ca să facă acest lucru mai credibil,
se ocupă dinainte de judecata lor:
Pentru ce vă aţintiţi privirea, zice, la noi ca şi cum am fi
făcut aceasta cu propria putere sau bună-credinţă? (3,12)
Dacă vă tulbură şi vă răscoleşte acest lucru, aflaţi cine l-a
făcut şi nu fiţi uimiţi! Şi uită-te că îi uimeşte în mod plăcut
pretutindeni când scapă la Dumnezeu şi zice că de El au fost
făcute toate. Pentru aceasta a şi spus mai sus: Bărbat dovedit
de Dumnezeu faţă de voi (Fapte 2, 22). Şi mereu le aminteşte
de cutezanţa lor ca să fie arătată minunea şi să fie de autoritate
şi învierea. Iar aici şi în altă parte a adăugat faptul că nu-I
mai spune Nazarinean, ci cum?
Dumnezeul părinţilor noştri, zice, a slăvit pe Copilul Său
Iisus. (3,13)
Vezi şi lipsa de înfumurare! Nu i-a chemat, nici n-a zis
imediat: Şi acum credeţi! Iată că un om care este olog de
patruzeci de ani s-a ridicat în numele lui Iisus Hristos. N-a
zis astfel, căci ar fi procedat mai mult cu dorinţă de ceartă.
Ci îi laudă până atunci că s-au minunat de ceea ce s-a

întâmplat. Şi iarăşi îi cheamă de la strămoş. Şi nu spune:
Iisus l-a tămăduit, chiar dacă El l-a tămăduit. Ca să nu
spună: Şi cum pot să aibă acestea noimă, dacă slăveşte pe
un nelegiuit? Pentru aceasta le aminteşte de judecata lui
Pilat, arătând că, dacă ar vrea cineva să ia aminte, nu este
un nelegiuit; căci Pilat a vrut să-L slobozească. Şi n-a zis: A
vrut, ci: Când a judecat să-L slobozească, arătând că aţi cerut
să fie iertat unul care a omorât pe alţii şi nu L-aţi vrut pe Cel
ce a făcut vii pe cei doborâţi. Şi, ca să nu spună iarăşi: „Cum
de-L slăveşte Cel ce odinioară nu l-a ajutat?" îi aduce pe
prorocii care dau mărturie că astfel se cuvenea să se întâmple.
Apoi, ca să nu socotească cum că iconomia lui Dumnezeu
este o scuză a lor, mai întâi se ia de ei. Şi nu era posibil să
nege ceea ce s-a întâmplat în faţa lui Pilat, că acela a vrut
să-L slobozească şi vă acuză cel ce a fost cerut în locul Lui
că nu vă este cu putinţă să negaţi. Aşa şi acest lucru a fost o
mare iconomie. Aici arată neruşinarea şi sfidarea lor şi faptul
că Grecul1, care L-a văzut atunci prima dată singur, L-a
scăpat, chiar dacă nu auzise nimic măreţ, iar cei hrăniţi cu
semne au făcut contrariul. Ascultă cum spune în altă parte
că acela a judecat drept să-L slobozească şi n-a făcut aceasta
gratuit: Este la voi obicei de a slobozi pe cineva; deci voiţi
să vi-L slobozesc pe Acesta? (cf Mt. 27, 21-22).
Dar voi aţi tăgăduit pe Cel sfânt şi drept. N-a zis: L-aţi dat,
ci mereu: L-aţi tăgăduit. Pe bună dreptate. Căci aşa au şi
spus: „Nu avem împărat decât pe Cezarul" (In 19, 15). Şi
n-a zis: N-aţi cerut pe Cel de neprins, nici numai: L-aţi tăgăduit,
ci şi: L-aţi omorât. Când erau departe, nimeni n-a zis aşa ceva.
Mai degrabă îi loveşte mai tare atunci când li s-au cutre
murat sufletele, când pot să şi priceapă. Căci, precum noi
1 Este interesant că Sfântul Ioan îl numeşte pe Pilat grec, nu roman.

Probabil ca pe un precursor al bizantinilor din vremea lui. Roma s-a
mutat între timp la Constantinopol.
Omilia IX 129
nu spunem nimic celor ce se îmbată, dar, când se trezesc şi

se scoală din beţie, atunci îi pedepsim, tot astfel şi Petru, când
puteau înţelege cele spuse, atunci îşi ascute limba. Enumeră
multele acuze, precum: ei au vândut pe Cel pe Care Dum
nezeu L-a slăvit, pe Cel pe Care Pilat L-a slobozit, ei L-au
tăgăduit în faţa aceluia, au preferat un tâlhar.
3. Vezi iarăşi cum vorbeşte pe ascuns de puterea Lui,
arătând că S-a sculat Singur? Precum a spus în prima cu
vântare: „După cum nu era cu putinţă să fie ţinut El de ea
(moarte)" (Fapte 2, 24), zice şi aici: Aţi omorât pe începătorul
vieţii (3,15).
Prin urmare,• nu avea viata i de la altul. Precum însusi » cel
ce naşte răutatea este începător al răutăţii şi cel ce a introdus
primul uciderea este începătorul uciderii, tot astfel Cel ce
are viaţa de la Sine este începător al vieţii. Pe Care Dumnezeu
L-a sculat (3,15), zice. Deoarece afirmase asta, adaugă:
Şi prin credinţa în numele Lui, pe acesta, pe care-l vedeţi şi-l
ştiţi, l-a întărit numele Lui; şi credinţa cea prin EL i-a dat întregirea
aceasta (3,16).
Dacă credinţa în El este cea care a lucrat totul şi pentru
că a crezut în El, din care pricină n-a zis: „Prin numele
Lui", ci: „în numele Lui"? Pentru că încă nu cuteza să zică:
„credinţa în El".
Ca să nu fie smerită [expresia] prin El, a adăugat: Şi
numele Lui l-a întărit. Şi, după ce a spus mai întâi aceasta,
atunci a zis: Şi credinţa cea prin el i-a dat întregirea aceasta. Vezi
cum arată că a spus chiar şi acel lucru cu pogorământ. Căci
n-a avut nevoie de altceva pentru înviere Cel al Cărui nume
a sculat pe ologul care nu se deosebea cu nimic de un mort.
Ia seama cum atrage pretutindeni de partea sa mărturiile lor!
Căd mai sus a spus: „După cum şi voi înşivă ştiţi" (Fapte 2, 22)
şi: „în mijlocul vostru" (Fapte 2, 22) şi iarăşi: Pe care-l vedeţi
şi-l ştiţi [...] înaintea tuturor (3,16). Chiar dacă nu respectau
faptul că a stat sănătos în numele Lui, ci respectau faptul că
era olog. Şi înşişi cei ce au făcut aceasta dădeau mărturie că

nu a fost întărit cu propria lor putere, ci cu a lui Hristos.
Dacă n-a fost acest lucru si nu erau convinşi cu adevărat că
» *
a înviat, n-ar fi vrut să statornicească slava Unui mort mai

mult decât pe a lor şi aceasta în timp ce aceia se uitau la ei.
Apoi a mângâiat imediat sufletele lor temătoare prin numirea
de frate, zicând: Bărbaţi fraţi! Căci acolo n-a zis nimic despre
ei, ci numai despre Hristos, când a spus: „Să cunoască cu
neclintire toată casa lui Israel" (Fapte 2, 36). Dar aici adaugă
şi o laudă. Acolo i-a aşteptat pe ei să zică ceva; aici ştia cât
au lucrat şi că ei erau mai degrabă obişnuiţi. Şi cele spuse
mai sus nu erau din neştiinţă. Căci ce fel de neştiinţă ar fi
să ceară pe tâlhar, să nu primească pe Cel ce primise verdict
de a fi slobozit şi să vrea să-L omoare? Totuşi le dă posibili
tatea să renege şi să se căiască de cele făcute. Dar mai degrabă
le adaugă o scuză sinceră şi spune: Deci aţi ştiut că aţi omorât
pe Cel nevinovat, dar poate că n-aţi ştiut că era începătorul
vieţii. Şi de aici îi scoate de sub învinuiri nu numai pe ei, ci
şi pe artizanii relelor. Căci i-ar fi făcut să fie mai aprigi dacă
ar fi formulat cuvântul ca o acuzaţie. Pentru că cel care face
ceva cumplit devine mai aspru când îl acuză cineva, fiind
ispitit să se apere. Şi nu spune în rest: „L-aţi răstignit, L-aţi
ucis", ci: Aţi lucrat, aducându-i la recunoaştere. Dacă aceia
au fost în neştiinţă, cu mult mai mult ei; dacă aceia sunt iertaţi,
cu mult mai mult aceştia.» Iar ceea ce este minunat e că si
» mai
sus, şi acum nu aduce nicăieri mărturie, când a zis acolo:
„Prin sfatul stabilit şi prin cunoştinţa dinainte" (Fapte 2, 23),
iar aici:
Dinainte a vestit (3,18) tuturor pe Hristos; pentru că fiecare
din ele vorbeşte cu multe învinuiri şi cu pedeapsa împo
triva lor. „Şi voi da, zice, pe cei răi în locul mormântului Lui
şi pe cei bogaţi în locul morţii Lui" (Is. 53, 9). Şi iarăşi zice:
Cele pe care le-a vestit dinainte prin gura tuturor prorocilor că le
va pătimi El le-a împlinit aşa (3,18).
Omilia IX 131
Arată că sfatul era mare dacă au spus toţi aceasta, şi nu

unul singur. Nu înseamnă că s-a întâmplat fără acceptul lui
Dumnezeu de vreme ce nu s-a întâmplat din neştiinţă. Vezi
cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu când se folo
seşte de răutăţile altora pentru ceea ce este de trebuinţă.
Zice: A împlinit. A adăugat aceasta ca să nu socotească de
acum că lipseşte ceva, arătând că au fost necesare toate câte
a pătimit, că a împlinit. însă nu socotiţi că vă ajunge drept
răspuns faptul că prorocii au zis acestea şi că aţi lucrat din
neştiinţă. Nu spune aşa, ci mai blând:
Deci pocăiţi-vă. Pentru ce? Pentru ca să se şteargă păcatele
voastre. (3,19)
Nu spun de cele ce aţi cutezat la Cruce; poate că acelea
au fost din neştiinţă. Ci ca să se şteargă celelalte păcate ale
voastre. Apoi adaugă:
Ca să vă vină vremuri de revigorare. (3, 20)
Aici vorbeşte obscur despre înviere. Căci acelea sunt
vremuri cu adevărat de revigorare, pe care le căuta şi Pavel
când spune: „Şi noi, care suntem în cortul [acesta], suspinăm
îngreuiaţi" (II Cor. 5,4). Apoi zice:
Şi să vă trimită pe Iisus Hristos cel dinainte încredinţat vouă
(3, 20), arătând că El este pricina vremurilor de revigorare.
N-a zis: „Să se şteargă păcatul vostru", ci: Păcatele, indicându-1
şi pe acela. Să trimită. După ce a zis aceasta, nu mai spune
de unde, ci adaugă numai: Pe Care se cuvenea să-L primească
cerul (3, 21).
Chiar şi acum îl primeşte. Şi cum de n-a zis: „Pe Care
L-a primit cerul"? A zis aceasta ca şi cum ar vorbi de timpul
de mai înainte: „Astfel a fost iconomisit, aşa a fost compus".
Dar despre existenţa Lui veşnică încă nu zice nimic, d persistă
în cuvinte despre iconomia [întrupării] şi spune: Moise a zis
către părinţi: Proroc vă va ridica Domnul (3, 22). Apoi mai sus,
după ce a zis:
Până la timpul restaurării tuturor, despre care a vorbit Dum

nezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din veac (3, 21), îl
A
adaugă după aceea pe Hristos însuşi. Căci, dacă a zis multe

dinainte şi trebuie să ascultăm de El, nu păcătuieşte cineva
dacă spune că acestea le-au spus prorocii.
4. Pe de altă parte, vrea să arate că aceleaşi lucruri le-au
spus şi prorocii. Şi, dacă va cerceta cineva în amănunt, le
va găsi spuse şi în Vechiul [Testament] în mod obscur, aşa
încât nu este ceva mai nou. Pe Cel încredinţat dinainte. Aici îi
înfricoşează, ca şi cum ar rămâne multe. Deci cum a spus:
A împlinit cele ce se cuvenea să pătimească? A zis: A împlinit,
nu: „Au fost împlinite", arătând că a împlinit cele ce trebuia
să pătimească, dar încă nu [a împlinit] cele ce rămân să se
întâmple.
Proroc ca mine vă va ridica Domnul Dumnezeu dintre fraţii
voştri. (3, 22)
Spune ceea ce le era cel mai familiar. Ai văzut cum sea
mănă lucruri smerite si înalte? Căci este smerit si înalt dacă
» >
Cel ce urmează să se ridice la ceruri este după Moise2; doar

că atunci era lucru mare. Căci nu este de la Moise [afirmaţia]:
Şi va fi că tot cel ce nu va asculta va fi nimicit. Dar a zis mii de
multe altele care arată că nu este după Moise, astfel încât s-a
atins de o mărturie mare. Zice: Dumnezeu va ridica dintre
fraţii voştri. Aşa încât însuşi Moise a ameninţat pe cei ce nu
vor asculta. Toate acestea sunt adăugate. Dar zice: Şi toţi
prorocii de la Samuel (3, 24). N-a vrut să-i ia pe fiecare ca să
nu facă prea lung cuvântul, ci, după ce a amintit de o măr
turie potrivită pentru moment de-a lui Moise, a trecut peste
ei. Zice:
Voi sunteţi fiii prorocilor şi ai Testamentului pe care l-a
încheiat Dumnezeu. (3, 25)
2 Partea smerită constă în faptul că avea nevoie de mărturia lui Moise,

iar cea înaltă că este mai mare ca Moise şi demn de a Se ridica la cer.
Omilia IX 133
Fii ai Testamentului, zice, adică moştenitori. Ca să nu li

se pară că primesc acestea din îngăduinţa lui Petru, arată
că din nou era de datoria lor ca să creadă mai mult, pentru
că şi lui Dumnezeu I Se pare acest lucru. Zice:
Vouă v-a trimis prima dată Dumnezeu pe Copilul Său după
ce a înviat. (3, 26)
N-a zis simplu: Vouă v-a trimis pe Copilul Său, ci după
înviere şi după ce a fost răstignit. Ca să nu socotească cum
că El le-a dăruit acestea, iar Tatăl nu, a adăugat din cauza
aceasta: Să vă binecuvinteze. Căci, dacă El este frate al vostru
şi vă binecuvintează, faptul este un angajament. Cu alte
cuvinte, „Atât de mult v-aţi ţinut deoparte să nu aveţi co
muniune cu aceştia, că vrea să deveniţi pricini şi începători
şi pentru ceilalţi"3. Aşadar, să nu aveţi dispoziţia ca şi cum
ati
} fi lepădaţi
r > si
> aruncaţi.
»
Spre a se întoarce fiecare de la răutăţi. (3, 26)
Vă binecuvintează astfel, nu pur şi simplu. Şi ce fel este
această binecuvântare? Mare. Căci nu este suficient a se în
toarce de la răutăţi şi a le dezlega. Iar dacă nici a le dezlega
nu este suficient, cum le dă binecuvântare? Căci cel ce a
făcut vreo nedreptate nu este deja binecuvântat, ci i se iartă
păcatele. Iar ca mine, dacă n-ar primi cineva un mod potrivit
cu punerea de Lege, n-ar găsi nici un sens nicidecum în
altă parte4. Zice: „De El să ascultaţi!". Şi nu simplu, ci: Va fi
că tot sufletul care nu va asculta de acel Proroc va fi nimicit din
popor. Când le-a arătat că ei au păcătuit, le-a dat şi împăca
rea şi le-a făgăduit cele bune. Atunci le arată că şi Moise
spune acelaşi lucru. Şi ce fel este continuarea zicerii: Până în
3 Ţinerea departe de păgâni a fost pedagogică şi temporară. Până la

venirea lui Hristos nu trebuia ca iudeii să se amestece cu ei pentru a fi
vrednici de primirea Lui, pentru a fi popor ales. Dar, de acum, trebuie
să transm ită şi acelora credinţa în Hristos, după ce au primit-o ei.
4 Hristos este proroc ca şi Moise pentru că dă, ca şi acela, o nouă lege,
cea evanghelică.
timpul restaurării şi adausul că Moise spune că vor asculta toate

câte le va grăi Hristos şi nu pur şi simplu, d cu ameninţare
înfricoşătoare?
4 Mare. Căci arată că sunt datori să I se su-
pună şi pentru aceasta. Ce înseamnă: Fii ai prorocilor şi ai
Testamentului? Moştenitori, urmaşi. Deci, dacă sunteţi fii,
pentru ce vă raportaţi la ale voastre ca la ceva străin? Prin
urmare, aţi săvârşit lucruri vrednice de osândire; totuşi veţi
putea să dobândiţi iertare. Apoi, de vreme ce a zis acestea,
spune pe bună dreptate în continuare: Vouă v-a trimis Dum
nezeu pe Copilul Său ca să vă binecuvinteze. N-a zis: „Să vă mân
tuiască", ci un lucru care este mai mare: Să vă binecuvinteze,
arătând că Cel ce a fost răstignit binecuvintează pe cei ce L-au
răstignit.
Aşadar, să-L urmăm şi noi pe Acesta5! Să scoatem afară
sufletul ucigaş şi războinic! Nu ajunge a nu te păzi (aceasta
se făcea şi în Vechiul Testament), ci toate să le săvârşim
faţă de cei ce ne-au nedreptăţit ca faţă de nişte prieteni
autentici, ca faţă de noi înşine! Suntem următori ai Aceluia,
ucenici ai Aceluia Care mişcă toate, după ce a fost răstignit,
pentru cei ce L-au răstignit şi Care a trimis pe apostoli. Deşi
noi pătimim de multe ori şi pe drept, iar Acela nu numai că
pe nedrept, ci şi cu necinste. Căci au răstignit pe Făcătorul
de bine, Care nu a nedreptăţit cu nimic. Pentru ce? Zi-mi!
Pentru slavă? Şi El i-a respectat. Cum? Zice: „Pe scaunul
lui Moise au şezut cărturarii si fariseii. Deci toate câte vă
» j
spun să le faceţi faceţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi!"

(Mt. 23,2-3). Şi iarăşi în altă parte: „Du-te, arată-te preotului!"
(Mt. 8, 4). Şi, deşi ar fi putut să-i piardă, îi mântuieşte. Deci
pe Acesta să-L urmăm şi nimeni nu va fi vrăjmaş cuiva,
nimeni nu va fi războinic, ci numai faţă de diavol.
5 De aici începe partea morală a omiliei: Despre iubirea de vrăjmaşi;

împotriva mâniei şi a jurământului.
Omilia IX 135
5. Nu puţin concură la aceasta faptul de a nu te jura şi a

nu te mânia. De la nemâniere nid nu vom avea vreun vrăjmaş.
Taie jurământul omului şi ai tăiat aripile mâniei, ai stins
toată iuţimea. Căci, precum mânia este un duh, şi jurământul
este. Lasă jos pânzele! Nu este nici un folos de la pânză când
nu este duh (suflare). Aşadar, să nu ţipăm, nici să ne jurăm,
să tăiem vinele iuţimii! Dacă nu credeţi, primiţi probarea
lucrului şi atund veţi cunoaşte că este astfel. Pune lege celui
iute să nu se jure niciodată şi nu va avea nevoie să i se vor
bească despre calm. Aşa totul va fi încheiat şi nu vă veţi
jura strâmb, nici nu vă veţi jura deloc. Nu ştiţi în câte nereguli
vă băgaţi de aici? Căci vă încingeţi cu legătură şi vă sâr-
guiţi la orice manevră ca să scoateţi sufletul ca dintr-un rău
inevitabil, apoi, când nu veţi putea, de acum petrece în durere
A.
şi lupte şi este împuns de iuţime. Insă toate se fac în zadar

şi degeaba. Aşadar, rezistă, pune o limită, fă toate fără jură
mânt! Se poate să descurci şi cele spuse, şi cele făcute, dacă
vrei. Aşa este necesar să vorbesc mai blând cu voi astăzi.
Deoarece aţi auzit, şi cea mai mare parte a fost împlinită
pentru voi. Vino de acum să zicem din care cauză a intrat
jurământul şi pentru ce i-a fost îngăduit să existe! După ce
vom povesti naşterea lui şi când, cum şi de către cine a fost
născut, vă vom trece prin povestire la ascultare. Căci este
necesar ca cel ce pune în practică să şi filosofeze; iar cel ce
încă nu face aceasta nu este vrednic nici să asculte vreun
cuvânt.
Cei din jurul lui Avraam au făcut multe legăminte şi au
jertfit ofrande şi au adus jertfe şi încă nu era jurământ. Deci
de unde a intrat jurământul? Când au crescut relele, când
toate au ajuns cu susul în jos, când s-au abătut spre idola
trie, atunci, chiar atunci, când s-au ivit necredincioşii, II
chemau pe Dumnezeu ca martor ca şi cum ar fi dat o asigu
rare pentru vrednida celor spuse. Căci aceasta este jură
mântul, asigurare a comportamentelor ce nu pot fi crezute.
Aşa încât aceasta este prima acuzaţie a celui ce jură, că nu

este crezut fără asigurare şi asigurare mare. Căci, din multa
necredinţă, nu caută om ca asigurare, ci pe Dumnezeu. In
al doilea rând, şi pentru cel ce primeşte jurământul [se
potriveşte] aceeaşi învinuire, atrage pe Dumnezeu drept
asigurare dacă face deosebire între învoieli şi spune că nu
cedează dacă nu-L ia pe Acela. O, nesimţire copleşitoare, o,
vierme de ocară! Chiar tu, care eşti pământ, cenuşă şi fum,
a
II atragi pe Stăpânul tău ca asigurare şi-l sileşti şi pe acela

să-L ia. Zi-mi: în cazul în care slugile voastre se ceartă între
ele şi nu au încredere unul în altul, iar cel împreună-slujitor
ar zice să nu fie lepădat până ce ar lua pe stăpânul lor comun
spre asigurare; oare n-ar primi mii de lovituri şi n-ar învăţa
că se cuvine să se folosească de stăpân la altele, nu la aceste
lucruri? Ce spun împreună-slujitor? Căci, dacă ar fi fost
luat un bărbat mai respectabil, n-ar fi considerat drept o insultă
acest lucru?
- Dar eu nu vreau, zice.
- Bine; aşadar, nu-1 forţa nici pe celălalt, de vreme ce şi
la oameni se întâmplă aceasta. Dacă zice: îţi aduc garant pe
cutare, tu nu accepţi. Deci ce se întâmplă? Chiar voi pierde,
zice, pe cel ce dă? Nu spun acest lucru, ci că acceptă să ocă-
rască pe Dumnezeu6. De aceea mai degrabă chiar cel ce
sileşte are parte de pedeapsă decât cel ce se jură. Totodată
şi cel ce se jură fără să-i ceară nimeni. Şi, ceea ce este mai
groaznic, se jură fiecare pentru un bănuţ, pentru un mic
adaos, pentru nedreptate. Acestea - când nu sunt jurăminte
false. Iar dacă se va ţine de jurăminte false, atât cel ce acceptă,
cât şi cel ce-1 face răstoarnă toate cu susul în jos. Dar sunt
A
unele din neştiinţă, zice. Insă, când prevede acestea, nu

face nimic cu indiferenţă. Dar, dacă lucrezi cu indiferenţă,
6 De fapt, jurământul nu-L cheamă pe Dumnezeu ca şi garant, ci este

o insultă la adresa Lui.
Omilia IX 137
îţi ceri despăgubire pentru pagubă. Mai bine să fii păgubit

aşa decât altfel7. Căci, spune-mi: când tragi pe un om spre
jurământ, la ce te aştepţi? Că se jură fals? Dar aceasta este
nebunia de pe urmă; căci asupra capului tău se va întoarce
răzbunarea. Mai bine este pentru tine să pierzi averi decât
să piară acela. Pentru ce faci lucrul acesta cu paguba ta şi cu
ocărârea lui Dumnezeu? Acesta este un suflet de fiară şi de
bărbat necredincios. Dar mă aştept să nu se jure strâmb.
Aşadar, să crezi şi fără jurământ! Dar sunt mulţi care au ales
să prade fără jurământ, nu şi după jurământ. Te amăgeşti
singur, omule! Omul deprins să fure şi să-l nedreptăţească
pe aproapele lui ar alege adeseori să amăgească şi în privinţa
jurământului. Iar dacă este mai cucernic în privinţa jură
mântului, cu cât mai mult este faţă de nedreptate. Dar păţeşte
aceasta fără de voie? Aşadar,
> ' este vrednic de iertare.
A
Insă de ce spun despre aceste jurăminte, lăsând pe cei

din piaţă? Căci acolo nu poţi zice una ca asta; căci se fac
jurăminte şi se jură strâmb pentru zece bănuţi. Pentru că nu
se coboară de sus un trăsnet, pentru că nu sunt răsturnate
toate, te-ai pus să-L cobori pe Dumnezeu. Ce se întâmplă?
A
Ca să iei nişte legume, nişte sandale, II chemi pe El spre

mărturie pentru puţin argint. Nu aşa, să luăm în considerare
să nu păcătuim ca să nu fim pedepsiţi! Aceasta ţine de iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, nu de virtutea noastră. Jură-te
pe copilul tău, jură-te pe tine însuţi! Zi-i: Aşa să-mi stea în
coastă executorul public! Dar te înfricoşezi. Deci Dumnezeu
nu este mai de preţ decât coasta ta? Este mai banal decât
capul tău? Zi-i:
- Asa să fiu ars! însă Hristos ne cruţă, astfel ca să ne
» 9 '
împiedice chiar să ne jurăm pe capul nostru; dar noi într-atât
7 M ai bine este a suferi paguba materială din partea celui ce ţi se

jură strâmb decât pe cea sufletească prin acceptarea jurământului, dacă
nu chiar pe ambele din cauza lipsei aceluia de sinceritate.
nu cruţăm slava lui Dumnezeu, încât îl târâm pretutindeni.

Nu ştiţi Cine este Dumnezeu şi de câte guri ar trebui să fie
chemat? însă, când vorbim despre un bărbat virtuos oare
care, zicem: Spală-ţi gura şi aşa pomeneşte de el! Iar acum
numele cel cinstit, mai presus de orice nume, minunat în
tot pământul, de care se înfricoşează demonii când îl aud,
îl târâm în mod simplu.
6. O, obişnuinţă de la care a devenit uşor de dispreţuit!
Nu-ţi pasă dacă pui pe cineva cu sila să se jure pe un locaş
sfânt, ca şi cum aşa ai considera că faci jurământul înfrico
şător. Totuşi de ce ţi se pare aşa de înfricoşător decât pentru
că ne folosim de acela în mod simplu, iar de acesta nu8? Nu
se cuvenea să intervină frica atunci când este numit Dum
nezeu? Ba la iudei aşa era de cinstit numele Lui, încât era
scris pe foi şi nu i se permitea nimănui să poarte literele, ci
numai arhiereului. Dar acum purtăm numele Lui la întâm
plare. Dacă nu este îngăduit tuturor să-L numească pe
Dumnezeu, zi-mi, câtă cutezanţă nu reprezintă a-L chema spre
mărturie, câtă nebunie? Dacă ar fi trebuit să aruncăm toate,
nu s-ar fi cuvenit să permitem cu ardoare [aceasta]? Iată,
A
spun şi dau mărturie: îndreptaţi aceste jurăminte din piaţă,

iar pe toţi cei neascultători aduceţi-i la mine! Iată, când
sunteţi de faţă, veghez prin cei puşi deoparte pentru slujire
la casele de rugăciune şi îndemn şi dau asigurare că nu este
îngăduit nimănui să se jure în mod simplu. Dar mai degrabă
nici în vreun alt fel. Să fie adus la mine oricine ar fi, deoarece
şi acestea se cuvine să vină până la rî£>i, ca la copiii mici. Să nu
fie! Căci este ruşine pentru unii să trebuiască să mai înveţe.
Nu cumva cutezi a te atinge de Sfânta Masă fără să fii iniţiat9?
8 Când ajungem să folosim numele lui Dumnezeu fără evlavie şi frică,

devine banal şi ajungem să ne înfricoşeze când îl folosim la jurăminte.
9 Botezat; cei botezaţi erau consideraţi părtaşi ai tainelor lui Dum
nezeu, pe când cei ce erau în curs de catehizare nu erau încă membri ai
Bisericii.
Omilia IX 139
Dar, lucru mai rău, tu, care eşti iniţiat, cutezi să te atingi şi
să te juri astfel pe Sfânta Masă, de care nici preoţilor nu este
îngăduit să se atingă. Şi tu nu te-ai atinge de capul slugii
când pleci, dar te atingi de masă şi nu te înfricoşezi, nici nu
te temi? Adu la mine pe unii ca aceştia! Eu îi învăţ şi îl trimit
pe fiecare bucuros. Faceţi ceea ce vreţi! Pun lege să nu vă
juraţi deloc. Care este nădejdea de mântuire când facem astfel
toate deşarte? Pentru aceasta sunt registrele, pentru aceasta
notiţele, ca să-ţi junghii sufletul10? Ce câştigi atât de mult
pe cât pierzi? S-a jurat strâmb? L-ai pierdut şi pe acela, şi pe
tine. Nu s-a jurat strâmb? Şi aşa l-ai pierdut, silindu-1 să
calce porunca. Să scoatem această boală din suflet! între
timp să o alungăm din piaţă, din târguieli, din celelalte
îndeletniciri! Mai mare ne va fi trecerea. Nu socotiţi că »
îndreptaţi cele lumeşti prin călcarea legilor dumnezeieşti!

Dar nu crede, zice. De fapt, chiar am auzit aceasta cândva
de la unii: De nu mă voi jura cu mii de jurăminte, nu crede.
Tu eşti pricina acestora, care te juri repede. Dacă n-ar fi fost
aşa, ci ar fi fost învederat tuturor că nu te juri, crede-mă
când spun că ai fi fost crezut numai când ai fi dat din cap
de către cei ce consumă mii de jurăminte. Iată, oare cui veţi
crede mai degrabă: mie, celui ce nu mă jur, sau celor ce se
jură? Dar tu eşti conducător, zice, şi episcop! Deci ce-ar fi
dacă ţi-aş arăta că nu [sunt] numai aceasta? Răspundeţi-mi
cu adevărat, vă rog: Dacă m-aş jura adesea şi totdeauna,
oare ar mai sta în frunte cârmuirea mea? Nicidecum. Ai văzut
că nu pentru aceasta? Dar ce câştigi în vreun fel? Spune-mi!
Pavel a flămânzit; şi tu alege mai degrabă să flămânzeşti
decât să calci ceva din poruncile lui Dumnezeu! Pentru ce
eşti aşa de necredincios? Tu să alegi să faci şi să pătimeşti
toate ca să nu te juri, iar El nu te va răsplăti? Pe cei ce se
10 în cazul că este necesară o garanţie de la cineva, e mai bine a-1

pune să dea o declaraţie scrisă decât a-1 sili să se jure.
jură strâmb şi mult îi hrăneşte în fiecare zi, iar pe tine te va

da foametei deoarece L-ai ascultat? Toţi vor vedea că nu se
jură nimeni din cei care se adună în această biserică. Şi
vom fi vădiţi din aceasta, nu numai din credinţă. Această
schimbare să o avem fată de elini si fată de toti! Să luăm
» » * »
pecete din ceruri ca să ne arătăm ca o turmă împărătească

pretutindeni! Ne vom face cunoscuţi de la gură şi de la
limbă, ca şi barbarii. Ca unii care ştim greceşte, prin aceasta
suntem diferiţi de barbari. Căci, spune-mi, de unde sunt
cunoscuţi papagalii care vorbesc? Nu din faptul că vorbesc
ca oamenii?
Aşadar, şi noi să fim cunoscuţi din faptul că vorbim ca
apostolii, că vorbim ca îngerii! Dacă ar zice cineva: Jură-te!,
să audă că Hristos a poruncit să nu te juri. Aceasta este
destul pentru a atrage orice virtute. Este o uşă a bunei-
credinţe, cale ce duce la filosofía (bunei-credinţe), este un
antrenament. Să păzim acestea ca să dobândim bunurile de
faţă şi pe cele viitoare cu harul şi cu iubirea de oameni ale
Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului
Duh fie slava, stăpânirea, cinstea, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
Omilia X
Pe cânii vorbeau ei către popor, s-au apropiat de ei
preoţii şi căpetenia gărzii de la templu. (4,1)
1. încă n-au răsuflat de primele ispite, imediat au intrat

în altele. Si vezi cum sunt iconomisite lucrurile! Mai întâi îi
9
A
luau toţi în râs împreună. Nu mică este această ispită. In al

doilea rând, cad în primejdii chiar corifeii. Dar cele două
nu s-au produs în continuare, nici în mod simplu; ci după
ce au avut mai întâi succes în cuvântările publice şi au făcut
o minune mare după aceasta, aşa iau în primire mai apoi
luptele cu îndrăzneală cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar tu
vezi-mi cum pentru Hristos au căutat pe cineva care să-L
vândă, iar acum chiar ei pun mâinile pe ei, devenind mai
aroganţi şi mai neruşinaţi după Cruce. Căci păcatul, cât este
în germinaţie, are oarecare ruşine. Dar, după ce este înfăptuit,
atunci îi face mai neruşinaţi pe cei ce-1 lucrează.
- Pentru ce a venit şi căpetenia gărzii? Căci zice că au
venit la ei preoţii şi căpetenia gărzii templului.
- Ca iarăşi să aducă o învinuire publică celor întâm
plate şi să nu judece în particular, lucru pe care se sârguiesc
să-l facă pretutindeni.
Fiind deranjaţi că ei învăţau poporul. (4, 2)
Erau deranjaţi nu numai pentru că învăţau, ci pentru că
spuneau că a înviat nu numai El, dar înviem şi noi datorită
Aceluia.
Pentru că ei învăţau, zice, poporul şi vesteau întru Iisus
învierea din morţi. (4, 2)
Atât de puternică a ajuns învierea, încât şi altora s-a făcut
pricină de înviere.
Şi au pus mâinile pe ei şi i-au pus în temniţă pentru a doua

zi, căci era seară deja. (4, 3)
O, neruşinare! încă aveau mâinile pline de sângele
dintâi şi nu le era suficient, ci le-au pus iarăşi la alt sânge,
ca să fie deplin. Sau poate chiar s-au temut că ei deveniseră
deja o mulţime şi a venit din cauza aceasta şi căpetenia gărzii
cu ei. Căci zice: Era seară deja. Deci aceia au făcut aceasta şi
i-au păzit, vrând să-i înmoaie. Dar întârzierea de timp mai
degrabă i-a făcut pe apostoli mai îndrăzneţi. Şi vezi cine sunt
reţinuţi: corifeii apostolilor, care se făcuseră pildă pentru cei
lalţi, ca să nu se mai caute unii pe alţii, nici să fie în comun1.
Dar midţi din cei ce au auzit cuvântul au crezut şi numărul
bărbaţilor a ajuns ca la cinci mii. (4, 4)
Ce înseamnă aceasta? Nu văzuseră că au avut succes?
Dar, văzând, n-au văzut. Deci cum au crezut? Vezi lucrare
vădită? Şi trebuia ca şi pe cei ce crezuseră deja să-i facă mai
neputincioşi. Insă nu s-a întâmplat. Căci cuvântarea lui Petru
a aruncat seminţele în adânc şi s-a atins de înţelegerea lor.
Iar ei s-au mâniat din cauza aceasta pentru că nu i-au înfri
coşat deloc, pentru că socoteau cele de faţă drept nimic.
Căd, dacă Cel ce a fost răstignit, zice, lucrează unele ca acestea
şi l-a ridicat pe cel olog, nu ne vom teme nici de aceştia.
Prin urmare, şi acest lucru s-a întâmplat din iconomia lui
Dumnezeu. De aici au fost mai mulţi cei ce crezuseră acum
decât cei dintâi. Pentru care lucru înfricosându-se,
» 7 i-au
legat pe apostoli în timp ce ei se uitau ca şi pe ei să-i facă
mai fricoşi. Dar s-a întâmplat pe dos decât voiau aceia. Din
cauza aceasta nu i-au mai cercetat în faţa lor, ci deosebi, ca
să nu câştige din îndrăzneala lor cei ce i-ar asculta.
1 Sunt arestaţi apostolii cei mai de seamă, {Petru ¿i Iacov, ca să-i des
curajeze pe ceilalţi, şi să-i lipsească de conducători. Ar fi avut eficienţă
această manevră dacă era vorba de o învăţătură omenească, nu inspi
rată de sus. Totuşi, de-a lungul istoriei, sângele mucenicilor mai mult a
întărit decât a slăbit Biserica.
Omilia X 143
Dar s-a întâmplat că a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi

bătrânii şi cărturarii în Ierusalim şi Anna arhiereid şi Ioan şi
Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc. (4, 5-6)
Iarăşi se adună laolaltă. Căci nu se mai păzeau cele ale
Legii cu celelalte rele. Şi iarăşi dau chip de tribunal lucrului
ca să ajungă osândiţi la judecata nedreaptă.
Şi, punându-i în mijloc, i-au întrebat: Cu ce putere sau cu ce
nume aţi făcut voi aceasta? (4, 7). Ştiau foarte bine, căci zice:
Fiind deranjaţi că vesteau întru numele lui Iisus învierea. Pentru
aceasta i-au şi reţinut. Deci din care pricină întreabă? Pentru
că se aşteptau să nege din cauza mulţimii şi socotind că totul
se îndreaptă prin asta. Vezi şi ce zic: Cu ce nume aţi făcut voi
aceasta?
Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, a zis către ei. (4, 8)
Adu-ti aminte acum de cuvintele lui Hristos si cum a
> »
ieşit ceea ce a spus: „Când vă vor da pe voi în sinagogi, nu

vă îngrijiţi cum sau ce să vorbiţi! Căci Duhul Tatălui vostru
este Cel ce vorbeşte prin voi" (Mt. 10, 19-20). Prin urmare,
au luat o lucrare mare. Dar ascultă şi ce spune! Căpetenii ale
poporului şi bătrâni ai lui Israel! (4, 8) Vezi filosofie de bărbat
şi cum, deşi era plin de îndrăzneală, nu pronunţă nimic bat
jocoritor, ci zice cu cinstire:
Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel! Dacă noi suntem
astăzi judecaţi pentru o faptă bună faţă de un om neputincios,
prin ce s-a mântuit acesta, cunoscut să vă fie tuturor şi la tot
poporul lui Israel. (4, 8-10)
S-a luat de ei foarte tare cu curaj din introducere şi i-a
pus la încercare. Dar mai degrabă le-a readus aminte de lu
crurile dintâi, că îi judecă pentru o facere de bine, când spune:
Trebuia mai ales să ne încununaţi pentru aceste lucruri şi
să fim propovăduiţi ca nişte binefăcători. Dar acum suntem
judecaţi pentru facere de bine faţă de un om neputincios,
nu bogat, nu puternic, nu slăvit. Totuşi cine ne-ar fi bârfit?
2. Făgăduinţa este plină de multă importanţă. De aici

se arată că ei se străpung pe ei înşişi cu răutăţi.
Că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul (4,10)
Adaugă ceea ce-i întrista cel mai mult2. Prin urmare,
aceasta era ceea ce le spusese Hristos: „Ceea ce aţi auzit la
ureche propovăduiţi de pe acoperişuri!" (Mt. 10, 27).
Că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi
răstignit, pe Care Dumnezeu L-a ridicat din morţi, întru Acesta
stă acesta înaintea voastră sănătos. (4,10)
Nu socotiţi, zice, că ascundem patria sau patima [Lui].
Pe Care voi L-aţi răstignit, pe Care Dumnezeu L-a ridicat din
morţi, întru Acesta stă acesta înaintea voastră sănătos. Iarăşi
A.
patima, iarăşi învierea.

El este piatra defăimată de voi, ziditorii, care a ajuns în capul
unghiidui (4,11). Le-a adus aminte de un cuvânt în stare să
se teamă. Căd zice: „Cel ce cade pe piatra aceasta se va sfărâma,
iar pe cel peste care va cădea îl va zdrobi" (Mt. 21, 44).
Şi nu este mântuirea în nimeni altul. (4,12) Ce fel de răni
consideri că le-a făcut cu aceste cuvinte? Căci nici nu este alt
nume sub cer dat oamenilor întru care se cuvine să ne mântuim.
(4,12)
Aici pronunţă şi lucruri înalte. Căci, când nu există ceva
să fie îndreptat, ci este afişată numai îndrăzneala, nu există
cruţare3. Fiindcă nu se înfricoşa să nu fie bătut. Si n-a zis
simplu: „Prin altul", ci: Nu este mântuirea în nimeni altul,
arătând că Acesta poate să ne mântuiască, vrând totodată
ca ei să se si teamă.
>
2 Nu doar că m inunile săvârşite de Hristos rămân Răsunătoare, dar

apostolii fac altele tot în num ele Lui.
3 Petru se afla în situaţia de a fi judecat fără să fi săvârşit vreo
abatere, ba fiind nevoit să propovăduiască Evanghelia cu îndrăzneală.
De aceea, nu cruţă, ci spune cu mustrare şi curaj cele în apărarea sa şi a
credinţei.
Omilia X 145
Văzând îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi înţelegând că

sunt oameni necărturari şi proşti, s-au minunat, i-au recunoscut
că fuseseră împreună cu Iisus. (4,13)
Şi cum de au fost cei necărturari, zice, mai buni oratori
decât ei şi decât arhiereii? Pentru că n-au vorbit ei înşişi, ci
harul Duhului prin ei.
Văzând pe omul tămăduit că stă împreună cu ei, n-au avut
nimic de spus împotrivă. (4,14)
Mare era îndrăzneala omului şi era vădit din faptul că
ei l-au neglijat chiar la proces. Aşa încât, dacă ar fi zis: N-au
stat aşa lucrurile, acela i-ar fi învinuit.
Poruncindu-le să iasă afară din sinedriu, au dezbătut între
ei, spunând: Ce vom face acestor oameni? (4,15-16)
Vezi că erau în nedumerire şi că iarăşi frica omenească
lucrează toate? După cum n-au izbutit să răstoarne sau să
pună în umbră ceea ce s-a întâmplat cu Hristos, ci mai
degrabă au pus în valoare cele ale credinţei atunci când i-a
împiedicat, aşa se întâmplă şi acum: Ce vom face? O, lipsă
de minte, dacă au socotit să-i bată pe cei ce gustaseră din
lupte! După ce nu au reuşit nimic de la început, deliberau
mai mult ce vor face după această cuvântare. Deci, cu cât
voiau să-i împiedice, cu atât creşteau realizările.
Pentru că s-a făcut prin ei un semn cunoscut, arătat tuturor
celor ce locuiesc în Ierusalim, şi nu putem să-l tăgăduim. însă, ca
să nu se împrăştie mai mult în popor, să le impunem cu ameninţare
să nu mai vorbească în numele acesta nici unui om! Şi, chemându-i,
le-au poruncit să nu mai rostească deloc, nici să mai înveţe în
numele lui Iisus. (4,16-18)
Vezi neruşinarea acestora şi filosofia apostolilor! Iar
Petru şi Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este
drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât
de Dumnezeu. Noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am
auzit. Iar ei, ameninţându-i, i-au slobozit, neaflând vreo modalitate
cum să-i pedepsească din cauza poporului. (4,19-21)
Le-au închis gura semnele şi după aceea nu suportau

nici să-şi încheie ei cuvântul, ci le-au tăiat vorba cu dispreţ
foarte mare. Pentru că toţi slăveau pe Dumnezeu pentru ceea ce se
făcuse. Căci omul asupra căruia se făcuse semnul acesta al vinde
cării avea mai mult de patruzeci de ani. (4, 21-22)
Dar să vedem din nou cele spuse. Ce vom face acestor
oameni? Deci mai întâi ar fi făcut orice pentru slava oamenilor;
iar acum se cuvenea şi cealaltă, să nu pară că sunt pătaţi de
sânge4. După aceste [întâmplări] au spus aceasta: „Vreţi să
aducem asupra noastră sângele Acestui Om?" (Fapte 5, 28).
Să le impunem cu ameninţare să nu mai vorbească în numele
acesta nici unui om! O, lipsă de minte! După ce s-au încre
dinţat că a înviat şi aveau această dovadă, că este Dumnezeu,
se aşteptau ca Cel ce nu a fost ţinut de moarte să poată fi
umbrit prin uneltiri obişnuite. Ce poate egala această nebunie?
Şi să nu te minunezi că iarăşi se apucă de lucruri ineficiente!
Căci de acest fel este răutatea: nu vede nimic, dar se agită
mereu. Fiindcă, după ce au fost trataţi cu dispreţ, s-au simţit
ca şi cum ar fi fost amăgiţi, lucru care s-a întâmplat prin
cele care au premers, când au fost batjocoriţi pentru cineva.
Şi spuneau în sus şi-n jos că Dumnezeu L-a ridicat şi că
în numele lui Iisus a stat acesta sănătos, arătând că Iisus a
înviat. De altfel şi ei luau în calcul o înviere rece şi tinerească,
totuşi o luau în calcul. Dar acum nu cred şi se agită, sfătu-
indu-se ce să facă cu ei. Nu era suficient numai acest lucru
pentru a-i convinge să nu le facă nimic pentru că vorbeau
cu o astfel de îndrăzneală? Zi-mi mie, iudeule, pentru ce
nu crezi! Se cuvenea să fi luat aminte la semnul făcut şi la
cuvinte, nu la răutatea celor mulţi. Şi pentru ce nu i-au dat
pe mâna romanilor? Deja erau acuzaţi pentru lucrurile
“Vânau cinstea din partea oamenilor şi au săvârşit chiar şi crimă

pentru a nu fi vădiţi şi îndepărtaţi de Hristos. Iar acum fac tot posibilul
să continue acest curs al lucrurilor, îşi ascund răutatea ca să pară corecţi.
Omilia X 147
legate de Hristos, astfel încât şi-ar fi făcut rău mai degrabă

lor înşişi dacă ar fi înaintat cauza lor. Dar în privinţa lui
Hristos n-au [procedat] aşa, ci L-au adus îndată, luându-L
la miezul nopţii, şi nu au amânat, fiind înfricoşaţi foarte tare
de mulţime. In privinţa acestora nu au cutezat, nici nu i-au
adus la Pilat, sfiindu-se şi gândindu-se la cele dintâi, nu cumva
să fie acuzaţi şi pentru acelea. Dar s-a întâmplat să se adune
a doua zi căpeteniile, bătrânii şi cărturarii lor în Ierusalim.
3. Iarăşi [se fac] sinedrii în Ierusalim, care nici n-au fost
pe plac cetăţii, şi acolo se varsă sânge. Anna, zice, şi Caiafa
(4, 6). Petru n-a suportat nici pe slujnica acestuia, care l-a
luat la întrebări, s-a lepădat o dată şi altă dată s-a ferit. Dar
acum, când a venit în mijlocul lor, vezi cum vorbeşte.
Dacă noi suntem judecaţi pentru facere de bine faţă de un om
bolnav, prin Cine s-a mântuit acesta, cunoscut să vă fie tuturor.
Iar ei spun: în numele Cui aţi făcut aceasta? Pentru ce nu spui,
ci adumbreşti ce fel este? în numele Cui aţi făcut aceasta?
Şi n-au spus: „N-am făcut noi". Vezi pricepere! N-a zis
imediat: „Am făcut-o în numele lui Iisus". Dar ce a zis? în
numele Lui stă acesta sănătos înaintea voastră. Şi nu spune: „A
fost făcut sănătos de noi". Şi iarăşi: Dacă noi suntem judecaţi
pentru o facere de bine faţă de un om neputincios. îi loveşte ca
întotdeauna că vin mereu cu astfel de acuzaţii şi aduc învi
nuiri pentru faceri de bine faţă de oameni. Şi aduce aminte
de cele dintâi, că ei aleargă la ucideri şi nu numai aceasta,
ci şi că vin cu acuzaţii pentru faceri de bine. Vezi cum şi
cuvintele au greutate? Prin acestea au fost dezgoliţi şi de
acum erau nerăniţi. Din acestea le arată că ei propovăduiesc
mai degrabă fără voie pe Hristos şi preaînalţă dogma după
ce au judecat-o şi au pus-o la încercare.
Pe Care voi L-aţi răstignit. Vai, ce îndrăzneală! Pe Care
Dumnezeu L-a sculat din morţi. Aceasta ţine de o libertate
mai mare de vorbire. Aceasta este ceea ce spune acum: „Nu
socotiţi că ascundem cele de ocară; atât de mult ne ferim de
a le pune în umbră, încât chiar avem îndrăzneală". Nu numai

acestea le spune, ocărându-i, şi nu simplu, ci chiar stăruie cu
cuvântul, spunând:
Acesta este piatra cea dispreţuită de voi, ziditorii. Apoi adaugă,
arătând că a fost lucrată pentru o foarte mare probă: Care s-a
făcut în capul unghiului, adică a fost dispreţuit ceea ce prin
fire este cinstit şi probat. Astfel, de la acest semn au avut
multă îndrăzneală. Dar tu urmăreşte-mi cum aduc multe
prorocii atunci când trebuie să înveţe, iar când trebuie să
vorbească cu îndrăzneală, numai cât le indică. Fiindcă zice:
Nici nu este alt nume sub cer dat oamenilor prin care se cuvine
să ne mântuim. (4,12)
Pentru că a fost dat numele tuturor oamenilor, nu numai
lor. La aceasta îi aduce şi pe ei martori. Deoarece spuneau:
Cu ce nume aţi făcut [aceasta]?, zice: „într-al lui Hristos; alt
nume nu este". Deci cum aţi întrebat? Aşa este arătat acesta
pretutindeni. Căci zice: Nu este alt nume sub cer în care se cuvine
să ne mântuim. Aceste lucruri ţin de un suflet care s-a dez
nădăjduit de viaţa aceasta. Căci aceasta arată îndrăzneala
cea multă. Acum face evident faptul că, atunci când pro
nunţă lucruri smerite despre Hristos, nu o face din frică, ci
cu pogorământ. Dar acum, de vreme ce era momentul, vor
beşte despre cele aşa de înalte, încât să-i lovească pe toţi
care-1 auzeau. Iată şi alt semn nu mai mic decât primul!
Zice: l-au recunoscut că fuseseră cu Iisus. Evanghelistul nu a
pus în mod simplu acest pasaj, ci ca să arate şi unde au fost.
„La patimă", zice. Căci numai aceştia au fost împreună cu El
atunci când i-au găsit pe ei smeriţi şi timoraţi5. Acest fapt îi
uimea cel mai mult, transformarea completă. De fapt, erau
acolo cei din jurul lui Anna şi Caiafa şi au fost de faţă lângă
5 Deşi ucenicii Ioan şi Petru L-au urmat pe Hristos îndeaproape

până la Răstignire, erau înfricoşaţi şi speriaţi, lipsiţi de curaj, invers
decât erau acum, la doar câteva zile distanţă.
Omilia X 149
ei şi aceştia. Dar acum îi descumpănea îndrăzneala lor cea

mare. Căci, când erau judecaţi, nu numai prin cuvinte se
arătau neîngrijoraţi şi mai presus de primejdia pregătită la
urmă, ci şi prin înfăţişare, prin glas, prin privire şi arătau
tuturor pur şi simplu îndrăzneală în faţa poporului şi astfel
vorbeau. Dar poate se minunau pentru că erau oameni ne-
cărturari şi proşti. Deoarece era posibil să fie cineva necăr-
turar, dar nu şi prost; sau prost, dar nu necărturar. Arată
aici că cele două erau combinate. înţelegând, zice. De unde?
Din cele ce spuneau. N-au prezentat cuvinte lungi, dar chiar
din expunerea şi alcătuirea lor arătau îndrăzneala. Aşa
încât s-au interesat dacă nu era cu ei omul. I-au recunoscut că
au fost împreună cu Iisus. Ceea ce-i făcea să creadă că ştiau
acestea de la Acela şi că săvârşeau toate ca ucenici ai Aceluia.
Dar minunea şi semnul slobozeau glas nu mai puţin decât
glasul acelora, ceea ce le închidea cel mai tare gurile. Zice:
Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm
mai mult de voi decât de Dumnezeu. Se adresează mai blând
atunci când mai degrabă i-a cuprins frica (deoarece porunca
nu însemna altceva decât să fie sloboziţi). Aşa de departe
erau de aroganţă.
Pentru că s-a făcut un semn cunoscut, [...] nu-l putem tăgădui.
Aşa încât ar fi tăgăduit dacă nu ar fi fost acesta, dacă n-ar fi
fost mărturia tuturor. Şi era învederat tuturor. Insă astfel este
răutatea, arogantă şi pripită. Să le impunem cu ameninţare!
Ce spui? Aşteptaţi să opriţi propovăduirea prin ameninţare?
Aşa sunt începuturile mereu groaznice şi anevoioase. Aţi
ucis pe învăţătorul şi nu L-aţi oprit. Acum ameninţaţi, vă
aşteptaţi să ne opriţi. Lanţul nu i-a convins să vorbească
supus şi-i veţi convinge voi? într-adevăr, nu vă conduc şi
nu vă ameninţă cu nimic. Dacă este drept, zice, înaintea lui
Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu.
Aici zic de Dumnezeu în loc de Hristos. Ai văzut cum acum
a ieşit la iveală ceea ce le-a zis: „Iată, Eu vă trimit ca pe

nişte oi în mijlocul lupilor; nu vă temeţi de ei!" (Mt. 10,16)?
4. Apoi iarăşi întăresc învierea prin cele ce adaugă, spunând:
Noi nu putem să nu spunem cele ce am văzut şi auzit (4, 20).
Aşa încât noi suntem martori vrednici de crezare, iar voi în
zadar ameninţaţi iarăşi. Deci trebuia să se mute la cei prin
care slăvea poporul pe Dumnezeu, dar ei îi ameninţă să-i
ucidă; astfel că erau ucigaşi de Dumnezeu.
Iar ei, după ce i-au ameninţat, le-au dat drumul. (4, 21)
De acum au devenit mai vădiţi şi mai străluciţi. „Căci
puterea Mea, zice, se desăvârşeşte în neputinţă" (II Cor. 12, 9).
Aceştia deja dădeau mărturie tuturor, punându-se în
rânduială [de luptă]. Ce înseamnă: Noi nu putem să nu spu
nem cele ce am văzut şi auzit? „Dacă sunt minciuni, zice, cele
ce spunem, să fie întrerupte; iar dacă sunt adevărate, pentru ce
le împiedicaţi?" Astfel este filosofía. Aceia erau în nedume
rire, iar aceştia în bucurie; aceia plini de multă ruşine,
aceştia săvârşeau toate cu multă îndrăzneală; aceia înfri
coşaţi, aceştia plini de cutezanţă. Căci, spune-mi, cine erau cei
fricoşi? Cei ce spuneau: Ca să nu se împrăştie mai mult în popor
sau cei ce spuneau: Nu putem să nu spunem cele ce am văzut
şi am auzit? Aceştia sunt într-o plăcere, îndrăzneală şi bucurie
mai mari decât oricare, iar aceia în descurajare, ruşine şi
frică, căci se temeau de popor. Aceştia au spus cele ce gân
deau, iar aceia n-au făcut cele ce au gândit. Cine erau în
lanţuri şi primejdii? Nu mai ales aceştia?
Aşadar, să ne ţinem de virtute6! Să nu fie cele spuse
doar până la delectare, nici până la o mângâiere oarecare.
Acesta nu este, iubitule, spectacol de lăutari sau tragedieni,
unde roada este până la delectare şi delectarea trece după
ce fuge ziua. Chiar dacă ar fi fost numai delectârea, fără
vătămarea delectării, totuşi fiecare se duce acasă de acolo
6 De aici începe partea morală a omiliei: Despre teatre şi continuare

despre jurăm inte şi despre hulirea lui Dumnezeu.
Omilia X 151
ca şi cum ar fi fost impregnat de vreo molimă cu multe din

cele ce se petrec acolo. Tânărul, împrumutând vreo melodie
din cântările sataniceşti, după cât a reuşit să reţină în memorie,
o fredonează adesea acasă. Iar cel în vârstă, de vreme ce
este mai cuviincios, nu face aceasta, dar ţine minte toate
cuvintele spuse acolo. întoarceţi-vă de acolo fără să luaţi ceva!
Şi cum nu este lucru vrednic de ruşine? Lege am pus,
dar mai degrabă nu noi am pus - să nu fie! - căci zice: „Să
nu numiţi învăţător pe pământ" (cf. Mt. 23, 8). Hristos a pus
lege să nu se jure nimeni. Ce s-a întâmplat, spune-mi, cu
această lege? Căci nu încetez a vorbi despre aceasta ca nu
cumva, venind, ca Apostolul, să nu cruţ {cf. II Cor. 13, 2).
Oare v-aţi îngrijit de acest lucru? Oare v-aţi bătut capul?
Oare aţi depus vreun efort sau iarăşi ne vom apuca de aceleaşi
cuvinte? Dar mai degrabă, fie că da, fie că nu, ne vom apuca
de aceleaşi cuvinte ca să purtaţi de grijă. Iar dacă v-aţi îngrijit,
ca să lucraţi aceasta mai tare şi pe ceilalţi să-i îndemnaţi.
Deci de unde trebuie să înceapă cuvântul? Vreţi de la Vechiul
[Testament]? însă aceasta ar fi spre ruşinea noastră, că nu
păzim nici aşa cele din Vechiul [Testament], pe care se
cuvenea să le fi depăşit. Căci noi nu se cuvenea să auzim
despre acestea (căci acestea sunt porunci ale desăvârşirii
iudaice), ci despre acelea desăvârşite. „Aruncă averile, stai
cu nobleţe, pune-ţi sufletul pentru propovăduire, râzi de
toate cele de pe pământ, să nu ai parte cu viaţa de faţă!
Dacă te nedreptăţeşte cineva, fă-i bine! Dacă te jecmăneşte,
binecuvintează-1! Dacă te huleşte, cinsteşte-1! Fii mai sus
decât toate!". Acestea şi unele ca acestea se cuvenea să auzi.
Dar acum vorbim despre jurământ. Şi aceasta se întâmplă
ca şi cum ar pune cineva în continuare să citească pe litere
pe cel ce trebuia să filosofeze. Gândeşte-mi-te câtă va fi
ruşinea unui om care, deşi are barbă lungă, cârjă şi poartă
vestă, se duce la învăţători cu copiii şi învaţă aceleaşi
lucruri ca aceia; oare nu se face foarte tare de râs? Dar cu mult
mai mult omul nostru. Căci nu este atât de mare distanţa
între filosofie şi litere pe cât este diferenţa între vieţuirea

iudaică şi a noastră, ci pe cât este cea dintre a îngerilor şi a
oamenilor. Zi-mi mie:
- Dacă cineva ar porunci unui înger din cer să stea aici,
coborându-se, şi să asculte cuvintele noastre ca şi cum ar
trebui să se conformeze lor, oare n-ar fi acest lucru de
ruşine şi de râs? Iar dacă este lucru de râs faptul de a lua
încă lecţii, zi-mi mie cât de mare dezaprobare ar însemna
faptul de a nici nu da atenţie acestor lucruri? Cât de mare
ar fi ruşinea? Şi cum n-ar fi o ruşine faptul că creştinii iau
lecţii că nu trebuie să jure? Dar să ne abţinem de acum, ca
să nu ne facem mai tare de râs!
- Deci adu-ne să vorbim astăzi din Vechiul Testament!
- Ce zice? „Să nu-ţi obişnuieşti gura cu jurământul, nici
cu numele Celui Sfânt să nu te obişnuieşti" (Sirah 23, 9). De
ce? Fiindcă, aşa cum slujitorul care este cercetat continuu
nu se va curăţi de vânătaie, tot astfel nici cel ce se jură.
5. Vezi priceperea acestui înţelept! N-a zis: „Să nu-ţi
obişnuieşti cu jurământul mintea ta", ci „gura ta"; pentru că
ştie că totul ţine de gură şi că se îndreaptă uşor. Căci obiceiul
se produce fără deliberare, după cum sunt mulţi care intră
în băi şi îşi fac cruce (se pecetluiesc) în acelaşi timp ce trec
pe uşi. Mâna ştie să facă aceasta din obicei fără să-i porun
cească cineva. Iarăşi, când este aprinsă făclia, adesea mâna
face semnul (pecetluirea) în timp ce mintea este atentă la
altceva. Aşa şi gura, nu rosteşte cu sufletul, ci din obicei şi
pe limbă stă totul. „Şi cu numele Celui Sfânt să nu te obiş
nuieşti!", zice. Fiindcă, aşa cum slujitorul care este cercetat
continuu nu se va curăţa de vânătaie, tot astfel nici cel ce se
jură. Nu taie aici faptul de a te jura, ci jurământul şi asupra
lui pune pedeapsa. Prin urmare, este păcat să te juri. Astfel
este cu adevărat sufletul, de astfel de răni este plin, de astfel
de vânătăi. Dar n-ai văzut? Căci aceasta este grozăvia: cu
toate că poţi să vezi, dacă vrei, căci ţi-a dat Dumnezeu ochi.
Cu astfel de ochi a văzut prorocul, când spune: „împuţitu-s-au
Omilia X 153
şi au putrezit rănile mele de la faţa nebuniei mele" (Ps. 37, 5).

Am dispreţuit pe Dumnezeu, am urât numele cel bun, am
călcat pe Hristos, am dezlegat iadul, nimeni nu-şi aduce
aminte cu cinste de numele lui Dumnezeu. Tu,' dacă iubeşti
___
j
A
pe cineva, te trezeşti şi la numele lui, dar pe Dumnezeu II

chemi adesea aşa ca şi cum n-ar fi nimic. Cheamă-L pentru
binefacerea vrăjmaşului! Cheamă-L pentru mântuirea sufle
tului! Atunci va veni de faţă, atunci II vei bucura. Dar acum
II întărâţi. Cheamă-L precum L-a chemat Ştefan! Ce spunea?
„Doamne, nu le socoti păcatul acesta!" (Fapte 7,60). Cheamă-L
precum L-a chemat femeia lui Elcana, cu lacrimi, cu rugă.
Nu-I porunci, ci imploră-L foarte tare. Cheamă-L precum
L-a chemat Moise şi a strigat, rugându-L pentru cei ce-1
fugăreau. Şi tu, dacă pomeneşti în mod simplu pe un om
drag, lucrul acesta este o ocară. Dar, când II porţi pe Dum
nezeu în cuvintele tale nu numai în mod simplu, ci şi la mo
mente nepotrivite, socoteşti că lucrul acesta nu este nimic? De
câtă pedeapsă nu eşti vrednic? Nu te opresc să-L ai pe Dum
nezeu mereu în minte (căci pentru aceasta mă şi rog şi
A
vreau), dar nu altfel decât cum Ii place Lui, ci lăudându-L,

cinstindu-L. Căci lucrul acesta ne-a lucrat mari bunătăti, j ' dacă
II chemăm numai atunci când trebuie şi pentru cele ce trebuie.
Pentru ce, zi-mi mie, se făceau astfel de puteri cu apostolii,
iar cu noi nu? Desi Acelaşi este Dumnezeu, acelaşi nume.
- Dar nu este acelaşi lucru.
- Cum aşa? Pentru că aceia II chemau numai pentru acele
lucruri pentru care am zis, iar noi nu pentru acelea, ci pentru
altele. Dacă nu crezi şi pentru aceasta te juri, spune: „Crede-mă!".
Dacă vrei, jură-te pe tine. Nu spun aceasta punând o lege
împotriva lui Hristos, să nu fie. Căci zice: „Să vă fie da-da
şi nu-nu" (Mt. 5, 37). Ci mă cobor la voi ca mai degrabă să
va ridic şi să vă depărtez de obiceiul tiranic. Câţi n-au pierit
din cauza acestor lucruri, deşi erau bineplăcuţi în altele?
Vreţi să aflaţi de ce li se îngăduia celor din vechime să se
jure? (Căci nici acelora nu li se îngăduia să se jure pe ceva).
Deoarece se jurau pe idoli. Nu vă ruşinaţi să rămâneţi în

aceste legi pe care le luau în considerare aceia slabi? De
vreme ce şi acum, dacă iau un elin, nu-i poruncesc îndată
aceasta, ci îi cer între timp să-L cunoască pe Hristos. Iar cel
credincios, care a aflat şi a auzit de El, dacă ar urma să aibă
nevoie de acelaşi pogorământ ca şi elinul, care este folosul?
- Care este câştigul?
- Dar obiceiul este cumplit şi ţi-e greu să scapi? Aşadar,
de vreme ce astfel este tirania obiceiului, transform-o în alt
obicei! Şi zice: „Cum este posibil?". Ceea ce am spus adesea,
aceasta spun şi acum: Să fie multe calculele celor spuse, să
fie cercetate şi îndreptate! Nu este ceva de ruşine să fii în
dreptat de alţii. Deci mai degrabă este ruşine să te distanţezi
de cei ce te îndreaptă şi a face aceasta spre paguba mântuirii
de obşte. Tu îmbracă-te cu veşmântul invers şi îngăduie
slugii să te îndrepte şi nu te ruşina când eşti sfătuit de acela,
cu toate că aceasta înseamnă mare ruşine. Dar zi-mi: acum
te ruşinezi să primeşti lecţii de la acela când sufletul îţi este
vătămat? Şi suporţi ca servitorul să-ţi împodobească haina
şi să te încalţe, dar nu suporţi să-ţi împodobească sufletul?
Câtă nebunie nu înseamnă aceasta? Să-ţi fie servitorul
învăţător al acestor lucruri, să-ţi fie şi copilul, şi femeia, să-ţi
fie şi prietenul, ruda şi vecinul! Căci, precum o fiară hăituită
de pretutindeni nu poate să fugă, tot astfel cel ce are astfel
de paznici, care-1 ceartă astfel, care-1 lovesc de pretutindeni,
nu se poate să nu fie păzit. în prima zi ţi se va părea groaznic
acest lucru şi a doua zi, şi a treia. Dar apoi va fi uşor şi, după
a patra, lucrul nu va fi la fel. Faceţi o încercare dacă nu credeţi!
Purtaţi de grijă, vă rog! Nu este indiferent a păcătui şi a
face dreptate, ci lucru mare din ambele $ărţi, pine şi rău.
Fie să se înfăptuiască binele, cu harul şi cu iubirea de oameni
ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care fie slavă, stăpânire
şi cinste Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
Omilia XI
După ce au fo st sloboziţi, au venit la ai lor şi au vestit
câte au zis către ei arhiereii şi bătrânii. (4, 23)
1. Nu povestesc pentru a-şi atrage cinstirea. Cum să fi făcut

asta? Ci acestea arată mărturiile harului lui Hristos. De aceea
au şi povestit câte au zis aceia. Cu toate că trec peste ale lor,
totuşi devin mai curajoşi prin aceasta. Şi ia seama cum scapă
iarăşi la adevăratul ajutor, la coalizarea de neînfrânt, şi iarăşi
într-un suflet şi cu osârdie. Căci rugăciunea nu este făcută
în mod simplu.
Iar cei ce au auzit au ridicat într-un suflet glas către Dum
nezeu şi au zis. (4, 24)
Vezi cât de riguroase sunt rugăciunile lor! Când s-au
învrednicit să primească pe cel vrednic la apostolie cu ei,
au spus aşa: „Tu, Doamne, cel ce cunoşti inimile tuturor,
arată" (Fapte 1, 24) (era nevoie acolo de cunoaştere dinainte);
iar aici, deoarece era nevoie să li se închidă gura vrăjma
şilor, vorbesc despre stăpânire. De aceea s-au rugat astfel:
Stăpâne Dumnezeule, Care ai făcut cerul şi pământul şi
marea şi toate din ele; Care ai zis prin gura lui David, sluga Ta:
Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşer
tăciuni? Stătut-au împotrivă împăraţii pământului şi căpeteniile
s-au adunat împotriva Domnului şi împotriva Unsului (Hristosului)
Lui. (4, 24-26)
a
Când II roagă pe Dumnezeu, pun în faţă prorocia ca pe

un legământ, mângâindu-se totodată singuri că în zadar
cugetă deşertăciuni vrăjmaşii. Aceasta este ceea ce spun ei:
„Adu la îndeplinire acele [cuvinte] şi arată că au cugetat
deşertăciuni!".
Căci Irod şi Ponţiu Pilat, împreună cu neamurile şi cu po

poarele lui Israel s-au adunat asupra adevărului, asupra Sfântului
Tău Copil, Iisus, pe Care L-ai uns, ca să facă cele câte mâna Ta şi
sfatul Tău au hotărât dinainte să se întâmple. Cât despre cele de
acum, Doamne, vezi ameninţările lor! (4, 26-29)
Ai văzut filosofie şi cum acestea nu sunt ale celor ce
blesteamă? Nu au pus ameninţările în prim-plan, ci au spus
numai că i-au amenintat. Scriitorul scurtează cuvântul. Si
» 9
vezi că n-au zis: „Sfărâmă-i, doboară-i". Dar ce [au zis]?

Şi dă robilor Tăi să vorbească cuvântul Tău cu toată îndrăz
neala! (4, 29)
Să învăţăm să ne rugăm şi noi aşa! Cu toate că de câtă
furie nu s-ar umple cineva când ajunge ca nişte bărbaţi să-l
ameninţe astfel? De câtă duşmănie nu s-ar umple? Dar nu
si aceşti sfinţi.
* » *
Când vei întinde mâna Ta spre vindecare şi se vor face semne

şi minuni prin numele Sfântului Tău Copil Iisus. (4, 30)
Dacă se vor face lucrări întru numele acela, vor avea mare
îndrăzneală, zice. Şi, rugându-se ei, s-a cutremurat locul în
care erau adunaţi.
Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt. (4, 31)
Ce înseamnă că s-au umplut? Ţine loc de „au fost aprinşi
de Duhul". De fapt, s-a aprins în ei harul.
Şi vorbeau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Iar inima
şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una. (4, 31-32)
Ai văzut că au intervenit şi cele ce nu ţin de ei cu harul
lui Dumnezeu? Căci mereu trebuie să observăm aceasta, că
cele ce nu ţin de ei se arată cu harul lui Dumnezeu, precum
a spus Petru: „Argint şi aur nu am" (Fapte 3, 6). Deci, ceea
ce a zis mai sus, că toţi erau uniţi întreolaltă, iarăşi spune
aici, arătând acelaşi lucru, că inima şi sufletul celor ce au crezut
erau una. După ce a zis că se auzea despre ei, spune mai
apoi şi virtutea lor. De fapt, urmează să treacă la relatarea
Omilia XI 157
legată de Safira şi Anania. De aceea, vrând să arate întinădunea

acelora, mai întâi vorbeşte despre virtutea celorlalţi. Spune-mi:
dragostea a născut neagoniseala sau neagonisela a născut
dragostea? Mie-mi pare că dragostea a născut neagoniseala
sau mai degrabă a legat-o strâns. Ascultă ce zice:
Inima şi sufletul lor erau una. Iată aceeaşi inimă şi suflet!
Şi nici unul nu spunea că vreuna din averile lui este a sa, ci toate
le erau de obşte. Şi apostolii dădeau mărturie cu putere mare de
învierea Domnului Iisus (4, 32) Hristos. Arată ceea ce li s-a
încredinţat. Spune ca despre vreo sancţiune: Dădeau tuturor
cu îndrăzneală mărturie despre împărăţie. Şi har mare era peste
ei toţi. Căci nici nu era nimeni nevoiaş între ei. (4, 33-34)
După cum în casa părintească toţi fiii sunt de o cinste,
aşa era dispoziţia lor. Nu se putea zice că hrăneau pe ceilalţi
pentru că aveau dispoziţia ca şi cum s-ar fi hrănit din ale
lor. însă lucru minunat este că, după ce lăsau lucrurile lor,
aşa se hrăneau, ca să nu mai fie ca din ale lor, ci ca să pară
că se hrănesc din cele comune.
Deoarece câţi erau posesori de terenuri şi de case, după ce le
vindeau, aduceau preţurile celor vândute şi le puneau la picioarele
apostolilor; şi se dădea fiecăruia după cum avea cineva nevoie.
(4, 34-35)
Mare cinstire, că nu le puneau în mâini, ci la pidoarele
apostolilor. Iar Iosi, cel numit Varnava de apostoli - care se tăl
măceşte fiu al mângâierii. (4, 36)
îmi pare că acesta nu este acelaşi cu Matia, căci acela
era numit şi Iosif, şi Barsaba, iar mai apoi a fost numit Iustus
(cf. Fapte 1, 23). Iar acest Varnava era numit de apostoli fiu
al mângâierii. Şi-mi pare că numele i se trage de la virtute,
pentru că era destoinic şi iscusit spre aceasta.
Levit, cipriot de neam, având o ţarină, după ce a vândut-o, a
adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor. (4, 37)
2. Observă-mi aici cum arată că Legea era desfiinţată şi

cum zice: Levit fiind, era cipriot. Pentru că de acum se numeau
leviţi şi cei strămutaţi.
Dar să vedem din nou cele spuse! Zice: Fiind sloboziţi,
au venit la ai lor si le-au vestit câte le-au zis arhiereii si bătrânii.
9 *
Vezi lipsa de trufie şi filosofía apostolilor! Nu s-au fălit,

mergând ţanţoşi, şi n-au zis cum s-au folosit de preoţi, nici
nu erau iubitori de cinstire prin relatare, ci, venind, au vestit
simplu cele ce au auzit de la bătrâni. De aici să învăţăm că
nu se aruncau singuri în ispite, ci mai degrabă îi suportau
cu nobleţe pe cei ce se ridicau asupra lor. Dacă ar fi fost altul,
poate că ar fi ocărât şi ar fi pronunţat mii de lucruri neplăcute,
încurajat de îndrăzneala mulţimii. Dar n-au făcut aşa aceşti
filosofi; ci pe toate cu blândeţe şi cumsecade.
Iar cei ce au auzit au ridicat într-un suflet glas către Dumnezeu.
Strigătul a venit din multa plăcere şi mulţumire. De fapt, acele
rugăciuni se împlinesc, care sunt pline de filosofie, care sunt
făcute de unii ca aceştia, pentru unele ca acestea, în mo
mente ca acestea, în modul acesta. Iar celelalte sunt nesufe
rite şi necurate. Vezi cum nu e nimic de prisos, ci vorbesc
numai despre puterea Lui. Dar, mai degrabă, precum a spus
Iisus iudeilor: „Eu vorbesc cu Duhul lui Dumnezeu" (cf In 6,63).
Aşa zic şi ei: „Prin Duhul Sfânt". Iată că şi Mântuitorul vor
beşte întru Duhul. Ascultă ce era ceea ce spun ei:
Stăpâne Dumnezeule, Care ai zis prin gura lui David, sluga
Ta: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile?”. Scriptura are obicei
să spună despre unul ca despre mulţi. Deci acesta înseamnă
ceea ce spun ei: „Nu am reuşit noi înşine ceva, ci 3irai făcut
totul, când ne-ai întors şi ne-ai dus la bun sfârşit, Celjce eşti
1 Prezbiterii. Se observă că există o strânsă legătură între ritualul

Bisericii nou-testamentare şi organizarea iudaică de sub Legea Veche.
Titlul de „prezbiter" este preluat de la Sinagogă, chiar dacă i se atribuie
altă funcţie.
Omilia XI 159
iscusit şi înţelept, Care te foloseşti de vrăjmaşi spre voia Ta".

Căci aici acestea sunt spuse despre iscusinţa şi înţelepciu
nea Lui, arătând că ei s-au adunat cu dorinţă ucigaşă şi ca
nişte potrivnici, dar au făcut, totuşi, cele ce ai voit Tu, câte
dreapta Ta şi sfatul Tău au hotărât dinainte să fie. Ce înseamnă
mâna Ta? Aici îmi pare că spune că mâna înseamnă puterea
şi sfatul. „Ajunge, zice, numai să vrei Tu, căci nimeni nu
hotărăşte dinainte cu putere". Deci „câte mâna Ta" aceasta
înseamnă: „câte ai poruncit". Ori spune acest lucru, ori că
le-a săvârşit cu mâna. Deci, precum atunci au cugetat de
şertăciuni, aşa şi acum, zice, fă-i să cugete deşertăciuni.
Şi dă robilor Tăi, adică: „Să nu devină realitate amenin
ţările lor!". Dar au spus acestea nu cerând să nu păţească ei
ceva neplăcut, ci pentru propovăduire. Căci n-au zis: „Şi ne
scoate din primejdii!". Dar ce au spus? Şi dă robilor Tăi să
vorbească cu toată îndrăzneala cuvântul Tău! Deci: „Cel ce ai
dus acelea la îndeplinire, du-le şi pe acestea!". Pe Care L-ai
uns, zice. Vezi cum presară şi în rugăciune Patima şi pun totul
pe seama-Lui şi spun că El este pricină de îndrăzneală? Ai
văzut cum cer toate pentru Dumnezeu şi nimic pentru propria
slavă sau cinstire? In ceea ce-i priveşte, făgăduiesc că nu
vor fi loviţi de uimire; şi se învrednicesc să se facă semne.
Când vei întinde mâna Ta, zice, spre vindecare şi se vor face
semne şi minuni. Bine [spun], căci fără acestea, chiar dacă ar
arăta bunăvoinţă fără de număr, în zadar ar face toate.
A încuviintat cererea lor si a făcut vădit acest lucru cu-
> »
tremurând locul, pentru că a venit de faţă la rugăciunile

lor. Căci zice: Rugându-se ei, s-a cutremurat locul. Că s-a făcut
pentru aceasta, ascultă şi pe prorocul care spune: „Cel ce
priveşte spre pământ şi-l face pe el de tremură" (Ps. 103, 31)
şi iarăşi: „De faţa Domnului s-a cutremurat pământul, de faţa
Dumnezeului lui Iacob" (Ps. 113, 7). Şi face aceasta Dumnezeu
şi pentru o frică mai mare şi-i aduce la cutezanţă după acele
ameninţări şi-i unge cu o mai mare îndrăzneală. Pentru că
era începutul şi aveau nevoie de un semn simţit pentru a crede.

După aceasta nu se mai produce acest lucru vreodată. Aşa
au dobândit mare mângâiere din rugăciune.
Pe bună dreptate cer harul semnelor, căci nu aveau din
nici o altă parte cum să arate că a înviat decât din semne.
Aşa încât nu căutau numai statornicia lor, ci şi să nu fie
ruşinaţi [şi] să vorbească cuvântul cu îndrăzneală. S-a cu
tremurat locul şi pe ei mai mult i-a întărit. Acesta a fost
cândva semn de mânie, iar altădată de cercetare şi purtare
de grijă. Acum este de mânie. La Pătimirea cea mântuitoare
s-a făcut în chip străin şi peste fire. De fapt, atunci s-a cu-
/V
tremurat pământul. Şi însuşi Mântuitorul a spus: „Atunci

vor fi foamete şi molime şi cutremure pe alocuri" (Lc. 21,11).
Pe de altă parte, a fost şi [semn] de mânie împotriva acelora,
căci pe aceştia i-a umplut de Duhul. Vezi că şi apostolii se
umplu de Duhul după rugăciune! Şi zice:
Har mare era peste ei toţi; căci nu era nimeni nevoiaş între
ei. Vezi că multă este puterea faptei, întrucât era nevoie de
ea acolo. Căci ea este fundaţia bunătăţilor, pe care o amin
teşte şi a doua oară, când îi îndeamnă pe toţi la dispreţuirea
averilor. Mai sus a spus că nici unul nu spunea că vreuna din
averile lui este a sa, iar aici că nu era nimeni nevoiaş între ei.
3. Safira2 şi Anania arată că ceea ce s-a făcut nu a fost
numai pentru semne, d şi pentru dedzia lor. Au arătat mărturia
învierii nu prin cuvânt, ci şi prin putere, după cum spune
şi Pavel: „Şi propovăduirea mea nu [stă] în cuvinte de în
duplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în arătarea Duhului
şi a puterii" (I Cor. 2, 4). Şi nu simplu cu putere, d cu mare
putere. Bine s-a zis: Era har peste ei toţi. Căci pentru aceasta
era harul, pentru că nimeni nu era nevoiaş. Adică nimeni
nu era nevoiaş din multa bunăvoinţă a celor ce dădeau.
j »
2 De aici începe partea morală a omiliei: Despre viaţa de obşte şi neago-

nisire şi despre jurăminte.
Omilia XI 161
Căci nu dădeau o parte şi o parte o depozitau. Nici nu erau

toate ca ale lor. A fost ridicată din mijloc inegalitatea şi trăiau
cu multă lipsă de invidie şi făceau aceasta cu multă cinste.
Căci nici măcar nu cutezau să le dea în mâini, nici nu le
aduceau cu trufie, ci le puneau la picioare şi-i lăsau să fie
iconomi şi-i făceau stăpâni, ca să fie consumate ca de la
comun, şi nu ca din ale lor. Aceasta era adusă împreună ca
să nu se slăvească în deşert. Dacă s-ar face acest lucru chiar
şi acum, am trăi cu mai multă plăcere, atât bogaţii, cât şi
săracii. Acest lucru ar aduce plăcere nu sărmanilor, ci mai
ales bogaţilor. Şi, dacă vreţi, cât vom consemna aceasta cu
cuvântul, chiar şi prin acest lucru vom avea roada plăcerii,
deoarece nu o vreţi cu fapta. Căci din acelea care s-au petrecut
atunci este vădit că, după ce vindeau, nu erau nevoiaşi, ci
şi pe săraci îi făceau bogaţi.
Numai că si acum să consemnăm aceasta cu cuvântul si
9 »
toţi să vândă ale lor şi să le aducă în mijloc! Spun cu cuvântul.

Nimeni să nu se agite, nici bogaţii, nici săracii! Cât aur crezi
că s-ar aduna? Eu apreciez (nu e posibil a zice cu precizie)
că,' dacă ar deşerta
i toti» si
» toate aici averile lor si
> ar da ţarinile,
j 7
animalele şi casele (căci n-aş zice de sclavi pentru că nici nu
erau atunci, ci poate i-au făcut să fie liberi), probabil s-ar aduna
o sută de mii3 de litre de aur. Dar mai degrabă chiar de
două sau de trei ori pe atâta. Zi-mi mie, la ce număr ajunge
cetatea noastră de-a valma? Cât vreţi să fie creştini? Vreţi o
sută de mii, iar cealaltă parte elini şi iudei? Câte zeci de mii
de aur ar aduna? Care este numărul celor săraci? Nu cred
că ar fi mai mult de cincizeci de mii. Cât belşug ar fi ca să
fie hrăniţi aceştia în fiecare zi? Dar, mai degrabă, când mân
carea ar fi comună şi ar fi comeseni, n-ar fi nevoie de o chel
tuială mare.
- Deci, zice, ce vom face după ce se consumă?
3 De fapt, e vorba de miriadă, adică zece mii.

- Tu crezi că s-ar putea consuma vreodată? Căci harul

lui Dumnezeu nu s-a făcut de mii de ori mai mult? Nu s-a
revărsat cu bogăţie harul lui Dumnezeu? Ce să fie? N-am
face pământul cer? Dacă a strălucit astfel când s-a procedat
aşa acolo cu trei mii şi cinci mii, şi nimeni dintre ei nu s-a
plâns de sărăcie, cu cât mai mult la atâta mulţime? Dar cine
nu dădea şi din cei din afară? Dar, ca să arăt că a fi separat
produce cheltuială şi sărăcie, să luăm ca exemplu o casă unde
sunt zece copii, femeia şi bărbatul, iar ea lucrează lână şi el
aduce veniturile din afară. Spune-mi: ar consuma mai mult
aceştia, care se hrănesc în comun şi au o singură casă, sau
cei ce sunt separaţi? Este învederat că cei ce stau separaţi.
Căci, dacă ar urma să stea separaţi cei zece copii, ar fi nevoie
şi de zece camere, zece mese, zece slujitori şi celelalte dis
ponibilităţi de felul acesta. Ce se întâmplă unde este o mul
ţime de servitori? Nu au toţi, din acest motiv, o singură masă,
încât să nu fie multă cheltuială? Căci divizarea produce
mereu lipsă, iar buna-înţelegere şi conglăsuirea - creştere.
Astfel trăiesc acum cei din mănăstiri, precum credincioşii
de odinioară. Cine a murit de molimă? Cine n-a fost hrănit
cu multă dărnicie? Acum oamenii se tem mai degrabă de
aceasta decât să cadă în largul fără margini şi nesfârşit al
mării. Dacă am face experienţa acestui lucru, atunci am în
drăzni către el. Cât har crezi că este? Căci, dacă atunci, când
nu era nimeni credincios, ci numai trei mii şi cinci mii,
când toţi din lume erau vrăjmaşi, când nu aşteptau mângâ
iere din nici o parte, aveau o astfel de îndrăzneală, cu cât
mai mult s-ar întâmpla aceasta acum, când există credin
cioşi, cu harul lui Dumnezeu, pretutindeni în lume? Cine
ar mai rămâne elin? Eu socotesc că nimeni. Astfel M m
atrage pe toţi şi i-am trage la noi. Numai de-am merge pe
calea aceasta, cred lui Dumnezeu că va fi şi aceasta. Numai
fiţi mie supuşi şi vom pune lucrurile în rânduială. Şi, dacă
Omilia XI 163
Dumnezeu [mi-]ar da viaţă, cred că vă vom aduce degrabă

la această vieţuire.
Până atunci împliniţi şi întăriţi legea despre jurământ!
Cel ce o păzeşte să-l dea pe faţă pe cel ce nu o păzeşte şi să-i
ceară socoteală şi să-l certe foarte tare! Căci [ziua] desem
nată este aproape şi voi face o examinare a lucrului şi pe
cel prins îl voi afurisi şi-l voi ţine deoparte. Dar să nu se
întâmple să fie găsit cineva în acest fel de noi, ci toţi cu stricteţe
să păzească această convenţie duhovnicească. Deci, după
cum în război sunt recunoscuţi ai noştri şi cei străini, aşa să
fie şi acum! De fapt, şi acum suntem în război, ca să-i re
cunoaştem pe fraţii noştri. Cât de bun lucru este să avem
un semn distinctiv, atât aici, cât şi în străinătate! Ce armă
este aceasta împotriva maşinaţiei diavolului! Căci gura care
nu ştie să se jure va include degrabă pe Dumnezeu în rugă
ciuni şi pe diavol îl va lovi cu rană nimerită. Gura care nu
ştie să se jure nu va şti nici să batjocorească. Ca dintr-o
casă, astfel să arunce acest lucru de pe limbă şi să-l tragă
afară! Dă-i puţină răgaz! Fă puroiul mai slab! Da, vă îndemn,
ca să vă dau şi altă învăţătură. Căci nu cutez să merg mai
departe câtă vreme încă nu a fost îndreptat acest lucru.1
Aceasta să fie împlinită de voi cu mare stricteţe! Luaţi mai
întâi simţirea acestei fapte bune şi atunci vă voi aduce şi
a
alte legi, dar mai degrabă nu eu, ci Hristos. însămânţaţi în

sufletul vostru acest bine şi veţi fi un rai al lui Dumnezeu
după puţină vreme, cu mult mai frumos decât acel rai. Căci
la noi nu este nici un şarpe, nici un pom aducător de moarte,
A
nimic altceva din acestea. Infigeţi în adânc acest obicei! De

se va întâmpla lucrul acesta, nu vă veţi folosi numai voi,
cei de fată,
t ' ci si
y- toti
y cei din lume. Si
» nu numai aceia,' ci si » cei
ce vor veni după acestea. Căci un obicei bun intrat şi păzit
de toţi va fi dat pentru mult timp şi nici un timp nu-1 va putea
înlătura. De ar fi cules cineva lemne sâmbăta, era ucis cu
pietre. Cel ce lucrează ceva cu mult mai groaznic decât acea
strângere şi-şi adună povara păcatelor (căci aceasta înseamnă

mulţimea jurămintelor), la ce nu va fi supus? Ce nu va
răbda? Veţi lua mare ajutor de la Dumnezeu dacă va fi îm
plinit acest lucru la voi. Dacă zic: „Să nu batjocoreşti!", îndată
îmi pui în faţă furia. Dacă zic: „Nu invidia!", vei spune altă
cauză. Aici nu ai de spus nimic de acest fel. Pentru aceasta
am început de la cele uşoare, deoarece şi în toate meşteşu
gurile se procedează astfel. Aşa înaintează cineva la cele
mai mari, după ce învaţă mai întâi pe cele cu mult mai
uşoare. Veţi cunoaşte cât de uşor este acest lucru când îl
veţi împlini, cu harul lui Dumnezeu, şi veţi primi altă lege.
Daţi-mi îndrăzneală şi asupra elinilor, şi asupra iudeilor, şi
înaintea tuturor pentru Dumnezeu! Da, vă rog, pentru dra
goste, pentru durerile prin care v-am născut, „fiii mei"
(Gal. 4,19). Nu mai adaug şi restul, „pe care iarăşi le am",
nici nu spun: „până ce va lua chip Hristos în voi" (Gal. 4,19).
Căci cred că Hristos a luat chip în voi. Dar vă spun altceva:
„Fraţii mei iubiţi şi doriţi, bucuria şi cununa mea!" (Filip. 4,1).
Credeţi-mă că nu voi vorbi altfel. De mi s-ar pune acum pe
cap mii de cununi împărăteşti cu pietre preţioase, nu m-aş
veseli cum mă veselesc pentru sporirea voastră. Dar mai
degrabă mi se pare că nici împăratul nu se bucură astfel ca
mine pentru voi. Ce spun? Dacă s-ar întoarce biruitor asupra
tuturor neamurilor care se războiesc cu el şi ar primi alte
cununi decât cununa legiuită şi alte diademe ca simbol al
biruinţei, îmi pare că nu s-ar bucura de trofee aşa ca mine
pentru propăşirea voastră. Pentru că mă bucur ca şi cum aş
avea pe cap mii de cununi. Şi pe bună dreptate. Căci, dacă
se îndreaptă acest obicei al vostru cu harul lui Dumnezeu,
biruiţi mii de războinici şi cu mult mai groaznici decât ai
aceluia, după ce v-aţi luptat şi v-aţi oştit cu demonii cei răi,
cu îngerii cei diabolici, nu cu sabia, ci cu limba şi cu Voinţa.
Vezi câte se îndreaptă dacă vă îndreptaţi! Mai întâi că în
lăturaţi obiceiul cel groaznic; în al doilea rând, gândul cel
Ontilia XI 165
rău, de unde sunt toate relele prin faptul că socoteşte că

această faptă este indiferentă şi nu vatămă cu nimic; în al
treilea rând, furia; în al patrulea rând, iubirea de averi, căci
pe toate le naşte jurământul. Şi din aceasta veţi lua un mare
avânt spre celelalte fapte bune. Precum cei ce-i învaţă pe
copii literele nu-i învaţă numai acelea, ci după acelea îi deprind
câte puţin să citească, aşa şi pe voi nu vă va mai înşela gândul
cel rău, nici nu veţi spune: „Acest lucru este neînsemnat".
Nu veţi mai vorbi din obicei, ci veţi înfrunta pe toate cu
nobleţe, ca să vă bucuraţi de bunătăţile cele veşnice, după
ce aţi împlinit întru toate virtutea cea după Dumnezeu, cu
harul şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiul Lui, cu
Care fie slavă, stăpânire şi cinste Tatălui împreună şi Sfân
tului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia XII
Iosif, cel numit de apostoli B am aba (care se tălmă
ceşte fiu l mângâierii), levit, cipriot de neam, având o ţarină,
după ce a vândut-o, a adus preţul şi l-a pus la picioarele
apostolilor. (4, 36-37)
1. Urmează să fie povestit de acum ce s-a întâmplat cu

Anania şi Safira şi, vrând să arate că bărbatul acela a păcătuit
foarte rău, mai întâi menţionează pe cel ce a procedat drept.
Pentru că, deşi era o atât de mare mulţime care făcea asta,
un aşa mare har, atâtea semne, n-a fost îndreptat de nici
unul din aceste aspecte, ci dintr-o dată, semeţindu-se cu iubirea
de averi, şi-a atras nimicirea aceea asupra capului. Având el
o ţarină. A zis astfel, arătând că numai pe aceasta şi-o agonisise.
După ce a vândut-o, a adus preţul şi l-a pus la picioarele
apostolilor. Iar un bărbat cu numele Anania, împreună cu Safira,
femeia lui, şi-a vândut agoniseala şi şi-a păstrat din preţ cu con
simţirea femeii. Şi, aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor.
( 5 ,1-2)
Lucru cumplit este că păcatul este cu complicitate şi
nimeni altcineva nu ştia ceea ce se făcuse. De unde i-a venit
acestui nenorocit şi ticălos să facă aceasta?
Şi Petru a zis: Anania, de ce a umplut Satana inima ta să
minţi Duhului Sfânt şi să-ţi păstrezi din preţul terenului? (5, 3)
Vezi că şi acum s-a făcut un semn mare şi cu mult mai mare
decât cel dintâi. Rămânând, nu-ţi rămânea ţie şi, fiind vândut,
nu era în stăpânirea ta? (5,4) Adică „Nu cumva ţi s-a făcutsvreo
silă sau forţare? Nu cumva l-am sustras fără să vreţi voi?"
Cum de ai pus în inima ta acest lucru ? N-ai minţit oamenilor, ci
lui Dumnezeu. Pe când asculta Anania aceste cuvinte, căzând,
şi-a dat sufletul. (5, 4-5)
Omilia XII 167
Ai văzut prin ce este mai mare acest semn? Pentru ucidere,

pentru ştiinţa celor din minte şi a celor făcute pe ascuns.
Şi s-a făcut frică mare peste toţi cei ce au auzit acestea. Şi,
sculându-se cei mai tineri, l-au dus şi l-au îngropat după ce l-au
scos afară. Şi a fost că a intrat şi femeia lui după un interval ca de
trei ceasuri, neştiind ce s-a întâmplat. Răspuns-a ei Petru: Zi-mi
dacă cu atât aţi dat terenul. (5, 5-8)
A vrut să o scape pe ea, căci acela era iniţiatorul păca
tului. Şi poate pentru aceasta îi dă prilej de răspuns şi o
posibilitate de pocăinţă. De aceea îi şi spune:
Zi-mi dacă ati dat terenul cu atât. Iar ea a zis: Da, cu atât. Si
9 ' 9
Petru a zis către ea: Cum de v-aţi înţeles să ispitiţi pe Duhul

Sfânt? Iată, picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt
la uşă şi te vor scoate pe tine. Şi a căzut deodată la picioarele lui
şi şi-a dat sufletul. Intrând tinerii, au aflat-o moartă şi, scoţând-o,
au îngropat-o cu bărbatul ei. Şi s-a făcut frică mare peste întreaga
Biserică şi peste toţi care au auzit acestea. (5, 8-11)
După ce a intervenit frica de ei, au făcut mai multe
semne. Ascultă ce au făcut!
Iar prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni
în popor. Şi erau toţi laolaltă în pridvorul lui Solomon. Nimeni din
ceilalţi nu cuteza să li se alăture, însă poporul îi mărea. (5,11-13)
Pe bună dreptate. De fapt, Petru era de acum de temut,
pedepsind şi mustrând cele din minte. Lui i-a fost încredin
ţată prima cuvântare, a doua şi a treia mai degrabă datorită
semnului. Căci el a lucrat şi primul semn, şi al doilea, şi pe
cel de acum, care mie-mi pare că este îndoit, nu unul şi
simplu. O dată, că a mustrat cele din gând, iar al doilea, că
a omorât prin poruncă.
Şi mai mult se adăugau mulţimi de bărbaţi şi femei, crezând
în Domnul, încât scoteau în pieţe pe cei neputincioşi şi-i puneau
pe paturi şi pe năsălii ca, venind Petru, măcar umbra să umbrească
pe vreunul din ei. (5,14-15)
Lucrul acesta nu s-a întâmplat cu Hristos, şi se poate

vedea cu fapta de unde au ieşit cele spuse de El. Cum este
aceasta? „Cel ce crede în Mine va face şi acela lucrurile pe
care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face." (In 14,12)
Se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului,
purtând pe cei neputincioşi şi pe cei bântuiţi de duhuri necurate,
care se tămăduiau toţi. (5,16)
Dar tu ia seama cum toată viaţa lor este lăudată de cei
potrivnici! După cum li s-a făcut descurajare din cauza înăl
ţării lui Hristos, apoi curaj datorită pogorârii Duhului; iarăşi
descurajare din cauza batjocoritorilor, apoi curaj datorită
celor credincioşi şi a semnului; iarăşi descurajare din cauză
că au fost opriţi, apoi curaj prin apărarea lor. Iarăşi aici este
A
încurajare şi descurajare. încurajare pentru că erau strălu

ciţi şi Dumnezeu li S-a descoperit, şi descurajare pentru că
au omorât pe unii dintre ei. Iarăşi încurajare din strălucire,
iarăşi descurajare de la arhiereu. Şi aceasta poate fi văzută
în continuu la cei vizaţi. Şi la cei vechi s-ar găsi tot aşa. Să
privim din nou cele spuse! Vindeau, zice, şi aduceau preţurile
şi le puneau la picioarele apostolilor. Vezi-mi, iubitule, cum nu
îngăduiau apostolilor să le vândă, ci ei le vindeau şi dădeau
acelora preţul. Dar Anania n-a făcut astfel, ci şi-a păstrat
ceva din preţul cu care a dat ţarina. De aceea şi este pedepsit,
pentru că nu a procedat corect şi a furat cele aduse de el.
Acest cuvânt atinge şi pe preoţii de acum şi cu foarte mare
tărie. Cercetează şi pe femeia lui deoarece consimţise şi ea
cu ceea ce s-a făcut.
2. Dar poate ar zice cineva că s-a purtat cu ea foarte dur.
Ce spui? Spune-mi, care duritate? Dacă cineva care fură un
lemn este omorât cu pietre, cu cât mai mult furul de cele
sfinte? Căci şi acestea erau de acum sfinte. Aşadar, cine a
ales să vândă şi să dea ale sale, apoi le ia este fur de cele
sfinte. Dacă cel ce ia din ale sale este fur de cele sfinte, cu
mult mai mult cel ce ia din ale altora. Deoarece nu se mai
Omilia XII 169
întâmplă aceasta acum şi pedeapsa nu mai stă în picioare,

să nu socotiţi că acestea erau nesancţionate. Vezi că este
acuzată că le-a luat atunci când le-a făcut sfinte? „N-ai fi
putut să te foloseşti de ele ca de ale tale, zice, şi după ce le-ai
vândut? De ce le-ai luat după ce le-ai pus deoparte?" Vezi
cum îndată diavolul s-a interpus de la început între sem
nele făcute şi asemenea minuni. Mai degrabă cum a fost
pietrificat şi acesta de el. Un lucru asemănător s-a petrecut
şi în Vechiul Testament, când Harmi a consumat anatema
după ce a furat-o (cf. Navi 7,1). Totodată ştii cu ce osândă a
fost îndreptată fapta acolo. Căci furtul de cele sfinte este
groaznic, iubitule, şi plin de mult dispreţ. „Nu am silit spre
vânzare, nici pe cel ce a vândut să dea bunurile; tu ai ales
din propria voinţă1. Aşadar, de ce ai furat din cele sfinte?"
De ce a umplut satana inima ta? (5, 3), zice.
Dacă a făcut Satana aceasta, pentru ce mai este el acuzat?
S-a făcut pricină că a primit lucrarea lui şi s-a umplut de ea.
Trebuia să se îndrepte, zice. Dar nu s-a îndreptat, căci cel
ce vede unele ca acestea şi nu trage folos, n-ar trage folos
cu mult mai mult în altă situaţie. Aşadar, nu trebuia să treacă
cu vederea simplu ceea ce s-a făcut, ci să fie tăiată ca o can
grenă ca să nu întineze restul trupului. Acum şi acesta se
foloseşte că nu a dus mai departe răul, şi ceilalţi devin mai
sârguincioşi. Dar atunci s-ar fi petrecut dimpotrivă. Pentru
aceasta mai întâi mustră şi arată că n-a uitat ce s-a petrecut
şi apoi condamnă. Zice: „De ce ai făcut asta? Voiai să ai?
Trebuia să ai de la început şi nu să ţii pentru tine". Dar acum,
1 Se pare că nu era vorba despre organizare de obşte aşa cum s-a

conturat în obştile monahale, în care toate averile sunt în comun, fiecare
fiind practic sărac. Ci aici, fiind vorba de familii, s-a creat doar un obicei
de a vinde averile şi a le da la comun. Iar bunurile comune erau ges
tionate de fiecare în parte. Se poate vorbi de o milostenie unii faţă de
alţii benevolă, liber aleasă. Aceasta decurgea din faptul că toţi aveau o
singură inimă, erau aprinşi de aceeaşi credinţă vie în Hristos.
pentru că a luat după ce a fost menit, a lucrat un furt de

cele sfinte mai mare. Căci cel ce ia din ale altora poate că ia
poftind cele străine; dar ţie îţi era îngăduit să ai ale tale.
Aşadar, de ce le-ai mai făcut sfinţite şi apoi le-ai luat? Ai
făcut aceasta dintr-un mare dispreţ. Ceea ce s-a făcut nu
are iertare, este fără dezvinovăţire. Dar nimeni să nu se
smintească dacă există şi acum unii furi de cele sfinte. Căci,
dacă existau atunci, cu mult mai mult acum, când sunt multe
rele. Dar să-i mustrăm pentru toate pentru ca şi celorlalţi să
le fie frică! Iuda a fost fur de cele sfinte; însă acest fapt nu i-a
smintit pe ucenici. Vezi câte rele face pofta după avuţii?
Şi s-a făcut, zice, frică mare peste toţi cei ce au auzit acestea.
(5, 5)
Acela a fost pedepsit şi alţii au tras folos. Astfel încât
nu este iconomisit acest lucru în mod simplu; cu toate că se
făcuseră multe alte semne mai înainte,' totuşi » nu le era asa »
de frică. Astfel, este adevărat că „se cunoaşte Domnul când
face judecăţi" (Ps. 104, 7). Aşa s-a petrecut şi cu chivotul:
Oza a fost pedepsit şi s-a făcut frică pentru ceilalţi (cf. II Rg. 6,7).
Acolo regele, după ce s-a înfricoşat, a respins chivotul, iar
aici devin mai atenţi. Ai văzut cum nu l-a chemat Petru, ci
a aşteptat să intre? Nici vreunul din ceilalţi n-a cutezat să
spună ce s-a întâmplat. Aceasta este frica de învăţător, aceasta
este cinstea ucenicilor, aceasta este ascultarea.
După un interval de trei ceasuri. (5, 7)
Şi femeia n-a aflat, nici nu i-a zis cineva de cele petre
cute, cu toate că a fost suficient să fie scos afară; dar se temeau.
Minunându-se de acest fapt, scriitorul spune: Neştiind ce s-a
întâmplat, a intrat (5, 7). Cu toate că era posibil să afle din
acest [indiciu], că ştia cele ascunse. De ce vă întreabă pe
voi, nu pe altcineva? Ori nu-i învederat că din pricină că
ştia? Ci îndărătnicia ei cea multă nu i-a îngăduit să^se des
povăreze de osândă, ci răspunde cu multă insolenţa; căci
socotea că vorbeşte cu un om. Acest lucru este cumplit, că
Omilia XII 171
au ajuns la păcat ca dintr-o singură sfătuire sau ca dintr-un

oarecare acord.
Cum de v-aţi înţeles să ispitiţi, zice, pe Duhul Sfânt? Iată,
picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te
vor scoate [şi] pe tine. (5, 9)
Mai întâi o învaţă despre păcat şi apoi îi arată că va păţi
aceleaşi lucruri ca bărbatul ei fiindcă a păcătuit la fel. Şi
cum zice că a căzut deodată la picioarele lui şi şi-a dat sufletul?
(5,10) Pentru că stătea aproape. Astfel şi-au atras asupra lor
pedeapsa. Cine nu era uimit de acum? Cine nu se înfricoşa
de apostol? Cine nu se minuna?
Şi erau toţi, zice, laolaltă în pridvorul lui Solomon. (5, 12)
Din aceasta este arătat că nu petreceau în casă, ci în templu,
ocupându-1. Nu se mai păzeau să nu se atingă de cei necu
raţi, ci se atingeau pur şi simplu de morţi. Şi vezi cum erau
riguroşi în cele personale, iar în cele străine nu se foloseau
de putere!
Şi mai mult, zice, se adăugau mulţimi de bărbaţi şi de femei,
crezând Domnului, încât puneau pe cei neputincioşi în pieţe pe
paturi şi pe năsălii ca, venind Petru, să umbrească măcar umbra
pe vreunul din ei. (5,14-15)
3. Mare este credinţa celor ce se alăturau si mai mare
>
decât pentru Hristos. De unde s-a petrecut aceasta? Din

aceea că Hristos a afirmat şi a zis: „Cel ce crede în Mine va
face lucrurile pe care le fac Eu şi mai mari va face" (In 14,12).
Pentru că ei rămâneau acolo şi nu se deplasau, aduceau toţi
pe paturi şi năsălii pe neputincioşii pe care-i aveau şi de
pretutindeni li se aduna minunea, de la cei ce au crezut, de
la cei tămăduiţi, de la cel pedepsit, din îndrăzneala faţă de
aceia, din virtutea celor ce n-au crezut [doar] în mod simplu;
căci ceea ce se petrecea nu ţinea numai de semne. De fapt,
şi ei socotesc totul, păstrând măsura prin aceasta, când
spun că fac acestea în numele lui Hristos, ba chiar şi viaţa
şi virtutea acestor bărbaţi fac aceasta. Ia seama că nu spune
aici numărul celor ce au crezut, lăsând pe ascultător să so

cotească de la sine. Astfel, la mulţimea nelimitată s-au adăugat
cele ce ţin de credinţă. De aici se propovăduia mai mult şi
/V
învierea.
Şi nimeni nu cuteza să li se alăture, însă poporul îi mărea.
(5,13)
Spune aceasta arătând că nu mai erau dispreţuiţi ca
mai înainte şi că în scurtă vreme şi dintr-o mişcare s-au făcut
atât de mulţi de către un pescar şi neînvăţat.
De acum pământul era cer din pricina vieţuirii, a îndrăz
nelii, a minunilor şi a toate. Ca nişte îngeri, aşa de minunaţi
erau, neîntorcându-se spre nimic, nu spre râs, nu spre ame
ninţări, nu spre primejdii. Dar nu numai pentru aceasta, ci
şi pentru că ajutau pe unii cu bunuri, iar pe alţii prin tămă
duirea trupurilor, fiind foarte iubitori de oameni şi grijulii.
De ce a umplut Satana inima ta?
Numai cât argumentează Petru când urma să-l pedep
sească şi îi povăţuieşte pe ceilalţi. Pronunţă o judecată înfri
coşătoare asupra lui şi asupra femeii fiindcă urma să se arate
foarte greu de purtat ceea s-a întâmplat. Dacă n-ar fi cerut
o condamnare de acest fel pentru amândoi, care au păcă
tuit impardonabil, cât de mare ar fi devenit dispreţul faţă
de Dumnezeu? Este evident că acesta este motivul din faptul
că nu a mers spre pedeapsă de îndată, ci mai întâi a arătat
păcatul. De aceea nimeni n-a suspinat, nimeni nu s-a plâns,
ci toţi s-au temut. Şi pe bună dreptate s-au făcut mai multe
semne, câtă vreme credinţa se lăţea, iar frica era mare peste
casnici, fiindcă nu ne agită aşa de tare cele din afară ca cele
personale.
Deci să fim uniţi2, nimeni dintre noi să nu fie războinic!
Pentru că, dacă vom fi despărţiţi unii de alţii, toţi ne vor sta
2 De aici începe partea m orală a omiliei: Continuare a îndemnului de a

se fe r i de jurăminte.
Omilia XII 173
împotrivă. Din acest motiv şi aceia cutezau şi se aruncau cu

îndrăzneală chiar şi în piaţă şi în mijlocul vrăjmaşilor şi îi
stăpâneau. Şi s-a împlinit acea spusă: „Stăpâneşte în mijlocul
vrăjmaşilor Tăi" (Ps. 109, 2), ceea ce era o dovadă a unei puteri
mai mari, pentru că făceau unele ca acestea pe când erau
captivi şi legaţi.
Deci, dacă păţesc aceasta cei ce numai cât mint, de ce
vor avea parte cei ce se mai şi jură? Mai degrabă, dacă a
fost sancţionată femeia care a zis simplu: Da, cu atât şi n-a
scăpat, gândiţi-vă, cei ce juraţi: de care pedeapsă sunteţi
vrednici? Astăzi este un prilej bun pentru a arăta şi din
Vechiul Testament grozăvia jurământului. „Era o seceră zbu
rătoare, lată de zece coţi" (Zah. 5, 2). Faptul că zbura arată
apropierea grabnică a pedepsei, care urmează jurămintelor;
faptul că lăţimea şi lungimea erau de zece coţi semnifică
tăria şi mărimea relelor; faptul că zbura din cer - că este adusă
de decizia judecăţii de sus; forma de seceră - pedeapsa
definitivă. Căci, precum secera, după ce cade pe gât, nu este
trasă de la sine, ci mai rămâne după ce a fost tăiat capul, tot
astfel şi condamnarea care intervine pentru cei ce se jură
este una înfricoşătoare şi nu se opreşte până ce nu-şi face
lucrarea ei. Dacă fugim, deşi ne jurăm, să nu fim cutezători,
căci acest lucru se face spre răul nostru.
- Ce vi se pare? Câţi au cutezat să facă, după Anania şi
Safira, aceleaşi fapte şi n-au păţit acelaşi lucru?
- Şi cum de n-au păţit?, zice.
- Nu pentru că le-a fost iertat, ci fiindcă sunt păstraţi
pentru un rău mai mare.
4. Aşa încât, cei ce greşesc mult şi nu sunt pedepsiţi sunt
datori mai degrabă să se teamă şi să se înfricoşeze pentru
că nu sunt pedepsiţi. Căci le creşte pedeapsa prin nepedep-
sirea şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu. Aşadar, să nu
ne uităm la aceasta, că nu suntem pedepsiţi, ci dacă nu am
păcătuit. Iar dacă nu suntem pedepsiţi, deşi am păcătuit, suntem
datori să tremurăm mai mult. Zi-mi când se va teme robul

pe care-1 ai şi numai cât îl ameninţi, dar nu-1 loveşti? Când
fuge? Nu când îl ameninţi numai? Drept aceea, ne îndemnăm
unii pe alţii să nu ameninţăm adesea, ca să nu cutremurăm
sufletul mai mult de frică, pentru ca să nu-1 plesnim mai
tare decât cu lovituri. De altfel, acolo munca este vremelnică,
iar aici mereu. Aşadar, dacă nimeni nu păţeşte nimic de la
seceră, nu te uita la aceasta acum, ci gândeşte-te dacă faci
unele ca acestea! Pentru că se fac multe acum ca în vremea
potopului, însă nu vine potopul, căd gheena şi munca ameninţă.
Mulţi păcătuiesc ca în Sodoma, dar nu vine ploaie de foc,
căci este gătit râul de foc. Mulţi au cutezat cele ce a făcut
Faraon, dar n-au păţit cele ale lui Faraon, nid n-au fost înecaţi
în Marea Roşie, căci le rămâne hăul adâncului, unde munca
nu este pe nesimţite, nici nu se poate să-ţi tragi răsuflarea,
ci sunt mistuiţi mai mult cei ce sunt chinuiţi, pârjoliţi şi
sufocaţi. Mulţi au cutezat cele ale israeliţilor, dar nu i-au
mâncat şerpii, căci le rămâne viermele fără de sfârşit. Mulţi
au cutezat [să facă] cele ale lui Ghiezi3, dar nu s-au umplut
de lepră, căci le rămâne tăierea în două în locul leprei şi să
fie puşi cu făţarnicii (cf. Mt. 24, 51). Mulţi mai şi jură; dar să
nu fim îndrăzneţi dacă scapă, căci le rămâne scrâşnirea
dinţilor. Chiar şi aici vor păţi aceasta poate şi nu vor fugi
decât la alte păcate, deşi nu cu piciorul, ca şi mai groaznică
să fie munca. Pentru că si noi adesea facem totul desert
>
prin cele mari luând ca prilej pe cele mici. Aşa încât, atunci
când vezi că ţi se întâmplă ceva, aminteşte-ţi de acel păcat
al tău. Căci aceasta s-a petrecut cu fiii lui Iacob. Aduceţi-vă
aminte de fraţii lui Iosif: au vândut pe fratele lor, s-au apucat
3 Ghiezi este ucenicul prorocului Elisei, care a cerut bani şi haine de

la Neeman Sirianul după ce acela s-a vindecat de lepră cu rugăciunile
prorocului, deşi Elisei nu primise nimic drept recompensă. In urma acestui
fapt s-a umplut el de lepră (III Rg 6).
Omilia X/J 175
să-l ucidă, dar mai degrabă l-ar fi omorât dacă ar fi fost

după ei. L-au înşelat, l-au întristat pe bătrân; n-au păţit nimic.
După mai mulţi ani s-au primejduit la sfârşit şi şi-au adus
aminte de acest păcat. Şi ascultă ce zic ei, că nu este o găselniţă:
„Da, suntem în păcat pentru fratele nostru" (Fc. 42, 21).
Aşa şi tu, când ţi se întâmplă ceva, zi: Da, în păcat suntem,
pentru că n-am ascultat de Hristos, pentru că ne-am jurat;
multele jurăminte au venit pe capul meu. Aşadar, să te
mărturiseşti! De fapt, şi aceia s-au mărturisit şi s-au mântuit.
Şi ce dacă nu se adaugă muncile imediat? Fiindcă Ahab n-a
păţit îndată cele ce a păţit pentru păcatul faţă de Nabot4.
De ce se întâmplă aceasta? Iţi dă Dumnezeu ocazie să te
speli. Când rămâi [în păcat], îţi adaugă muncile. Aţi văzut
ce au păţit cei ce au minţit?
Aşadar, înţelegeţi ce sentinţă vor primi cei ce fac jură
minte! înţelegeţi şi opriţi-vă! Nu există om care să jure şi să
nu se jure şi strâmb, de voie şi fără de voie. Nu e posibil ca
cel ce se jură strâmb să se mântuiască. Ajunge un jurământ
fals ca să lucreze totul şi să ne aducă toată munca. De aceea
vă rog să luăm aminte la noi înşine ca, fugind de pedeapsa
de acolo, să ne învrednicim de iubirea de oameni a lui
Dumnezeu cu harul şi cu îndurările Unuia-Născut Fiul Lui,
cu Care fie slavă, stăpânire şi cinste Tatălui şi Sfântului Duh,
4 III Rg 21, 29.

Omilia XIII
Sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el, erezia
care era a saducheilor, s-au umplut de pizmă şi au pus
mâna pe apostoli şi i-au pus sub pază publică. (5,17-18)
1. Nimic nu este mai temerar decât răutatea, nimic nu este

mai obraznic. Cu toate că au aflat bărbăţia lor prin ispitire
din cele ce s-au apucat prima dată, totuşi pun mâna pe ei şi
iarăşi se pun împotrivă. Ce înseamnă:
Sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el? S-a ridicat,
zice, fiind mişcat de cele petrecute. Şi au pus mâinile pe apos
toli şi i-au pus sub pază publică.
Acum se scoală mai tare asupra lor. Dar nu i-au judecat
imediat, aşteptându-se ca ei să fie iarăşi blânzi. Şi de unde
este arătat că s-au ridicat mai tare asupra lor? Din faptul că
i-au pus sub pază publică. Iarăşi cad în primejdii şi iarăşi
se bucură de favoarea lui Dumnezeu. Ascultă modalitatea
din cele următoare:
Un înger al Domnului a deschis porţile temniţei noaptea şi,
scoţându-i, le-a zis: Mergeţi şi, stând, vorbiţi în templu poporului
toate cuvintele vieţii acesteia! (5,19-20)
Aceasta s-a petrecut atât spre mângâierea acelora, cât şi
spre folosul şi învăţătura acestora. Şi vezi că se petrece acum
ceea ce s-a petrecut şi cu Hristos. Probabil că nu-i lasă să
vadă minunile care s-au făcut, din care ar fi învăţat [multe],
ci le pregăteşte. La fel ca în privinţa învierii Lui, nu i-a lăsat
să vadă ciim a înviat, căci erau nevrednici să o vadă, ci le
arată cele prin care a fost lucrată. De asemenea, în privinţa
vinului făcut din apă, n-au văzut cei ce şedeau, căci se ame
ţiseră, şi judecata trece la ceilalţi. Aşa şi aici. Nu i-a văzut
Omilia XIII 177
când au fost scoşi, dar au văzut dovezile din care puteau să

afle cele petrecute. Oare de ce i-a scos noaptea? Pentru că
aşa au fost crezuţi mai degrabă decât în modul acela. Altfel
n-ar fi ajuns să-i întrebe, nici ei n-ar fi crezut altfel. Aşa s-a
întâmplat şi de demult, când cu Nabucodonosor. A văzut
pe copii lăudând pe Dumnezeu în cuptor şi atunci a ajuns
în uimire. Aşadar, deşi trebuia să-i întrebe mai întâi pe aceştia:
„Cum aţi ieşit?", ei întreabă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic:
Nu v-am poruncit cu poruncă să nu mai învăţaţi?1 (5, 28).
Şi vezi cum află prin ceilalţi toate. Căci văd temniţa încuiată
cu străşnicie şi pe paznici stând înaintea uşilor. Ascultând,
au intrat de dimineaţă în templu şi învăţau. Venind arhiereul şi
cei împreună cu el, au chemat Sinedriul şi pe toţi bătrânii fiilor
lui Israel şi au trimis la închisoare să-i aducă. Dar slugile, venind,
nu i-au aflat în temniţă; şi, întorcându-se, au vestit, spunând:
închisoarea am aflat-o încuiată în toată siguranţa şi pe paznici
stând afară înaintea uşilor, dar n-am aflat pe nimeni înăuntru
după ce am deschis. (5, 21-23)
Siguranţa, pecetea şi oamenii erau dublaţi, ca la mormânt.
Vezi cum erau luptători împotriva lui Dumnezeu. Spune-mi
dacă aceste lucruri petrecute cu ei erau omeneşti! Cine i-a
scos pe când uşile erau încuiate? Cum au ieşit în timp ce
A
paznicii stăteau înaintea uşilor? Intr-adevăr sunt cuvinte

ale unora înnebuniţi şi îmbătaţi. Se aşteptau să fie mai presus
decât cei pe care nu i-au ţinut temniţa, lanţurile şi uşile
încuiate, păţind ceva ce se potriveşte unor copii fără de minte.
Slugile lor de aceea vin de faţă şi mărturisesc ce s-a întâmplat,
ca să le ia orice scuză. Vezi semne diferite peste semne, unele
făcute de ei, iar altele pentru ei, care erau chiar mai vădite?
1 Am preferat traducerea după varianta scripturistică, deoarece

textul omiliei conţine un alt verb decât cel din Noul Testament, „a primi,
a lua", care nu se potriveşte în context. Probabil este o eroare de copist,
deoarece în omiliile anterioare se găseşte versiunea corectă.
Bine au făcut că nici ei nu le-au amintit îndată, ci mai întâi

sunt în nedumerire, pentru ca să afle astfel toţi, după exa
minare, că este vorba de o putere dumnezeiască.
Când au auzit cuvintele acestea, preotul2şi comandantul tem
plului şi arhiereii, erau nedumeriţi între ei ce să fie aceasta. Venind
cineva, le-a vestit, spunând: Iată, bărbaţii pe care i-aţi pus in
temniţă sunt în templu, stând şi învăţând poporul. Atunci, plecând,
comandantul împreună cu slugile i-a adus, nu cu forţa, căci se
temeau de popor, că să nu-i bată cu pietre. (5, 24-26)
O, lipsă de minte! Se temeau, zice, de norod. La ce le folosea
norodul? Deşi ar fi trebuit să se teamă de Dumnezeu, Care
îi răpeşte mereu din mâinile acelora ca pe nişte păsări, ei se
tem mai mult de norod.
Şi i-a întrebat arhiereid, spunând: Nu v-am poruncit cu poruncă
să nu mai învăţaţi în numele acesta? Şi, iată, aţi umplut Ierusa
limul de învăţătura voastră şi voiţi să aduceţi asupra noastră
sângele Omului Acesta. (5, 28)
Deci ce fac apostolii? Iarăşi vorbesc cu ei cu moderaţie,
cu toate că le-ar fi putut zice: „Cine sunteţi voi, care staţi
împotriva lui Dumnezeu?". Dar ce [spun ei]? Răspund iarăşi
cu o dispoziţie de respect şi consfătuire şi cu multă moderaţie.
Răspunzând, Petru şi apostolii au zis: Se cuvine să ne supunem
mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor. (5, 39) Şi aceasta
este multă filosofie, că de aici îi arată şi pe ei că se luptă cu
Dumnezeu. Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe Care
voi L-aţi omorât, ţintuindu-L pe lemn. Pe Acesta Dumnezeu L-a
înălţat cu dreapta Lui începător şi Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţă şi lăsarea păcatelor. (5, 31)
Voi aţi ucis pe Cel pe Care Dumnezeu L-a înviat, zice.
Şi vezi că atribuie totul Tatălui, ca să nu pară că este străin
de Tatăl. Şi L-a înălţat, zice, cu dreapta Lui. Prin aceasta nu
2 în textul comentat de Sfântul Ioan este „arhiereul"; dar am păstrat

varianta scripturistică pentru fluenţă.
Omilia XIII 179
arată simplu numai învierea, ci şi înălţarea, adică ridicarea.

Ca să dea pocăinţă lui Israel.
2. Vezi iarăşi o învăţătură care pregăteşte câştigul chiar
în formă de apologie. Şi noi suntem martorii cuvintelor acestea
ale Lui. (5, 32) Mare este îndrăzneala. Apoi, după ce a făcut
să fie vrednic de crezare cuvântul, a adăugat:
Şi Duhul Sfânt, pe Care L-a dat Dumnezeu celor ce I se supun.
(5, 32)
Vezi cum se folosesc şi de mărturia Duhului, nu numai
de a lor? Şi n-au zis: „Pe Care ni L-a dat nouă", ci: Celor ce
se supun, păstrând măsura şi totodată dovedindu-L şi arătând
că le este şi lor cu putinţă să-L ia. Vezi cum au fost povă
ţuiţi şi prin fapte, şi prin cuvinte şi n-au luat aminte, ca să
aibă o osândă dreaptă. Căci pentru aceasta a îngăduit Dum
nezeu să fie duşi la judecată, ca şi aceia să fie povăţuiţi, de-ar
fi vrut să înveţe, şi apostolii să se exerseze spre îndrăzneală.
Şi cei ce ascultau crăpau şi voiau să-i piardă. (5, 33)
Vezi exces de răutate. Deşi ar fi trebuit să fie loviţi de
cele ce le-au auzit, ei crăpau şi voiau să-i piardă în zadar.
Dar e necesar să vedem din nou cele citite. Un înger al
Domnului a deschis noaptea porţile temniţei şi, după ce i-a scos,
le-a zis: Mergeţi şi, stând, vorbiţi poporului în templu toate cu
vintele vieţii acesteia. (5,19-20)
Scoţându-i - nu i-a dus el, ci i-a slobozit. Aşa încât şi
prin aceasta să fie cunoscută neîncovoierea lor, pe care au
şi arătat-o, intrând şi învăţând în templu noaptea. Dacă i-ar
fi scos temnicerii, precum socoteau aceia, ar fi fugit, dacă ar
fi ieşit după ce au fost convinşi3. Dar mai degrabă, dacă i-ar
3 Apostolii erau plini de râvnă în propovăduirea Evangheliei, îm pli

nind porunca lui Hristos, şi nu sunt descurajaţi de ameninţările şi m a
nevrele iudeilor. Ajutorul de la înger doar deschide calea avântului lor,
pe care îl oprise Irod cu forţa. Nici n-ar fi fost posibil să fie înduplecaţi să
fugă de temniţă sau de alte necazuri, ci pe toate le suferă cu bucurie şi
recunoştinţă pentru Dumnezeu.
fi scos aceia, n-ar fi stat în templu, ci ar fi plecat departe.

Nimeni nu-i atât de lipsit de minte încât să nu priceapă
acest lucru. Zice: Nu v-am poruncit cu poruncă? Deci, dacă se
supuneau şi ei vouă, aţi fi pus bine lucrurile la punct. Dar,
dacă până şi din acel punct au zis că nu se supun, sunt de
prisos îndreptările voastre, de prisos şi poruncile. Vezi
dezordine a acuzaţiilor şi lipsă de minte covârşitoare! De
acum vor ca ramurile de finic să arate deciziile iudeilor,
care nu făceau aceasta pentru adevăr, ci ca şi cum ar vrea
să se apere [de ceva]. De aceea nici apostolii nu le răspund
cu curaj, pentru că erau învăţători, cu toate că cine n-ar fi
zis ceva aspru dacă ar fi avut de partea sa toată cetatea şi s-ar
fi bucurat de asemenea har? Aceştia, însă, nu, căci nu s-au
mâniat, ci îi miluiau şi lăcrimau şi se osteneau ca să-i scape
de amăgire şi de furie. Şi nu mai zic către ei: Judecaţi voi, ci
declară, spunând: Pe Care Dumnezeu L-a înviat, arătând prin
aceasta că acestea sunt după cunoştinţa lui Dumnezeu. N-au
zis: „Nu v-am zis şi atunci: Noi nu putem să nu spunem cele
ce am văzut şi am auzit?"} căci nu sunt iubitori de cinstire. Ci
zic iarăşi aceleaşi lucruri, adică despre Cruce, despre înviere.
Şi nu spun: „De ce a fost răstignit?", pentru că a făcut-o
pentru noi, ci se folosesc de indicii încă nu în mod deschis,
vrând să-i înfricoşeze între timp.
Zi-mi mie: Ce fel de oratorie este aici? Nici una. Asa au
>
propovăduit Evanghelia vieţii fără pregătire.

După ce a zis că L-a înălţat, spune şi pentru ce: Ca să dea
pocăinţă, adăugând: lui Israel şi lăsarea păcatelor. însă zic ei
că acestea par neconvingătoare între timp. Ce spui? Şi cum
nu sunt mai convingătoare cele la care căpeteniile şi mul
ţimea nu aveau ce să zică împotrivă, ci unora li s-a închis
gura, iar alţii au fost învăţaţi? Şi noi, zice, suntem martori ai
acestor cuvinte. Care? Că a fost promisă iertarea şi pocăinţa,
căci de acum era mărturisită învierea. Dăm mărturie noi şi
Duhul Sfânt, Care nu vine fără să fi fost dezlegate mai întâi
Omilia XIII 181
păcatele, că [Hristos] dă iertare, aşa încât aceasta este o

dovadă neîndoielnică. Auzi de iertarea păcatelor, nenoro-
citule, şi că nu se cere dreptate şi vrei să-i omori? Câtă răutate
nu arată aceasta? Cu toate că trebuia ca cei ce minţeau să
aducă argumente sau să se lase înduplecaţi dacă nu puteau
[să aducă]. Iar dacă nu voiau să se convingă, să nu omoare.
Căci cine era vrednic de ucidere? Iar ei nici n-au priceput
ce s-a întâmplat din pricina furiei. Vezi cum vorbesc aici
despre iertare după ce au pomenit de cutezanţa [lor], arătând
că cele petrecute sunt vrednice de moarte, iar darurile sunt
date din bunăvoinţă. Cum altfel i-ar îndupleca cineva decât
zicând că au fost binevoitori? Si vezi răutatea: îi răscoală
9
asupra lor pe saduchei, care sufereau cel mai mult pentru

A A
înviere. Insă n-au avut nici un folos din răutate.

Poate va spune cineva:
- Care om nu ajunge mare când se bucură de asemenea
lucruri precum apostolii?
- Dar vezi-mi-i cum, înainte de a se bucura de har,
aşteptau într-un suflet în rugăciune şi nădăjduiau la situaţia
de dinainte. Şi tu nădăjduieşti, iubitule, la împărăţia cerurilor,
dar nu rabzi nimic? Şi tu ai luat Duhul, însă nu pătimeşti
unele ca acestea, nici nu te primejduieşti? Aceia, înainte de
a răsufla uşuraţi de primele [primejdii], dau de altele. Şi ce
bunătate mare este însuşi faptul de a nu se trufi, de a nu se
slăvi în deşert! Şi ce bunătate mare este a purta discuţii cu
blândeţe! Nu toate mărturiile veneau din partea harului, ci
multe erau şi din osârdia lor. Căci grija lor era să strălu
cească în ei cele ale harului.
3. Vezi cât de grijuliu este Petru chiar de la început, cât
de treaz şi priveghetor şi cum şi-au aruncat averile! N-aveau
nimic al lor, erau în rugăciune, dovedeau acelaşi cuget, pe
treceau în posturi. Cât har aveau acestea? Zi-mi mie! Pentru
aceasta face ca chiar prin ei să se întâmple mustrarea de
către slujitorii lor. Cei care au fost trimişi au spus ca şi despre
Hristos: „Niciodată n-a vorbit un om astfel ca Omul Acesta"

(In 7, 46), au vestit cele ce au văzut când s-au întors. Dar tu
urmăreşte-mi aici şi îngăduinţa lor, cum sunt de reverenţioşi,
şi intenţia artificială a arhiereului! Dialoghează, într-adevăr,
reverenţios cu ei când se temea şi voia mai degrabă să-i îm
piedice decât să-i omoare, deoarece nu putea [face] aceasta.
Si zice:
9
Vreţi să aduceţi asupra noastră sângele Omului Acesta? (5,28)

pentru ca să-i sensibilizeze pe toţi şi să atârne deasupra lor
A
primejdia în privinţa celor de pe urmă. încă ţi se mai pare

că este om? A zis astfel, arătând că li s-a adresat o avertizare,
însă vezi şi ce zice Petru:
Pe Acesta Dumnezeu L-a înălţat începător şi Mântuitor cu
dreapta Lui ca să dea pocăinţă lui Israel şi lăsarea păcatelor. Aici
nu pomeneşte de neamuri ca să nu dea prilej. Şi voiau să-i
omoare. (5, 33)
Vezi iarăşi că aceştia sunt în nedumerire, că sunt în
durere, iar aceia întru destindere, bună-dipoziţie şi desfătare.
Nu acuzau dureri în mod simplu, ci crăpau (5,33). Prin urmare,
aceasta înseamnă că „săvârşirea răului suferă rău", după
cum se poate vedea aici. Aceştia erau în lanţuri, erau puşi
în tribunal şi judecătorii erau în nedumerire, în mare lipsă
de soluţii. Căci, precum cel ce loveşte diamantul el singur
primeşte lovitura, tot aşa şi aceştia. Dar au văzut că nu numai
că n-a fost împiedicată îndrăzneala lor, ci chiar mai mult a
crescut propovăduirea lor şi ei vorbeau neînfricat şi nu
dădeau pricini.
Să urmăm şi noi acestora4, iubiţilor, şi vom deveni ne
înfrânţi în toate cele cumplite. Nimic nu este cumplit pentru
cel ce se teme de Dumnezeu, ci cele cumplite sunt în cei ce
nu se tem. Căci cum va fi convins de cineva în privinţa unui
4 De aici începe partea morală a omiliei: Despre lepădarea de grijile

lumeşti şi un ultim îndemn a nu se jura.
Omilia XIII 183
lucru cumplit cel ce se face mai înalt decât patimile prin virtuţi
şi care trece pe lângă lucrurile de faţă ca pe lângă o umbră?
Şi de cine se va teme? Sau ce va considera că sunt lucrurile
cumplite? Aşadar, să fugim la această piatră neclintită!
Dacă ne va pregăti cineva o cetate şi o va împrejmui cu zid,
dar mai degrabă dacă ne va sălăşlui în pământ, unde nu te
deranjează nimeni, şi ne va dărui toată abundenţa acolo,
fără să ne lase să ne ţinem de vreo îndeletnicire, tot nu ne-ar
pune într-o astfel de siguranţă pe cât ne-a pus acum Hristos.
Fie şi cetatea, dacă vrei, de aramă, zidul având de pretutindeni
rezistenţă şi impenetrabilitate. Să nu stea în ea nimeni războinic,
să aibă pământ îmbelşugat şi mănos; să fie şi îmbelşugarea
celorlalte lucruri! Să fie şi cetăţeni cuminţi şi cumsecade şi
să nu se arate acolo nici un bărbat răutăcios, nici unul hoţ,
nici unul băgăreţ, nici unul clevetitor, fără tribunal, ci toate
să fie pur şi simplu convenabile. Chiar de-am locui în această
cetate, nici aşa n-ar fi posibil să trăim în siguranţă. De ce?
Pentru că neapărat vom fi diferiţi de slujitori, de femeie şi
de copii şi aceasta este o sursă de multă deprimare. Dar aici
nu este nimic de felul acesta. Căci nu exista, nu exista ceva
care să întristeze sau să aducă deprimare5. Ci, lucru minunat,
înseşi cele ce păreau să aducă deprimare, acestea se făceau
pricini de mare bucurie şi fericire. Căci, zi-mi mie, pentru
care pricină urmau aceia să se îndoiască? Pentru care pricină
s-ar fi necăjit? Vrei să aducem pe cineva în discuţie? Să fie
unul din dregători, să agonisească multă bogăţie, să locu
iască într-o cetate împărătească, să aibă averi ca nimeni
altul, numai să se desfete şi să nu-şi bată capul pentru aceasta
stând în această culme de bogăţie, cinste şi putere! Să punem
în schimbul lui pe Petru cel în [aflat] lanţuri, dacă vrei, cel
în mii de rele! Şi vom afla că acesta se desfată mai mult.
5 Cel mai greu este să suportăm pe cei ai casei. Disensiunile mari sau
mici care apar între oameni sunt adevărata sursă de nefericire şi întristare.
Căci, când prisosinţa bucuriei este atât de mare, încât se

bucură în lanţuri, înţelege câtă este mărimea bucuriei! Precum
cei ce sunt în conducere mare nu simt dacă ar interveni
ceva cumplit, ci rămân în bucurie, tot aşa şi aceştia mai mult
se bucurau pentru acestea. Căci nu se poate, nu se poate
prezenta prin cuvânt câtă plăcere au cei ce se întâmplă să
pătimească ceva cumplit pentru Hristos. Mai degrabă se
bucură pentru cele cumplite decât pentru cele bune. Dacă
iubeşte cineva pe Hristos, ştie ce spun. Dar cum? Urmau să
fugă de dificultăţi pentru siguranţă? Zi-mi mie cine n-ar fi
putut, după ce şi-a agonisit bogăţie înmiită, să fugă de atâtea
primejdii în timp ce vorbeşte cu atâtea neamuri numai despre
strămutarea vieţuirii6? Aceştia au împlinit toate ca dintr-un
ordin împărătesc, dar mai degrabă cu multă uşurinţă. Căci
nu se împlineşte un ordin împărătesc aşa precum s-au
împlinit toate cuvintele acelora. Căci ordinul împărătesc aduce
silă, iar aceştia de bună voie şi din deliberarea lor şi arătând
recunoştinţă înmiită. Care ordin împărătesc ar îndupleca
pe cineva să se depărteze de averi şi de sufletul propriu şi
să-şi dispreţuiască patria, casa, rudele şi chiar mântuirea?
Dar glasurile pescarilor şi ale făcătorilor de corturi au reuşit
acest lucru. Astfel încât erau şi cu plăcere, şi mai puternici,
şi mai tari decât toţi. Da, zice, aceia [erau aşa] deoarece făceau
semne. Dar cei ce au crezut, zi-mi mie, ce semne făceau, cei
trei mii şi cei cinci mii, care petreceau în mare bucurie? Pe
bună dreptate, căci a fost înlăturată baza tuturor deprimărilor,
agonisirea de averi. Căci aceea, aceea era cauza războaielor,
a luptei, a deprimării şi a tuturor relelor. Aceea face traiul
ostenitor şi mai trist. Şi ar putea fi găsiţi mulţi care au motive
6 Ucenicii, după ce au aflat pe Hristos, viaţa veşnică, n-ar fi avut nici

o nevoie să meargă la propovăduire şi să întâm pine atâtea necazuri
pentru alţi. Dar fac aceasta pentru că primejdiile suferite pentru propo
văduire le aduc mai multă slavă şi odihnă sufletească. Logica dragostei
este diferită de calculele egoiste omeneşti.
Omilia XIII 185
de deprimare, fie că sunt bogaţi sau săraci. Iar dacă nu par

să stea lucrurile aşa pentru unii, aceasta nu este după natura
lucrurilor, ci după părerea lor. Nu e nimic de mirare dacă
cei bogaţi au [parte de] ceva plăcere. De fapt, chiar şi cei
plini de râie se găsesc în multă plăcere7. Pentru că cei bogaţi
nu se deosebesc cu nimic de aceia, ci astfel este sufletul lor.
Lucrul este arătat din faptul că îi slobozesc grijile şi totuşi
vor să fie prinşi de ele pentru o plăcere vremelnică8. Iar cei
ce s-au îndepărtat de acestea sunt sănătoşi şi afară de orice
descurajare.
4. Zi-mi care lucru este plăcut! Ce este mai trainic: a te
îngriji de pâine şi haine sau de mii de slujitori şi oameni liberi
fără a purta grijă de tine însuţi? Căci, precum acesta se teme
pentru sine, tot astfel te temi şi tu pentru cei ce atârnă de
capul tău. Şi zi-mi: De ce ţi se pare sărăcia ceva de evitat?
Deoarece şi celelalte bunuri pot fi respingătoare pentru mulţi,
care sunt de evitat nu pentru că sunt respingătoare, ci pentru
că sunt greu de înfăptuit. Aşadar, şi aceasta nu este respin
gătoare, ci greu de înfăptuit. Aşa încât n-ar mai fi respingă
toare dacă ar putea cineva să o poarte. De ce nu o respin
geau apostolii? De ce mulţi chiar o aleg şi nu numai că nu o
resping, ci aleargă spre ea? Căci ceea ce este respingător la
propriu nu este preferabil decât pentru cei nebuni.
Şi nu este ceva de mirare dacă filosofii şi cei înalţi [cu
mintea] între oameni vin la ea ca la un teren sigur şi lipsit
de boală, chiar dacă nu pare aşa celorlalţi. Căci cel bogat
7 Din contextul expunerii se înţelege că bucuriile de care au parte

cei bolnavi nu vin de la boală, ci din alte surse. Dacă şi cei loviţi de
boală au parte de bucurii, cu cît mai mult au parte cei bogaţi? Doar că
acele bucurii le socotesc ei aşa fără să fie în realitate lucruri bune.
8 Cei bogaţi au parte de o plăcere mică şi păguboasă, care poate fi
comparată cu râia. Ei se bucură de plăcerile ce decurg din avuţii pentru
că nu cunosc adevărata plăcere, cea sufletească. Neavând-o pe aceea ca
reper, alunecă în altele josnice şi stricate.
îmi pare mie că nu este altceva decât o cetate fără ziduri

aşezată în câmpie şi care atrage la sine pe uneltitori. Iar
sărăcia este o fortăreaţă sigură, înconjurată cu multă aramă
şi fiind greu accesibilă. Dar este dimpotrivă, zice: căci
aceştia sunt cei târâţi adesea la judecătorie, ei sunt cei nă
păstuiţi şi care o duc rău. Nu cei în mod simplu săraci, ci
cei săraci, dar care vor să se îmbogăţească. Dar eu nu zic de
aceia, ci de cei ce se sârguiesc să trăiască în sărăcie. Zi-mi
de ce nu târăşte nimeni la judecătorie pe cei din munţi? Cu
toate că sărăcia este uşor de dus, s-ar fi cuvenit să-i târască
mai ales pe aceia, care sunt mai săraci decât toţi. De ce nu
târăşte nimeni la judecătorie pe cerşetori? De ce nimeni nu-i
silniceşte, nici nu-i cleveteşte? Oare nu pentru că rămân pe
un teren mai sigur? Câtor oameni nu li se pare acest lucru
de rău augur, zic despre sărăcie şi de cerşetorie? Ce se în
tâmplă? Zi-mi, este bine să cerşeşti? Este bine dacă există
cel ce este mângâiat şi cel ce miluieşte, dacă există cineva
care dă; astfel, oricine ştie că viaţa aceasta este sigură şi lipsită
de necazuri. Dar eu nu cer asta; să nu fie! Ci să nu dorim
bogăţia. Căci, spune-mi, cine voi zice că sunt mai fericiţi:
cei preocupaţi de virtute sau cei ce stau departe de ea? Evident
că cei preocupaţi. Deci cine este cel preocupat să înveţe ceva
din cele folositoare şi să strălucească în filosofie: acesta sau
acela? Este limpede pentru oricine că acesta. Iar dacă nu crezi,
ia seama! Să vină din piaţă cineva dintre cei ce cerşesc şi el
să fie infirm, şchiop, olog; iar celălalt să vadă bine, să fie
tare cu trupul, viguros în toate, îmbelşugat în averi, să fie
de neam strălucit şi să aibă putere multă. Aşadar, să-i aducem
pe aceştia la şcoala filosofiei şi să vedem cine din ei va primi
mai multă învăţătură. Prima regulă: „Să fie smerit şi măsurat",
căci aceasta a poruncit Hristos. Cine va putea să o împli
nească mai bine: acesta sau acela? „Fericiţi cei ce plâng"
(Mt. 5, 4); cine va lua aminte mai mult la ceea ce s-a spus?
„Fericiţi cei smeriţi"; cine va asculta mai mult? „Fericiţi cei
Omilia XIII 187
curaţi cu inima" (Mt. 5/8), „fericiţi cei ce flămânzesc şi în

setează de dreptate" (Mt. 5, 6), „fericiţi cei prigoniţi pentru
dreptate" (5,10): cine le va primi pe acestea uşor? Şi, dacă
vrei, să le aplicăm fiecare (cerinţă) tuturor. Nu este unul
inflamat şi pompos în toate, iar celălalt nu cugetă mereu smerit
şi este tot timpul reţinut? Evident că da. Există o zicală de
felul acesta şi la cei din afară, care zice: „Sclavul Epictet9,
trup infirm; Irus10 cel sărac şi prieten al celor nemuritori".
Acesta este cel sărac. Iar sufletul celui bogat este plin de toate
relele: ieşire din minţi, slavă deşartă, mii de pofte, mânie şi
furie, lăcomie, nedreptate şi orice alt lucru rău. Prin urmare,
este învederat că ea este îndemânoasă pentru filosofie faţă
de aceea.
Căutaţi să aflaţi cu tot dinadinsul ce este mai plăcut; căci
văd că acest lucru este căutat de mulţi, dacă ea este calea
celor plăcute. Şi nu trebuie să ne îndoim de aceasta; căci unul
este aproape de sănătate, şi acesta se găseşte în multă plăcere.
Dar zi-mi cine este îndemânos să săvârşească lucrul pus
înainte, pe care îl dorim, zic de această lege: cel sărac sau
cel bogat? Cine se va jura cu uşurinţă: cel ce se aprinde de
mânie faţă de slugi, care are multe treburi, sau cel ce cere o
pâine sau o haină? Acesta nici n-ar avea nevoie de jurământ,
dacă ar vrea, d petrece mereu în lipsă de treburi. Mai degrabă
cel ce se învaţă să nu jure va dispreţui adesea şi averile şi
oricine va vedea pretutindeni căile virtuţii deschise de la
acest lucru bun şi tot ce duce la corectitudine, la trecerea cu
9 Epictet (55-135), deşi s-a născut sclav şi a fost şchiop din tinereţe, a
ajuns un mare filosof stoic, discipol al lui Musonius Rufus. Şi-a dus
viaţa în sim plitate şi sărăcie, fără m ulte averi.
10 Irus este porecla lui Ameus, un personaj din Odiseea, care-şi ducea
viaţa cerşind mereu. Această poreclă provine de la asemănarea cu zeiţa
Iris, a curcubeului, pentru că el era un mesager prompt pentru doritori,
ca şi zeiţa Iris, mesagera zeilor. In context, el este luat drept simbol al
cerşetorului care a obţinut atenţia celor puternici pentru informaţiile
furnizate.
vederea a averilor, la evlavie, la statornicia sufletului, la

umilinţă.
Să nu ne lenevim, iubiţilor, ci iarăşi să punem osteneală
multă noi, care ne-am îndreptat, ca să păzim ceea ce am
împlinit, ca să nu intervină cu uşurinţă vreun torent şi să
ne tragă la cele de dinainte! Şi cei ce-i îndreaptă pe cei ce
încă n-au putut, să-i primească în limanul lipsei de jurământ
ca şi cum ar întinde mâna celor ce înoată în larg! Căci este
cu adevărat un liman sigur faptul de a nu te jura, liman
pentru a nu fi afundaţi de duhurile căzute. Chiar de s-ar
înfierbânta mânia, dispreţuirea, furia şi orice altceva, sufletul
stă în siguranţă, încât să nu scoată ceva din cele ce nu se
cuvine să fie spuse. Căci nu se bagă în vreo nevoie sau lege.
Vezi ce a făcut Irod din cauza jurământului! A tăiat capul
Inaintemergătorului. Căci zice: „Din cauza jurământului şi
a celor ce şedeau împreună cu el n-a vrut să o refuze (cf.
Mt. 14, 9). Ce au păţit [celelalte] seminţii din cauza jurămân
tului pentru seminţia lui Veniamin (Jud. 21, 18)? Ce a păţit
Saul din cauza jurământului? Căci unul s-a jurat strâmb,
iar Irod a făcut ceva mai rău pe lângă jurământul fals, uciderea.
Iarăşi ştii ce a păţit Iisus [Navi] de la gabaoniţi pentru jurământ.
Căci într-adevăr juratul este o cursă satanică. Aşadar, să
rupem sforile şi să ne punem la adăpost de orice prinsoare!
Să scăpăm de cursa satanică! Să ne temem de porunca stă
pânească! Să ne aducem la obiceiul mai bun ca, sporind pe
cale şi săvârşind aceasta şi celelalte porunci, să dobândim
bunătăţile făgăduite celor ce-L iubesc pe El, cu harul şi cu
iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu
Care fie slavă, stăpânire şi cinste Tatălui şi Sfântului Duh
Omilia XIV
Dar, sculându-se în Sinedriu un fariseu cu numele
Gămăliei, învăţător de Lege, cinstit la tot poporul, a po
runcit să iasă puţin oamenii afară. (5, 34)
1. Acest Gămăliei a fost învăţătorul lui Pavel. Şi este lucru

vrednic de mirare cum de nu credea încă, deşi avea la dis
poziţie judecata minţii şi era învăţător de Lege. Dar nu era
posibil ca el să rămână pe deplin necredincios. Este învederat
din cuvintele lui cu care sfătuieşte. Căci zice: A poruncit să-i
facă pe oameni [să iasă] puţin afară. Vezi priceperea oratoriei
şi cum i-a adus imediat la frică. Se adresează ca unora de
acelaşi gând ca să nu fie bănuit că el cugetă ca aceia şi nu se
foloseşte de multă asprime, ci zice aşa, ca unora îmbătaţi
de furie:
Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi înşivă ce urmează să faceţi
cu oamenii aceştia (5, 35). Nu vă purtaţi în mod simplu, zice,
şi la întâmplare. Căci, înainte de aceste zile, s-a ridicat Teuda,
care spunea despre sine că este cineva mare, căruia i-au urmat
un număr de patru sute de bărbaţi; care a fost ucis şi toţi câţi s-au
supus lui s-au destrămat şi s-a nimicit totul. (5, 36)
îi înţelepţeşte prin pilde şi face mai apoi ca cel ce răz
vrătise pe mulţi să fie o mângâiere pentru ei. Deci, înainte
de a zice pilda, spune: Luaţi aminte la voi înşivă! Iar după ce
le-a arătat, se pronunţă, spunând:
Şi acum spun vouă: Staţi deoparte de oamenii aceştia! (5, 38)
După acesta s-a ridicat Iuda Galileanul în zilele înscrierii şi a răz
vrătit destul popor după el şi a pierit şi acela şi toţi câţi s-au supus
lui s-au risipit. Şi acum spun vouă: Staţi departe de oamenii aceştia
şi daţi-le voie; pentru că, dacă este de la oameni sfatul acesta sau
lucrul acesta, se va destrăma, iar dacă este de la Dumnezeu, nu-l

veţi putea destrăma. (5, 37-38)
Ca şi cum ar fi spus: Staţi deoparte şi, dacă şi aceştia s-au
răzvrătit de la ei înşişi, nimic nu-i va opri să se destrame.
Nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.
(5, 39)
îi întoarce şi prin ceva cu neputinţă, şi prin ceva nefolo
sitor. N-a zis că au fost ucişi, ci simplu că s-au destrămat,
probabil ca o deviere. Prin cele ce îi sfătuieşte îi învaţă: dacă
este un lucru omenesc, nu va fi nevoie de nici un lucru din
partea voastră, iar dacă este dumnezeiesc, nu-i veţi putea
domina prin vreo faptă. Astfel că le-a părut a fi cu pricepere
cuvântul, pentru că chiar au fost convinşi să nu-i omoare, ci
numai să-i biciuiască. Căci zice:
Au fost convinşi de el; şi, chemând la ei pe apostoli, după ce
i-au bătut, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus
şi i-au slobozit (5, 39-40). Vezi după câte minuni îi biciuiesc!
Şi totuşi iarăşi se întindea învăţătura, căci învăţau şi în casă,
şi în templu. Iar ei au mers de la faţa Sinedriului bucurându-se
că s-au învrednicit să fie necinstiţi pentru numele lui Hristos şi
nu încetau să înveţe în toată ziua în templu şi în casă şi să bine
vestească pe Iisus Hristos. (5, 41-42) Dar în zilele acestea, în-
mulţindu-se ucenicii, s-a făcut cârteală între eleniştifaţă de evrei
că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea zilnică. (6,1)
Nu spune la propriu de acele zile, ci fiindcă aşa este
obiceiul Scripturii şi spune că cele viitoare s-au întâmplat
ca şi cum s-ar fi petrecut în continuare; de aceea a spus astfel,
îmi pare că îi numeşte elenişti pe cei ce vorbeau cu eleniştii,
căci aceştia, deşi erau evrei, discutau cu eleniştii. Iată şi altă
ispită. Dar mai degrabă, dacă vrei să fii atent, vei vedea răz
boaiele care erau de la început şi dinăuntru, şi din afară.
Zice:
Omilia XIV 191
Chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este

plăcut ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese
(6, 2 ).
Bine; căci cele mai trebuincioase sunt de preferat faţă
de cele trebuincioase. Dar vezi cum poartă de grijă şi de aceste
lucruri şi nu neglijează propovăduirea! De vreme ce aceia
erau mai respectaţi, de aceea erau şi avantajaţi.
Cercetaţi deci fraţilor, şapte bărbaţi dintre voi care au mărturie,
plini de Duhul şi de înţelepciune, pe care îi vom aşeza la trebu
inţa aceasta. Iar noi vom stărui în rugăciune şi slujirea cuvântului.
Şi a plăcut cuvântul acesta înaintea a toată mulţimea. Şi au ales
pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt. (6, 3-5)
Prin urmare, şi aceia pe care i-au ales erau plini de cre
dinţă, ca să nu intervină aceleaşi lucruri, precum cu Iuda,
cu Anania şi Safira. Şi pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon,
pe Parmena şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus
înaintea apostolilor şi, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei. Şi
cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea foarte numărul uce
nicilor în Ierusalim; şi mult norod dintre preoţi se supunea cre
dinţei. (6, 5-6)
Dar să vedem din nou cele spuse! Bărbaţilor, luaţi aminte
la voi înşivă! Vezi-mi pe Gămăliei aici cum vorbeşte cu calm
şi se adresează lor pe scurt şi nu spune relatări vechi, cu toate
că ar fi fost în stare, ci unele mai noi, care aveau tărie cel mai
mult de a fi crezute. De aceea indică în mod ascuns, spunând:
înainte de aceste zile, arătând că nu de multe zile. Dacă ar fi
zis imediat: „Lăsaţi pe aceşti bărbaţi!", ar fi dat de bănuit şi
cuvântul lui n-ar fi fost atât de puternic; daj după [acele]
pilde, a căpătat forţa obişnuită. De aceea nici n-a pomenit
doar de unul, ci de doi [răzvrătiţi], cu toate că ar fi avut de
zis şi de al treilea, arătând cu prisosinţă că şi el spune ceva
bun, depărtându-i şi pe aceia de la intenţia lor ucigaşă.
Staţi deoparte de [aceşti] oameni!
2. Vezi cât de calm este temperamentul lui! Şi nici cu

vântul nu l-a făcut lung, ci scurt. Ba nici de aceia n-a pomenit
cu furie. Şi toţi care s-au supus lui s-au împrăştiat. Prin ceea ce
A
a spus nu L-a hulit pe Hristos, ci II prezintă drept ceea ce

voia cel mai mult.
Zice: Dacă este de la oameni, se va destrăma. Aici îmi pare
că ei trag concluzia şi spun: „Aşadar, de vreme ce nu s-a
destrămat, nu este un lucru omenesc". Nu cumva să vă aflaţi
şi luptători împotriva lui Dumnezeu. A zis aceasta ca să-i ţină
deoparte de la ceva imposibil şi nefolositor. Iar dacă este de
la Dumnezeu, nu veţi putea. N-a zis: „Dacă Hristos este Dum
nezeu", căci faptele au arătat aceasta. Nici n-a declarat că n-ar
fi ceva omenesc sau că e dumnezeiesc, ci a lăsat încredin
ţarea pentru vremea viitoare, ca să fie convingător. Şi pentru
ce i-au biciuit, zice, dacă i-a convins? Nu aveau cum să privească
senini discursul acesta ireproşabil, totuşi şi-au împlinit furia
obişnuită. Pe de altă parte, se aşteptau să-i înfricoşeze iarăşi
prin această [biciuire]. Prin faptul că a spus acestea fără să
fie ei de faţă, i-a atras şi mai tare; şi i-a convins şi dulceaţa
cuvintelor, şi dreptatea celor spuse. Căci numai cât n-a pro
povăduit şi el Evanghelia. Mai degrabă numai cât nu li se
adresează pe bună dreptate această replică:
- Aţi fost convinşi pentru că nu aţi reuşit să combateţi.
Pentru ce n-aţi crezut?
Atât de mare este propovăduirea, încât are mărturie şi
de la duşmani. Acolo s-au răzvrătit patru sute şi, după aceasta,
destul popor, iar aici cei dintâi erau doisprezece. Deci să
nu vă sperie mulţimea adunată! Căci, dacă e de la oameni
lucrul acesta, se va destrăma. Ar fi putut să zică şi de un alt
egiptean, dar cuvântul său ar fi fost de acum de prisos. Ai
văzut cum a încheiat cuvântul prin ceva înfricoşător? Drept
aceea, nu declară în mod simplu, ca să nu pară că vorbeşte
despre ei; ci face un raţionament pornind de la modul cum
au decurs lucrurile.
Omilia XIV 193
N-a cutezat să declare că nu este ceva omenesc sau că

este de la Dumnezeu, deoarece i s-ar fi împotrivit dacă ar fi
zis că este de la Dumnezeu. Iar dacă [ar fi zis că e] de la
oameni, ar fi devenit iarăşi grabnici spre răscoală. De aceea
le porunceşte să aştepte sfârşitul, zicând: Staţi deoparte. Ei
iarăşi i-au amenintat, ştiind că nu reusesc nimic, dar făcând
j i ' i t '
ceea ce ţinea de ei. Căci astfel este răutatea, se apucă adesea

de lucruri imposibile.
Iar după acesta s-a ridicat Iuda. Acestea le aflaţi mai cu de-
amănuntul dacă aruncaţi o privire în cărţile lui Iosif [Flaviu];
căci acela relatează în detaliu, punând în ordine istoria
acestora. Ai văzut ce lucru mare a cutezat să spună, că este
de la Dumnezeu, când a primit de acum încredinţarea din fapte?
Cu adevărat, mare îndrăzneală, multă necăutare la faţă. Zice:
Au fost convinşi de el. Şi, chemând la ei pe apostoli, după ce
i-au bătut, i-au slobozit. S-au sfiit de slava acestui bărbat; de
aceea s-au abţinut să-i omoare pe apostoli şi i-au slobozit după
ce i-au biciuit numai. Iar ei s-au dus de la faţa Sinedriului, bu-
curăndu-se că s-au învrednicit să fie necinstiţi pentru numele lui
Hristos. Cu cât este mai de mirare acest lucru decât multe
semne? Niciodată nu s-a întâmplat aceasta la cei de odinioară.
Fiindcă şi Ieremia a fost biciuit pentru cuvântul lui Dum
nezeu, şi pe Ilie l-au ameninţat, şi pe ceilalţi; însă acum au
arătat puterea lui Dumnezeu şi din acest fapt, nu numai prin
semne. N-a zis că nu i-a durut, ci că, deşi i-a durut, s-au bucurat.
De unde se vede? Din îndrăzneala de după aceasta; astfel
au stat mereu, propovăduind şi după bătăi. De aceea zice,
arătând acest lucru:
în templu şi în casă nu încetau să înveţe şi să binevestească
pe Iisus Hristos. Iar în aceste zile. Care zile? Când s-au întâmplat
acestea, biciuirile, ameninţările, când s-au înmulţit ucenicii,
atunci s-a făcut cârteală. Probabil s-a ivit din mulţime, căci nu
poate exista stricteţe în mulţime. Şi mult norod dintre preoţi
se supunea credinţei. Acest fapt indică şi arată că mulţi din ei

au crezut de când a fost pregătită moartea lui Hristos.
S-a făcut, zice, cârteală că văduvele lor erau trecute cu vederea
la slujirea zilnică. Prin urmare, exista o slujire zilnică pentru
văduve. Şi vezi cum o numeşte slujire (diaconie), şi nu în mod
hazardat milostenie, ridicând prin aceasta [în slăvi] pe cei
ce dădeau şi primeau. Aceasta nu ţine de răutate poate, ci de
lenevia mulţimii. Pentru aceasta au şi pus-o în mijloc (căci
nu era un rău mic), ca să fie îndreptat repede. Vezi cum erau
relele la început nu numai din afară, ci şfdinăuntru? Dar tu
să vezi nu numai aceasta, că a fost îndreptat, ci că era un rău
mare. .
Cercetaţi, fraţilor, şapte bărbaţi dintre voi. Nu lucrează printr-o
judecată obişnuită, ci mai întâi se apără faţă de mulţime.
Aşa se cuvenea să se întâmple şi acum. Nu este plăcut, zice,
ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Mai
întâi pun nepotrivirea, arătând că nu ar fi fost cu putinţă să
fie făcute amândouă cu osârdie, de vreme ce şi atunci când
urmau să hirotonească pe Matia au arătat mai întâi trebuinţa
lucrului, că lipsea unul şi trebuia să fie doisprezece. Şi acum
au arătat trebuinţa. N-au acţionat mai întâi, ci au aşteptat să
apară cârteala, şi nici n-au suportat să se întâmple aceasta
mult timp.
3. Vezi că le îngăduie lor judecata şi pun înainte pe aceia
care erau plăcuţi şi aveau mărturie de la toţi. Deci, când tre
buiau să-l pună înainte pe Matia, au spus: „Trebuie ca unul
dintre cei ce au fost împreună cu noi în toată vremea..." (Fapte
1, 21), dar acum nu spun aşa, căci nu era vorba de un astfel
de lucru. De aceea nu au încredinţat aceasta unei trageri la
sorţi, nici n-au făcut ei aceasta, iarăşi, putând să aleagă prin
mişcarea Duhului. Ci au instituit mai degrabă părerea din
mărturia celor mulţi. Pe de altă parte, ţinea de ei stabilirea
numărului, hirotonia si ceea ce intervenea în astfel de trebuintă.
/V
' 9 9
îngăduie acelora alegerea bărbaţilor, ca să nu pară că îşi fac

vreo favoare, de vreme ce şi Dumnezeu i-a îngăduit lui
Omilia XIV 195
Moise să aleagă pe bătrânii pe care-i ştia. De fapt, e nevoie

de multă înţelepciune în astfel de socoteli. Pentru că să nu
socotiţi că nu are nevoie de înţelepciune unul ca acesta pentru
faptul că nu i se încredinţează cuvântul. Are nevoie chiar de
multă [înţelepciune].
Noi, zice, vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului.
Şi se apără şi la început, şi la sfârşit. Zic: Vom stărui. Căci aşa
se cuvenea, nu simplu sau la întâmplare, ci să stăruie. Şi a
plăcut, zice, cuvântul înaintea a toată mulţimea. Şi acest lucru
este vrednic de înţelepciunea lor. Toţi au lăudat cele spuse;
astfel era priceput.
Şi au ales, zice, (iarăşi aleg ei) pe Ştefan, bărbat plin de Duhul
Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi
pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apos
tolilor. Şi, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei. (6, 5-6)
De aici este arătat că i-au deosebit de mulţime şi ei i-au
ales, nu i-au adus apostolii. Vezi că scriitorul nu este priso-
sitor, căci nu spune cum, ci simplu că au fost hirotoniţi prin
rugăciune; aceasta este hirotonia. Este pusă deasupra mâna
omului1 şi Dumnezeu lucrează totul, mâna Lui este cea care
se atinge de capul celui care se hirotoneşte, dacă este hirotonit
cum se cuvine. Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea, zice, şi se
înmidţea numărul ucenicilor. N-a zis în mod simplu aceasta,
ci ca să arate care era puterea milosteniei şi a ordinii. Şi ur
mează să fie relatate cele despre Ştefan. De aceea şi pune
înainte pricinile lor: Şi mulţi, zice, dintre preoţi se supuneau
credinţei. Deoarece au văzut pe căpetenia şi învăţătorul lor2
că a declarat acestea, au primit după aceea dovedirea. Şi este
lucru vrednic de mirare cum nu a fost împărţită mulţimea
la alegerea bărbaţilor, cum n-au fost dispreţuiţi de ei apostolii.
1 Literal: „bărbatului".
2 Găm ăliei. El este cel ce a zis că, dacă Evanghelia este de la Dumne
zeu, va fi de neoprit prin puterea şi lucrarea omenească. Acum aveau
toţi dovezi că este de nestăvilit prin ajutorul de sus şi primeau credinţa
în Hristos.
Prin urmare, este nevoie să aflăm ce fel de vrednicie şi

ce fel de hirotonie au primit. Oare pe cea a diaconilor? Aceasta
nu se găseşte în Biserici. Dar este grija preoţilor (prezbiterilor)?
Totuşi încă nu era nici un episcop, ci numai apostolii. Drept
aceea, îmi pare că numele acesta nu indică şi nu arată pe
diaconi sau pe preoţi, ci au fost hirotoniţi pentru aceasta între
timp3. Şi nu au fost hirotoniţi în mod simplu, ci s-au rugat să
le vină putere. Vezi-mi că, dacă aveau nevoie pentru aceasta
de şapte bărbaţi, poate că atât de multe bunuri se perindau,
atât era mulţimea văduvelor. Prin urmare, nu s-au făcut simple
rugăciuni, ci cu multă dedicare. Şi aceasta a fost dusă la în
deplinire ca şi propovăduirea; căci cele mai multe [acţiuni]
au fost duse la îndeplinire prin ele. Aşa vorbeau despre
cele duhovniceşti, aşa trimiteau în călătorii, astfel le-a fost
încredinţat acestora cuvântul. Şi nu-i laudă, nici nu spune
despre ei decât că nu este plăcut să lase lucrul dat lor. Astfel
au fost învăţaţi de Moise să nu se apuce ei de toate. De aceea
zice şi Pavel: „Numai să ne aducem aminte de săraci" (Gal.
2,10). Şi află cum i-au condus pe aceştia: posteau, stăruiau
în rugăciune. Acest lucru s-ar cuveni să se întâmple şi acum.
Nu erau în mod simplu duhovniceşti, ci a zis că erau plini
de Duhul şi de înţelepciune, arătând că era nevoie de o mare
filosofie pentru a purta [de grijă] pentru categoriile de văduve.
Căci care este folosul să nu fure, dar să piardă totul? Sau să
fie arogant şi să fie aţâţat repede? Şi Filip era minunat prin
aceasta (filosofie). Căci despre el zice: „Şi, intrând în casa
1 Deja în secolul al IV-lea nu mai exista această categorie de slujitori.

Diaconia, cum s-a transm is până la noi, îşi găseşte locul doar în cadrul
Liturghiei. Cei şapte diaconi aveau o menire precisă, de a sluji la mese.
Se pare că, odată cu răspândirea creştinismului şi adaptarea la alte con
diţii, a dus la organizarea comunităţilor altfel şi la dispariţia acestui fel
de diaconie sau la încadrarea ei strict liturgică. Acest pasaj este citat şi
în canonul 16 al Sinodului Quinisext ca o mărturie că cei şapte nu erau
diaconi la Sfânta Masă.
Omilia XiV 197
lui Filip evanghelistul, care era din cei şapte, am rămas la el"
(Fapte 21, 8). Ai văzut că nu administrau nimic omeneşte?
Şi se înmulţea numărul ucenicilor în Ierusalim. Mulţimea
creştea în Ierusalim. Lucru minunat este că unde a fost junghiat
Hristos, acolo a crescut propovăduirea. Şi nu numai că nu
era smintit cineva dintre ucenici când a văzut că apostolii au
fost biciuiţi, că unii ameninţau, că alţii ispiteau pe Duhul, iar
ceilalţi cârteau; ci mai ales se adăuga numărul celor ce au
crezut. Astfel că s-au înţelepţit din păţania cu Anania şi mai
multă frică le-a venit. Vezi-mi cum creştea mulţimea! După
ispite, atunci creşteau, nu înainte de aceasta. Ia seama şi câtă
este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Căci zice că mulţi
se supuneau credinţei dintre acei arhierei care aţâţaseră la uci
dere norodul, care strigaseră unele ca acestea şi spuseseră:
„Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască"
(Mt. 27, 42).
4. Aşadar, să fim şi noi următori ai Lui4! I-a primit şi nu
i-a scos afară. Aşa să răsplătim vrăjmaşilor care ne fac mii
de lucruri groaznice. Să le dăm ceea ce avem bun; să nu trecem
pe lângă ei când facem bine! Dacă se cuvine să le împlinim
furia lor prin pătimirea răului, cu cât mai mult prin a le face
bine? Pentru că aceasta e mai puţin decât aceea. Căci nu este
la fel să faci bine unui vrăjmaş cu a vrea să pătimeşti mai
mult decât gândeşte [el]. Vom ajunge de la aceasta la acelea.
Aceasta este vrednicia ucenicilor lui Hristos. L-au răstignit
pe El când venea să le facă bine, au biciuit pe ucenicii Lui
şi, după toate acestea, îi aduce la aceeaşi cinste cu ucenicii,
dându-le la fel din ale Sale. Vă rog să devenim următori ai
lui Hristos! In aceasta constă să fim următori ai Lui, acest
lucru ne face egali cu Dumnezeu, este mai mare decât orice
lucru omenesc. Să ne ţinem de milostenie! Ea este pedagogul
şi învăţătorul acelei filosofii. Cel ce învaţă să miluiască pe
4 De aici începe partea morală a omiliei: Să suportăm răul şi să facem

bine vrăjmaşilor noştri.
cel în nevoie va învăţa şi să nu ţină minte răul; iar cel ce învaţă

aceasta va putea să facă bine vrăjmaşilor. Să învăţăm să
plângem pentru relele aproapelui şi vom învăţa să purtăm
şi răutăţile lor. Să-l întrebăm pe cel ce se porneşte cu rău
asupra noastră dacă nu se condamnă pe sine însuşi, dacă
nu vrea să filosofeze, dacă nu zice că totul ţine de furie, de
micimea de suflet, de ticăloşie, dacă nu vrea să fie între cei
batjocoriţi şi care tac, iar nu dintre cei ce batjocoresc şi se
înnebunesc; dacă pleacă fără să se minuneze de cel ce suferă.
Să nu socoteşti că aceasta îi face să fie dispreţuiţi! Nimic
nu-i face dispreţuiţi ca batjocura. Nimic nu-i face să fie atât
de plăcuţi ca atunci când suportă pe cei ce-i batjocoresc.
Unul este batjocoritor, iar altul filosof; şi unul este mai rău
decât un om, iar altul egal cu îngerii. Căci, chiar de-ar fi mai
mic decât cel ce batjocoreşte, chiar şi aşa, dacă vrei, este în
stare să pună în practică. Pe de altă parte, acesta este şi miluit
de toţi, iar acela este urât. Ce se întâmplă? Nu este mai
bun, prin urmare, acesta? Căci toţi se raportează la unul ca
la un nebun, iar la acesta ca la unul care are minte. Deci,
când te va sili cineva să vorbeşti de rău despre altul, să zici:
Nu pot să zic de rău de el, căci mă înfricoşez ca nu cumva
să nu fie astfel. Mai ales să nu zici în gând. Dar nici de altul.
Să nu ţi se întâmple [să te rogi] lui Dumnezeu împotriva lui!
Dacă vei vedea că auzi ceva rău, păzeşte-te! Zi că sunt ale
patimii cuvintele, nu ale omului! Zi că sunt ale mâniei, nu
ale prietenului! Ale nebuniei, nu ale sufletului. Acestea să
le socotim despre fiecare păcat! Să nu stărui să aprinzi focul,
ci retrage-te din faţa lui! Nu aţâţa furia, dar nici să nu îngădui
să fii aţâţat, căci încă nu eşti stăpân pe tine, ca să nu fii aţâţat
dacă se aprinde văpaia. Ce a zis? Lipsitule de minte şi nebune?
Deci cine este vinovat de acest cuvânt: cel ce aude sau cel
care-1 spune? Căci unul, chiar dacă ar fi foarte înţelept, a
primit gândul unui nebun; iar celălalt, chiar de-ar fi fără de
minte, [a primit-o] pe cea a unuia înţelept şi filosof. Zi-mi
cine este lipsit de minte: cel ce pune pe seama celuilalt
Omilia XIV 199
lucruri inexistente sau cel ce nici nu este mişcat astfel? Căci,

dacă ţine de filosofie faptul de a nu fi mişcat cel ce este mişcat,
câtă lipsă de minte [denotă] faptul de a lovi pe cel ce nu te-a
mişcat [spre aceasta]? încă nu spun ce fel este locul care păstrează
muncile pentru cei ce ocărăsc şi hulesc astfel pe aproapele.
Dar ce [ţi-a zis]? Că eşti necinstit şi din [oameni] necinstiţi
şi prăpădit şi din prăpădiţi? Iarăşi s-a întors asupra lui ocara.
Căci cel cinstit se arată plăcut, iar cel prăpădit [se arată] ca
atare. Căci a rosti astfel de lucruri sub formă de ocară, spun
de josnicia neamului, ţine cu adevărat de un suflet mic. Iar
unul mare şi minunat va fi când nu gândeşte aşa ceva, ci
are o astfel de dispoziţie, ca şi cum n-ar fi auzit că ar avea ceva
deosebit faţă de ceilalţi. Dar a spus că eşti preadesfrânat sau
altceva? Aici trebuie chiar să râdem, căci, atunci când con
ştiinţa nu ne atinge, nu e momentul nici pentru enervare.
Dacă unii scot afară nişte vorbe rele şi întinate după ce le
gândesc? Nici aşa nu trebuie să ne doară. A descoperit de
pe acum ceea ce urma să afle fiecare după asta. S-a făcut pe
sine deja drept necredibil în faţa tuturor, având în vedere
că n-a ştiut să acopere relele aproapelui şi s-a făcut de ruşine
mai degrabă pe sine decât pe celălalt, a băgat noroi în toate
limanurile, si-a făcut examinările înfricoşătoare la tribunalul
' J 9
ce va să fie. Căci nu l-a repudiat pe acesta atât pe cât îl vor

repudia toţi pe acela, pentru că nu trebuia să dea la o parte
acoperămintele lui. Dar tu să nu zici nimic din cele pe care
le ştii, ci să taci din gură dacă vrei să primeşti slavă mare!
Pentru că nu numai că vei respinge cele spuse şi le vei acoperi,
ci şi pe celălalt îl vei face bun. Căci vei face să nu mai fie
dată o sentinţă împotriva ta.
Te vorbeşte de rău cutare? Tu zi:
- Dacă ar fi ştiut
j toate,' nu mi-ar fi zis numai acestea,
Vă minunaţi şi sunteţi uimiţi de cele spuse? Dar trebuie
să le urmaţi. Pentru aceasta vă spunem toate cele din afară,
nu ca şi cum n-ar avea Scripturile mii de lucruri de acest fel,
ci pentru că mai degrabă acestea pot să vă întoarcă. Deoa

rece şi Scriptura ştie să [le] spună ca să ruşineze, ca atunci
când zice: „Nu fac acelaşi lucru şi neamurile?" (Mt. 5, 47).
Iar prorocul Ieremia i-a adus în discuţie pe fiii lui Rehab
(Ier. 42, 6)5, care n-au primit să calce porunca părintească
(42, 14-19). Au vorbit de rău unii din jurul lui Mariam pe
Moise şi îndată a cerut să fie scutiţi de pedeapsă şi nici n-a
îngăduit să afle care sunt pentru că ar fi ajuns la răzbunare.
Dar noi nu facem astfel, d vrem mai ales ca toţi să afle aceasta,
pentru că nu-1 lăsăm nepedepsit. Până când vom sufla pe
pământ? Nu se poate susţine o luptă de o singură parte. [Dacă]
îi vei trage de ambele părţi pe cei înnebuniţi, mai degrabă îi
aţâţi. Dacă [o faci] din stânga sau din dreapta, ai stins furia.
Dacă ar avea pe cineva care să nu accepte, cel ce loveşte
mai tare este întărâtat; iar dacă e vorba de dneva care [acceptă]
de bună voie, mai degrabă cedează şi lovitura se întoarce la
el. Căci omul care ştie să lupte nu dezamorsează atâta puterea
adversarului, pe cât [face asta] omul batjocorit şi care nu
batjocoreşte în schimb. Căci acela, când este făcut de ruşine,
pleacă şi se condamnă mai întâi de conştiinţă şi în al doilea
rând de toţi care au văzut. Şi este şi o pildă: cel ce cinsteşte
pe sine se cinsteşte. Prin urmare, şi cel ce batjocoreşte se
batjocoreşte pe sine.
Nimeni nu ne va putea nedreptăţi, vă spun iarăşi, dacă
nu [ne vom nedreptăţi] noi înşine. Nici nu mă face cineva
sărac dacă nu mă fac eu singur. îngăduie şi să luăm seama!
De-ar fi sufletul meu sărac şi toţi şi-ar deşerta în mine averile;
ce înseamnă asta? Până ce nu se va schimba acela, toate sunt
în zadar. De-ar fi sufletul meu mare şi toţi mi-ar lua averile;
ce înseamnă asta? Până ce nu-1 vor face sărac, nu este nid o vă
tămare. De-ar fi viaţa mea necurată şi toţi ar spune dimpotrivă
5 Şi prorocii se folosesc de întâmplări din vremea lor pentru a-şi sus

ţine mesajul, cum sunt cele două exemple. Aceasta deoarece, de multe ori, \
exemplele de viaţă cotidiană sunt mai elocvente decât normele abstracte
din Lege.
Omilia XIV 201
despre mine; ce înseamnă aceasta? Chiar dacă spun, dar nu

iau în calcul aceasta în mintea lor. Iarăşi, dacă ar fi viata
mea curată şi toţi ar spune dimpotrivă; ce-ar însemna asta?
Căci sunt osândiţi în conştiinţa lor pentru că nu vorbesc
din convingere. Precum nu trebuie să admitem bunul nume,
tot astfel nici osândirea. Şi de ce spun acestea? Dacă vrem
noi, nimeni nu va putea unelti împotriva noastră vreodată,
nici să ne arunce vreo învinuire. Să privim şi astfel: Dacă te-ar
trage cineva la tribunal, te-ar bârfi, dacă vrei, ţi-ar scoate
sufletul. Ce înseamnă asta faţă de a pătimi acestea puţin pe
nedrept? Acesta este însuşi răul, zice. Acesta este însuşi binele,
faptul de a pătimi pe nedrept. Cum oare? Ar fi trebuit pe
drept? Voi zice iarăşi ceva: Un filosof din cei din afară, când
a auzit că a murit cutare şi cineva dintre ucenici i-a zis:
- îmi pare că a fost pe nedrept, acela a zis, întorcându-se:
- Cum oare? Ai fi vrut pe drept?
Şi Ioan n-a murit pe nedrept? Deci pe cine miluieşti mai
mult, pe cel ce a murit pe nedrept sau pe cel ce nu [a murit]
astfel? Nu-1 consideri pe acesta nefericit, iar de acela te mi
nunezi? Deci cu ce este nedreptăţit omul atunci când mai şi
câştigă lucruri mari din moarte, nu numai că nu este vătămat
cu ceva? Dacă ar face muritor pe cel ce este nemuritor, poate
ar fi fost o vătămare. Dar, dacă acesta se grăbeşte să-l mute
pe cel ce este mort şi care din fire puţin mai târziu urmează
să fie primit de moarte, care este vătămarea? Să ne fie sufletul
aranjat bine şi nu se va găsi nici o vătămare din afară. Nu
eşti în slavă? Ce înseamnă asta? Ceea ce se întâmplă în pri
vinţa averilor, aceasta se întâmplă şi cu slava. Dacă sunt cu
multă cuviinţă, nu voi avea nevoie de nimic; iar când mă
slăvesc în deşert, pe cât o voi obţine, pe atât mai mult voi
avea nevoie. Mai ales atunci voi fi strălucit şi mă voi bucura
de slavă, dacă voi dispreţui slava. Ştiind deci acestea, să ne
ţinem bucuroşi de Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne-a
dăruit o astfel de viaţă, şi să ne împărtăşim de ea spre slava
Lui, că Lui se cuvine slava împreună cu Tatăl cel fără de
început şi cu Duhul Lui cel Sfânt în vecii vecilor. Amin.
Omilia XV
Iar Ştefan, plin de credinţă şi de putere, făcea minuni
şi sem ne mari în popor. (6, 8)
1. Vezi cum era şi între cei şapte cineva remarcabil şi el

avea întâietate! Desi hirotonia a fost obişnuită, totuşi acesta
> » ' J
şi-a atras mai mult har. înainte de aceasta nu făcuse semne,

ci de când s-a făcut cunoscut, ca să se arate că nu ajunge
numai harul, ci e nevoie şi de hirotonie; astfel încât i-a venit
o adăugire a Duhului. Deşi erau plini de Duhul şi înainte
de aceasta, însă de Cel de la spălare1.
Dar s-au sculat unii din cei din sinagogă. (6,9)
Iarăşi
» numeşte » sculare întărâtarea si > mânia lor. Vezi că si »
aici mulţimea este mare; dar mai degrabă cum forma de învi
nuire este alta. Căci introduc altă învinuire fiindcă i-a îm
piedicat Gămăliei să aducă vreo acuzaţie asupra Aceluia.
Zice:
S-au sculat unii dintre cei din Sinagoga ce se zice a libertinilor
şi a cirinenilor şi a alexandrinilor şi din Cilicia şi Asia, întrebându-se
cu Ştefan; şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului
cu care vorbea. Atunci au pus pe nişte bărbaţi care să spună: L-am
auzit spunând cuvinte hulitoare asupra lui Moise şi lui Dumnezeu
(6, 9-11).
Zice: Vorbeşte împotriva lui Dumnezeu şi Moise, ca să-şi
susţină [ei] acuzaţia lor. Pentru aceasta se şi întrebau cu el, ca
1 Darurile Duhului sunt împărţite. Totuşi putem vorbi de anumite

daruri absolut necesare, la care se adaugă altele dacă Dumnezeu crede
de cuviinţă. Primul dar, cel al botezului, de care are nevoie tot omul,
este cel al pocăinţei şi curăţirii de propriile păcate. La acesta sunt adău
gate alte harisme pentru folosul multora când este cazul.
Omilia XV 203
să-l silească să zică ceva. Iar el a vorbit de atunci mai descoperit

şi a spus poate numai despre încetarea Legii. Sau n-a spus,
dar a sugerat, deoarece, dacă ar fi spus vădit, n-ar fi fost nevoie
de intruşi şi de martori mincinoşi. Sinagogile libertinilor şi
ale alexandrinilor erau diferite. Ba cirinenii sunt dincolo de
Alexandria, care aveau sinagogi acolo, printre neamuri.
Dar poate că au rămas acolo ca să nu fie nevoiţi să călăto
rească adesea. Iar libertinii se numeau asa » cei eliberaţi
* dintre
romani. După cum locuiau acolo mulţi străini, aşa aveau şi
sinagogi, unde trebuia să fie citită Legea şi să se facă rugăciuni.
Dar ia-mi seama cum se apucă şi acesta să înveţe, fiind
forţat, şi iarăşi cum sunt mişcaţi aceia nu numai spre invidie
din cauza semnelor, ci pun martori mincinoşi pentru că avea
putere în cuvânt şi le era nesuferit. N-au vrut să-l ucidă în
mod simplu, ci prin vot, ca să vatăme şi slava lor. Lăsându-i
pe aceia, vin la aceştia pentru ca să-i lovească şi pe aceia prin
această faptă. Ei n-au zis: „Vorbeşte", ci:
Nu încetează să vorbească (6, 13), crescând învinuirea. Şi
au stârnit pe bătrâni şi pe cărturari şi, sculându-se, l-au apucat
şi l-au adus în Sinedriu şi au pus martori mincinoşi, care spuneau:
Omul acesta nu încetează să vorbească cuvinte împotriva acestui
loc sfânt şi a Legii. (6,12-13) Zic că nu încetează arătând prin
aceasta că el face cu fapta. Căci l-am auzit spunând că Acest
Iisus Nazarineanul va nimici locul acesta şi va schimba datinile
pe care ni le-a lăsat Moise. (6,14)
Zic în mod batjocoritor că Iisus Nazarineanul va nimici
locul acesta şi va schimba datinile. Au spus aceasta şi când
l-au acuzat pe Hristos: „Cel ce dărâmi templul" (Mt. 27,40)
lui Dumnezeu! Căci ei aveau mare evlavie faţă de Lege pentru
numele lui Moise, întrucât ar fi vrut să se strămute. Si vezi
cum este dublă învinuirea. Zic: Va nimici locul si va schimba
9
datinile. Dar nu numai dublă, ci şi amară şi plină de primejdii.

Şi, aţintindu-şi toţi privirile spre el, toţi care şedeau în Sinediu
au văzut faţa lui ca o faţă de înger. (6,15)
Astfel este posibil să strălucească şi cei ce erau într-un

grad mai mic. Căci, zi-mi mie, ce avea acesta mai puţin decât
apostolii? Nu făcea semne? Nu arătase multă îndrăzneală?
Au văzut faţa lui ca o faţă de înger, zice. Prin urmare, aceasta
era harul, aceasta şi slava lui Moise. îmi pare că Dumnezeu
îl face plin de har probabil pentru că urma să grăiască ceva,
ca îndată să-i uimească prin aspectul său. Căci se poate, se
poate ca o faţă plină de har duhovnicesc să fie iubită de cei
ce o doresc şi respectată şi temută pentru cei ce o urăsc. Sau
a zis aceasta şi ca o pricină pentru care s-au sfiit de cuvântarea
lui. Ce face arhiereul? Zice:
Aşadar, acestea aşa sunt? (7, 1). Vezi că întrebarea este
domoală şi nu are nimic apăsător până acum? De aceea şi
el îşi începe cuvintele cu delicateţe şi zice:
Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a ară
tat părintelui nostru Avraam pe când era în Mesopotamia, îna
inte de a locui el în Haran. (7, 2)
Chiar din introducere distruge părerea lor şi îşi alcătu
ieşte discursul prin cele ce zice fără să dea de bănuit că
templul însuşi şi datinile nu înseamnă nimic şi că nu vor
dăinui după propovăduire şi că Dumnezeu face şi alcătu
ieşte toate mereu din lucruri imposibile. Vezi cum este ţesută
prin acestea cuvântarea şi dovedeşte că, deşi s-au bucurat
mereu de iubire de oameni, au schimbat pe Binefăcător cu
cei potrivnici şi că se apucă de lucruri imposibile!
Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam şi a
zis către el: Ieşi din pământul tău şi vino în pământul pe care am
să ţi-l arăt! (7, 3)
2. Nu exista templu, nu exista jertfă şi Avraam s-a în
vrednicit de o vedenie dumnezeiască şi avea strămoşi persani
şi era în pământ străin. Pentru ce-L numeşte Dumnezeu al slavei
când începe de la Dumnezeu? Deoarece a făcut slăviţi pe
cei lipsiţi de cinste şi ca să-i înveţe că, dacă pe aceia i-a slăvit,
cu mult mai mult pe ei. Vezi cum îi aduce de la cele trupeşti
Omilia XV 205
şi mai întâi de la loc, deoarece cuvântul era despre loc? Dum

nezeul slavei. Dacă este Dumnezeu al slavei, este învederat
că nu are nevoie nici de slava de la noi, nici de cea de la
templu, căci El este izvorul slavei. Aşadar, să nu socotiţi
că-L slăviţi prin aceasta! Şi zice: Cum de spune Scriptura
acest lucru despre tatăl lui Avraam? Pentru că nu insistă pe
lucrurile care nu sunt foarte necesare. Căci ne-a învăţat să
aflăm numai ceea ce ne era de folos pentru că a ieşit împre
ună cu el de la vedenia fiului; iar ceea ce e mai mult a lăsat
nepovestit pentru că acesta a şi murit după ce a locuit în
Haran. „Ieşi din rudenia ta!" (Fc. 12,1), aici arată că aceştia
nu sunt fii ai lui Avraam. Cum? Petru că acela era supus,
iar aceştia sunt nesupuşi; dar mai degrabă învăţăm din cele
făcute când i s-a poruncit că acela a răbdat osteneli, iar aceştia
culeg roadele şi că toţi strămoşii au petrecut în greutăţi.
Ieşind din Chaldeea, a locuit în Haran şi de acolo, după ce a
murit tatăl său, [Dumnezeu] l-a mutat în pământul acesta, în care
locuiţi voi acum. Şi nu le-a dat moştenire în el nici o talpă de picior.
(7, 4-5)
Vezi cum îi ridică de la pământ! Căci n-a zis: „îi va da",
ci Nu i-a dat, arătând că toate sunt de la acela si nimic nu-i
' i
de la ei. Căci a ieşit, lăsând rudenia şi patria. Deci de ce nu

i-a dat? Pentru că era închipuire a altui pământ şi i-a făgăduit
să i-1 dea. Vezi că nu reia din nou în mod simplu cuvântul?
Zice:
Nu i l-a dat. Şi l-a făgăduit seminţei lui după el, neavând el
fiu. (7, 5)
Iarăşi este arătat de aici ce a putut Dumnezeu şi că face
toate din cele imposibile. Căci a zis că-1 va face domn al
Palestinei pe cel ce era în Persia şi atât de departe.
Dar să vedem din nou cele spuse! Aţintindu-şi, zice, privirile
spre el, au văzut faţa lui ca o faţă de înger. De unde a înflorit
harul la Ştefan? Oare nu din credinţă? Evident, căci a dat măr
turie despre el mai sus că era plin de credinţă. Se poate să aibă
har şi fără vindecări; de aceea zice şi Apostolul: „Unuia i se dă

harul vindecărilor, iar altuia cuvântul înţelepciunii" (I Cor.
12, 8-9). Iar aici mie-mi pare că prin expresia: Au văzut faţa
lui ca o faţă de înger este indicat şi faptul că el era agreabil,
lucru pentru care dă mărturie şi Bamaba. De unde ştim mai
ales că cei neprefăcuţi şi fără de răutate sunt minunaţi şi
mai degrabă aceştia sunt agreabili.
Atunci au pus pe nişte bărbaţi care să spună: L-am auzit spunând
cuvinte hulitoare. Despre apostoli spuneau că vestesc învierea
şi că vine [la ei] mult norod, iar acum [spun] că tămăduiesc.
O, lipsă de minte! Găsesc vină pentru lucrurile pentru care
ar fi trebuit să mulţumească şi se aşteaptă să-i prindă/stă
pânească prin cuvinte pe cei care stăpânesc prin fapte (lucru
pe care-1 făceau şi cu Hristos) şi mereu îi asaltează cu cuvinte.
Căci se ruşinau să-i răpească pur şi simplu, fără să aibă ceva
să-i învinuiască. Si» vezi cum nici chiar cei ce acuză nu dau
mărturie, Căci ar fi fost respinşi, ci plătesc pur şi simplu pe
alţii ca să nu pară că este o faptă de jignire. Cineva ar putea
vedea că acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Hristos. Ai văzut
puterea propovăduirii şi cum nu numai pe cei biciuiţi, ci şi
pe cei bătuţi cu pietre îi ţine şi nici numai pe cei duşi la tri
bunal, ci şi pe cei alungaţi de pretutindeni? Aici nu numai
că nu puteau să-l stăpânească, deşi ei aduceau mărturie min
cinoasă, ci nu izbuteau nici să-i facă faţă, cu toate că erau
foarte nesimţiţi. Astfel le-a dărâmat puterea celor care au
săvârşit aceste lucruri neconvingătoare (ca şi cu Hristos),
care săvârşeau toate pentru omorârea lui, după cum va
deveni evident pentru toţi, pentru că nu era o luptă ome
nească, ci a lui Dumnezeu cu oamenii. Dar ia seama ce zic
în Sinedriu cei ce au fost puşi ca martori mincinoşi de cei ce
l-au răpit în mod ucigaş!
L-am auzit spunând cuvinte hulitoarefaţă de Moise şi Dumnezeu.
O, ce neruşinaţi! Săvârşiţi un lucru hulitor la adresa lui Dum
nezeu şi nu vă faceţi griji, dar vă prefaceţi că vă pasă de Moise?
Omilia XV 20 7
Moise este adăugat fiindcă cele legate de Dumnezeu nu-i

priveau foarte tare şi pomenesc în sus şi-n jos de Moise,
spunând: „Acest Moise este cel care ne-a scos pe noi", pro
vocând inflamarea mulţimii. Cum ar fi supravieţuit un om
hulitor? Dar cum ar fi făcut unul aşa de hulitor semnele
acestea în popor? însă de acest fel este invidia, care-i scoate
din minţi pe cei ce vânează ca şi cum nici n-ar observa cele
afirmate. L-am auzit spunând cuvinte hulitoare faţă de Moise şi
Dumnezeu. Şi iarăşi zic: Acest om nu încetează să spună cuvinte
hulitoare împotriva acestui loc şi a Legii (6, 13), cu adăugirea:
pe care ni le-a dat Moise (6,14). Nu mai e [vorba de] Dumnezeu.
3. Vezi cum îl acuză de necredinţă pentru a-i surpa
vieţuirea? Pentru că era evident pentru oricine că nu se putea
vorbi despre o asemenea cutezanţă; aşa de blând era şi la
faţă. Deci Scriptura n-a zis nimic de acest fel când nu erau
clevetiţi. Dar, deoarece aici totul este o clevetire, pe bună
dreptate Dumnezeu o îndreaptă chiar prin înfăţişare. Prin
urmare, apostolii n-au fost clevetiţi, ci au fost opriţi. Iar acesta
este clevetit; pentru aceasta chiar înfăţişarea îi ia apărarea
înainte de orice lucru. Poate că acest fapt l-a întors chiar şi
pe preot. Când a zis: I-a făgăduit, arată făgăduinţa făcută
înaintea locului, a tăierii împrejur, a jertfei şi a templului şi
că ei n-au primit după vrednicie nici tăierea împrejur, nici
Legea; pământul a constituit numai plata pentru ascultare2.
Ba făgăduinţa este împlinită când nu era dată nici tăierea
împrejur. Şi [mai arată] că erau preînchipuiri faptul de a lăsa
patria şi rudenia la porunca lui Dumnezeu (căci patria este
aceea unde îl conduce Dumnezeu) şi a nu primi moştenirea
acolo. [Arată] şi faptul că iudeii sunt perşi, dacă ar cerceta
2 Tăierea-îm prejur a fost dată lui Avraam ca semn al credinţei lui,

pe când Legea a fost dată lui Moise. Singurul merit al poporului este că
a venit în Canaan. Altfel, israeliţii, ca popor, nu au făcut ceva bun ca să
se laude cu Templul şi cu Legea. Ba chiar au cârtit îm potriva lui Moise
şi Dumnezeu.
cineva în amănunt; şi că trebuie să ne supunem fără semne

lui Dumnezeu când vorbeşte, chiar de s-ar întâmpla ceva
cumplit, fiindcă şi patriarhul s-a supus lui Dumnezeu, lăsând
mormântul strămoşesc şi toate. Dacă tatăl său nu a luat parte
cu el la plecarea în Palestina prin faptul că era necredincios,
cu mult mai mult copiii nu iau parte, deşi au venit cale lungă
fără să râvnească virtutea părintelui lor.
Şi i-a făgăduit să-i dea [pământul] Ini şi seminţei lui, zice,
după el. Aid se arată marea iubire de oameni a lui Dumnezeu
şi credinţa lui Avraam. Căci faptul de a se supune neavând
el fiu arată ascultarea şi credinţa, cu toate că cele petrecute
arătau contrariul. De exemplu, după ce a venit, n-a avut o
palmă de pământ, n-a avut copil, lucruri care erau contrare
A
credinţei. înţelegând acestea şi n oi, să primim cele făgăduite

de Dumnezeu, chiar dacă cele ce se întâmplă ar fi cumva
contrare! Deşi în privinţa noastră nu sunt contrare, ci chiar
foarte corespunzătoare. Căci unde sunt promisiuni, când
apar lucruri contrare, sunt cu adevărat contrare. Dar în pri
vinţa noastră este dimpotrivă: a zis că aici [avem] necaz şi
acolo uşurare. De ce amestecăm vremurile? De ce le schimbăm
cu josul în sus? Zi-mi: Te necăjeşti că vieţuieşti în sărăcie şi
te agiţi pentru asta? Nu te agita! Lucru vrednic de agitare
este să nu te necăjeşti acolo. Căci necazul este pricină de
uşurare. Zice: „Neputinţa aceasta nu este spre moarte" (In
11, 4). Necazul acela înseamnă chin; acesta - învăţătură şi
îndreptare. Vremea de acum este de luptă; aşadar, e nevoie
să loveşti. Este război şi luptă. Nimeni nu caută uşurare în
război, nimeni nu caută desfătare în război, nimeni nu se
preocupă de averi, nimeni nu se îngrijeşte de femeie, d privesc
numai la un scop, ca să-i învingă pe duşmani. Să facem şi noi
acest lucru! Şi, dacă vom învinge şi ne vom întoarce cu trofee,
3 De aici începe partea morală a omiliei: Să suportăm necazurile pentru

odihna din viaţa veşnică.
Omilia XV 209
Dumnezeu ne va da toate. Numai la aceasta se sârguieşte

pentru noi, cum să-l doborâm pe diavol. Mai degrabă fapta nu
ţine de sârguinţa noastră, ci totul ţine de harul lui Dumnezeu.
Pentru un lucru să Se sârguiască în privinţa noastră: ca să
atragem harul Lui, ca să înclinăm spre noi balanţa aceea. „Dacă
Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?"
(Rom. 8, 31), zice. Să ne sârguim spre un lucru, să nu ne fie
Acesta duşman, să nu ne răstoarne!
4. Rău nu este a fi în necaz, ci rău este a păcătui. Necazul
cel groaznic acesta este, chiar de am vieţui în desfătare. Şi
nu vorbesc de vremea viitoare, ci în cea de acum. Cum ţi se
pare când ne împunge conştiinţa? Nu-i mai rău decât orice
chin? Aş vrea să-i întreb cu amănuntul pe cei ce trăiesc în
rele dacă nu cumva vin la înţelegerea păcatelor obişnuite,
dacă nu tremură, dacă nu se tem, dacă nu se îndurerează, dacă
nu fericesc pe cei ce postesc, pe cei din munţi, pe cei ce trăiesc
întru filosofie. Vrei să găseşti uşurare acolo? Necăjeşte-te
aici pentru Hristos! Nimic nu este la fel cu această uşurare.
S-au bucurat apostolii când au fost biciuiţi. Pavel îndeamnă
la aceasta când spune: „Bucuraţi-vă în Domnul!" (Filip. 3,1).
- Şi cum se poate să te bucuri, zice, în lanţuri, în chi
nuri, în tribunale? Mai ales acolo se poate să te bucuri.
- Află cum se poate să te bucuri în acestea! Cel ce ştie
că nimic nu este al lui se va simţi cumva mare, încât, cu cât
vorbeşti de necaz, cu atât vorbeşti de plăcere. Căci, zi-mi
mie, oare soldatul care primeşte mii de răni şi le lasă să treacă
nu se va întoarce cu multă plăcere, având rănile ca motiv
de îndrăzneală, de strălucire şi de faimă? Şi tu vei fi întărit
să slobozeşti glasul acela al lui Pavel: „Port rănile lui Hristos"
(Gal. 6,17), vei putea să devii mare, strălucit şi faimos. Nu
este prigoană? Stai împotriva slavei [deşarte]! De-ţi va zice
cineva ceva împotrivă, nu te teme să auzi de rău pentru
Hristos! Stai împotriva tiraniei trufiei, stai împotriva luptei
cu furia, stai împotriva chinului plăcerii! Şi acestea sunt răni,
şi acestea sunt chinuri. Spune-mi: Care este cel mai cumplit

chin? Oare nu atunci când sufletul are dureri şi arde? Căci,
deşi acolo ia parte şi trupul, aici totul ţine de suflet. A lui
este durerea când se mânie, când se chinuie, când face alt
ceva de acest fel, dar mai degrabă când păţeşte ceva. Căci
aceasta nu înseamnă a face, ci a pătimi: să te mânii, să ai
invidie. Pentru aceasta se şi numesc patimi, răni şi zgârieturi
ale sufletului. Căci este cu adevărat patimă şi mai groaznică
decât o patimă.
înţelegeţi, cei ce vă mâniaţi, că faceţi aceasta prin patimă!
Aşadar, cel ce nu se mânie nu pătimeşte. Vezi că nu cel ce
este ocărât pătimeşte, ci cel ce ocărăşte, lucru pe care l-am
zis deja? Este evident că pătimeşte din faptul că aceasta se
numeşte patimă, dar este evident şi de la trup, căci din mânie
se nasc aceste patimi: afectarea vederii, frenezia şi multe
altele. Dar zice:
- Mi-a ocărât copilul sau sluga.
Să nu socoteşti că este o slăbiciune faptul de a nu face şi
tu acelaşi lucru! Căci, zi-mi mie, a fost bine? Nu cred că se
poate spune asta. Aşadar, nu fă ceea ce nu a fost făcut bine!
Ştiu în ce fel se nasc mâniile în aceste situaţii.
- Ce se întâmplă, zice, dacă [mă] dispreţuieşte, dacă zice
iarăşi?
>
- „Mustră, ceartă, îndeamnă!" (II Tim. 4, 2) Mânia este

destrămată de blândeţe. Apropiindu-te, dojeneşte-1! Nu trebuie
să facem aceasta pentru cele faţă de noi, dar pentru cele ale
altora este necesar a face acest lucru. Să nu socoteşti ocara
copilului drept propria ocară! Deşi te doare pentru acela,
nu e ca si cum ai fi tu însuti ocărât. Căci nu esti tu ocărât
» j >
pentru că a păţit copilul ceva rău, ci cel ce a făcut răul. Stinge

sabia cea iute! Pune-o în teacă! Dacă o ţinem afară, adeseori
o vom folosi fără să fie momentul, fiind traşi de ea. Iar dacă
e ascunsă, chiar de-ar fi nevoie, se va stinge mânia. Hristos
nu vrea să ne mâniem pentru El (ascultă ce zice către Petru:
Omilia XV 211
„întoarce sabia ta în teacă!" (Mt. 26, 52)), şi tu te mânii pentru

copil? învaţă şi pe copil să filosofeze! Spune-i de patimile
Stăpânului! Urmează pe învăţătorul tău! Când urma să fie
şi ei necinstiţi, n-a zis: „Vă voi răzbuna". Dar ce a zis? „Pe
Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni" (In 15, 20).
Aşadar, purtaţi-vă cu nobleţe, căci voi nu sunteţi mai buni
ca Mine! Acestea să le zici şi tu către fiu şi slujitor: nu eşti
tu mai bun ca Stăpânul tău! Ţi se par ale unei văduve
cuvintele filosofiei? Socotesc că se poate să înveţi din încer
carea ei [filosofiei], pentru că nu se poate să fie prezentată
prin cuvânt. Şi, ca să înveţi, stai în mijloc între doi care se
luptă şi fii de partea celor nedreptăţiţi, nu a celor ce ne
dreptăţesc şi vei vedea biruinţa de partea ta, vei lua cununi
strălucitoare. Vezi cum este batjocorit Dumnezeu şi cum
răspunde cu blândeţe şi domol. Zice: „Unde este Abel, fratele
tău?". Şi ce face acela? „Nu cumva sunt eu păzitorul fratelui
meu?" (Fc. 4, 9). Cine poate fi mai încăpăţânat decât el? Ar
fi auzit asta cineva chiar şi de la fiul său? Oare n-ar socoti
drept o ocară faptul acesta din partea fratelui? însă Dum
nezeu răspunde iarăşi domol: „Glasul sângelui fratelui tău,
zice, strigă spre Mine" (Fc. 4,10).
- Dar Dumnezeu este mai înalt decât mânia, zice.
- Pentru aceasta S-a coborât Fiul lui Dumnezeu, ca să te
facă pe tine dumnezeu după puterea omenească. Dar nu
pot, zice, pentru că sunt om. Aşadar, ia pe oamenii pe care-i
aducem la tine. Şi să nu socoteşti că zic de Pavel, nici de
Petru, ci de unii mai mici şi foarte de jos. Copilul lui Eli a
ocărât-o pe Ana, spunându-i: „Tai-o cu vinul!" (I Rg. 1,14).
Ce poate fi mai batjocoritor? Deci ce a făcut aceea? „Sunt o
femeie într-o zi grea" (I Rg. 1, 15). într-adevăr, nimic nu
este la fel ca necazul; el este maică a filosofiei. Şi ea însăşi,
deşi avea o rivală, n-a ocărât-o. Dar ce a făcut? Scapă la Dum
nezeu şi nu pomeneşte de ea când se roagă, nici nu spune:
Fiindcă mă ocărăşte cutare, ajută-mă! Aşa de filosoafă era
femeia (să ne ruşinăm noi, bărbaţii)! Cu toate că ştiţi că

nimic nu egalează gelozia.
5. Vameşul, când a fost ocărât de fariseu, n-a răspuns
cu ocară, cu toate că, dacă ar fi vrut, ar fi putut. Ci a suportat
ca un filosof, spunând: „Milostiv fii mie, păcătosului!" (Lc.
18,13). Memfibaal n-a zis nimic când a fost învinuit şi clevetit
de sluga sa, nici nu i-a făcut vreun rău, nici în faţa regelui
său (I Rg. 19,26). Vrei să auzi şi de filosofia unei desfrânate?
Ascultă pe Hristos, Care spune, când I-a şters picioarele cu
părul capului ei: „Vameşii şi desfrânatele merg înaintea
voastră în împărăţie" (Mt. 21, 31). Ai văzut-o stând şi plân
gând şi spălându-şi păcatele ei? Vezi cum nu s-a mâniat pe
fariseu. Căci zice: „Dacă ştia că această femeie este păcă
toasă, nu ar fi lăsat-o" (cf. Lc. 7, 39). Şi n-a zis către el:
- Ce ai? Zi-mi: Tu eşti curat de păcate?
Ci mai mult pătimea, mai mult o durea şi vărsa mai fier
binte lacrimi. Dacă femeile,' vameşii » si» desfrânatele filoso-
fează şi aceasta înainte de har, de care iertare vom fi noi
vrednici, care ne luptăm, muşcăm şi lovim mai rău ca fiarele
după un astfel de har?
Nu este nimic mai ruşinos ca furia, nimic mai de necinste,
nimic mai cumplit, nimic mai vătămător. Spun acestea nu
ca să fim domoli numai cu bărbaţii, ci să suporţi chiar de-ar
vorbi femeia. Să-ţi fie femeia luptă şi întrecere! Căci cum nu
este nepotrivit să primeşti întrecerile care nu au vreun câştig,
unde ne necăjim trupul, dar să nu participăm la întrecerile
de acasă, care ne aduc cununi înainte de lupte? Te ocărăşte
femeia? Nu fi tu femeie! Căci a ocărî este lucru muieresc,
este boală a sufletului, este o scădere. Să nu socotesti că nu
esti vrednic când te ocărăste femeia! Esti nevrednic când
j j »
ocărăşti tu, iar aceea filosofează. Atunci eşti lipsit de cu

viinţă, atunci eşti de ocară. Iar când suporţi să fii ocărât este
dovadă mare a tăriei tale. Nu spun să le împingem pe femei
spre ocară, să nu fie! Ci să suportaţi, dacă se întâmplă cumva
Omilia XV 213
dintr-o împrejurare satanicească. Ţine de bărbaţi, care sunt

mai puternici, să poarte neputinţele [femeilor]. Chiar de-ţi
va răspunde împotrivă sluga, tu filosofează! Să nu zici sau
să faci ceva care merită acela să audă, ci ceea ce trebuie să
faci si
» să zici tu! Niciodată să nu scoţi» un cuvânt de ruşine
*
ocărându-ţi copila! Niciodată să nu zici aceasta: Slugă dez
gustătoare! Acela nu ocărăşte, dar tu o faci. Nu se poate ca
cel ce se mânie să rămână în el însuşi, ca şi largul mării în
volburat; sau să rămână izvorul curat când cade în el noroi
de undeva. Aşa se amestecă toate, dar mai degrabă toate
ajung cu susul în jos. Dacă loveşti, dacă rupi haina, tu suporţi
o mai mare vătămare. Căci la acela rana este în trup şi la
veşmânt, dar la tine este în suflet. Pe acela (sufletul) l-ai
tăiat, pe acela l-ai rănit, ai dat jos pe călăreţ de pe cal, ai
pregătit terenul să fie tras dedesubt. Şi se întâmplă aceasta
ca şi cum călăreţul ar fi ales să fie tras când s-a mâniat pe
altcineva.
Dacă înfrunţi pe cineva, dacă povăţuieşti, dacă faci orice
altceva, să fie fără de mânie şi furie! Căci/dacă cel ce în
fruntă este doctor pentru cel ce păcătuieşte, cum ar putea
să tămăduiască pe altul când îşi face rău mai întâi lui fără
să se tămăduiască? Zi-mi: Dacă un doctor ar merge să tă
măduiască pe altul, dacă şi-a rănit întâi mâna sa, dacă şi-a
betegit mai întâi ochiul său, ar lucra aşa la vindecarea aceluia?
Nu. Aşa şi tu, dacă înfrunţi, dacă povăţuieşti, să privească
curat ochii tăi! Să nu-ţi zdruncini mintea, altfel cum se va
săvârşi tămăduirea? Nu se poate să fie în aceeaşi stare de
suflet cel nemânios şi cel ce se mânie. Pentru ce să vorbeşti
cu învăţătorul care şade după ce l-ai dat jos de pe scaun?
Nu vezi că judecătorii se aşază pe scaun când urmează să
judece şi într-o postură cuviincioasă? Aşa fă şi tu! Impo-
dobeşte-ţi sufletul cu robă de judecător (aceasta este blân
deţea) şi atunci să te aşezi pe tronul de judecată!
- Dar nu se va teme, zice.
- Se va teme mai mult. Chiar de vei spune atunci lucruri

drepte, slujitorul se va gândi la furie; iar dacă o faci într-un
mod domol, se acuză singur. Şi, lucru mai important, te va
primi Dumnezeu şi aşa vei putea dobândi bunătăţile veşnice,
cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus
Hristos, cu Care fie slavă, stăpânire şi cinste Tatălui împreună
şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia XVI
Dumnezeu a vorbit aşa, spunând: Fi-va sămânţa lui
pribeagă în păm ânt străin şi o vor înrobi şi îi vor face
rău patru sute de ani; şi Eu voi judeca pe neamul căruia
vor robi, a zis Dumnezeu. Şi, după acestea, vor ieşi şi-Mi
vor sluji în locul acesta. (7, 6-7)
1. Vezi cu câţi ani înainte [a fost făcută] făgăduinţa şi

modul făgăduinţei, că nu era nicidecum vreo jertfă, nicidecum
vreo tăiere împrejur. Arată aici că El îi lasă să o ducă rău şi
că acest lucru nu va fi nepedepsit.
Eu voi judeca pe neamul căruia vor robi, a zis Dumnezeu.
Ai văzut? Cel ce a făgăduit, Care a dat pământul, mai întâi
îngăduie cele rele. Aşa şi acum, deşi a făgăduit împărăţia,
însă ne lasă să ne antrenăm în ispite. Dacă eliberarea a venit
aici după patru sute de ani, ce este uimitor dacă se întâmplă
acelaşi lucru cu împărăţia? Cu toate că a făcut aceasta şi
timpul n-a reuşit să respingă acel cuvânt ca pe o minciună,
n-au răbdat o robie oarecare. Nici nu s-a limitat la pedepsirea
acelora, ci le-a făgăduit şi lor cele bune. Mie-mi pare că le
aduce aminte prin acestea de binefacerea pe care au dobândit-o.
Şi i-a dat legământul tăierii împrejur şi astfel a născut pe
îsaac. (7, 8) De acum coboară ştacheta. Şi l-a tăiat împrejur în
ziua a opta; şi Isaac pe Iacov şi Iacov pe cei doisprezece patriarhi.
Şi patriarhii, pizmuind pe Iosif l-au dat în Egipt. (7, 8-9)
Aceasta s-a petrecut şi cu Hristos. De fapt, Iosif era pre-
închipuirea Lui; de aceea, după ce-1 indică, trece prin toată
istorisirea. Neavând să-i aducă vreo vină, s-au pus să facă
rău celui ce venea cu mâncarea lor. Si vezi că si aici iarăşi
i » J
făgăduinţa este departe şi totuşi ajunge la împlinire.

Şi Dumnezeu era cu el (7, 9); aceasta era pentru ei. Şi l-a

scos din toate necazurile lui. (7,10)
Aici arată că au lucrat conform prorociei fără să ştie şi
că ei s-au făcut pricină şi cele rele s-au întors asupra lor.
Şi i-a dat lui har şi înţelepciune înaintea lui Faraon, regele
Egiptului. (7,10)
A dat har slugii şi celui înrobit, şi acestea faţă de un
bărbat păgân; acela a cinstit pe cel pe care fraţii l-au dat.
Şi s-a făcut foamete în tot pământul Egiptului şi peste Canaan
şi necaz mare şi părinţii noştri nu găseau cele pentru saţiu. Dar
lacov, auzind că este grâu în Egipt, a trimis pe părinţii noştri prima
dată. Şi, a doua oară, s-a făcut cunoscut Iosiffraţilor lui. (7,11-13)
Au coborât ca să cumpere şi s-au pus la dispoziţia aceluia.
Deci ce a făcut el? Nu şi-a arătat iubirea de oameni doar până
la acest punct, ci i-a făcut cunoscuţi lui Faraon şi i-a adus la el.
Şi s-a arătat lui Faraon neamul lui Iosif Şi trimiţând, Iosif a
chemat pe tatăl său, lacov, şi toată rudenia sa, şaptezeci şi cinci
de suflete. Şi s-a coborât lacov în Egipt şi s-a sfârşit el şi părinţii
noştri. Şi s-au întors în Sichem şi l-au pus în mormântul pe care
l-a cumpărat Avraam cu preţ de argint de lafiii lui Emor din Sichem.
Pe când s-a apropiat timpul făgăduinţei cu care S-a jurat Dum
nezeu lui Avraam, a crescut poporul şi s-a înmulţit în Egipt până
când s-a sculat alt rege, care nu-l ştia pe Iosif (7,14-18)
Iarăşi altă lipsă de nădejde; mai întâi foametea, a doua
că au căzut în mâinile fratelui şi a treia că le-a fost luat favorul
de la rege; şi totuşi au fost mântuiţi din toate acestea. Apoi,
arătând iscusinţa lui Dumnezeu, zice:
în această vreme s-a născut Moise şi era plăcut lui Dumnezeu.
(7, 20)
Dacă este uimitor acel lucru, că a fost vândut de fraţi,
acesta este mai uimitor, că regele l-a hrănit chiar pe cel ce
urma să-i doboare stăpânirea, el însuşi urmând să piară.
Vezi că învierea morţilor este închipuită aproape pretu
tindeni? Cu toate că nu se compară ce face Dumnezeu însuşi
Omilia XVI 217
cu lucrul făcut din deliberare omenească. Acestea n-au fost

din deliberare omenească.
Şi era puternic în cuvânt şi în faptă. (7, 22)
A zis aceasta, arătând că acela era mântuitor/izbăvitor,
iar ei nerecunoscători faţă de binefăcător. Deci, precum au
fost izbăviţi atunci de Iosif, cel care pătimise rău, aşa şi acum
au fost izbăviţi de cel ce pătimise rău, spun de Moise. Şi ce
dacă nu l-au ucis cu fapta? Cu cuvântul l-au uds ca şi aceia.
Aceia l-au dat de la ei într-o ţară străină, iar aceştia duc din
înstrăinare în înstrăinare. Acolo pe cel ce le-a adus de mâncare,
iar aici pe cel ce i-a sfătuit cum să fie cu Dumnezeu. Astfel
că ce a spus Gămăliei se dovedeşte a fi adevărat şi prin cele
iconomisite acum: „Dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea
să-l destrămaţi" (Fapte 5, 39). Dar tu minunează-te de iscu
sinţa şi priceperea lui Dumnezeu când afli că cei complo
taţi ajung pricini de mântuire pentru cei ce au complotat
împotriva lor. Căci, dacă n-ar fi complotat aceia, nu s-ar fi
mântuit aceştia. A fost foame şi nu i-a prăpădit. Şi nu
numai aceasta, ci chiar au fost mântuiţi prin acela care se
aşteptau să moară. A fost poruncă împărătească şi nu i-a
distrus, ci mai degrabă atunci creştea mulţimea, de când a
murit acela care îi ştia pe ei. Au vrut să-l omoare pe izbăvi
torul lor si nici asa n-au reuşit.
9 * »
2. Vezi că făgăduinţa lui Dumnezeu a crescut prin cele

prin care diavolul se apuca să o dărâme? Acest fapt i-a pregătit
şi pe ei să spună că Dumnezeu este iscusit şi puternic să-i
scoată de acolo. Iscusinţa lui Dumnezeu constă mai ales în
aceea că neamul lor creştea în năpastă, când era robit, o ducea
rău şi era ucis. Aceasta este mărimea făgăduinţei. Căci, dacă
ar fi crescut în [pământul] lor, nu ar fi fost aşa de uimitor.
Şi nici n-au fost puţin timp în alt ţinut, ci patru sute de ani.
De aici învăţăm că le-a arătat o mare filosofie. De fapt, nu
se foloseau ca nişte stăpâni de robii lor, ci ca nişte vrăjmaşi
şi tirani. De aceea a zis dinainte că vor fi în mare libertate.
Căci aceasta înseamnă că: îmi vor sluji şi că: Se vor întoarce şi
nu fără pedepsire. Şi vezi cum pare că li se dăruieşte ceva prin
tăierea împrejur, dar nu le dă nimic, de vreme ce făgădu
inţa este înainte de ea şi ea este după aceste [evenimente].
Zice: Şi invidiind patriarhii. Atunci când nu vatămă, este în
găduitor cu ei. Numeşte pe strămoşi patriarhi fiindcă se
mândreau cu ei. Pe de altă parte, arată că sfinţii n-au fost
afară de necaz, ci chiar când au fost în mijlocul necazurilor
au dobândit ajutor. Ei nu numai că nu se despărţeau de
necazuri, ci conlucrau cu ele, fiind datori mai mult să treacă
prin ele. Deci, precum aceştia l-au făcut pe Iosif mai slăvit
când l-au dat, tot astfel regele pe Moise când a poruncit să
fie ucişi copiii. Căci, de n-ar fi poruncit, nu s-ar fi întâmplat
aceasta.
Şi ia seama la purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Acela
îl alungă pe Moise, iar El nu-1 împiedică, iconomisind viitorul,
ca să ajungă acolo la vedenie1 după ce s-a făcut vrednic.
Aşa şi pe robul vândut îl face rege când se socotea că este
rob. Precum a împărăţit acesta acolo când l-au vândut, tot
astfel şi Hristos îşi arată puterea prin moarte. Acest lucru
nu ţine numai de cinste, ci şi de a îndrăzni prin propria
putere.
Dar să vedem din nou cele spuse!
Şi l-a pus cârmuitor peste Egipt şi peste toată casa lui. Vezi
câte pregăteşte pentru foamete! S-a coborât, zice, Iacov în Egipt
şaptezeci şi cinci de suflete. Şi s-a sfârşit el şhpărinţii noştri. Şi s-au
întors în Sichem şi l-au pus în mormântul pe care l-a cumpărat
Avraam cu preţ de argint de la fiii lui Emor al lui Sichem. Arată
că n-au fost stăpâni nici până la groapă. Pe când s-a apropiat
timpul făgăduinţei cu care S-ajurat Dumnezeu lui Avraam, creştea
1 După 40 de ani de la fuga în Egipt s-a învrednicit în ţinutul Madiam,

pe când era cu turma de oi, de vedenia rugului aprins şi care nu se
mistuia (leş. 3,1-2).
Omilia XVI 219
poporul şi s-a umplut Egiptul până când a stat alt rege, care nu
ştia pe Iosif.
Vezi că nici în aceşti ani nu i-a crescut, ci când urma să
se apropie finalul. Au fost deja patru sute de ani trecuţi şi
mai bine în Egipt. Acesta este un fapt minunat. Acesta, zice,
păcălind neamul nostru, a făcut rău părinţilor noştri ca să-ifacă
să lepede pruncii lor, pentru a nu le mai da viaţă. (7,19)
A zis păcălind ca să indice uciderea pe ascuns. Căci nu
voia să-i ucidă pe faţă. De aceea, ca să arate acest lucru, a
adăugat: Ca să-i facă să lepede pruncii. în această vreme s-a
născut Moise şi era plăcut lui Dumnezeu. Lucru minunat este
că cel ce urma să fie conducător nu s-a născut după
aceasta, nici înainte de aceasta, ci în mijlocul urgiei.
Şi a fost crescut trei luni în casa tatălui său. (7, 20)
Aşadar, când s-au deznădăjduit de ajutorul omenesc şi
l-au aruncat, atunci s-a arătat strălucitoare iconomia lui
Dumnezeu.
Când a fost lepădat, l-a luat fiica lui Faraon şi l-a crescut
pentru ea ca un fiu. (7, 21)
Nu este nicăieri templu, jertfă, când s-au petrecut aceste
iconomii. A crescut în casă păgână. Şi a fost educat Moise în
toată înţelepciunea egiptenilor; şi era puternic în cuvinte şi în fapte.
Mie-mi vine să mă minunez cum s-au împlinit patru
zeci de ani acolo şi n-a fost prins cu tăierea împrejur. Dar
mai degrabă cum el şi Iosif, pe când erau în siguranţă, trec
cu vederea propriile interese ca să izbăvească pe alţii.
Iar când i s-a împlinit timpul de patruzeci de ani, s-a suit la
inima lui să cerceteze pe fraţii săi, fiii lui Israel. Şi, văzând pe
umil nedreptăţit, a sărit şi l-a răzbunat pe cel împilat, lovind pe
egiptean. Dar socotea că fraţii lui vor pricepe că Dumnezeu le dă
mântuire prin mâna lui; dar ei n-au priceput. (7, 23-25)
Vezi cum până atunci nu părea împovărător, ci vorbea
acestea şi suportau să-l asculte; astfel i-a prins cu harul feţei
sale. Socotea, zice, că vor pricepe fraţii.
Cu toate că sprijinul a venit prin fapte şi nu era nevoie

aici de pricepere, totuşi nici aşa n-au priceput. Vezi cum se
adresează în chip domol şi cum arată blândeţe faţă de acesta
după ce a manifestat furie faţă de acela?
în ziua următoare a văzut pe unii care se băteau şi i-a adus
la pace, zicând: Bărbaţilor, sunteţi fraţi, pentru ce vă nedreptăţiţi
între voi? Dar cel ce nedreptăţea pe aproapele l-a dat la o parte,
zicând: Cine te-a pus căpetenie şi judecător peste noi? Nu cumva
vrei să mă omori după cum l-ai omorât ieri pe egiptean? (7, 26-28)
Se arată că spun aceleaşi lucruri din aceleaşi conside
rente şi către Hristos: „Nu avem împărat decât pe Cezarul"
(In 19,15). Astfel au mereu obiceiul să facă iudeii şi cei cărora
li s-a făcut bine. Ai văzut lipsă de minte? Clevetesc pe cel
ce urma să-i izbăvească prin cele ce zic:
După cum l-ai omorât ieri pe egiptean. Şi a fugit Moise la
cuvântul acesta; şi s-a făcut pribeag în pământul Madiam, unde
a născut doi fii. (7, 29)
Fuge şi nici fuga n-a stins iconomia, după cum nid moartea
[lui Hristos]. Şi, când s-au împlinit patruzeci de ani, i S-a arătat
în pustiul din muntele Sinai îngerul Domnului în pară de foc în
rug. (7, 30)
3. Vezi cum iconomia nu este întreruptă nici de timp?
Căci, când era fugar, când era străin, când a petrecut mult
timp în înstrăinare, încât a făcut şi doi copii, când nu mai
aştepta să se întoarcă, atunci i s-a arătat un înger. Numeşte
înger pe Fiul lui Dumnezeu, după cum şi om. Şi unde se
a
arată? In pustiu, nu în templu. Vezi câte minuni se fac şi nu

este nicăieri templu, nicăieri jertfă? Şi nici aici n-a fost simplu
în pustiu, ci în rug.
Iar Moise, văzând, s-a minunat de vedere; apropiindu-se el
să ia seama, a fost glasul Domnului. (7,31) Iată că s-a învrednicit
şi de glas: Eu sunt Dumnezeid părinţilor tăi, Dumnezeul lui
Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacjm, (7, 32)
Omilia XVI 221
Nu numai aici arată că îngerul care i s-a arătat era îngerul

de mare sfat, ci arată şi câtă iubire de oameni îşi face Dum
nezeu prin descoperire (epifanie).
Cutremurându-se, Moise nu cuteza să privească. Şi i-a zis
Domnul: Dezleagă încălţămintea picioarelor tale! Căci locul în care
stai este pământ sfânt. (7, 32-33)
Nu este nicăieri vreun templu şi locul este sfânt prin ară
tarea şi lucrarea lui Hristos. Cu mult mai minunat este acesta
decât locul din Sfânta Sfintelor, căci acolo nu S-a arătat astfel
Dumnezeu, Moise nu s-a cutremurat nicidecum astfel. Ai
văzut iubirea de oameni? Vezi şi purtarea de grijă!
Privind, am văzut năpăstuirea poporului Meu din Egipt şi
am auzit suspinul lor şi M-am coborât ca să-i scot. Şi acum,
vino, te voi trimite în Egipt. (7, 34)
Vezi cum arată că i-a scos prin binefaceri, prin pedepse
şi prin minuni? Iar ei erau aceiaşi. Să învăţăm astfel că
Dumnezeu este pretutindeni. Auzind acestea, să alergăm
şi noi la El!2 Şi suspinul lor, zice, l-am auzit. Nu zice simplu:
L-am auzit, ci din cauza împrejurărilor. Dacă ar spune cineva:
„Şi pentru ce a îngăduit să fie năpăstuiţi astfel?", să audă
că mai ales la cel cu totul drept răutăţile suferite se fac pricini
de răsplată. Sau chiar de aceea i-a lăsat să fie năpăstuiţi, ca
să-Şi arate de aici puterea şi pe aceia să-i înveţe să filosofeze
în toate prin cele pe care le sufereau. Vezi că, pe când erau
în pustiu, nu numai că nu s-au împuţinat, s-au îngroşat, s-au
lăţit, ba L-au părăsit chiar şi pe Dumnezeu! Căci mereu
lejeritatea este un rău, iubitule. De aceea i-a spus şi lui Adam
de la început: „în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta"
(Fc. 3,19). Aşadar, îngăduie să fie necăjiţi ca să nu fie batjo
coritori când veneau de la năpăstuire la lejeritate. Căd necazul
este un mare bine. Ascultă pe David că este un lucru bun,
când spune: „Bine este mie că m-ai smerit" (Ps. 118, 71). Dacă
2 De aici începe partea m orală a omiliei: Despre folosul necazurilor.

necazul este lucru mare pentru bărbaţii cei mari şi minu

naţi, cu cât mai mult pentru noi? Dacă vreţi, să cercetăm
necazul cu el însuşi! Să fie cineva care se bucură foarte tare
şi se veseleşte şi este în desfătare! Ce este mai lipsit de cuviinţă,
ce este mai lipsit de minte decât acest lucru? Să fie altcineva
îndurerat şi descurajat; ce poate fi mai filosofic decât acesta?
De aceea şi înţeleptul laudă, spunând: „Mai bine să intri în
casa plângerii decât în casa cu râs" (cf. Eccl. 7,2). Poate că luaţi
în râs cele spuse.
Dar să vedem cum era Adam în rai şi cum era după
aceasta; cum era Cain înainte şi cum era după! Sufletul nu
avea statornicia obişnuită, ci era prins şi aprins ca de un
duh al plăcerii, neavând nimic stabil. De fapt, este dispus
spre făgăduinţe, gata spre promisiuni, iar gândurile îi sunt
zdruncinate. De aici vine râsul inoportun, aspectul care nu
are raţiune, sporovăiala multă şi în plus. Dar de ce să spun
de alţii? Să ne ocupăm de vreunul dintre sfinţi şi să vedem
care trăia în plăceri, care trăia iarăşi în delăsare? Vreţi să
privim la David? Aşadar, vezi în ce fel vorbea şi se purta
acesta când era încântat şi vesel de pe urma multelor trofee,
de pe urma biruinţei, a cununilor, a desfătării, a cutezanţei:
„Eu am zis întru bunăstarea mea: Nu mă voi clătina în
veac" (Ps. 29, 7). Dar, când a ajuns în necaz, ascultă ce spune:
„De-mi va zice [Dumnezeu]: Nu te vreau!, iată, eu sunt [de
faţă]; să se facă cu mine ceea ce este plăcut înaintea Lui!"
(II Rg. 15, 26). Ce poate fi mai plin de filosofie decât aceste
cuvinte? Orice ar fi plăcut lui Dumnezeu, zice, aceasta să fie!
Şi iarăşi a spus lui Saul: „Dacă Domnul te întărâtă asupra
mea, să fie înmiresmată jertfa ta!" (I Rg. 26,19). Atunci când
era în necaz, a cruţat şi pe vrăjmaşi; dar, după aceasta, nici
pe prieteni, nici pe cei care nu l-au nedreptăţit cu nimic. Iarăşi
Iacov, când a ajuns la necaz, spunea: „De mi-ar da Domnul
pâine să mănânc şi haină să mă îmbrac!" (Fc. 28, 20). Şi fiul
lui Noe n-a făcut nimic de acest fel înainte, dar, deoarece a
Omilia XVI 223
prins cutezanţă pentru mântuire, ascultă cât de batjocoritor

a ajuns! Şi Ezechia, când era în necaz, vezi ce a făcut pentru
mântuire! Căci s-a îmbrăcat în sac şi s-a aşezat în pământ.
Pentru că fusese în plăcere, a căzut din înălţarea inimii lui.
De aceea şi Moise îndeamnă, spunând: „Când mănânci, bei şi
te saturi, adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău" (cf. Deut.
6,11-12). Abrupt este locul desfătării şi produce uitarea lui
Dumnezeu. Când erau în necaz israeliţii, deveneau cu mult
mai mulţi, iar când îi lăsa, atunci piereau toţi.
Şi ce vorbesc de pildele celor de demult? Să privim la
noi, dacă-ţi place! Când majoritatea dintre noi suntem în
prosperitate ajungem îngâmfaţi, vrăjmaşi tuturor, mânioşi
pe conducerea vremii. Iar când se întrerupe [prosperitatea],
ne potolim, suntem smeriţi, blânzi, venim la înţelegerea propriei
firi. Ne-o arată David că se întâmplă aşa: „I-a stăpânit mândria
până în sfârşit; ieşi-va ca din seu nedreptatea lor" (Ps. 72,5-6).
îmi spune acestea ca să nu căutăm în orice chip bucuria. Şi
cum de spune Pavel: „Bucuraţi-vă pururea!" (I Tes. 5,16)?
N-a zis simplu: „Bucuraţi-vă", ci a adăugat: „în Domnul"
(Filip. 3,1).
4. Aceasta este bucurie foarte mare; cu aceasta s-au bu
curat şi apostolii. Bucuria care aduce câştig este cea care îşi
are obârşia, rădăcina şi temeiul în general din temniţe, din
biciuiri, din prigoniri, din a ţi se vorbi de rău, din întristări.
De aceea şi ajunge la un sfârşit bun. Iar [bucuria] lumii este
dimpotrivă: începe de la plăceri şi sfârşeşte în întristări.
Nici eu nu opresc a ne bucura în Domnul, ba chiar îndemn
foarte tare. Au fost biciuiţi apostolii şi se bucurau; erau
legaţi şi mulţumeau; erau bătuţi cu pietre şi propovăduiau.
Această bucurie o vreau si eu. Nu-si are obârşia de la ceva
9 » 9
trupesc, ci din lucruri duhovniceşti. Nu se poate ca cel ce se

bucură lumeşte să se bucure totodată şi după Dumnezeu.
Căci tot cel ce se bucură lumeşte se bucură pentru bogăţie,
pentru desfătare, pentru slavă şi stăpânire, pentru semeţie;
iar cel ce se bucură după Dumnezeu o face pentru necinstirea

pentru El, pentru sărăcie, pentru neagoniseală, pentru post,
pentru smerenie. Vezi că temeiurile sunt contrare? Câţi sunt
fără de bucurie aici sunt şi fără întristare; şi câţi sunt fără
întristare aici sunt şi fără plăcere. Şi cu adevărat acestea sunt
cele ce produc bucuria adevărată, de vreme ce acelea numai
cât au nume de bucurie, dar totul stă în întristare. Cât necaz
are cel trufaş! Cum se macină în sine prin trufie, meşteşu-
gindu-şi mii de batjocuri, multă ură, duşmănie mare, multă
invidie, multă pizmă. Căci suferă când este batjocorit de cei
mai mari şi muşcă atunci când nu se ridică asupra tuturor.
Iar cel smerit are multă plăcere, neaşteptând de la nimeni
cinste. Deci, dacă este cinstit, este mulţumit, iar dacă nu este
cinstit, nu-1 doare, ci iubeşte că n-a fost cinstit. Prin urmare,
multă plăcere vine din faptul de a nu căuta cinste şi a fi cinstit.
Unde este dimpotrivă, caută cinste şi nu este cinstit. Nu
este mulţumit la fel cel ce caută cinstea şi cel ce nu o caută.
Primul, oricât ar primi, socoteşte că n-a primit nimic; iar al
doilea, chiar de i se dă puţină, o primeşte ca şi cum ar fi primit-o
pe toată. Iarăşi, cel ce se desfătează are mii de lucruri şi, chiar
de i-ar parveni cu uşurinţă şi ca din nişte izvoare veniturile
viitoare, se teme de cele cumplite care decurg din desfătare
şi de incertitudinea viitorului. Iar celălalt este în siguranţă
şi în plăcere, s-a pus pe sine în simplitatea modului de vieţuire.
Acesta nu se caină aşa de tare că nu are parte de masă scumpă,
că nu se desfătează, şi este fără frică pentru incertitudinea
viitorului.
Nimeni nu este în neştiinţă pentru cele cumplite care
vin din desfătare, dar este necesar a le zice şi acum. îndoit
este războiul, spun de al trupului şi al sufletului. îndoită
este iama, îndoite sunt bolile. Şi nu numai aceasta, ci şi pentru
că sunt de nevindecat. Şi acestea aduc cu sine păţanii mari.
Iar cumpătarea nu este astfel, d sănătatea este îndoită, bună
tăţile sunt îndoite. „Somnul sănătos, zice, este într-un maţ
Omilia XVI 225
subţire." (Sir. 31,20) Căci mereu lucrul cu măsură este dorit,

iar cel fără măsură nu mai este dorit. Vezi: „Pune pe o scânteie
mică o sarcină de lemne şi nu mai străluceşte focul, ci vei
vedea un fum foarte neplăcut".
Pune unui bărbat foarte puternic o povară care depă
şeşte puterea lui şi-l vei vedea şezând şi aruncat jos cu
A
povara. încarcă o povară mare în corabie şi vei realiza un

naufragiu groaznic. Astfel este şi desfătarea. Căci, precum
mare este agitaţia corăbierilor la corăbiile cufundate, a căpi
tanului, a călătorilor, care aruncă în larg cele de sus şi cele
de jos, tot astfel şi aici pier vomitând cele de sus şi cele de
jos şi şubrezindu-se pe ei înşişi. Lucru mai ruşinos decât
toate este că însăşi gura preia trebuinţa mădularelor dinapoi
şi devine mai necinstită decât acelea. Iar dacă gura are parte
de o astfel de necuviinţă, înţelege ce păţeşte sufletul! De
fapt, toate sunt negură, toate sunt furtună, toate sunt întu
neric, mare este confuzia gândurilor, care apasă şi necăjesc,
în timp ce sufletul îşi strigă oprimarea. De aici chiar şi cei
ce au dureri de burtă se învinovăţesc între ei, sunt deran
jaţi, se grăbesc să arunce afară gunoiul dinăuntru. Totuşi,
chiar după ce este aruncat, râd aşa nu încetează zdruncinarea,
ci [urmează] de acolo febra şi bolile.
- Da, zice, bolesc şi sunt de ruşine.
- [Dar] cuvântul se leagă în zadar de acestea când afirmă
că bolile se ţin de noi, căci şi eu, care nu mă ţin de mâncare,
bolesc, şi eu sunt afectat, şi eu sunt de ruşine. Şi aceştia,
care se desfătează, pot fi văzuţi că o duc bine, că sunt vigu-
roşi, că se bucură, că merg pe cai. Mi se pare că aceste cu
vinte sunt de plâns. Zi-mi mie unde-i vedem pe cei cu dureri
de picioare, care merg cu şareta şi bandajaţi. Dacă n-ar fi
socotit lucrul acesta de batjocură şi n-ar fi considerat că spun
acestea în mod batjocoritor, i-aş fi expus deja pe nume.
- Dar sunt unii sănătoşi, zice.
- Fiindcă suportă şi osteneli, nu numai desfătări. Dă-mi

exemplu de un om care este mereu gras, stă nemişcat şi nu
face nimic! Nu vei găsi. De fapt, o mulţime de mii de doctori
de s-ar aduna, n-ar putea să-l scoată din boli, fiind mereu
cu probleme la burtă. Căci nici nu se poate acest lucru prin
fire. Dar vă spun şi un cuvânt medical: din cele băgate în
stomac, nu totul se face hrană, de vreme ce nu este totul
hrănitor chiar în firea hranei, ci o parte este împărţit pentru
excreţie, iar o parte pentru hrană. Deci, dacă ajunge la saţiu
cu măsură, aceasta se întâmplă: ocupă poziţia potrivită şi
partea sănătoasă şi bună merge la locul ei, iar surplusul şi
ceea ce nu este bun iese şi este vărsat afară. Dacă este mult,
chiar şi cât este hrănitor din el devine vătămător. Spun aceasta
ca într-o pildă, ca să fie mai făţiş pentru voi ceea ce spun:
Din grâu este făina fină, făina şi tărâţa. Deci, dacă moara ia
ceea ce poate măcina, alege toate acestea; iar dacă pui mai
mult, totul se varsă. Iarăşi vinul, dacă ajunge la fermentarea
potrivită şi la amestecul calculat, mai întâi toate ajung laolaltă,
iar după aceasta o parte din el se lasă jos ca drojdie, iar altă
parte se ridică în spumă, iar restul rămâne în beneficiul
consumatorilor, şi aceasta este partea bună şi nu poate fi
tratat repede. Mai întâi nici nu este vin, nici drojdie din
toate cele amestecate. Acest lucru poate fi văzut şi la mare,
când este peste măsură de învolburată. Deci, precum atunci
vedem peştii plutind morţi, neputând fi daţi la fund de apa
rece, tot astfel se întâmplă şi cu noi. Căci, când ploaia lăco
miei se revarsă de sus, învolburându-le pe toate, face să
plutească moarte gândurile care până atunci erau în noi să
nătoase şi potolite.
Ded, fiindcă ni s-a demonstrat prin aceste pilde vătămarea
cea multă, să încetăm să-i fericim pe aceştia pentru care trebuie
să ne tânguim, să vărsăm lacrimi pentru ei, pe care ar fi trebuit
să-i fericim, şi să iubim cumpătarea. Sau nu auziţi că şi
doctorii spun că lipsa este maica sănătăţii? Iar eu spun că
Omilia XVI 227
lipsa nu este maica sănătăţii trupeşti, ci şi a celei sufleteşti.

Aceasta o strigă şi Pavel, adevăratul doctor, care spune:
„Având mâncare şi îmbrăcăminte, ne mulţumim cu acestea"
(I Tim. 6, 8). Aşadar, să ne supunem acum lui, ca să lucrăm
sănătos cele ce trebuie să le facem în Hristos Iisus, Domnul
nostru, cu Care fie slavă, stăpânire şi cinste Tatălui şi Sfântului
Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia XVII
Pe acest Moise, de care se lepădaseră, zicând: Cine te-a
pus stăpân şi judecător peste noi?, pe acesta l-a trimis
Dumnezeu conducător şi izbăvitor prin mâna îngerului
care i s-a arătat în rug. (7, 35)
1. Foarte nimerită este această [afirmaţie] pentru subiectul

în cauză. Zice: Pe acest Moise. Care „acesta"? Cel care s-a
primejduit să piară, care a fost înlăturat de ei, pe care l-au
tăgăduit, zicând: Cine te-a pus căpetenie? după cum I-au spus
şi lui Hristos: „Nu avem împărat decât pe Cezarul" (In 19,15).
Pe acesta l-a trimis Dumnezeu conducător şi izbăvitor prin mâna
îngerului, care i-a zis: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam. (7,35,32)
Aici arată că minunile petrecute au fost făcute prin Hristos.
Acesta, adică Moise, (şi vezi cum îl prezintă că este strălucit)
i-a scos, făcând minuni şi semne în pământul Egiptului, în Marea
Roşie şi în pustie patruzeci de ani. Acesta este Moise, care zis fiilor
lui Israel: Domnul Dumnezeu vă va ridica proroc ca mine dintre
fraţii voştri (7, 36-37), adică desconsiderat, clevetit. De fapt,
şi Irod a vrut să-L omoare şi S-a mântuit în Egipt, după cum
şi împotriva aceluia s-au făcut uneltiri.
Acesta este cel ce a fost în adunarea din pustiu cu îngerul,
care i-a vorbit în Muntele Sinai, şi cu părinţii noştri, care a primit
cuvinte vii să ni le dea nouă. (7, 38)
Iarăşi nu este nicăieri templu, nicăieri jertfă. Cu îngerul
a primit, zice, cuvinte vii să ni le dea nouă. Aici arată că n-a făcut
numai semne, d le-a dat şi Lege, ca şi Hristos. Ded, după cum
acesta a făcut mai întâi semne şi apoi a pus lege, tot astfel
[a procedat] şi Hristos. Insă nu l-au ascultat, învăţându-se
să nu se supună niciodată, după semne, după minunile din
Omilia XVII 229
cei patruzeci de ani. Şi nu numai aceasta, ci a fost arătat şi

contrariul, lucru pe care l-a adăugat, zicând:
Căruia n-au vrut să se facă ascultători părinţii noştri, ci l-au
respins şi s-au întors cu inima lor în Egipt, zicând lui Aaron: Fă-ne
dumnezei care vor merge înaintea noastră! Căci nu ştim ce i s-a
întâmplat lui Moise acesta, care ne-a scos din pământul Egiptului.
Şi au făcut un viţel în zilele acelea şi au adus jertfe idolului şi s-au
veselit de faptele mâinilor lor. S-a întors Dumnezeu şi i-a dat să
slujească oştirii cerului, după cum este scris în cartea prorocilor:
Casa lui Israel, nu cumva Mi-aţi adus junghieri şi jertfe patruzeci
de ani în pustiu? Şi aţi primit cortul lui Moloh şi steaua dumne
zeului vostru, Remfan, chipurile pe care le-aţi făcut să vă închi
naţi lor. Vă voi strămuta dincolo de Babilon. (7, 39-43)
„I-a dat" aici înseamnă „i-a lăsat". Cortul mărturiei era cu
părinţii noştri în pustie, după cum a poruncit Cel ce a vorbit cu
Moise să-l facă după chipul pe care l-a văzut. (7, 44)
Chiar dacă era cortul, nu erau jertfe. Prorocul face vădit
faptul că nu erau când spune aceasta: Nu cumva Mi-aţi adus
junghieri şi jertfe? Cortul mărturiei era şi nu le-a fost de folos,
ci au fost nimiciţi. Semnele nu le-au fost de folos nici înainte,
nici după.
Pe care, primindu-l, l-au şi adus părinţii noştri. (7, 45)
Vezi că locul este sfânt acolo unde este Dumnezeu? De
aceea a şi zis: în pustie, ca să compare un loc cu altul. Apoi
binefacerea.
Şi, primindu-l, l-au adus, zice, părinţii noştri cu Iisus [Navi]
la luarea în stăpânire a neamurilor pe care le-a scos Dumnezeu
de la faţa părinţilor noştri până în zilele lui David, care a aflat
har înaintea lin Dumnezeu şi a cerut să afle locaş pentru Dumnezeul
lui Iacov. (7, 45-46)
A cerut David să-l clădească si el, cel mare si minunat, n-a
primit, ci l-a clădit Solomon, cel aruncat. De aceea zice: Iar
Solomon i-a clădit Lui casă, însă Cel Preaînalt nu locuieşte în
temple făcute de mână (7, 47). Arătase aceasta şi prin ceea ce
spusese deja, dar o arată şi prin glasul prorocesc. Şi ascultă

modul din cele ce urmează! După cum spune şi prorocul:
Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternutul picioarelor Mele.
Ce casă îmi veţi clădi?, spune Domnul. Sau care este locul odihnei
Mele? N-a făcut mâna Mea toate acestea? (7, 48-50)
Nu vă miraţi, zice, dacă Hristos face bine celor care au
refuzat împărăţia Lui, dacă aceasta s-a întâmplat şi cu Moise.
De fapt, nu i-a scos în mod simplu, ci mergând prin pustiu.
Vezi că pentru ei au fost acele semne? Deci cel ce vorbeşte
cu Dumnezeu, care a fost mântuit în mod uimitor, care a
făcut aceste lucruri şi care a primit putere arată că trebuie
să se împlinească prorocia în totalitate şi nu se contrazice
pe sine.
Dar să privim din nou cele spuse! Acesta este, zice, Moise,
care a zis: Domnul vă va ridica proroc ca mine. Despre aceasta
cred că zice Hristos când Se exprimă aşa: „Mântuirea este din
iudei" (In 4, 22), făcând referire la Sine.
Acesta este cel ce a fost în pustiu cu îngerul care i-a vorbit.
Iată că iarăşi arată că el a dat Legea, dacă era cu el în adunare
în pustiu. Dar aici aminteşte şi de minunea cea mare care s-a
petrecut în munte.
Care a primit cuvinte vii ca să ni le dea nouă. Din toate părţile
Moise este minunat şi mai mult când trebuia să dea Legea.
Ce înseamnă cuvinte vii? Fie al căror sfârşit este arătat prin
cuvinte, fie spune de prorocii. Apoi zice că învinuirea merge
până la patriarhii de după semne şi minuni, după ce au primit
cuvintele vii:
Faţă de care n-au vrut să fie supuşi. Bine a zis cuvinte vii,
ca să arate că există şi unele care nu sunt vii. Despre acestea
zice şi Iezechiel, ca atunci când spune: „Şi le-am dat porunci
care nu sunt bune" (20, 25). Deci în privinţa acestora a zis
vii. însă l-au respins şi s-au întors cu inima lor în Egipt; suspinau
şi strigau după locul de unde i-a chemat Dumnezeu. Şi au
zis lui Aaron: Fă-ne dumnezei care vor merge înaintea noastră.
Omilia XVII 231
2 .0 , lipsă de minte! Fă-ne, zice, ca să meargă înaintea noastră.

Unde? In Egipt. Ai văzut cât de greu le era să se despartă
de obiceiurile egiptene? Ce spui? Nu suporţi pe Cel ce te-a
scos, ci negi facerea de bine şi fugi de Binefăcător? Şi vezi cum
batjocoreau!
Căci Moise acesta, zice, care ne-a scos din pământul Egiptu
lui. Nicăieri nu este numele lui Dumnezeu, ci au pus totul
pe seama lui Moise. Când era să mulţumească, ei pun în mijloc
pe Moise; iar când era să se supună Legii, nu-1 mai aduc pe
Moise. Şi a zis că el se suie să primească Legea; dar ei n-au
răbdat nici patruzeci de zile. Fă-ne dumnezei! N-au zis: „Dum
nezeu", ci dumnezei. Aşa de tare s-au îmbătat, încât nu mai
ştiau ce spun.
Şi au făcut viţel în acele zile şi au adus jertfe idolului. Ai văzut
lipsă de minte covârşitoare? Când S-a arătat Dumnezeu lui
Moise, ei făceau viţel şi jertfeau lui. Şi s-au veselit, zice, de
faptele mâinilor lor. Se bucurau de cele pentru care ar fi trebuit
să se ascundă. Ce este de mirare dacă îl ignoraţi pe Hristos,
de vreme ce [l-aţi ignorat] şi pe Moise, şi pe Dumnezeu, Care
i S-a arătat prin atâtea semne? Ei nu numai că L-au ignorat,
ci în alt mod L-au batjocorit prin faptul că au făcut idol.
întorsu-S-a Dumnezeu şi i-a dat să slujească oştirii cerului. De
aici au urmat aceste obiceiuri, de aici jertfele. Ei au făcut
mai întâi jertfe idolilor. Acest lucru îl spune şi David simbolic:
„Şi au făcut viţel în Horev şi s-au închinat celui cioplit" (Ps.
105, 19). Deoarece înainte de aceasta nu exista numele de
jertfă, ci porunci vii şi cuvinte vii; nicăieri ritualuri, ci minuni
şi arătare de semne. După cum este scris în cartea prorocilor.
Aici n-a adus în mod simplu mărturia, ci ca să arate că nu
este nevoie de jertfe. Şi vezi ce zice:
Nu Mi-aţi adus junghieri şi jertfe patruzeci de ani în pustiu.
Şi aţi primit cortul lui Moloh şi steaua dumnezeului vostru,
Remfan, chipurile pe care le-aţi făcut să vă închinaţi lor. S-a folosit
în mod concludent de citat. Aceasta este ceea ce spune: Nu
puteţi spune că aţi jertfit şi acelora pornind de la faptul că

aţi jertfit Mie. Iar acest lucru s-a întâmplat în pustiu, unde mai
ales i-au preferat pe ei.
Şi aţi primit cortul lui Moloh. Aceasta este cauza jertfelor.
Vă voi strămuta dincolo de Babilon. Asa este si robia o acuzaţie
» » J
a răului. Si » cum zice: Era cortul mărturiei? Pentru aceasta era,'

ca să-L aibă pe Dumnezeu ca martor. Aşadar, numai pentru
aceasta era. Căci zice: „După chipul arătat ţie în munte"
(leş. 25,40), aşa încât scrierea s-a petrecut în munte şi a fost
A
cărată m pustiu şi nu era pusă într-un loc. II numeşte cortul

mărturiei pentru minuni şi porunci, nu pentru altceva. Totuşi
el şi aceia nu aveau templu. Prin urmare, îngerul l-a dat drept
model. Până în zilele lui David. Aşa încât nu a fost templu până
atunci, deşi au fost alungate neamurile despre care zice: Pe
care le-a alungat Dumnezeu de la faţa părinţilor noştri. A zis
aceasta ca să arate iarăşi că atunci nu exista templu. Ce spun?
Atâtea minuni şi nicăieri nu era templu? Aşa şi mai întâi a
fost cortul şi nicidecum vreun templu.
Şi a cerut să afle har înaintea lui Dumnezeu. A cerut şi n-a
construit. Astfel că templul nu era ceva mare, deşi unii so
coteau că Solomon a fost mare pentru că a construit templul,
pe care îl şi puneau înaintea tatălui său pentru aceasta. A făcut
evident faptul că nu a fost mai bun decât tatăl său, nici egal
cu el decât numai după impresia celor mulţi, din adaosul:
însă Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mână, după
cum zice prorocul: Cerul este scaunul Meu, iar pământul aşternut
al picioarelor Mele. Nici acestea nu sunt vrednice de Dumnezeu,
de vreme ce sunt făpturi, lucruri ale mâinilor Lui. Vezi cum
îi duce câte puţin! Căci arată că se spune prin prorocul că
nici acestea nu sunt vrednice de Dumnezeu. Din ce cauză
foloseşte aici cuvântul într-un mod vehement? Avea mare
îndrăzneală pentru că el urma să moară. De fapt, cred că
ştia aceasta din descoperire.
Omilia XVII 233
Tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi. (7,51)

Şi această afirmaţie este prorocească, nimic nu este al lui
propriu. Voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt, şi voi ca părinţii
voştri. (7, 51)
Când nu voia să fie jertfe, atunci voi aţi jertfit; când vrea,
iarăşi nu jertfiţi; când nu voia să vă dea porunci, vi le-aţi atras
voi; când le-aţi primit, le-aţi neglijat. Iarăşi, când a apărut
templul, slujeaţi idolilor; când vrea să fie slujit fără templu,
faceţi dimpotrivă. Vezi că n-a zis: „Staţi împotrivă lui Dum
nezeu", ci „Duhului", astfel că nu ştia nici o diferenţă. Şi
zice un lucru mai mare: Şi voi ca părinţii voştri. Aşa i-a mustrat
şi Hristos, deoarece se făleau cu părinţii lor.
Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au
omorât pe cei care au vestit dinainte venirea celui Drept. (7, 52)
încă spune de cel Drept vrând să-i reprime. Al căror trădă-
A
tori şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. (7,52) Ii acuză de două ori:
că L-au ignorat şi că L-au ucis. Care aţi primit Legea întru
rânduială de îngeri şi n-aţi păzit-o. (7, 53)
3. Ce înseamnă asta? Unii zic că a fost rânduită să fie
spusă de îngeri. Dar nu se poate; căci unde s-au arătat înge
rii să poruncească Legea? Ci spune că Legea a fost rânduită
deoarece a fost înmânată lui prin îngerul care i s-a arătat în
rug. Oare nu era om? Nu e nimic uimitor, zice, ca ei, care
au făcut acele lucruri, să facă şi asta. Dacă-i desfiinţaţi pe
cei ce au vestit, cu mult mai mult pe el. Aici dovedesc că
sunt nesupuşi lui Dumnezeu, îngerilor, prorocilor, Duhului
şi tuturor, după cum zice în altă parte Scriptura: „Doamne,
pe prorocii Tăi i-au omorât şi altarele Tale le-au dărâmat"
(III Rg. 19, 10). Cei ce lucrează împotriva cuvântului Legii
au spus: „Huleşte pe Moise" (Fapte 6,11). Iar el arată că ei
hulesc mai mult, nu numai pe Moise, ci şi pe Dumnezeu,
că ei fac din nou acestea, că ei au stricat obiceiurile şi că nu
mai este nevoie de ele şi că ei se împotrivesc Duhului atunci
când acuză şi spun că i se stă împotriva lui Moise, ba chiar
nu simplu, d cu uddere. Şi că au reluat vrăjmăşia. Vezi că arată

că ei simt potrivnid lui Moise şi tuturor şi că nu păzesc Legea?
Totuşi Moise a zis: „Domnul vă va ridica Proroc" (Deut.
18,15) şi ceilalţi au spus dinainte că va veni Acesta. Şi proo-
A
rocul spune: „Ce fel de casă îmi veţi construi Mie?" (Is. 66,1)
şi iarăşi: „Nu cumva Mi-aţi adus junghieri şi jertfe patruzeci
de ani?" (Amos 5, 25). Aceasta este îndrăzneala unui bărbat
care si-a luat crucea. Aşadar, să urmăm si noi îndrăzneala
9 9 ' 9
lui chiar dacă nu este vremea de război, dar vremea în

drăznelii este mereu1. Căci zice: „Am grăit întru mărturiile
Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat" (Ps. 118, 46).
Aşadar, dacă stăm între elini, astfel să le închidem gura,
fără furie, fără brutalitate. Pentru că, dacă facem aceasta cu
furie, nu mai este îndrăzneală, ci pare a fi patimă. Iar dacă
o facem în mod potolit, cu adevărat aceasta este îndrăzneală.
Căci nu se poate să fie deodată în privinţa unui lucru îm-
A
plinirea şi lipsa lui. îndrăzneala este împlinirea, iar furia este

lipsa. Aşadar, trebuie ca noi să fim curaţi de furie dacă ur
mează să avem îndrăzneală, ca să nu fie socotite cuvintele
prin aceea. Chiar dacă spui lucruri drepte cu furie, ai pierdut
totul, chiar dacă ai îndrăzneală, chiar dacă povăţuieşti, chiar
dacă săvârşeşti altceva. Vezi că acest bărbat nu vorbea cu
furie. Fiindcă nu i-a batjocorit, ci le-a amintit de cuvântul
prorocesc. A arătat că nu era [cuprins de] furie când a pătimit
rău, rugându-se atunci pentru ei şi spunând:
Să nu le pui păcatul acesta. (Fapte 7, 60)
A rostit acestea nemâniindu-se astfel pe ei, ci pentru
că-1 durea şi lăcrima pentru ei, de vreme ce a zis şi despre
înfăţişare pentru aceasta: „Au văzut faţa lui ca o faţă de
înger" (Fapte 6,15), ca să-i atragă. Aşadar, să fim curaţi de
furie! Duhul Sfânt nu locuieşte unde este furie; blestemat
este cel furios. Nu se poate să vină ceva sănătos acolo de
' De aici începe partea m orală a omiliei: împotriva m ăniek

Omilia XVII 235
unde iese furia. Căci, precum este multă agitaţie pe marea

învolburată, strigăt mare şi nu are nimeni vreme să filosofeze,
tot astfel si
» la furie. Ci,• dacă sufletul urmează să filosofeze
sau să fie învătat,
» ' are nevoie să fie mai întâi la liman. N-ai
văzut cum urmărim locuri curate de agitaţie când vrem să
vorbim despre ceva presant, unde este linişte, calm, ca să
nu fim deranjaţi? Dacă agitaţia de afară ne deranjează, cu
mult mai mult tulburarea dinăuntru. Chiar dacă s-ar ruga
cineva, se roagă în zadar când o face cu mânie şi furie. Dacă
vorbeşte, se face de râs; dacă tace, de asemenea. Dacă mănâncă,
si
> asa
» se vatămă,' dacă bea sau nu bea,' dacă sade » sau stă în
picioare, dacă merge sau doarme, căci şi în somn îşi imagi
nează unele ca acestea. Care din acestea nu este nepotrivită?
Ochii sunt neplăcuţi, gura strâmbă, mădularele în mişcare
şi umflate, limba neînfrânată şi necruţătoare, mintea dusă,
înfăţişarea nepotrivită, multă neplăcere. Priveşte-mi cât sunt
de diferiţi între ei ochii celor îndrăciţi, ai celor beti si ai celor
» i ' j »
alienaţi! Nu este totul o nebunie? Ce-ar fi dacă s-ar petrece

aceasta la vremea potrivită? Căci cel nebun se abţine la
vreme,' dar ce este mai rău decât acesta? Si s nu se ruşinează
»
să se scuze:
- Nu ştiam, zice, ce spun.
- De ce nu ştiai asta, omule cuvântător, care ai raţiune?
Pentru ce faci ca cele necuvântătoare, ca un cal sălbatic, atunci
când eşti cuprins de furie şi mânie? Şi scuzele sunt vrednice
de acuzare. Sau ştiai ce spui?
- Ale furiei, zice, sunt cuvintele, nu ale mele.
- Cum ale aceleia? Furia nu are putere dacă nu o ia de
la tine. Ca sij cum ar zice cineva: Rănile sunt ale mâinii,' nu
ale mele. Cine ţi se pare că are mai ales nevoie de furie? Nu
războiul şi lupta? Dar şi acolo, dacă se face ceva cu furie,
totul se strică şi piere. Căci mai ales cei care se luptă nu trebuie
să se înfurie. Mai ales cei care batjocoresc nu trebuie să se
înfurie.
- Şi cum se poate să te lupţi?

- Cu raţiune, cu calm. Căci lupta înseamnă să stăvileşti
ceea ce-ţi stă împotrivă. Sau nu vezi că şi aceste războaie
sunt delimitate printr-o lege, prin rânduială şi momente? Căci
furia nu este decât o pornire iraţională. Dar cel iraţional nu
poate face nimic raţional.
4. Deoarece el (Ştefan) a vorbit şi nu s-a înfuriat. Şi Ilie
a spus: „Până când veţi şchiopăta de ambele picioare?" (III
Rg. 18, 21) şi nu s-a înfuriat. Şi Finees a junghiat şi nu s-a
înfuriat. Căci furia nu te lasă să vezi, ci, după ce le leagă pe
toate ca într-o luptă de noapte, ochii şi urechile, le duce astfel
oriunde vrea. Deci să ne izbăvim de acest demon, să-l în-
frângem din faşă, să ne facem crucea pe piept ca un frâu!
Furia este un câine neruşinat, dar să înveţe să asculte de lege!
Dacă ar fi în turmă un câine asa de sălbatic, încât să nu se
9 '
supună poruncii baciului, nici să-i recunoască glasul, le-ar

pierde şi le-ar strica pe toate. Este mânat cu oile, însă nu
este bun si este omorât dacă muscă din oi. Hrăneşte câinele
9 . 9 i
dacă a învăţat să asculte de tine! Este bun când latră la lupi,

la piraţi, la tâlhari, nu la oi şi la casnici. Dacă nu ascultă,
strică totul. Dacă se învaţă să dispreţuiască, pierde totul.
Aşadar, să nu distrugi amabilitatea din tine, ci să o păzească
şi să o îngraşe furia! Dar va păzi şi va sta să fie mânată cu multă
siguranţă dacă va nimici gândurile murdare şi rele, dacă va
izgoni de pretutindeni pe diavol. Astfel se păstrează ama
bilitatea, când nu vom gândi ceva rău faţă de aproapele. Astfel
vom ajunge plăcuţi, când nu ne vom învăţa să fim neruşinaţi.
Căd nimic nu te face aşa de neruşinat precum conştiinţa cea
rea. De ce sunt neruşinate desfrânatele? De ce fecioarele
sunt sfioase? Acelea nu de la păcate? Iar acestea nu de la
cuminţenie? Căci nimic nu te face aşa de neruşinat precum
păcatul.
- Din contră, ruşinează, zice.
Omilia XVII 237
- Da, pe cel ce se osândeşte pe sine; dar pe cel ce nu ro

şeşte îl face şi mai nesăbuit. Fiindcă cel ce deznădăjduieşte
devine grosolan. Căci zice: „Necredinciosul dispreţuieşte
când ajunge în adâncul relelor" (Prov. 18,3). Iar cel neruşinat
este şi nesăbuit, iar cel nesăbuit este şi grosolan. Vrei să afli
când este mistuită amabilitatea? Când o devorează gândurile
desfrânate. Chiar dacă se întâmplă aceasta pentru că nu a
fost pus un câine care latră tare, nici aşa nu trebuie să dez-
nădăjduieşti. Căd avem bandaj şi piatră (înţelege cele spuse!).
Avem şi suliţă, şi culcuş, şi ţarc în care ne vom păzi gându
rile nerănite. De va da din coadă câinele la oi şi se va sălbă
tici şi va sta treaz faţă de cei din afară, acesta este meritul
câinelui. Chiar dacă va muri de foame, nu va gusta din oi,
chiar de va fi sătul, nu va cruţa lupii. Astfel este şi furia:
chiar dacă este muşcată, nu se desparte de blândeţe; chiar
dacă este liniştită, este trează faţă de gândurile rele şi nu
[le] lasă, ci recunoaşte orice este familiar, dar care loveşte,
şi va fi ostilă faţă de cel străin şi care se gudură. Diavolul se
gudură adesea ca un câine, însă oricine-1 cunoaşte că este
străin. Aşa şi noi să ne gudurăm pe lângă virtute, chiar dacă
ne întristează, şi să ne întoarcem de la răutate, chiar dacă
ne înveseleste.
f Noi să nu fim mai răi decât câinii,f care nu
pleacă atunci când sunt biciuiţi şi gâtuiţi! Dacă îi hrăneşte
străinul, cum să nu vatăme? Se poate să fie bună furia, însă
atunci când latră la străini. Ce înseamnă: „Cel ce se mânie
pe fratele său în zadar" (Mt. 5, 22)? în loc de: Nu te apăra,
nici nu te răzbuna, întinde mâna când vezi că altul este
ucis. Atund când ai scăpat de compătimirea obişnuită, aceasta
nu mai este furie. David a prins pe Saul şi nu s-a înfuriat,
nici n-a înfipt suliţa când a prins pe duşman, ci s-a apărat
de diavol (I Rg. 26, 7). Moise, când a văzut că un străin ne
dreptăţeşte, l-a şi omorât, iar când a văzut pe al său, nu a
mai făcut aşa. Pe fraţi i-a împăcat, iar pe aceia i-a alungat.
Deşi Scriptura dă mărturie că era cel mai blând, totuşi era
şi treaz. însă noi nu. Ci, când trebuie să dăm dovadă de

blândeţe, suntem mai sălbatici ca toate fiarele, iar când trebuie
să fim treji, suntem mai indolenţi şi mai somnoroşi decât toţi.
Deoarece nu întrebuinţăm la cele de trebuintă cele din
9 9
noi, pentru aceasta şi viaţa noastră se consumă fără vreun

folos. Asa si cu vasele: dacă va întrebuinta cineva ceva în
9 9 9
alt mod, le pierde pe toate. După cum dacă cineva care ar

lua o sabie nu o foloseşte când trebuie să o folosească, ci
face acel lucru cu mâna, nu va lucra nimic mai mult. Precum
şi, dacă mânuieşte sabia când trebuie să se folosească de
mână, pierde toate. Aşa şi doctorul strică toate dacă n-ar tăia
când ar trebui să taie şi ar tăia când n-ar trebui. De aceea vă
rog ca noi să ne folosim de orice lucru la vremea lui. Căci
vremea furiei nu va fi niciodată, când vom striga nouă înşine:
Dacă trebuie să îndrepţi pe alţii, atunci se cuvine mai ales
să-ţi fii de folos ţie, ca să salvăm pe ceilalţi. Aşa vom fi la
fel cu Dumnezeu, când vom păzi în tot chipul nemânierea,
si vom dobândi bunătătile viitoare cu harul si cu iubirea de
> 9 9
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care fie slavă,

stăpânire şi cinste Tatălui împreună şi Sfântului Duh acum
Omilia XVIII
Auzind acestea, crăpau cu inima şi scrâşneau din dinţi
asupra lui. (7, 54)
1. Este lucru vrednic de mirare cum de n-au primit din

cele spuse vreun prilej de a-1 ucide, ci încă se înnebuneau şi
căutau pricină. Astfel sunt mereu în răutăţi cei ce nedrep
tăţesc. Deci, după cum au spus arhiereii, fiind nedumeriţi:
„Ce să facem acestor oameni?" (Fapte 4, 16), aşa crăpau şi
aceştia. Acela era dator să se înfurie, care n-a nedreptăţit cu
nimic şi pătimea din partea celor ce-1 nedreptăţeau şi era
clevetit. Dar clevetitorii sunt mustraţi mai tare şi prin aceasta.
Astfel că este adevărat ceea ce am spus mereu: A o duce
rău înseamnă a face răul. Deşi n-a clevetit pe nimeni, ci a
argumentat. Astfel, când suntem batjocoriţi prin ceva ce nu
ştim, nu pătimim nimic. Deci voiau să-l omoare, însă nu
fac asta, vrând să pună o vină acceptabilă pentru cutezanţa
lor. Ce se întâmplă? Batjocura nu era acceptabilă? Batjocura
nu era a lui, ci era o acuzaţie a prorocului. Sau şi-au luat
sarcina de bunăvoie ca să nu pară că-1 omoară pentru cele
spuse la adresa lor, ca şi în cazul lui Hristos, ci pentru ne
credinţă. Dar cuvântul acesta era bine-credincios. De aceea
crăpau când s-au apucat să-i strice şi slava lui odată cu uci
derea sa. Căci se temeau să nu intervină iarăşi altceva nou
în privinţa lui. Apoi, au făcut cu Ştefan ceea ce au făcut şi
cu Hristos. Precum acolo spuneau că este hulă faptul că a zis:
„Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta" (Mt. 26, 64)
şi au pus martori norodul, aşa şi aici. Acolo şi-au rupt hainele,
aici îşi astupau urechile.
Fiind plin de Duhul Sfânt, aţintindu-şi privirea la cer, a văzut

slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu
şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a
dreapta lui Dumnezeu. Şi, strigând cu glas mare, îşi ţineau urechile
şi s-au năpustit laolaltă asupra lui. Scoţându-l afară din cetate, l-au
ucis cu pietre. (7, 55-57)
Chiar dacă ar fi minţit, se cuvenea să-l lase ca pe un
nebun. Dar el a zis aşa vrând să-i atragă. Şi, deoarece a zis
numai despre moarte, n-a vorbit despre înviere şi de aceea
adaugă la momentul potrivit această dogmă. Aşa spune că i
S-a arătat, încât [ei] să treacă prin toate cumva, ca să primească
cuvântul, care zice că El stă, de vreme ce le era împovărător
când zicea că sade, pe când depăna cuvântul despre înviere.
Intuiesc că faţa lui era slăvită din această pricină. Căci Dum
nezeu, fiind iubitor de oameni, a vrut să-i cheme prin cele
pe care le unelteau aceia, deşi nu s-a produs nimic mai mult.
Şi, scoţându-l afară din cetate, l-au ucis cu pietre. Iarăşi moarte
afară de cetate, ca şi în cazul lui Hristos, şi prin această moarte
sunt vestite mărturisirea şi propovăduirea.
Şi martorii şi-au pus hainele la picioarele unni tânăr numit
Saul şi l-au ucis cu pietre pe Ştefan, care chema [pe Dumnezeujşi
spunea: Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! (7,58-59) Prin aceasta
le arăta şi-i învăţa că nu piere. Şi, punându-se în genunchi, a
strigat cu glas mare: Doamne, nu le pune lor păcatul acesta! (7, 60)
Zice: Doamne! ca şi cum s-ar apăra că nici cele dintâi nu
erau din furie sau vrând chiar să-i atragă prin aceasta. Căci
faptul că a lăsat deoparte furia şi mânia în faţa uciderii şi că
a dovedit un suflet curat de patimă, acestea făceau cuvântul
său bine primit.
Iar Saul a fost de acord cu uciderea lui. Şi s-a produs în acea
zi prigoană mare asupra Bisericii din Ierusalim. (8,1)
Mie-mi pare că această prigoană nu a intervenit în mod
simplu, ci dintr-o iconomie. Şi toţi s-au răspândit în ţinuturile
Iudeii şi ale Samariei, afară de apostoli. (8,2) Vezi cum îngăduie
iarăşi Dumnezeu să intervină ispite? Dar vezi-mi de aici şi
Omilia XVIII 241
cum iconomiseşte lucrul! Erau minunaţi prin semne, nu păţeau

nimic când erau biciuiţi, s-au aşezat prin sate, cuvântul creştea;
de acum îngăduie să vină o piedică mare. Şi nu intervine o
prigoană oarecare, ca să fugă totodată şi ei (căci se temeau
ca ei să nu devină mai îndrăzneţi) şi să fie evident pentru
toţi că erau oameni care se temeau şi fugeau. Ca să nu spui
şi tu după acestea că lucrau numai prin har chiar dacă erau
prigoniţi. Ei au devenit mai înfricoşaţi şi aceia mai îndrăzneţi.
Şi toţi s-au răspândit, zice, afară de apostoli. Prin urmare, n-am
spus în zadar că prigoana a fost una din iconomie; căci, dacă
nu s-ar fi produs, nu s-ar fi răspândit ucenicii.
L-au înmormântat pe Ştefan nişte bărbaţi evlavioşi şi au făcut
tânguire mare pentru el. (8, 2) Fie nu erau încă desăvârşiţi, fie a
fost renumit şi plăcut; de aceea se tânguiesc. Totodată, nu numai
frica, ci şi întristarea şi tânguirea arată că ei erau oameni.
2. Căci cine n-ar fi plâns văzând că acel om blând şi curat
este bătut cu pietre şi pus mort? Evanghelistul a descris su
ficient îngroparea lui: Şi, punându-se în genunchi, a zis, strigând
cu glas mare... şi au făcut tânguire mare pentru el.
Dar să vedem din nou cele spuse! Fiind plin de Duhul
Sfânt, aţintindu-şi privirea la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi
pe lisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a zis: Iată, văd cerurile
deschise. Şi şi-au astupat urechile şi s-au năpustit laolaltă asupra
lui. Cum sunt acestea vrednice de învinuire? Cu toate că a
făcut atâtea semne prin cuvânt, i-a dominat prin cuvânt pe
toţi şi a vorbit asemenea lucruri, şi-au împlinit furia după
ce l-au luat cum au vrut.
Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit
Saul. (7,58) Vezi cum povesteşte în detaliu cele ce ţin de Pavel
ca să-ţi arate lucrarea făcută cu el de Dumnezeu după aceea.
Până atunci acela nu numai că nu credea, ci a pus pe el mii
de mâini ale ucigaşilor1. De aceea spune, arătând acest
1 Pentru că a păzit hainele celor ce l-au omorât pe Ştefan, se poate

spune că i-a făcut rău prin mâinile celor ce l-au ucis.
lucru: Iar Saul a fost de acord cu uciderea lui. Acest fericit nu

se roagă în mod simplu, ci cu atenţie. Căci zice: Punându-se
în genunchi. (7, 60) De aceea moartea lui a fost una dumne
zeiască. Pentru că până la el sufletele erau lăsate să fie în
iad.
Şi s-au răspândit toţi în ţinuturile Iudeii şi ale Samariei. De
acum se amestecă cu Samaria cu plăcere cei care auziseră:
„în calea neamurilor să nu vă duceţi!" (Mt. 10, 5). Spune că
în afară de apostoli, arătând că n-au părăsit cetatea, vrând să-i
atragă pe iudei prin aceasta2 sau ca să devină pricină de curaj
pentru ceilalţi.
Iar Saul distrugea Biserica intrând în case şi, trăgând pe bărbaţi
şi pe femei, îi punea în temniţă. (8, 3)
Mare era nebunia lui, că era singur şi că intra în case; astfel
îşi dădea sufletul pentru Lege. Trăgând, zice, pe bărbaţi şi pe
femei. Vezi şi îndrăzneala, batjocura şi nebunia! îi punea pe
toţi cei ce-i cădeau în mână la mii de rele, aşa încât devenea
mai curajos din această junghiere.
Deci cei ce s-au răspândit au trecut, binevestind cuvântul.
Iar Filip, coborând într-o cetate din Samaria, le propovăduia pe
Hristos. Şi noroadele luau aminte într-un suflet la cele spuse de
Filip pe când ascultau şi priveau semnele pe care le făcea. Căci
din mulţi care aveau duhuri necurate ieşeau strigând cu glas
mare; şi mulţi paralitici şi şchiopi se tămăduiau. Şi s-a făcut
bucurie mare în cetatea aceea. Iar un bărbat cu numele Simon era
dinainte în cetate, făcând vrăji şi uimind neamul Samariei, spunând
că el este cineva mare. La el luau aminte toţi, de la mic până la mare,
spunând: Acesta este puterea lui Dumnezeu cea mare. (8, 4-10)
2 Atragerea iudeilor s-a făcut prin prezenţa apostolilor, care au vorbit

cu ei, dar şi prin faptul că le demonstrau că nu propovăduiesc Evan
ghelia din oportunism sau pentru vreun interes personal, ci chiar în
fruntând pericolul morţii, ceea ce însem na că vestesc adevărul pentru
care sunt în stare să moară, nu o învăţătură oarecare mincinoasă.
Omilia XVIII 243
Vezi-mi şi altă ispită, din partea lui Simon. Luau aminte,

zice, noroadele la el pentru că îi uimea de ceva timp prin vrăjito
rii. Dar, când au crezut lui Filip, care le-a binevestit cele despre
împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, s-au
botezat bărbaţi şi femei. Iar Simon a crezut şi el şi, după ce s-a
botezat, stăruia pe lângă Filip. Văzând că se fac puteri mari şi
semne, era uimit. Auzind apostolii din Ierusalim că Samaria a
primit cu-vântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan,
care, după ce au coborât, s-au rugat pentru ei ca să ia Duhul Sfânt.
Căci încă nu căzuse asupra nici unuia dintre ei, ci erau numai
botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci şi-au pus mâinile
peste ei şi au luat Duhul Sfânt. Văzând Simon că se dă Duhul Sfânt
prin punerea mâinilor apostolilor, le-a adus bunuri, spunând:
Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca cel asupra căruia îmi pun mâi
nile să ia Duhul Sfânt. (8,11-19)
Deci cum nu luaseră aceştia Duhul? Luaseră Duhul iertării,
dar cel al semnelor nu-1 luaseră. Că este vorba despre asta
şi că nu luaseră Duhul semnelor, vezi cum s-a apropiat Simon
cerând aceasta. Deşi prigoana se înteţise mai ales atunci, totuşi
Dumnezeu iarăşi i-a scos, îngrădindu-i cu semne. Moartea
lui Ştefan nu a stins furia acelora, ci mai mult a întins-o, de
aceea se şi împrăştie învăţătorii, ca învăţătura să devină mai
mare. Vezi că iarăşi li s-au dat cele bune şi sunt cu bucurie.
Căci zice: S-a făcut bucurie mare în cetate, deşi era tânguire
mare. Astfel S-a obişnuit
j Dumnezeu să facă mereu si » să amestece
cele veselitoare cu cele întristătoare, ca să fie mai minunat.
Simon avea boala de ceva timp, de aceea nu s-a izbăvit nici
aşa3. Cum de s-a botezat? După cum l-a ales şi Iisus pe Iuda.
Acesta, văzând că se fac semne, era uimit, dar nu cuteza să ceară
harul semnelor deoarece încă nu-1 luaseră nici ceilalţi. Deci
3 Chiar dacă a crezut în Hristos, obişnuinţa îndelungată cu vrăji

toria nu s-a stins uşor, ci trufia de a face semne a biruit asupra po
căinţei şi credinţei în Hristos.
cum de nu l-au ucis, ca pe Anania şi Safira? Pentru că, deşi

cel ce a strâns de demult lemne a fost omorât pentru înţe-
lepţirea celorlalţi (Num. 15, 32-35), n-a mai păţit cineva acelaşi
lucru. Aşa face şi Petru acum, după ce pedepsise pe aceia,
nu-1 mai pedepseşte pe acesta, ci zice către el:
-A rgintul tău să fie cu tine spre pierzare, pentru că ai socotit
că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bunuri! (8, 20)
3. Şi pentru ce nu luaseră aceştia Duhul Sfânt după ce
s-au botezat? Fie pentru că nu li s-a dat, Filip cinstind poate
prin aceasta pe apostoli; fie pentru că nu avea această harismă
(căci era dintre cei şapte), care se poate zice că este mai plau
zibilă. De unde-mi pare că acest Filip era dintre cei şapte, al
doilea după Ştefan. De aceea şi boteza. Celor botezaţi nu le
dădea Duhul, căci nici nu avea această putere pentru că
acest dar era numai al celor doisprezece. Ia seama! Aceia n-au
ieşit şi a fost iconomisită ieşirea acestora, care erau lipsiţi
de har pentru că încă nu luaseră Duhul Sfânt. Căci luaseră
putere să facă semne, dar nu şi să dea altora Duhul. Prin
urmare, aceasta era calitatea specială a apostolilor, de unde
se poate vedea că au făcut aceasta corifeii, nu alţii.
Văzând, zice, Simon că prin punerea mâinilor apostolilor se
dă Duhul Sfânt. N-ar fi zis aşa dacă nu s-ar fi întâmplat ceva
simţit. Acest lucru îl făcea şi Pavel când vorbea în limbi. Ai
văzut întinăciunea lui Simon? A adus bunuri cu toate că nu
l-a văzut să facă aceasta pentru bunuri, aşa încât fapta aceasta
nu era din neştiinţă, ci ispitea şi voia să-i acopere cu acuzaţii.
De aceea aude:
Nu ai parte, nici alegere la cuvântul acesta; căci inima ta nu
este dreaptă înaintea lui Dumnezeu (8,21). Iarăşi aduce în mijloc
cele din gând, fiindcă acela socotea să le ascundă. Pocăieşte-te,
dar, de această răutate a ta şi roagă-te lui Dumnezeu doară ţi se
va ierta gândul inimii tale! Căci te văd că eşti întru amărăciunea
fierii şi întru legătura nedreptăţii Răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă
Omilia XVIII 245
voi pentru mine către Domnul ca să nu vină peste mine nimic din
cele ce aţi spus! (8, 22-24)
Trebuia să se pocăiască din inimă, trebuia să plângă.
Dar el face numai aceasta pentru ispăşire. Doară ţi se va ierta.
A zis aceasta nu ca şi cum era de neiertat dacă ar fi plâns, ci
este un obicei şi la proroci de a interzice numai şi nu să
spună: Dacă vei face aceasta, ţi se va ierta, ci: Cu adevărat
va veni pedeapsa. Iar tu minunează-te cum nu sunt fără grijă
nici în vreme de prosperitate, ci se ţin de propovăduire. Şi
cum au apărut minunile în contrast, la fel şi aici, ca şi la Moise.
Era vorba de magie şi totuşi aceste semne erau învederate,
desi nu trebuia să fie acolo vreun îndrăcit dacă îi uimea de
»
mult timp prin magii. Acelea nu erau adevărate pentru că

[mai] erau mulţi îndrăciţi şi mulţi slăbănogi. Acesta (Filip)
nu i-a adus numai prin semne, ci şi cu cuvântul, vorbind cu
ei despre împărăţia [cerurilor] şi despre Hristos.
Iar Simon, zice, după ce a fost botezat, stăruia pe lângă Filip.
(8,13)
Nu stăruie datorită credinţei, ci ca să devină astfel. Iar
ei, coborându-se, s-au rugat pentru ei ca să ia Duhul Sfânt; căci
încă nu căzuse asupra nici unuia dintre ei. Atunci şi-au pus mâinile
peste ei şi au luat Duhul Sfânt. (8,15-16)
Vezi că nu în mod simplu, ci era nevoie de multă
putere ca să dea Duhul Sfânt? Căci nu este egal a dobândi
iertare şi a primi această putere. Văzând Simon că Duhul Sfânt
este dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a adus bunuri. (8,18)
Nu cumva văzuse pe altcineva făcând aceasta? Oare pe
Filip? Nu cumva socotea că ei nu ştiau cu ce gând se apropie?
De aceea bine numeşte Petru lucrarea drept dar, spunând:
Argintul tău să fie cu tine spre pieire, că ai socotit că darul
lui Dumnezeu se câştigă cu bunuri. (8, 20) Ai văzut că sunt cu
totul curaţi de averi?
Nu ai parte, nici alegere la cuvântul acesta; căci inima ta nu
este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. (8, 21) Aşa încât săvârşea
toate din răutate şi s-ar fi cuvenit să fie dezinteresat. Deci

pocăieşte-te! Căci te văd că eşti întru amărăciunea fierii şi întru
legătura nedreptăţii. (8, 22) Cuvintele au multă furie. Dar nu-1
pedepseşte ca să nu fie credinţa [lui] de silă, ca să nu pară
că este o faptă crudă, ca să-i inducă cele ce ţin de pocăinţă.
Sau şi pentru că ajunge pentru îndreptare mustrarea, faptul
că i-a zis cele din inimă/că a mărturisit acel lucru, că a fost
consumat. Căci faptul că a zis: Rugaţi-vă voi pentru mine! ţine
de cineva care a mărturisit şi s-a dat în vileag. Vezi cum, deşi
era întinat, a crezut când a fost mustrat, ba a devenit şi smerit
când a fost mustrat iarăşi! A fost uimit când a văzut că se
produc semne, arătând că totul era o minciună. N-a zis: „S-a
apropiat", ci: „Era uimit". Şi ce nu face acela îndată? Socotea
că poate să ascundă, socotea că este un lucru meşteşugit. Dar,
deoarece nu a reuşit să se ascundă de apostoli, s-a apropiat.
Din mulţi care aveau duhuri necurate ieşeau strigând cu glas
mare. Acesta este un semn vădit al ieşirii, iar cele ale ferme
cătorilor sunt dimpotrivă, căci aceia mai ales îi legau. Mulţi
paralitici şi şchiopi se tămăduim. Aid nu era amăgire, căd trebuiau
să umble şi să lucreze. Luau aminte la el toţi, spunând: Acesta
este puterea lui Dumnezeu. Aici se împlineşte ceea ce s-a spus
de Hristos: „Mulţi hristoşi mincinoşi şi prorod mincinoşi vor
veni în numele Meu" (cf. Mt. 24,5). Dar de ce nu l-au mustrat
îndată? S-au mulţumit că s-a osândit el singur; de fapt, şi
aceasta era o învăţătură. Deoarece nu reuşea să le stea împo
trivă, se făţămiceşte, ca şi fermecătorii, când au spus: „Acesta
este degetul lui Dumnezeu" (leş. 8, 15). Ca să nu se ascundă
iarăşi, de aceea stăruia pe lângă Filip şi nu se depărta.
4. Tu ia seama câte se iconomisesc prin moartea lui Ştefan!
Se împrăştie în ţinuturile Iudeii şi ale Samariei, binevestesc
cuvântul, propovăduiesc pe Hristos, fac semne, după puţin
timp aceştia primesc darul. Acesta a fost un semn dublu: faptul
de a-1 da acelora şi faptul de a,nu-1 da acestuia a fost un semn
mai mare. .
Omilia XVIII 247
Deci cei ce au dat mărturie şi au grăit cuvântul Domnului s-au

întors în Ierusalim şi au binevestit în multe sate din Samaria. (8,25)
A zis bine asa:» Cei ce au dat mărturie,' căci dau mărturie
în mod egal pentru El, ca să nu fie amăgiţi, ca să fie de acum
în siguranţă, ca să nu-i răpească adesea din lipsă de experienţă.
S-au întors în Ierusalim. De ce se întorc iarăşi acolo unde este
tirania, unde este începătura relelor, mai ales unde sunt
ucigaşii? Precum fac în războaie comandanţii şi îşi asumă
partea de război ostenitoare, acelaşi lucru îl fac şi ei. Vezi iarăşi
că nu au venit ei în Samaria mai întâi, ci au trimis pe apostoli
la samarinenii care crezuseră deja după ce ucenicii erau pri
goniţi precum Hristos.
Auzind, zice, apostolii din Ierusalim, an trimis pe Petru şi
pe Ioan. (8,14)
De ce sunt trimişi? Ca să-i izbăvească de farmece, ca să
le aducă aminte de învăţătura pe care au învăţat-o de la Hristos,
când au crezut prima dată4. Deci trebuia să ceară dimpo
trivă, să primească Duhul Sfânt; dar el cere să-L dea altora
deoarece nu se gândea el la asta. Cu toate că aceia nu L-au
luat ca să-L dea, însă el voia să devină mai strălucit decât
Filip, care era dintre ucenici. Argintul tău să fie cu tine spre
pierzare! Prin acestea nu blesteamă, ci povăţuieşte. Deoa
rece nu s-a folosit de el spre ceva trebuincios, îi zice: „Să-ţi
fie ţie, care eşti aşa!". Ca şi cum ar zice cineva: „Să pieri cu
preferinţa ta, pentru că ai cugetat lucruri atât de mărunte
despre darul lui Dumnezeu, că te-ai aşteptat ca lucrul să fie
cu totul omenesc, dar nu este aşa". De s-ar fi apropiat cum
se cuvenea să se apropie, chiar dacă nu a fost primit, şi
dacă nu s-ar fi ascuns ca un ciumat! Vezi că cel ce-şi imagi
nează lucruri mici despre cele mari păcătuieşte de două ori?
4 Referire la trecerea M ântuitorului prin Samaria, când a vorbit cu

femeia samarineancă la fântână şi mulţi au crezut în El că este Mesia
pentru mărturia ei şi prin propria lor încredinţare.
Aşadar, îi porunceşte două lucruri: Pocăieşte-te şi roagă-te doară

ţi se va ierta gândul inimii tale! Astfel a fost posibil să gândească
ceva rău. Pentru aceasta a zis: Doară ţi se va ierta, pentru că
ştia că este neîndreptat. Dar el iarăşi s-a înfricoşat de mulţime
şi s-a temut să nege. Dacă nu s-ar fi tulburat, ar fi zis că n-a
ştiut, că a făcut-o din naivitate. Insă a fost uimit de cel dintâi
că l-a cucerit prin minuni şi de acesta al doilea prin faptul
că i-a vădit cele din mintea lui. De aceea chiar pleacă departe,
la Roma, ca să nu-1 întâlnească acolo Apostolul.
Au binevestit, zice, în multe sate de samarineni. Vezi cât erau
de prielnice şi căile lor! însă nu le-au făcut în mod simplu.
Astfel de călătorii ar fi trebuit să facem şi noi5. Şi ce spun
călătorii? Mulţi au sate şi ţinuturi şi nu se îngrijesc de ele,
nici nu le ţin socoteala. Ci depun multă osteneală ca să-şi facă
baie, ca să fie extinse evaluările şi să fie pregătite grajduri şi
clădiri; dar nu mai [depun osteneală] să fie cultivate sufletele.
Şi tu, dacă vezi spini în ţarină, îi tai, îi arzi, îi faci să dispară,
ca să scapi pământul de boala de acolo. Dar, când vezi chiar
pe lucrători că sunt plini de spini şi nu-i tai, zi-mi, oare nu te
sperii şi nu te înfricoşezi de Cel ce va să-ţi ceară socoteală şi
de ei? Căd nu trebuia ca fiecare dintre credincioşi să zidească
Biserica, să-şi ia un învăţător ca să crească, să urmărească
înainte de toate ca toti să fie creştini? Zi-mi mie cum va fi
9 f
creştin lucrătorul care te vede astfel fără de grijă pentru

mântuirea lui? Nu poţi face semne şi să fii convingător? Fii
convingător cu cele pe care le ai: iubirea de oameni, sprijinirea,
blândeţea, linguşirea şi cu toate celelalte!
Mulţi fac pieţe şi băi, dar nu şi biserici. Mai degrabă le
fac pe toate decât aceasta. De aceea vă rog, stărui şi vă cer
favoarea, dar mai degrabă vă pun lege ca nimeni să nu fie
văzut că are o moşie lipsită de biserică. Să nu-mi zici: Este
5 D e aici începe partea morală a omiliei: Să ne îngrijim şi de folosul

sufletesc al celorlalţi, nu doar de nevoile lor materiale.
Omilia XVIII 249
aproape, este în vecinătate; cheltuiala e mare şi venitul nu

e mult. Dacă ai ceva să consumi pentru săraci, e mai bine
acolo decât aici. Dă de mâncare unui învăţător, dă de mân
care unui diacon şi cinului preoţesc! Ca şi cum ţi-ai lua femeie
sau mireasă sau ca şi cum ţi-ai da fiica, aşa să fii faţă de
Biserică! Dă-i în dar! Aşa ţi se va umple locul de binecu
vântare. Care bunuri nu vor fi acolo? Oare este lucru puţin
să[-ţi] fie binecuvântat teascul? Este lucru puţin ca Dumnezeu
să primească prima parte şi pârga din toate roadele tale?
Acesta este un lucru folositor pentru pacea lucrătorilor de
pământ. Astfel, va fi respectat şi preotul, iar acest lucru ar
fi spre stabilitatea ţinutului. Se vor face acolo permanent
rugăciuni pentru tine, laude şi slujbe pentru tine, Liturghii
(ofrande) în fiecare Duminică. Face o impresie mai mare faptul
că tu ridici biserici decât fac alţii când construiesc morminte
strălucite, ca să audă cei de după ei: Cutare l-a construit,
înţelege că tu vei avea plată până la venirea lui Hristos
pentru că ai ridicat jertfelnicul lui Dumnezeu!
5. Zi-mi: Dacă împăratul ţi-ar porunci să construieşti o
casă ca să găzduiască acolo, n-ai face tot posibilul? Ded acum
împărăţia este a lui Hristos, clădirea este a Bisericii. Nu privi
la cheltuială, ci înţelege rodul! Aceia lucrează pământul, tu
lucrează sufletele lor! Aceia îţi aduc roade, tu du-i la cer!
Acesta, Care a pus începutul, este şi pricina tuturor celorlalte.
Prin urmare, şi tu vei fi pricina celor ce se catehizează acolo,
în ţinuturile din apropiere. Chiar dacă băile îi fac pe ţărani
mai moi şi hanul îi face mai desfătaţi, totuşi acestea le faceţi
pentru slavă. Iarăşi, pieţele şi adunările sunt pentru cei zoriţi,
dar cele de aici sunt cu totul dimpotrivă. Căci este lucru
mare să vezi un preot că se apropie de chipul lui Avraam,
încărunţit, încins, săpând şi lucrând cu propriile mâini. Ce
este mai dorit decât acea ţarină? Aici virtutea este mai mare.
Acolo nu este depravare, ci a fost îndepărtată; nu este beţie
şi desfătare, ci au fost alungate; nu este slavă deşartă, ci a
fost stinsă. Acolo străluceşte mulţimea bunei înţelegeri datorită

simplităţii. Ce mult contează să iasă şi să intre în casa lui
Dumnezeu şi să ştie că el a zidit-o, să se întindă pe spate, să
vină la slujbele de seară şi de dimineaţă după odihna tru
pească, să-l ai pe preot la masă, să te bucuri de binecuvântare
în compania lui şi să vezi şi pe ceilalţi că vin acolo! Aceasta
este zid,' aceasta este întărire a ţarinii.
♦ Aceasta este ţarina
»
despre care se zice: „Mireasma ţarinii încărcate, pe care a
binecuvântat-o Domnul" (Fc. 27, 27). Deşi ţarina este bună
şi fără aceasta datorită liniştii, pentru că este plină de negrijă,
cu ce va fi egală când are şi aceasta? Căci ţarina care are o
biserică s-a asemănat cu raiul lui Dumnezeu. Nu este acolo
strigare, nu este agitaţie, nu sunt diferiţi duşmani, nu sunt
erezii. Toţi pot fi văzuţi că sunt prieteni, părtaşi la aceleaşi
dogme. Liniştea te duce la filosofie. După ce te ia de la această
filosofie, preotul te va tămădui uşor. Câte spunem aici piaţa
le face ţăndări, iar câte le auzi acolo le vei avea înfipte în gând,
vei fi altul în câmp prin acela (preot). Ii va conduce pe
aceia şi va fi un paznic prin prezenţă şi prin instruirea lor.
Dar zi-mi: Câtă este cheltuiala? Fă între timp o casă mică
drept biserică. Cel după tine va face o clădire încăpătoare,
cel după acela va adăuga alta şi aşa totul ţi se va socoti ţie.
Dă tu puţin şi vei lua plată pentru tot! Aşadar, pune început,
aşază temelia! Mai degrabă, îndemnaţi-vă unii pe alţii, faceţi
o competiţie pentru această faptă! Acum, când trebuie să
fie depozitată pleava, grâul şi toate acestea, construiesc
uşor. Dar, când trebuie să culeagă seminţele sufleteşti, nu
se îngrijesc deloc, ci se silesc să meargă mii de stadii şi să
fie trimişi la distanţe mari ca să se ducă la biserică. Cât de
bine este să vină preotul la biserică cu multă linişte ca să se
apropie de Dumnezeu şi să spună [rugăciuni] în fiecare zi
pentru sat şi pentru ctitor! Zi-mi: Este lucru puţin să-ţi fie
pomenit numele mereu la Sfânta Proscomidie şi să se facă
rugăciuni în fiecare zi pentru sat către Dumnezeu? Cât profit
Omilia XVIII 251
îţi aduce acest lucru şi în celelalte? Se întâmplă să locuiască

nişte vecini şi să aibă administratori. Deci nu te va învrednici
vreunul din aceia nici să vină la tine, cel sărac; dar pe preot
poate chiar îl va chema şi-l va pune la masă. Vezi câte lucruri
bune vin de aici? Intre timp satul va fi liber de orice bănuială:
nimeni nu va acuza de ucidere, de furt, nimeni nu va bănui
ceva de acest fel. Au şi altă mângâiere dacă va urma vreo
boală sau moarte. Prieteniile celor ce merg acolo unii lângă
alţii nu se fac simplu şi la întâmplare. Iar adunările vor fi
cu mult mai plăcute decât cele serbări.
Dar nu numai adunările, ci şi cei mai de vază vor fi mai
cuviincioşi datorită preotului. Peste tot auzi că Ierusalimul
era mai cinstit decât celelalte cetăţi în vechime, însă nu simplu,
ci datorită evlaviei care stăpânea atunci. Pentru aceasta,
când Dumnezeu este cinstit, nu este nid o răutate, după cum,
când nu este cinstit, nu este nimic bun. Vei avea multă sigu
ranţă şi de la Dumnezeu, şi de la oameni. Da, vă rog, nu vă
implicaţi trecător, ci cu dorire! Căci, dacă cel ce scoate cinstit
din necinstit va fi ca gura lui Dumnezeu (cf. Ier. 15,19), cel
ce foloseşte atâtea suflete, care sunt şi care vor fi până la
venirea lui Hristos, şi le câştigă, de câtă bunăvoinţă nu se
va bucura de la Dumnezeu? Pregăteşte un avanpost împotriva
diavolului! Căci aceasta este biserica. De acolo se vor avânta
mâinile la treabă. Mai întâi să le întindă la rugăciune şi apoi
să meargă la lucru! Astfel vor avea tărie a trupului, astfel
vor avea cultură mare, astfel vor sta afară toate relele. Nu
poate fi înfăţişată prin cuvânt plăcerea de acolo până nu va
fi pusă în faptă. Să nu zici că nu are venit! Dacă faci totul
aşa, nu mai fă, dacă nu socoteşti că primeşti un venit mai
mare decât tot terenul! Dacă nu ai o astfel de dispoziţie,
nici nu lucra, dacă nu consideri că această faptă întrece toate
ale tale. Ce este mai mare decât acest venit, a băga suflete
în aria din cer? îmi pare că nu ştiţi câtă însemnătate are a
câştiga sufletele.
Ascultă ce zice Hristos către Petru: „Dacă Mă iubeşti,

păstoreşte oile Mele!" (In 21, 17). Dacă ai lua tu însuţi un
staul şi ai zidi un grajd, ba ai pune şi păstor când ai vedea
că oile împărăteşti sau herghelia de cai sunt expuse atacului
pentru că nu au ţarc, cu ce nu te-ar răsplăti împăratul? Acum
aduni turma lui Hristos şi îi pui păstor şi nu socoteşti că faci
un lucru măreţ? Ce spun? Dacă cel ce sminteşte pe unul este
pasibil de o astfel de pedeapsă, cel ce mântuieşte pe atâţia,
zi-mi, nu se va mântui? Evident că da. Căci ce păcat va avea
de acum, dacă ar avea, şi să nu-1 şteargă? învaţă premiul
celui ce mântuieşte din pedeapsa celui ce sminteşte! Dacă
Dumnezeu n-ar fi jinduit după mântuirea unui singur suflet,
nu I-ar fi produs o astfel de mânie pierderea lui. Deci, ştiind
acestea,7 să ne ţinem de acum de această lucrare duhovni-
»
ceaşcă şi să mă cheme fiecare şi noi vom sprijini după putere!

Şi, dacă ar fi câştigaţi trei, să facă cu aportul fiecăruia! Iar
de-ar fi unul, va convinge şi pe alţi apropiaţi. Sârguiţi-vă să
faceţi numai aceasta, vă rog, fiind plăcuţi întru totul lui
Dumnezeu, ca să dobândim bunătăţile veşnice, cu harul şi
cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu
Care fie slavă, stăpânire şi cinste Tatălui împreună şi Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia XIX
Un înger al Domnului a grăit către Filip, spunănău-i:
Scoală şi mergi spre miazăzi pe calea ce coboară din Ieru
salim spre Gaza; ea este pustie. Şi, sculăndu-se, a mers.
(8, 26-27)
1. Mie-mi pare că-i porunceşte acestea pe când era în

Samaria, pentru că nu pleacă nimeni din Ierusalim spre
miazăzi, ci spre miazănoapte. Doar din Samaria [se merge]
spre miazăzi. Ea este pustie. Spune aceasta câ să nu se teamă
de controlul iudeilor. Şi n-a întrebat: De ce?, ci, sculându-se,
a mers.
Şi iată, zice, un bărbat etiopian, famen, puternic al reginei
Candachia a etiopienilor, care era peste toată vistieria ei, care venea
să se închine în Ierusalim. Pe când se întorcea din el şi şedea în
carul lui, citea pe prorocul Isaia. (8, 27-28)
Cele spuse despre el reprezintă o mare laudă. Deşi locuia
în Etiopia şi era înconjurat de atâtea lucruri şi nu era sărbă
toare, pe când era în cetatea cea temătoare de Dumnezeu, a
venit să se închine în Ierusalim. Mare râvnă, pentru că citea
chiar când şedea pe scaun.
Şi a zis Duhul lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta!
Iar Filip, alergând, l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi a zis: Oare
cunoşti cele ce citeşti?Iar el a zis: Cum aş putea de nu mă va călăuzi
cineva? (8, 29-31)
Vezi iarăşi alt semn de evlavie! Care este acesta? Că citea
fără să ştie, apoi cerceta după ce citea.
Şi l-a îndemnat pe Filip să se suie să şadă împreună cu el. Iar
pasajul din Scriptură pe care-l citea era acesta: Ca o oaie spre
junghiere a fost adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l
tunde1, aşa nu şi-a deschis gura Lui. întru smerenia Lui judecata
Lui s-a ridicat. Iar neamul Lui cine-l va spune? Pentru că s-a ridicat
de pe pământ viaţa Lui. Răspunzând, famenul a zis lui Filip: Rogu-te,
despre Cine spune prorocul aceasta? Despre sine sau despre Alt
cineva? Şi, deschizându-şi gura Filip, i-a binevestit lui pe Iisus
pornind de la Scriptura aceasta. (8, 31-35)
Vezi cum iconomiseşte cele despre El? Mai întâi citeşte
şi nu înţelege; apoi citeşte acest pasaj, unde era patima şi
învierea si darul.
»
Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă şi a zis famenul:

Iată apă! Ce mă împiedică să mă botez? (8,36) Ai văzut dorinţă?
Ai văzut rigurozitate? A poruncit să stea carul şi s-au coborât
în apă amândoi, Filip şi famenul, şi l-a botezat. Iar când ieşeau
din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip şi nu l-a mai văzut
famenul. Căci a mers pe calea sa, bucurându-se. (8, 38-39)
De ce zice că l-a ridicat Duhul Domnului? Pentru că urma
să treacă şi prin alte cetăţi şi să le binevestească. Deci s-a în
tâmplat aceasta ca el să fie uimit după aceea, ca să nu soco
tească cum că a fost un lucru omenesc cu el, ci dumnezeiesc.
Iar Filip s-a aflat în Azot şi a binevestit, străbătând toate cetăţile
până să vină el în Cezareea. (8, 40)
Şi din aceasta este arătat că el era dintre cei şapte, căci
şi mai apoi este găsit acolo, în Cezareea. Deci Duhul l-a
răpit cu folos, deoarece famenul s-a învrednicit să meargă
cu el, pe care l-ar fi întristat acela dacă l-ar fi respins şi l-ar
fi refuzat, nemaifiind vreme. Ai văzut că îngerii îşi aduc
aportul la propovăduire fără ca ei să propovăduiască, dar
chemându-i pe aceştia? Minunea se arată şi din faptul că
ceea ce se întâmpla cândva rar şi cu dificultate acum se
petrece cu multă uşurinţă. Altfel, ceea ce s-a petrecut a fost
o chemare în avans pentru ca ei să-i prindă pe cei de altă
1 Deşi ar fi fost firesc să fie oaia adusă spre tundere şi mielul spre
junghiere, citatul este păstrat ca la prorocul Isaia (53, 7).
Omilia XIX 255
seminţie. De fapt, vrednicia celor ce au crezut era suficientă

pentru ca cei ce învăţau să fie convinşi să pună o râvnă egală.
De aceea s-a dus bucurându-se, aşa încât nu ar fi fost în
cântat dacă nu ar fi crezut. Ce-1 împiedica, zice, să înveţe
toate cu de-amănuntul, chiar pe când era în căruţă şi, mai
ales, în pustiu? Pentru că fapta aceasta nu era una declarată.
Dar să privim din nou cele citite! Şi, iată, un bărbat f amen
etiopian, zice, puternic al reginei Candachia a Etiopiei. Din aceasta
este arătat că a venit de la ea. De fapt, în vechime conduceau
femeile şi aceasta era lege la ei. Astfel, Filip nu ştia din ce
motiv a venit în pustiu, pentru că nu l-a mai răpit un înger,
A
ci însuşi Duhul. Iar famenul nu vede nimic din acestea

pentru că era nedesăvârşit sau pentru că acestea sunt pentru
cei mai înduhovniciţi, nu pentru cei mai trupeşti. Nici nu
află cele ce simt predate lui Filip. Şi de ce nu s-a arătat aceluia
îngerul şi l-a adus la Filip? Pentru că poate că n-ar fi fost
convins, ci mai mult ar fi fost uluit2. Vezi filosofía lui Filip!
Nu l-a acuzat, n-a zis: Nu te pricepi, te învăţ eu. N-a zis: Eu
ştiu acestea cu de-amănuntul. Nu l-a măgulit şi să-i zică: Fericit
eşti că citeşti. Astfel, cuvântul său a fost fără asprime şi mă
gulire, mai degrabă cu grijă şi cu iubire de oameni. Căci
trebuia să ceară el, trebuia să dorească el. Arată că ştia că
acela nu ştia nimic prin ce a zis:
- Oare cunoşti cele ce citeşti? Şi îi arată totodată comoara
cea multă pusă înăuntru.
2. Dar vezi cum se apără cu pricepere şi famenul. Căd zice:
- Cum aş putea de nu mă va călăuzi cineva? N-a privit la
înfăţişare, n-a zis: Tu dne esti? Nu l-a învinovătit, nu s-a trufit,
9 9 • 9 9 ' '
2 Deşi îngerii ne pot ajuta foarte mult, posibilităţile lor sunt limitate
de credinţa şi curăţia noastră, de capacitatea duhovnicească a fiecăruia
de receptare a unui ajutor nevăzut. Scopul lor este să fie spre folosul
nostru duhovnicesc, iar nu cumva spre pagubă. Iar folosul presupune
înţelegerea mesajului şi schimbarea lăuntrică spre bine, nu doar o accep
tare fără adeziune a unui mesaj.
n-a spus că ştie, ci mărturiseşte că nu cunoaşte. Arată medi

cului rana. Isi dădea seama că stia acestea si vrea să înveţe.
t > » j
A văzut lipsa de înfumurare, căd n-avea înfăţişare străludtoare.

Astfel, era dornic să asculte şi lua aminte la cuvinte, pentru
că şi [cuvintele] „Cel ce caută află" (Mt. 7, 8) s-au împlinit
cu el.
L-a îndemnat, zice, pe Filip să urce să şadă împreună cu el.
Ai văzut sârguinţa? Ai văzut dorinţa? L-a îndemnat să urce
să şadă împreună cu el. Astfel, nu ştia ce urma să-i spună, ci
socotea că va auzi o simplă prorocie. Şi aceasta este o mai
mare cinste, că nu a urcat simplu, ci a fost chemat. Alergând
Filip, l-a auzit citind. Alergarea este un indiciu al celui ce vrea
să zică ceva, iar citirea e un semn al sârguinţei. Căci citea în
vremea când soarele îşi dădea cel mai tare arşiţa. Iar pasajul
era acesta:
Ca o oaie spre junghiere a fost adus. Şi faptul că avea în mână
pe acest proroc, care este mai înalt decât ceilalţi, era o dovadă a
dorinţei lui de a învăţa. De aceea nu-i relatează cu intensi
tate, ci cu calm. Dar, mai degrabă, nu vorbeşte nici aşa mai
întâi până când a fost întrebat, până ce l-a rugat acela. Ca şi
cum ar face acelaşi » lucru iarăşi,
j 7 zice:
- Te rog, despre Cine spune aceasta prorocid? Mie-mi pare
că nu ştia că prorocii vorbesc despre alţii; sau, dacă nu e
vorba despre asta, nu cunoştea că despre ei vorbesc la altă
persoană. Să ne ruşinăm, săracii şi bogaţii, de acel vistiernic!
Apoi au venit la o apă şi zice: Iată apă! Aceasta ţine de un
suflet aprins. Ce mă împiedică să fiu botezat? Ai văzut dorinţa?
Nu spune: Botează-mă!, nici nu tace, d pronunţă ceva la mijloc
între dorinţă şi evlavie, spunând: Ce mă împiedică să fiu botezat?
Vezi cum avea pregătite dogmele? De fapt, prorocul cuprindea
toate, întruparea, patima, învierea, înălţarea, judecata viitoare,
care îi produceau îndeosebi mare dorire. Ruşinaţi-vă, câţi
nu sunteti luminaţi!
t 9
Omilia XIX 257
Şi a poruncit, zice, să stea carul. A zis şi a poruncit în

acelaşi timp, înainte de a auzi. Iar când ieşeau din apă, Duhul
Domnului l-a răpit pe Filip. Bine, ca să fie arătat că ceea ce s-a
petrecut era un fapt dumnezeiesc şi ca să nu-1 socotească
om simplu.
Şi a mers, zice, pe calea lui, bucurându-se. A zis aceasta,
arătând că s-ar fi întristat dacă şi-ar fi dat seama. Astfel, fiind
învrednicit de multă bucurie, deşi a Duhului, n-a mai văzut
cele prezente. Şi s-a aflat, zice, în Azot. De aici a avut şi Filip
mult de câştigat. Căci a văzut că s-a făcut cu el ceea ce a auzit
despre prorocii Avacum, Iezechiel şi alţii. El s-a arătat că ar
fi mers cale lungă într-o clipită dacă s-a aflat în Azot şi de
acum stă acolo, unde trebuia să bine vestească.
Iar Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere asupra ucenicilor
Domnului, ducându-se la arhiereu, a cerut de la el scrisori spre
Damasc pentru sinagogi, pentru ca, de va afla că sunt bărbaţi şi
femei pe calea [aceasta], să-i aducă legaţi la Ierusalim. (9,1-2)
A introdus la momentul potrivit cele despre râvna lui
Pavel, ca să arate că este atras în plină râvnă. Căci, nefiind
sătul cu uciderea lui Ştefan, nefiind împlinit nici cu prigo
nirea Bisericii şi a diasporei, vine la arhiereu. Acum se îm
plineşte ceea ce a spus Hristos către ucenici: „Vine ceasul
ca tot cel ce vă ucide pe voi să creadă că aduce slujbă lui
Dumnezeu" (In 16, 2). Deci acesta astfel lucra, nu ca iudeii.
Să nu fie! Este evident că lucra cu râvnă din faptul că s-a
dus şi în cetăţile din afară. Aceia nu s-au preocupat nici de
cei din Ierusalim, ci ţineau numai la un lucru, să se bucure
de cinste. De ce s-a dus la Damasc? Era o cetate mare, împă
rătească. Se temea să nu fie acaparată şi aceea mai înainte. Şi
vezi dorinţa şi implicarea în modul cum a lucrat după
Lege! Nu se duce la conducător, ci la arhiereu.
A cerut de la el epistole ca, dacă va afla pe cineva că este pe
calea [aceasta]. Numeşte cale pe cei credincioşi, care erau
numiţi astfel atunci poate pentru că deschideau calea care
duce la cer. Pentru ce n-a luat autoritatea să fie munciţij acolo,'

ci îi aduce la Ierusalim? Ca să facă cele ale muncirii cu mai
mare autoritate aici. Si vezi că totuşi se teme si asa, când se
9 9 9 i '
aruncă într-o astfel de primejdie, să nu păţească ceva rău.

De aceea ia şi pe alţii cu sine, fiind probabil pătruns de
frică. Sau ia pe mulţi deoarece se duce asupra multora, ca
cu mai multă cutezanţă să aducă la Ierusalim legaţi pe bărbaţii
şi femeile pe care i-ar afla. Pe de altă parte, voia să arate tuturor
că totul era al său prin calea [aceasta]. Aceia nu s-au sârguit
astfel. Şi vezi că el a băgat în temniţă şi înainte de aceasta.
Deci aceia n-au izbutit, iar acesta a izbutit prin ardoare.
Şi, pe când mergea el, s-a întâmplat că se apropia de Damasc
şi dintr-o dată a fulgerat în jurul lui o lumină din cer şi, căzând
la pământ, a auzit un glas care-i spunea: Saide, Saule, de ce Mă
prigoneşti? (9, 3-4)
3. De ce nu s-a petrecut în Ierusalim, de ce nu în Damasc?
Ca să nu poată să o povestească alţii altfel, ci el însuşi să fie
cel ce o povesteşte, care a plecat pentru aceasta. Aceasta o
spune şi către Agripa, când se apără. Suferă şi vedeniile,
pentru că abundenţa luminii obişnuieşte să lovească, pentru
că ochii au o măsură. Se spune că şi intensitatea glasului face
surzi si ameţiţi. Dar numai latura aceasta a mutilat-o si i-a
9 9 9 9
stins furia prin frică pentru a auzi cele spuse.

- Saide, Saide, zice, de ce Mă prigoneşti? Nu-i spune: Crede!,
nici altceva de acest fel, ci îl acuză. Cu ce ai fost nedreptăţit
de Mine, ca să faci acestea? Şi a zis: Cine eşti, Doamne? (9, 5)
Atunci s-a mărturisit pe sine rob. Iar Domnul a zis: Eu sunt
Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. (9, 5)
Ca şi cum ar fi spus: Să nu crezi că războiul tău este cu
oamenii. Iar cei ce erau împreună cu el au auzit glasul lui
A
Pavel, dar n-au văzut pe nimeni Căruia Ii răspundea. Pe bună

dreptate; căci i-a făcut ascultători ai celor mai mici. Căci, dacă
ar fi auzit acel glas, n-ar fi crezut, dar se minunează când îl
văd pe Pavel că răspunde.
Omilia XIX 259
Ci scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să

faci. (9, 6)
Vezi cum nu i se descoperă toate îndată, ci numai cât îi
înmoaie mintea şi îi dă imediat nădejdi bune şi că va vedea
din nou prin cele ce i se porunceşte să facă.
Iar bărbaţii care mergeau împreună cu el au rămas jură grai,
auzind glasul, dar nevăzând nimic. Şi s-a sculat Saul de la pământ
9
si, când i s-au deschis ochii, nu vedea nimic. Si l-au dus în Damasc
' ' 9
condus de mână. (9, 7-8)

Aduc prada diavolului, vasele lui, ca şi cum ar fi luată
o cetate sau metropolă. Lucru minunat este că chiar războinicii
şi vrăjmaşii îl aduc în timp ce-1 văd toţi. Şi a fost trei zile fără
să vadă şi n-a mâncat, nici n-a băut. Ce-ar putea egala aceasta?
Venirea lui Pavel devine o mângâiere compensatoare pentru
descurajarea din cauza lui Ştefan, care are alinare şi de la
el, că a plecat astfel, dar are şi altceva, adică dăruieşte foarte
mare mângâiere prin faptul că satele de samarineni au fost
aduse [la credinţă].
Şi de ce nu s-a întâmplat, zice, de la început aceasta, ci
după acestea? Ca să arate că Hristos a înviat cu siguranţă.
Căci zi-mi: De unde ar fi crezut acesta, când II alunga şi nu
credea în sfârşitul şi în învierea Lui şi-i prigonea pe ucenicii
Lui, dacă nu ar fi fost mare tăria Celui Răstignit? Fie, aceia
l-au iertat; ce spui de asta? Pe de altă parte, a venit după
înviere, şi nu îndată, ca să fie arătat mai vădit războiul lui.
Căci cel ce era astfel de înnebunit, încât să verse şi sânge şi
să arunce în închisoare, crede dintr-odată. Nu era de ajuns
că nu a fost cu Hristos, ci trebuia ca şi credincioşii să fi fost
luptaţi tare de el. Nu i-a rămas nici o culme a nebuniei, el era
mai aprig decât toţi. Dar, când a fost întrebat, atunci face
cunoscute mărturiile stăpânirii şi iubirii Lui de oameni.
Sau ca să nu zică cineva că a fost prefăcut. Cum ar fi putut cel
ce dorea sânge, care s-a dus la preoţi, s-a aruncat în primejdii
şi îi alunga şi-i muncea pe cei din afară? Deci acesta mărtu

riseşte stăpânirea după toate acestea.
- De ce n-a fost fulgerat de lumină înăuntru, în cetate,
ci în fata ei?
»
- Pentru că mulţi n-ar fi crezut, ci chiar ar fi luat în râs.

Când au auzit acolo3 glas venit de sus, au spus: „A fost tunet"
(In 12, 29). Dar mai degrabă el era vrednic de crezare să
vestească cele legate de el. Şi a fost dus legat fără lanţuri
împrejurul lui şi îl trăgeau pe el, care se aştepta să tragă pe
alţii. Dar din ce cauză n-a mâncat, nici n-a băut? S-a deznă
dăjduit de sine pentru cele întâmplate, s-a mărturisit, s-a
rugat, II îndupleca pe Dumnezeu. Dacă ar spune cineva că
fapta aceasta era din silă (căci şi Elimas a păţit acelaşi lucru),
zicem: Da, a păţit, însă a rămas cum era. Deci cum să nu fi
fost nevoit? Şi ce este mai constrângător decât cutremurul de
la înviere, decât soldaţii care dădeau de veste, decât celelalte
semne, decât a-L vedea înviat? însă acestea nu sunt constrân
gătoare, ci pilduitoare. De ce n-au crezut iudeii când au auzit
acestea4? Pentru că e evident că spunea adevărul. Căci nu
s-ar fi schimbat dacă nu s-ar fi întâmplat aceasta; aşa încât
ar fi trebuit să creadă toţi. Nu era mai neînsemnat decât cei
ce propovăduiau învierea Lui, mai degrabă chiar vrednic
de crezare, fiind întors dintr-odată. N-a fost împreună cu
vreunul din credincioşi, ci s-a transformat în Damasc, mai
degrabă a păţit aceasta înainte de Damasc.
A
Hîntreb pe iudeu: Zi-mi: de unde a fost transformat Pavel?

A văzut atâtea semne şi nu s-a transformat. învăţătorul lui
s-a transformat şi el nu s-a transformat. Cine l-a convins? Mai
degrabă, Cine i-a indus deodată acest devotament, încât să
3 Atunci când s-a făcut glas din cer către Hristos, fiind în cetate; cei
dimprejurul Lui n-au crezut, ci credeau că este tunet (cf. In 12, 29).
4 Este o întrebare fără răspuns. De vreme ce s-a schim bat cel mai
aprig prigonitor dintre iudei, ar fi trebuit să se schimbe toţi şi să-i urmeze
exemplul.
Omilia XIX 261
se roage chiar să fie anatema pentru Hristos? Adevărul lu

crurilor este învederat. Insă, ceea ce am zis, acum să ne ruşinăm
de famenul care s-a luminat şi citea! Vedeţi că era la putere,
că era în bogăţie şi nici pe cale nu se liniştea? Prin urmare,
cine era acesta, care n-a rămas acasă, nici nu suporta să stea
degeaba pe cale? Ce era acesta noaptea?
4. Cei ce aveţi vrednicii, ascultaţi şi urmaţi pe cel lipsit
de trufie şi evlavios! Cu toate că urma să se ducă acasă, nu
şi-a zis în sine: Mă duc în ţară, acolo voi primi îmbăierea
(botezul), cuvinte reci folosite de mulţi. N-a cerut semne,
n-a cerut minuni; a crezut numai de la proroc. Din cauza
acestora se plânge pe sine Pavel, spunând: „Dar pentru aceasta
am fost miluit, pentru că am lucrat fără să ştiu din necre
dinţă si ca Iisus Hristos să arate în mine cel dintâi toată în-
9 t
A.
delunga-răbdare" (I Tim. 1,13.16). Intr-adevăr, vrednic de

mirare este acest famen. Nu-L ştia pe Hristos, nu ştia semnul;
încă vedea Ierusalimul alături şi a dat crezare lui Filip. De
unde a devenit astfel? Sufletul lui era preocupat, lua aminte
la Scripturi, se îndeletnicea cu cititul. Chiar dacă tâlharul a
văzut semne şi magii au văzut stele, acesta n-a văzut nimic
de acest fel şi a crezut. Atât de folositoare este citirea Scrip
turilor. Deci Pavel ce făcea? Nu cugeta la Lege? Dar mie-mi
pare că acesta a fost amânat la fix pentru cele menţionate
înainte, că Hristos voia să-i atragă pe iudei din toate părţile.
Dacă ar fi avut minte, nimic nu le-ar fi fost aşa de folos ca
acest lucru. Căci acest fapt este mai mare decât semnele şi,
dintre toate, era suficient ca ei să fie atraşi, după cum nimic
nu obişnuieşte să smintească aşa pe cei mai grosolani. Vezi
că după împrăştierea apostolilor Dumnezeu face semne.
Iudeii îi acuzau pe apostoli, i-au pus în închisoare, iar Dum
nezeu a făcut de atunci minuni. Vezi şi modul! Faptul că i-a
scos din temniţă a fost semnul Lui. Faptul că l-a dus pe
Filip a fost semnul Lui. Faptul că l-a adus pe Pavel a fost
semnul Lui. Faptul că S-a arătat lui Ştefan a fost semnul
Lui. Si
9 ia seama cum este cinstit Pa vel si » cum famenul! Aici
se arată şi Hristos, poate din pricina învârtoşării şi pentru
că altfel nu s-ar fi convins. Să ne facem şi noi vrednici, cer
cetând aceste minuni.
Mulţi nu ştiu cele spuse pentru că acum nici nu mai
intră în biserică; iar famenul lua aminte la citirea Scripturilor
chiar şi în piaţă şi când era purtat în trăsură. Dar nu şi voi;
căd nimeni dintre voi nu ţine o Biblie în mână5, d mai degrabă
orice altceva decât Biblia. Dar pentru ce nu l-a văzut înainte
de Ierusalim, ci după aceasta? Nu trebuia ca el să vadă pe
apostoli alungaţi pentru că era încă neputincios. Nici nu
era aşa de dispus întâi ca atunci când l-a catehizat prorocul.
Aşa şi acum, dacă cineva dintre voi ar vrea să ia aminte la
proroci, nu va cere semne. Şi, dacă vreţi, să vedem ce zice
însăşi prorocia!
Ca o oaie spre junghiere S-a adus şi întru smerenia Lui judecata
Lui s-a ridicat. (8, 32-33)
De aici a învăţat că a fost răstignit, că se ridică de pe
pământ viaţa Lui, că n-a făcut păcat, că a reuşit să-i mântu
iască şi pe alţii, că neamul Lui este nepovestit, că pietrele s-au
despicat, că s-a rupt catapeteasma, că morţii s-au sculat din
morminte. Mai degrabă, toate acestea i le-a zis Filip, luând
numai tema de la proroc. Intr-adevăr, mare este citirea
Scripturilor! Astfel s-au împlinit spusele lui Moise: „Şezând
si dormind si sculându-te si umblând, aminteste-ti de Dom-
9 9 9 ' 9 9
nul Dumnezeul tău!" (cf. Deut. 6, 7). Mai ales când sunt
drumurile pustii şi ne dau răgaz pentru gândire, nefiind
nimeni care să producă agitaţie. Şi acesta a crezut pe cale,
şi Pavel pe cale; dar pe el nu l-a tras nimeni decât Hristos.
Aceasta a fost mai mare decât cu apostolii. Mai mare pen
tru că, pe când apostolii erau în Ierusalim şi nimeni dintre ei
nu era în Damasc,7 se întoarce de acolo convins. Si » cei din
5De aici începe partea morală a omiliei: Despre folosul citirii Scripturilor.
Omilia XIX 263
Damasc l-au respectat pentru că n-a venit convertit din Ieru

salim, căci avea scrisori ca să lege pe cei credincioşi. Ca un
doctor foarte bun, Hristos i-a dat un ajutor pe când febra
era încă în toi. Căci trebuia ca el să fie oprit în mijlocul
nebuniei. Mai ales atunci a căzut şi a deznădăjduit de sine,
ca unul care a cutezat lucruri groaznice.
Dar să fie reluat iarăşi frumos cuvântul pentru voi! Zi-mi:
Pentru ce sunt Scripturile? Din partea voastră, toate să fie
nimicite. Pentru ce este Biserica? Să dosim Biblia! Poate nu
există o astfel de judecată, nu este o astfel de pedeapsă. Dacă
ar ascunde-o cineva în gunoi şi n-ar asculta-o, n-ar batjo
cori-o ca acum. Căci ce este, zi-mi, batjocoritor acolo? Că le-a
dosit? Despre ce este vorba aici? Că nu o ascultăm. Zi-mi,
cine o batjocoreşte cel mai tare? Când nu răspunde în tăcere
sau cu vorba? Evident cu vorba. Aşa încât acum este o mai
mare batjocură, când nu asculţi, murmurând; dispreţul este
mai mare. Iudeii de demult au spus prorocilor: „Nu ne
vorbiţi!" (Is. 30,10), dar voi faceţi mai rău când spuneţi:
- Nu vorbiţi, nu facem. Deci aceia îi abăteau de la a
pronunţa ceva pentru că ar fi primit din glasul lor vreun
prilej de evlavie. Dar voi nici aceasta nu faceţi din multa
dispreţuire. Credeţi că, dacă ne-aţi astupa gurile cu mâinile,
n-ar fi batjocura atât de mare ca acum. Căci, zi-mi, dispre
ţuieşte mai mult cel ce ascultă şi nu este înduplecat sau cel
ce nici măcar nu ascultă?
5. Dar, fie, să cercetăm lucrul batjocurii! Dacă cineva ar
opri pe cel ce batjocoreşte şi i-ar închide gura pentru că îl
dor batjocurile, iar altuia nu i-ar păsa, nici nu ar face ceva,
cine dispreţuieşte mai mult? Nu acesta? Căci acela arată că
primeşte lovitura, iar acesta numai cât închide gura lui Dum
nezeu. V-au înfricoşat cele spuse? Dar ascultă şi cum se
întâmplă aceasta! Gura prin care se adresează Dumnezeu
este gură a lui Dumnezeu. Căci, după cum această gură este
a sufletului nostru, cu toate că sufletul nu are gură, aşa şi
gura prorocilor este gura lui Dumnezeu. Ascultaţi şi vă

înfricoşaţi! Diaconul cel obişnuit, a stat diaconul strigând tare
şi spunând:
- Să luăm aminte! şi aceasta adeseori.
Acel glas este obişnuit pentru Biserică, pe care-1 sloboade
el, şi nimeni nu ia aminte. După acela începe citeţul proroda
lui Isaia. Şi nid aşa nu ia aminte nimeni, cu toate că prorocia
nu este ceva omenesc. Apoi pronunţă în auz spunând:
- Acestea spune Domnul. Şi nid aşa nimeni nu ia aminte.
Ce spun? Trece prin lucruri înfricoşătoare şi înspăimân
tătoare şi nici aşa nimeni nu ia aminte. Dar care este raţiu
nea multora?
- Mereu, zice, sunt citite aceleaşi lucruri.
- Aceasta vă pierde cel mai tare. Dacă le-aţi fi ştiut, n-ar
fi trebuit să vă feriţi astfel. Deoarece şi în teatre se petrec
aceleaşi lucruri mereu si totuşi nu vă săturati. Cutezi să zici
9 9 9 »
care sunt acestea tu, care nici numele prorocilor nu le ştii?

Nu te ruşinezi să spui că pentru aceasta nu asculţi, fiindcă
se citesc mereu aceleaşi lucruri neştiind nici numele celor
citite, deşi asculţi mereu aceleaşi lucruri? De fapt, tu ai
mărturisit că se citesc aceleaşi lucruri. Dacă aş fi spus-o eu
ca acuzaţie, ar fi trebuit să te îndrepţi spre altă scuză, nu la
acuzaţia ta. Zi-mi: Tu nu-1 stimulezi pe fiul tău? Dacă
acesta ar zice: Mereu aceleaşi lucruri, oare n-ai socoti că este
o batjocură? Atunci ar fi fost posibil să nu spună aceleaşi
lucruri, când le-am fi ştiut şi am fi arătat asta prin fapte,
dar mai degrabă nici atunci n-ar fi fost de prisos citirea.
Cine este egal cu Timotei? Totuşi şi aceluia i-a spusPavel,
scriindu-i: „Ia aminte la citit, la îndemnat!" (I Tim. 4, 13).
Căci nu se poate, nu se poate să fie scoasă vreodată mintea
din Scripturi. Sunt un izvor care nu are margini. „Zis-am:
M-am înţelepţii! şi s-a depărtat de la mine." (c/. Eccl. 7, 23-24)
Vreţi să vă arăt că nu sunt aceleaşi? Câţi socotiţi că au grăit
în Evanghelii? Dar toţi aceştia au vorbit în mod străin şi
Omilia XIX 265
nou. Cu cât le va parcurge cineva, cu atât vede mai pătrunzător,

cu atât mai mult vede lumina cea curată. Iată ce spun! Ce
este prorocia? Ziceţi! Ce sunt povestirile? Ce este parabola?
Ce este alegoria? Ce este închipuirea? Ce este simbolul? Ce
sunt Evangheliile? Ziceţi-mi numai acest lucru vădit: De ce
se numeşte veste bună (Evanghelie)? Cu toate că aţi auzit
adeseori că veştile bune nu trebuie să aibă mâhnire, acestea
sunt pline de multă mâhnire. „Focul lor nu se va stinge,
zice, şi viermele lor nu se va sfârşi" (Is. 66, 24; Mt. 9, 48) şi:
„II va tăia în două şi va pune partea lui cu făţarnicii" (Mt.
24, 51). „Atunci va zice: Nu vă ştiu pe voi, plecaţi de la Mine,
cei ce lucraţi fărădelegea!" (Mt. 7, 23).
Prin urmare, să nu ne amăgim pe noi înşine, socotind
că ne spune acestea pe greceşte. Sau nu este pentru voi nimic
din acestea? Voi aţi amuţit şi aţi pus capul în jos, fiind ca
nişte trăzniti. Veştile bune nu trebuie să aibă nici o îndato-
» i i
rire, ci numai să ne sfătuiască cele bune. Dar acestea au mii

de îndatoriri, precum sunt şi acestea: „De nu va urî cineva
pe tatăl şi pe mama sa, nu este vrednic de Mine" (Lc. 14, 26)
şi: „N-am venit să aduc pace pe pământ, d sabie" (Mt. 10,34)
a
şi: „In lume necazuri veţi avea' (In 16, 23). Bine, acestea nu
sunt veşti bune. Căci vestea bună aceasta este: Aceste bu
nătăţi vei avea, după cum îşi zic unii altora oamenii din obicei:
- Care este vestea bună?
- Tatăl tău, mama ta vor sosi. Nu spune:
- Fă aceasta!
Zi-mi iarăşi: Cu ce se deosebesc acestea de cele prooro
ceşti? De ce nu se numesc si acelea vesti bune? Căci si acelea
» » > i
spun aceleaşi lucruri, cum ar fi: „Şchiopul va sări ca cerbul"

(Is. 35, 6); „Domnul va da cuvânt celor ce binevestesc" (Ps.
67, 12); „Vă voi da cer nou şi pământ nou" (cf. Apoc. 21, 1).
De ce nu sunt numite si acelea vesti bune? De ce nu este si
* > i
aceasta prorode? Ce vă voi spune dacă dispreţuiţi aşa dtirea

Scripturilor în timp ce nu ştiţi nici ce este Evanghelia? Zic
şi altceva: De ce sunt patru Evanghelii? De ce nu sunt zece?

De ce nu sunt douăzeci? De ce nu s-au apucat mulţi să
ordoneze Evangheliile? De ce nu este una? De ce ucenicii?
De ce nu [le-au scris] cei ce nu erau ucenici? De ce există
Scripturi? Cu toate că Vechiul [Testament] zice contrariul:
„Voi face legământ nou cu voi" (Ier. 38, 31), unde sunt cei
ce spun că acestea sunt de-a pururea? Dacă aţi fi ştiut acestea,
că nu sunt aceleaşi lucruri chiar de-ar trăi omul o mie de ani,
n-aţi fi zis acestea. Credeţi, nu vă spun nimic din acestea,
nici în particular, nici în comun. Dacă va afla cineva, voi
aproba, iar dacă nu, le voi lăsa aşa. Căci astfel v-am făcut
netrebnici, pentru că v-am spus mereu toate de-a gata şi nu
v-am refuzat când trebuia. Iată, aveţi suficiente întrebări.
Cercetaţi, ziceţi-mi pricina! De ce este Bună-Vestire? De ce nu
prorocii? De ce faptele din Evanghelie? Dacă unul va fi
nedumerit, altul va cerceta şi vă veţi iniţia unul pe altul de
la sine. Noi de acum vom tăcea. Căci, dacă cele spuse nu v-au
folosit, cu mult mai mult dacă voi adăuga altele. Cu adevărat,
dacă lucrăm în van, de aici mai mare este şi pedeapsa voastră.
Aşadar, de aceea vom tăcea. Ca să nu fie aceasta, voi sunteţi
domni. Căci, dacă vom vedea sârguinţa voastră, poate că
iarăşi vom spune, ca şi voi să fiţi respectaţi, iar noi să ne
veselim pentru voi, slăvind pentru toate pe Dumnezeu şi
Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava, stă
pânirea, mărirea şi cinstea împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia XX
Şi era un ucenic în Damasc cu numele Anania şi
Domnul a zis către el în vedenie: Anania! Iată eu, Doamne.
Iar Domnul a zis către el: Sculăndu-te, du-te pe idiţa cea
numită dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe cel cu numele
Saul tarsian, căci, iată, se roagă! Şi a văzut în vedenie pe
bărbatul Anania intrând şi punându-şi mâna pe el, ca să
vadă din nou. ( 9 ,10-12)
1. De ce nu a chemat şi nici nu l-a trimis la catehizarea

lui Pavel pe vreunul din corifeii apostolilor? Pentru că nu
trebuia să fie adus prin oameni, ci prin însuşi Hristos. Chiar
>
si acesta nu l-a învătat nimic, ci doar l-a botezat. Totodată,
9 ' ' '
prin botez şi-a atras mult har de la Duhul prin multa lui râvnă
9
si străduintă. Este arătat că si Anania era dintre cei foarte
9 9
de vază din cele prin care i Se arată şi din ceea ce spune

către el şi din ceea ce-i răspunde iarăşi, când spune:
Doamne, am auzit de la mulţi despre omul acesta câte rele a
făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim (9,13).
Aşadar, dacă a răspuns Domnului, cu mult mai mult [ar
fi făcut-o] dacă ar fi fost trimis un înger. De aceea nici Filip
nu aude ceea ce avea să fie înainte de aceasta, ci vede numai
pe înger şi Duhul îi porunceşte să se apropie aşa şi să se ali
pească de car. Până atunci îi taie frica şi îi zice numai aceasta:
„Iată, se roagă, este orb şi tu te-ai înspăimântat?". Aşa se
temea şi Moise, încât erau mai degrabă vorbele unuia care
se teme decât ale unuia care nu crede. Şi ascultă cuvintele
lor: Doamne, am auzit de la midţi despre omul acesta. Ce spui?
Dumnezeu vorbeşte si tu te îndoieşti?
9 9 9
Astfel, încă nu ştiau puterea lui Hristos. Şi aici are împuter

nicire de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău. (9,14)
De unde este învederat acest lucru? Era firesc să fie

scrupuloşi, fiind cuprinşi de frică. Deci nu spune acestea ca
şi cum nu L-ar fi ştiut pe Hristos, ci fiind nedumerit cum
era posibil să fie acestea, dacă aşa stăteau lucrurile. Aşa
spun şi în altă parte ucenicii: „Cine poate să se mântu
iască?" (Mt. 19,25). însă vezi câte se iconomisesc pentru ca să
creadă în ce va urma. A văzut în vis, i-a dezvăluit: Se roagă,
zice; aşadar, nu te teme! Şi pentru ce nu-i spune de îndrep
tarea ce s-a produs? Ca să ne înveţe să nu spunem faptele
noastre. Dar mai degrabă pentru că ştia că se teme. Nici n-a
zis astfel: „Nu fi necredincios!". Dar ce i-a zis? Sculându-te,
du-te! Căci a văzut în vedenie pe un bărbat punându-şi
A
mâna pe el. In vedenie pentru că era [cu vederea] afectată. Şi

nici amploarea minunii nu l-a cuprins pe ucenic; aşa de tare
se temea. Totuşi prin el Dumnezeu l-a făcut pe Pavel, care era
orb, să vadă din nou.
Dar a zis Domnul către el: Mergi, pentru că acesta îmi este
vas al alegerii, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a
împăraţilor şi a fiilor lui Israel. Căci Eu îi voi arăta câte trebuie
să pătimească el pentru numele Meu. (9,15-16)
Nu va fi numai credincios, zice, ci şi învăţător şi se va
folosi de multă îndrăzneală. înaintea neamurilor şi a împăraţilor.
Astfel de învăţătură i se va da, zice, că va stăpâni toate nea
murile şi toţi împăraţii.
Şi a plecat Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile
peste el, a zis: Frate Saul, Domnul (Iisus, Care ţi S-a arătat pe
calea pe care mergeai) m-a trimis ca să vezi iar şi să te umpli de
A
Duhul Sfânt. (9, 17) II obişnuieşte îndată cu numele. Iisus,

zice, Care ţi S-a arătat pe cale. Şi nu i-a zis aceasta Hristos, ci
a aflat-o de la Duhul. Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte
solzi şi a văzut iar şi, sculându-se, s-a botezat. Şi, luând hrană, s-a
întărit. (9,18-19)
Numai cât s-a atins cu mâinile de el şi îndată au căzut
solzii de pe ochii lui. Zic unii că aceştia erau cauza afectării
Omilia XX 269
[vederii] lui. Şi de ce nu i-a afectat [ochii]? Acest fapt era

mai uimitor, că nu vedea când erau deschişi, lucru pe care-1
păţea pe când era sub Lege până când şi-a luat asupra sa
numele lui Iisus. Şi îndată, zice, s-a botezat. Şi, luând hrană, s-a
întărit. Prin urmare, era slăbit din călătorie, de frică, de foame
şi descurajare. Deci, vrând să-i amplifice descurajarea, a îngă
duit să rămână orb până a venit Anania. Şi, ca să nu soco
tească cineva că afectarea [vederii] a fost o imaginaţie, pentru
aceasta au fost solzii. Prin urmare, avea nevoie de altă în
văţătură, însă ceea ce s-a petrecut i-a devenit învăţătură.
Şi a fost câteva zile cu ucenicii care erau în Damasc. Şi îndată
propovăduia în sinagogi pe Hristos, că Acesta este Fiul lui Dum
nezeu. (9,19-20)
Vezi că îndată a fost învăţător în sinagogi. Nu se ruşina
de transformare, nu se înfricoşa să destrame cele în care era
strălucitor mai înainte. Nu era simplu învăţător, ci chiar în
sinagogi. Astfel, la început a fost om al morţii şi era pregătit
pentru ucidere. Vezi în ce fel s-a făcut prin el un semn în
vederat? Prin acest fapt i-a uimit pe toţi. De aceea, pentru a
arăta aceasta, adaugă, spunând:
Erau uimiţi toţi cei ce auzeau şi spuneau: Nu este acesta cel
ce făcea prăpăd în Ierusalim printre cei ce cheamă numele acesta şi
a venit aici tocmai ca să-i aducă legaţi la arhierei? Şi Saul se
întărea mai mult şi îi punea în încurcătură pe iudeii care locuiau
în Damasc, dovedind că Acesta este Hristosul. (9, 21)
Le închidea gura pentru că era învăţat în Lege şi nu le
permitea să vorbească. Au socotit că scapă de dezbaterea
de acest fel, scăpând de Ştefan, şi au dat de altul mai vehe
ment decât Ştefan.
9
2. Dar să vedem din nou cele cu Anania! N-a zis către el:
Ai o discuţie cu el şi catehizează-1! Căd, dacă nu l-a înduplecat
când a zis că „se roagă" şi a văzut un bărbat punându-şi
mâinile pe el, cu mult mai mult dacă ar fi zis aşa. A văzut,
zice, în vedenie, aşa încât nu va fi neîncrezător în tine; aşadar,
nu te teme, ci mergi! Astfel, nici Filip odinioară n-a auzit

totul dintr-o dată.
Pentru că acesta-Mi este vas al alegerii. Aceasta este din partea
Unuia Care dezleagă frica cu prisosinţă şi Care convinge să
aibă curaj, de vreme ce ar urma să cugete aşa despre El
încât chiar să pătimească multe. Iar când a zis vas, a adăugat
al alegerii ca să arate că răutatea lui nu este firească, să
demonstreze că este şi probat. Căd alegem ceea ce este probat.
Să nu socotească cineva, când aude acestea, că Anania a zis
acestea necrezând cele spuse sau socotind că Hristos S-a
înşelat. Să nu fie! Ci, pentru că se temea şi tremura, nici n-a
luat aminte la cele spuse când a auzit de numele lui Pavel.
Aşa i-a cuprins sufletul frica de la numele lui, cu toate că ar
fi trebuit să aibă îndrăzneală când a auzit că l-a orbit.
Şi aici, zice, este venit să lege pe toţi care cheamă numele
Tău. Ca şi cum ar fi spus: Mă tem nu cumva să mă ducă la
Ierusalim. De ce mă bagi în gura leului? De ce mă dai acestuia?
Se teme şi spune acestea, ca să învăţăm de pretutindeni virtutea
acestui bărbat. Căci, dacă ar fi fost spuse acestea de către
iudei, n-ar fi fost nimic minunat. Dar faptul că vine din partea
lui, care se teme aşa de tare, este cea mai mare dovadă a
puterii lui Dumnezeu1. Frate Saul! Aici frica devine mare şi
ascultarea mai mare după frică. Apoi, ca să nu zici că totul
ţine de Dumnezeu pentru că a zis că este vas al alegerii, ca să
te îndepărteze de aceasta, adaugă cele următoare, spunând:
- Ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a împăra
ţilor şi a fiilor lui Israel. Anania a auzit ceea ce dorea foarte tare,
că va sta şi împotriva iudeilor. De aceea se umple şi )ie cute-
zantă, nu numai de bucurie. Căci zice:
1 Anania, ca şi toţi credincioşii, este slab prin tăria lui omenească de

caracter, dar biruitor prin puterea lui Dumnezeu. Tocm ai slăbiciunea
lui face evidentă puterea lui Dumnezeu care lucrează prin el.
Omilia XX 271
- Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească pentru numele

Meu. Acestea sunt spuse ca să arate dinainte şi ca să-l întoarcă,
dacă acela, care este atât de turbat, se supune la toate, iar el
nici nu vrea să-l boteze, ca să vadă iar. E bine, zice; lasă-1
să-i fie afectată [vederea]. De aceea este acum îmblânzit, pentru
că este orb. De ce-mi porunceşti să-i deschid ochii? Ca să
lege iarăşi? Nu te teme de viitor! Căci se va folosi de des
chidere pentru noi, nu împotriva noastră. Mai sunt adău
gate şi acestea la expresia: Ca să vadă iar. Nu te teme! Nu vă
va face nimic rău, ci se va convinge de multe. Şi lucrul cel mai
minunat este că mai întâi va fi convins şi apoi se va arunca
în primejdii.
- Frate Said, Iisus, Cel ce ţi s-a arătat pe cale, m-a trimis. N-a
zis: Cel ce ţi-a afectat [vederea], ci Cel ce ţi s-a arătat. Astfel
ştia să se pondereze şi nu pronunţă nimic trufaş. Deci, precum
a zis Petru despre olog: „De ce luaţi aminte la noi, ca şi cum
am făcut ca acesta să umble prin propria noastră putere sau
evlavie?" (Fapte 3,12), aşa şi acesta: Iisus, Care ţi S-a arătat.
A pronunţat acestea când au fost puse mâinile [pe el] şi s-a
dezlegat afecţiunea cea îndoită. Prin faptul că a zis: Luând
hrană, s-a întărit a arătat că era sleit de descurajarea pentru
afecţiunea
* lui, de frică si
j de foame. Căci n-a suferit să se
împărtăşească întâi de hrană până când a dobândit îndată
darurile mari prin botez. Şi nu spune: „Iisus cel Răstignit,
Fiul lui Dumnezeu, Care face semne". Dar ce spune? Care ţi
S-a arătat de la ce ştia acela, deoarece nici Hristos n-a adăugat
nimic mai mult, nici n-a zis: Eu sunt Cel răstignit, Cel înviat,
ci: Pe Care tu Mă prigoneşti. N-a zis: Cel prigonit, ca să nu
pară că râde de el. Cel ce ţi S-a arătat, zice, pe cale. Şi n-a fost
văzut, ci S-a arătat prin lucruri. Vrând să pună în umbră
greutatea cuvântului, adaugă imediat:
- Ca să vezi iar şi să te umpli de Duhul Sfânt. Zice că n-a
venit să mustre cele întâmplate, ci să dea dar. Mie-mi pare
că el şi Corneliu s-au făcut părtaşi îndată la aceste cuvinte
spuse de Duhul, cu toate că cel ce dădea nu era dintre cei

doisprezece. Astfel, n-a fost nimic omenesc în toate cele făcute
cu el, ci a fost de faţă Dumnezeu, Care lucrează toate. Totodată
îl învaţă să fie ponderat, neaducându-1 la apostolii mai aleşi
şi arată că aici nu este vorba de nimic omenesc. Nu s-a în
vrednicit de Duhul, Care făcea semne, ca şi astfel să se arate
credinţa lui; căci n-a făcut minuni.
Şi îndată, zice, propovăduia pe Hristos în sinagogi, că Acesta
este Fini lui Dumnezeu. Nu propovăduia că a înviat, nici că
trăieşte. Dar ce? Expunea foarte riguros dogma: Că Acesta
este Fiul lui Dumnezeu. Iar cei ce aud acestea ajung de acum
la necredinţă, deşi ar fi trebuit nu numai să creadă, ci să fie
şi uimiţi. Şi de ce nu spun că era simplu prigonitor, ci că făcea
prăpăd printre cei ce chemau numele acesta? Ca să arate prin
aceasta nebunia lui extremă. Şi n-au zis „Iisus", abţinându-se
să audă chiar şi numele Lui din invidie. Aşa de sălbăticiţi
erau. Şi aici pentru aceasta a venit. Nu putem spune, zice, că
a fost întâi cu apostolii.
3. Vezi cum mărturiseşte Pavel, pe când se află între atâţia
duşmani!
» El nu numai că nu se ruşina » de aceştia, * ' ci îi lua si
» în
râs. Iar Saul se întărea mai mult şi îi ruşina pe iudei. Cu alte
cuvinte, le închidea gura, nu-i lăsa să zică ceva. Dovedind că
Acesta este Hristosul. învăţa, zice, pentru că a fost imediat
învăţător.
»
Iar când s-au împlinit destule zile, s-au sfătuit iudeii să-l omoare.
(9, 23)
Iudeii ajung iarăşi la concluzia cea tare. Nu mai caută
calomniatori, acuzatori, martori mincinoşi pentru că nici nu-i
mai suportă. Dar ce [caută]? De acum înfăptuiesc aceasta
prin ei înşişi. Căci, deoarece au văzut că treaba se întinde,
nu mai pun nici tribunal.
Dar s-a făcut cunoscut lui Saul sfatul lor. Şi păzeau porţile
zi şi noapte ca să-l omoare. (9, 24)
Omilia XX 273
De ce? Pentru că le era mai nesuferit decât toate semnele

care se făcuseră deja, cu cei cinci mii, cu cei trei mii, cu toţi.
Şi vezi că acum este salvat prin înţelepciunea omenească, nu
prin har. Ca să înveţi virtutea bărbatului şi când nu strălu
ceşte prin semne.
Luându-l ucenicii noaptea, l-au dat jos prin zid, pogorându-l
într-un coş. (9, 25)
Pe bună dreptate; ca lucrul să fie lipsit de bănuială. Ce
se întâmplă? Oare stă după ce scapă de această primejdie?
Nicidecum, ci se duce unde i-ar aprinde mai tare. Căci mulţi
nu credeau că el a crezut în mod riguros. De aceea s-a produs
aceasta după destule zile. Ce înseamnă asta? Probabil că el
nu voia până atunci să iasă de acolo, deşi mulţi îi cereau
asta. Iar când a aflat, atunci a fost de acord cu ucenicii lui.
Căci a avut ucenici îndată. Când s-a referit la aceasta, a spus:
„Dregătorul Areta păzea cetatea Damascului, vrând să mă
prindă" (II Cor. 11, 32). Şi vezi că evanghelistul nu spune
nimic din preţuire, nici nu-1 arată pe Pavel strălucitor, ci
numai că l-a stârnit pe împărat. Deci l-au trimis numai pe
el şi pe nimeni cu el. Şi aceasta cu folos, ca el să se arate
apostolilor în Ierusalim. Mai degrabă ei l-au trimis, ca din
aceasta să-şi agonisească de acum mântuirea. Iar el, făcând
pe dos, s-a dus îndată la cei întărâtaţi. Aceasta înseamnă să
fii înfocat, mai degrabă să fierbi. Şi ia seama cum urmează
porunca, ţinând-o din prima zi, pe care au auzit-o aposto
lii: „Dacă cineva nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie...".
Faptul că a venit mai apoi la ceilalţi îl face mai zelos. A
împlinit şi cu fapta cuvântul: „Cel căruia i se iartă mult va
iubi mai mult" (cf. Lc. 7, 46). Aşa încât, cu cât a venit ultimul,
cu atât mai mult, a iubit. De aceea, înfierând viaţa sa dinainte
şi adesea punându-şi pecete, nu socotea că este ceva de-
ajuns pentru a acoperi cele dintâi. Dovedind, zice, adică
învăţând cu calm. Şi vezi că nu-i spun:
- Tu eşti cel ce făcea prăpăd? Cum de te-ai transformat?
Căci se întărea. Dar şi-au spus în sinea lor. Căci a zis cu

mult mai drept: „Se cuvine să vă învăţ aceasta mai ales pe
voi", de vreme ce astfel s-a apărat şi faţă de Agripa. Vă rog
să-l imităm pe acesta şi noi să fim pregătiţi pentru toate
primejdiile! Şi zice: Cum de a fugit acela? Nu era un lucru
cumplit, ci s-a păzit pe sine pentru propovăduire. Dacă ar
fi fost cumplit, nu ar fi venit la Ierusalim, n-ar fi primit îndată
învăţătura; ar fi evitat să fie vehement. Dar nu era cumplit,
ci chiar o iconomie. S-a învăţat de la pătimirea lui Ştefan.
De aceea nu socotea că este un lucru însemnat să moară
pentru propovăduire dacă aceasta nu i-ar fi adus câştig
mult, nevrând nici să-L vadă pe Omul Hristos, pe Care se
sârguia să-L vadă mai mult decât toţi, deoarece, în privinţa
lui, încă nu se încheiaseră cele ce ţineau de iconomia pentru
oameni. Astfel trebuie să fie sufletul creştinului.
»
4. De la început şi de la linia de pornire s-a arătat carac

terul lui Pavel. Mai degrabă înainte de aceasta. Căci în cele
ce le făcuse fără cunoştinţă a lucrat fiind mişcat de un gând
omenesc. Dacă după atâta timp nu voia să slăbească, cu
mult mai mult la începutul călătoriei, când tocmai ieşea de
la mal. Nu-1 răpeşte Hristos din primejdie, ci-1 lasă. Deoarece
vrea să se facă multe şi prin priceperea omenească. Pe de
altă parte, îl lasă ca să învăţăm că şi ei erau oameni şi că harul
nu lucrează totul mereu. Dacă n-ar fi fost asa, am fi fost socotiţi
9 ' 9
simpli buşteni. De aceea şi ei au pus la cale multe prin fapte.

Să facem si noi aceasta si asa să înhătăm mântuirea fraţilor2.
9 9 9 9 9
Acest lucru nu este mai neînsemnat decât mucenicia, să ti ' 9
se ceară să pătimeşti pentru mântuirea multora. Nimic nu-L

bucură aşa pe Dumnezeu. Iarăşi spun ceea ce am zis adeseori.
Dar spun deoarece vreau foarte mult: fiindcă şy Hristos a
făcut acelaşi lucru, îndemnând la iertare şi spunând: „Când
2 De aici începe partea morală a omiliei: Să fim de folos altora prin

vieţuirea noastră creştinească.
Omilia XX 275
vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva" (Mc. 11, 25).

Iarăşi zice când vorbeşte cu Petru: „Nu-ţi spun ţie: Iartă de
şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte" (Mt. 18, 22).
Şi cu fapta a iertat greşelile faţă de El. Aşa şi noi, deoarece
ştim că aceasta este o regulă a creştinismului, să vorbim
totdeauna despre ea. Nimic nu este mai rece decât un creştin
care nu mântuieşte pe alţii. Nu ai să zici aici de vreo sărăcie,
căci te va acuza cea care a aruncat doi bănuţi. Şi Petru a
spus: „Argint şi aur nu am" (Fapte 3, 6). Şi Pavel era aşa de
sărac, încât adeseori flămânzea, ducea lipsă de hrana necesară.
Nu ai să zici de vreun rang inferior. Căci şi aceia erau
neînsemnaţi şi dintre cei neînsemnaţi. Nu poţi să pui înainte
prostia, căci şi aceia erau necărturari. Chiar dacă eşti rob,
chiar fugar, vor putea fi împlinite cele din partea ta, deoa
rece şi Onisim era astfel. Dar priveşte cum îl cheamă şi la
ce vrednicie îl aduce! „Ca să fie părtaş cu mine, zice, la le
găturile mele". Nu ai să zici de neputinţă, deoarece şi Timotei
era astfel, având neputinţe frecvente. Ascultă că era nepu
tincios: „Foloseşte puţin vin pentru stomacul tău şi pentru
desele tale neputinţe" (I Tim. 5, 23).
Fiecare poate să fie de folos aproapelui dacă vrea să
împlinească cele ce ţin de el. Nu vedeţi cât sunt de tari copacii
fără de rod, cât de frumoşi, lungi, drepţi şi înalţi? Dar, dacă
am fi avut un paradis, am fi vrut să avem duzi, măslini roditori
cu mult mai mult decât aceştia. Căci aceia sunt pentru fru
museţe, nu de folos. Si folosul este mic. Aceştia sunt cei care
9 ' 9 »
urmăresc numai scopurile lor. Mai degrabă nici aşa, căci

aceştia sunt utili pentru foc, pe când aceia şi la construcţii,
şi la întărirea celor dinăuntru. Astfel erau şi fecioarele, curate,
împodobite şi înţelepte, dar de nici un folos. De aceea şi ard.
Aceştia sunt cei care nu-L hrănesc pe Hristos. Căci vezi că
nimeni din aceştia nu este învinovăţit de păcate obişnuite.
Nu pentru că a desfrânat, nu pentru că s-a jurat, în general
pentru nimic. Ci pentru că nu a fost de folos altuia. Astfel
era cel ce a aruncat talantul, având o viaţă ireproşabilă, dar

nefiind de folos altuia. Cum este creştin unul ca acesta? Zi-mi:
»
Dacă aluatul frământat nu este pus cu făina, oare este acesta

aluat? Cum este? Dacă mirul nu ar umple împrejurimea de
bună mireasmă, l-am mai numi mir? Să nu zici:
- îmi este cu neputinţă să-i aduc pe alţii.
Căci, dacă ai fi creştin, ar fi cu neputinţă să nu se întâmple
aşa. Căci, precum cele din fire sunt în contradicţie, aşa şi
acestea. Căci lucrul acesta stă în firea creştinului. Nu batjocori
pe Dumnezeu! Dacă zici că soarele nu poate să strălucească,
l-ai batjocori. Dacă zici că creştinul nu poate să fie de folos,
L-ai batjocori pe Dumnezeu şi ai zice că este mincinos. Pentru
că este mai uşor ca soarele să nu încălzească, să nu strălucească,
decât să nu lumineze creştinul. Este mai uşor să fie lumina
» »
întuneric decât să se întâmple aceasta. Să nu spui că este cu

neputinţă! Căci este cu neputinţă contrariul. Să nu batjoco
reşti pe Dumnezeu! Dacă cele ale noastre le pregătim frumos,
acelea vor fi cu adevărat aşa şi vor fierbe ca un lucru firesc.
Nu se poate să fie ascunsă lumina creştinului. Nu se poate
să acoperi o candelă aşa de strălucitoare. Să nu fim neglijenţi!
Căci, precum câştigul nostru din virtute trece şi la cei ce se
folosesc, tot astfel este iarăşi aluatul de la răutate, care trece
la noi şi la cei vătămaţi. Să fie cineva simplu, dacă vrei, care
pătimeşte mii de rele de la cineva şi să nu se răzbune cu
nimic pe acela, ci să îi facă şi bine. Cu cât este mai tare acest
lucru decât oricâtă învăţătură? Sau de câte cuvinte, de câte
îndemnuri? A cui furie nu e de-ajuns, ca să o stingă şi s-o
înmoaie? Ştiind
» deci acestea,' să ne ţinem
t de virtute ca si
> cum
nu ar fi posibil să ne mântuim altfel decât sfârşindu-ne
viaţa de aici cu aceste fapte, ca să dobândim şi bunătăţile
viitoare cu harul si cu iubirea de oameni ale Domnului nostru
>
Iisus Hristos, cu Care fie slavă, stăpânire şi cinste Tatălui şi

Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii itggiibr. Amin.
Omilia XXI
Venind Saul în Ierusalim, se ispitea să se alăture uce
nicilor; şi toţi se temeau de el, necrezând că este ucenic.
Dar Barnaba, luându-l, l-a adus la apostoli şi le-a povestit
cum a văzut pe Domnul pe cale. (9, 26-27)
1. Este un lucru vrednic de nedumerire aici cum de zice

către galateni că nu s-a dus la Ierusalim, ci în Arabia şi
Damasc şi că „după trei ani m-am suit la Ierusalim să vor
besc cu Petru" (Gal. 1, 18) şi că „n-am văzut pe nici unul
din apostoli" (Gal. 1,19). Iar aici este contrariul, că Barnaba
l-a dus la apostoli. Aşadar, ori zice că nu s-a dus ca să se
prezinte (căci spune acolo: „Nu m-am adresat trupului şi
sângelui, nici nu m-am dus la Ierusalim la apostolii cei
dinainte de mine" (Gal. 1, 16-17)), ori, dacă nu e vorba de
asta, [zice că] că sfătuirea din Damasc s-a produs după ce a
venit el din Arabia; deci iarăşi urcarea este după ce a venit
de acolo. El nu s-a dus la apostoli, ci se ispitea să se alăture
ucenicilor, de vreme ce nu era învăţător, ci ucenic. Prin
urmare, nu s-a suit pentru aceasta, ca să se ducă la cei
dinainte de el, căci n-a învăţat ceva altfel decât ei. Ori nu
spune de această suire, ci o lasă, ca să fie astfel: S-a dus în
Arabia, apoi a venit în Damasc, apoi în Ierusalim, apoi în
Siria. Sau, dacă nu e această variantă, iarăşi este astfel: S-a
suit la Ierusalim, apoi a fost trimis la Damasc, apoi în Siria,
apoi iarăşi la Damasc, apoi la Cezareea şi atunci, după pai
sprezece ani, poate când i-a adus pe fraţi cu Barnaba. Sau,
dacă nu este varianta aceasta, spune de altă vreme. Căci
istoricul împarte în multe perioade şi adună multe vremuri.
Vezi că nu este iubitor de cinste, nici nu relatează acea
vedenie, ci trece pe lângă ea. Iarăşi începe astfel şi zice:
Venind în Ierusalim, se ispitea să se alăture ucenicilor, iar ei

se temeau de el.
Şi iarăşi arată fierbinţeala lui Pavel de la aceasta; nu de
la Anania, nici de la cei ce se minunau de el acolo, ci chiar
de la cei din Ierusalim. Căci, într-adevăr, aceea nu ţinea de
vreo aşteptare omenească. Şi vezi că el nu se duce la apostoli
să se verifice, ci la ucenici, de vreme ce era ucenic. Căci
încă nu era socotit vrednic de crezare.
Iar Barnaba, luându-l, la dus la apostoli şi le-a povestit cum
a văzut pe Domnul pe cale. Acest Barnaba era un om domol
şi blând. Numele lui se traduce „fiul mângâierii", de unde
a şi devenit prieten cu Pavel. Este arătat că era foarte bun şi
îndemânos şi din cele de după hirotonie, şi din cele cu
Ioan. De aceea acesta nu se teme, ci povesteşte cum a văzut pe
Domnul pe cale şi că i-a vorbit şi cum a fost cu îndrăzneală în
Damasc în numele Domnului Iisus (9, 27).
Probabil că a auzit şi în Damasc cele împotriva lui. De
aceea, punându-le pe acestea în acord cu acelea, a întărit
prin fapte cele spuse.
Şi intra şi ieşea cu ei în Ierusalim şi avea îndrăzneală în
numele lui Iisus. Şi vorbea şi se sfădea cu eleniştii. (9, 28)
Deoarece ucenicii se temeau de el, iar apostolii nu-1 cre
deau, de aceea le dezleagă frica de acolo. Vorbea şi se întreba
cu eleniştii. Numeşte elenişti pe cei ce foloseau greaca. Şi
acest lucru este foarte înţelept. Căci aceia care erau evrei în
adâncime nici nu voiau să-l vadă.
Iar ei s-au pus să-l omoare. (9, 29) Aceasta este o mărturie
că era dârz si > îi biruia cu tărie si
9 că se întristau foarte tare
de ceea ce s-a întâmplat. Dar, cunoscând fraţii, l-au coborât în
Cezareea. (9, 30) Fac aceasta de frică. Pentru că îl coboară în
Cezareea, temându-se de acum să nu se întâmple acelaşi
lucru ca cu Ştefan. Şi l-au trimis în Tars. (9, 30)
Deşi de frică, totuşi l-au trimis totodată ca să şi propo
văduiască şi să fie în siguranţă, câtă/vreme era în patria
Omilia XXI 279
natală. Vezi-mi că nu se fac toate prin har, ci le îngăduie

Dumnezeu să iconomisească multe prin înţelepciunea obiş
nuită şi omeneşte. Căci, dacă s-a întâmplat aceasta cu el, cu
mult mai mult cu ei. Aşadar, îngăduie ca să taie pretextul
celor leneşi.
Deci Bisericile din întreaga ludee şi Samaria aveau pace, zidindu-se
şi mergând în frica Domnului, şi se umpleau de mângâierea Sfân
tului Duh. (9, 31)
Urmează să spună despre Petru şi că s-a coborât la sfinţi.
Prin urmare, ca să nu socotească cineva că aceasta a fost
din frică, relatează mai întâi cum erau Bisericile, arătând că
prigoana a fost în Ierusalim atunci când a fost. Iar când cele
ale Bisericilor erau în siguranţă pretutindeni, atunci lasă şi
pe cele din Ierusalim. Astfel era fierbinţeala împreună şi
dârzenia. N-a socotit că nu are nevoie nimeni de îndrăz
neala lui deoarece era pace. De ce face aceasta şi vine când
este pace şi pleacă după Pavel? Pentru că îi respecta cel mai
mult pe ei, care i-au stat de multe ori alături şi care erau
A
uimiţi de mulţime. II dispreţuiau pe acela şi mai degrabă

erau sălbăticiţi asupra lui.
2. Ai văzut cum pacea aşteaptă războiul? Dar, mai de
grabă, ai văzut ce a făcut războiul acela? I-a împrăştiat pe
cei ce făceau pacea. In Samaria a fost ruşinat Simon; în Iudeea
s-au petrecut cele cu Safira. Aşadar, lucrurile nu erau destinse
fiindcă era pace, ci era o astfel de pace, încât avea nevoie de
îndemn.
Şi a fost că, pe când trecea Petru pe la toţi, s-a coborât şi la
sfinţii care locuiau în Lida. (9, 32)
După cum un comandant inspectează rândurile supra-
veghindu-le, cum este partea cea adunată, cum este cea din
lume, cum are nevoie de prezenţa lui. Vezi că el aleargă
peste tot şi este găsit primul. Când trebuiau să aleagă pe
apostol, acesta a fost primul; când să vorbească cu iudeii că
nu sunt beţi, când au tămăduit pe olog, când au plecat în
călătorie, acesta a fost înaintea celorlalţi; când cu căpeteniile,

acesta; când cu Anania, când se făceau vindecări de la umbră,
a fost acesta. Şi când era primejdie, şi când era vorba de o
iconomie, acesta. Iar când lucrurile sunt pline de linişte,
toţi sunt în comun; astfel, nu cere cinste mai mare. Iarăşi,
când trebuia să facă o tămăduire, el păşeşte înainte. Şi aici
iarăşi acesta se osteneşte singur şi se duce la drum.
Acolo a găsit pe un om cu numele Enea, care stătea la pat de
opt ani, care era paralitic. Şi i-a zis Petru: Enea, te vindecă îisus Hristos;
scoală-te şi aşterne-ţi [patul]! Şi îndată s-a ridicat. (9, 33-34)
De ce n-a aşteptat credinţa bărbatului, nici nu l-a întrebat
dacă vrea să fie tămăduit? Minunea a devenit pentru mulţi
mai ales un îndemn. Ascultă şi cât este câştigul, căci adaugă,
spunând:
Si au văzut toti cei ce locuiau în Lida si în Asaron, care s-au
9 9 9 '
întors la Domnul. (9, 35)

Bine a zis aşa; căci era vestit bărbatul, de aceea le dă şi
un indiciu al semului, faptul că şi-a luat patul. Nu numai
că s-a izbăvit de boli, ci l-a mai înfăţişat cu sănătate şi vigoare.
Pe de altă parte, atunci încă nu prezentaseră dovezi ale
puterii obişnuite, încât pe bună dreptate nu i-a fost cerută
credinţa bărbatului, deoarece nici de la cel ciung nu au cerut.
Deci, după cum Hristos n-a cerut credinţă când a început
semnele, tot astfel nici aceştia. Căci în Ierusalim pe bună
dreptate a fost cerută credinţa lor la început. De aceea, prin
credinţă, câţi aveau neputinţe erau puşi pe cale ca măcar
umbra lui Petru să treacă peste ei atunci când ar fi venit.
Căci acolo s-au făcut multe semne, iar aici acesta se întâmplă
primul. Unele din semne s-au produs pentru a-i atrage pe
ceilalţi, iar altele pentru mângâierea celor credincioşi.
Iar în Iope era o uceniţă cu numele Tavita, care se zice în tra
ducere Căprioara. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile
pe care le făcea. Şi a fost că ea a murit în zilele acelea după ce s-a
îmbolnăvit. După ce au spălat-o, au pus-o în camera de sus. Şi,
Omilia XXI 281
fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în ea,

au trimis doi bărbaţi rugându-l să nu pregete să treacă până la ei.
(9, 36)
De ce au aşteptat să moară? De ce nu l-au răpit pe Petru
înainte de aceasta? S-au gândit cu filosofie că de-acum este
lucru nevrednic să-l răpească ucenicii pentru unele ca acestea
şi să-l sustragă de la propovăduire. De vreme ce spune pentru
aceasta că era aproape, încât să arate că au cerut aceasta
într-o doară (căci era uceniţă), fără să se fi gândit înainte.
Şi, sculându-se, Petru a venit împreună cu ei. După ce a
ajuns, l-au suit în camera de sus. (9, 39)
Nu-1 îndeamnă, ci îi dau posibilitatea să-i dăruiască
viaţă de la sine. Astfel se împlineşte aici cuvântul: „Milos
tenia scapă de la moarte" (Tob. 4,10).
Şi l-au înconjurat toate văduvele plângând şi arătându-i
cămăşile şi hainele pe care le făcuse Căprioara pe când era cu ele.
(9, 39)
A
II suie pe Petru unde i-a fost pusă moarta înainte, poate

considerând că i se va dărui ceva spre filosofie. Ai văzut ce
dăruire s-a făcut? Nu este adăugat în mod simplu numele
femeii, ci ca să aflăm că era numită pentru că era atât de
veghetoare şi trează ca o căprioară. Multe nume sunt puse
din iconomie, după cum v-am zis adeseori.
Era plină, zice, de fapte bune şi de milosteniile pe care le
făcea. Mare este lauda femeii, dacă le făcea pe amândouă
astfel, încât era plină de amândouă. Este învederat că avea
grijă mai întâi de acelea şi apoi de aceasta. Pe care le făcea,
zice, pe când Căprioara era cu ele. Multă smerenie. Nu ca noi,
d toţi erau în comun, apredind că este mare scopul milosteniei.
Şi, scoţând Petru afară pe toţi, punându-se în genunchi, s-a
rugat; şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea
şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, s-a aşezat. (9,40)
De ce a scos afară pe toţi? Ca să nu fie înecat în lacrimi
sau să fie tulburat. Şi, punându-se în genunchi, s-a rugat. Aceasta
este o dovadă a rugăciunii intense. Şi, apucând-o de mână.

(9, 41) Aici arată în parte viaţa, apoi puterea care au intrat
una prin cuvânt şi una prin mână. Dându-i mâna, a ridicat-o.
Şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie (9, 41), unora
spre mângâiere, pentru că şi-au luat înapoi sora şi pentru
că au văzut o minune, iar altora pentru întâietate.
Şi a devenit cunoscut în întreaga Iope şi mulţi cu crezut în
Domnul. Şi a fost că a rămas destule zile în Iope la un anume
Simon tăbăcarul. (9, 42)
3. Vezi lipsa de trufie şi blândeţea lui Petru, cum nu rămâne
la ea, nici la altcineva dintre cei de vază, ci la un tăbăcar.
Prin toate conduce la smerenie si nici nu lasă să fie ruşinaţi
9 9 9
cei modeşti, nid să fie flataţi cei mari. El şi pentru acest motiv
a judecat să vină, fiindcă aveau nevoie de învăţătura sa cei
ce crezuseră.
Aşadar, să vedem din nou cele spuse!
Se ispitea, zice, să se alăture ucenicilor. Nu s-a apropiat
fără de ruşine, ci cu reţinere. Şi numeşte ucenici pe cei care
nu alcătuiau corul celor doisprezece, pentru că toţi erau
numiţi» ucenid atund datorită marii lor virtuti. > Căd era evident
chipul ucenicilor. Şi toţi se temeau de el. Vezi cum se temeau
de primejdii, cum încă înflqrea nevoia!
Iar Barnaba, luându-l, l-a dus la apostoli şi le-a povestit. Mie-mi
pare că Barnaba era prieten cu el dinainte. De aceea poves
teşte toate cele despre el. Dar nu spune nimic din acestea.
Consider că nu ar fi fost dus la ceilalţi mai târziu dacă nu i
s-ar fi întâmplat vreo nevoie.
Şi intra cu ei în Ierusalim şi era cu îndrăzneală în numele
Domnului Iisus. Acest fapt a dat îndrăzneală şi celorlalţi.
Vezi că şi acolo, şi aici, ceilalţi aveau în vedere şi se pregă
teau ca el să plece şi să nu se bucure nicidecum de înclinarea
balanţei dumnezeieşti? Aşa se arată şi impetuozitatea lui.
Aşa încât îmi pare că el nu şi-a făcut pe pământ călătoria, ci
chiar a navigat. Şi aceasta se întâmplă prin iconomie, ca să
Omilia XX/ 283
propovăduiască şi acolo. Prin urmare, şi sfaturile pentru ei,

şi venirea la Ierusalim au fost cu iconomie, ca să nu mai fie
de necrezut cele despre el.
Vorbea şi se întreba cu eleniştii. Şi aveau, zice, pace Bisericile,
zidindu-se şi mergând în frica de Domnul, adică au făcut să
crească şi pacea faţă de ea, pacea adevărată. Pe bună dreptate,
căci războiul din afară a făcut foarte mult rău. Şi se umpleau
de mângâierea Sfântului Duh. Ii mângâie Duhul prin minuni
şi prin fapte, dar şi fără acestea şi pe fiecare în parte.
Şi a fost că Petru a trecut să coboare în Lida. A aflat acolo un
om aşezat jos şi i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Nu este
un cuvânt al celui ce dovedeşte, ci al celui care îndrăzneşte
că va fi. Iar mie-mi pare foarte tare că prin acest cuvânt a
crezut cel neputincios şi a devenit sănătos. Şi este evident
din cele ce urmează că era lipsit de trufie. Căci n-a zis: „în
numele lui Iisus", ci mai degrabă îl menţionează ca pe un
semn.
Cei ce locuiau în Lida au văzut şi s-au întors la Domnul. Prin
urmare, n-a spus în zadar că au fost săvârşite minunile pentru
a convinge şi a îndemna. Iar în Iope era o uceniţă, zice, cu nu
mele Tavita. Şi a fost că în zilele acelea ea a murit după ce a fost
bolnavă. Ai văzut că sunt făcute semne pretutindeni? N-a
murit simplu Tavita, d fiind bolnavă. De aceea nu l-au chemat
pe Petru până când s-a săvârşit. Dar, auzind ucenicii, au trimis
să-l îndemne să nu pregete să treacă până la ei. Vezi, trimit şi
cheamă prin alţii. Iar el este convins şi soseşte, nesocotind
o insultă faptul de a fi chemat. Aşa de mare bine este necazul.
Acesta ne izbeşte sufletul. Acolo nu este nicidecum tânguire,
nicidecum jale.
După ce au spălat-o, zice, au pus-o în camera de sus, adică
au făcut toate cele pentru mort. Şi, sculându-se Petru, a venit
împreună cu ei. Şi, urcând în camera de sus, punându-se în ge
nunchi, s-a rugat şi, întorcându-se spre trup, a zis: Tavita, scoală-te!
Dumnezeu nu îngăduie să se lucreze toate semnele cu aceeaşi
uşurinţă. Aceasta le este de folos. Căci nu se îngrijea numai

de mântuirea altora, ci şi de a lor. Cel ce tămăduia pe atâţia
cu umbra, acum face atâtea pentru a o scula. Se poate că lucra
şi credinţa celor ce se apropiau. Deci o scoală pe aceasta,
care era înainte moartă, chemând-o pe nume. După ce s-a
trezit ca dintr-un somn, mai întâi a deschis ochii, apoi, îndată
ce l-a văzut pe Petru, s-a aşezat şi s-a întărit desăvârşit de la
atingerea mâinii. Dar tu ia-mi seama cum iarăşi rodul nu este
la arătare la cedru. De aceea îi scoate pe toţi afară, imitând
pe învăţătorul şi prin aceasta. Căci nu trebuie să se săvâr
şească o astfel de taină unde sunt lacrimi. Mai degrabă, nu
trebuie să fie lacrimi unde sunt minuni. Ascultaţi, vă rog,
deşi nu se întâmplă aşa ceva, ci şi printre morţii de acum se
săvârşeşte o taină mare1. Zi-mi: dacă ar fi trimis împăratul
pe cineva să ne cheme la palat în timp ce noi şedem, ar trebui
să plângem şi să ne tânguim? îngerii vin de faţă trimişi din
A A
ceruri şi sosesc de acolo, fiind trimişi de însuşi împăratul

să cheme pe cel împreună rob cu ei, şi tu plângi? Nu ştii ce
fel de taină se petrece? Cât este de înfricoşătoare şi de temut
si vrednică cu adevărat de cântări si bucurie?
9 9
4. Vrei să afli, ca să ştii că nu este vremea lacrimilor?

Aceasta este cea mai mare taină a înţelepciunii lui Dumnezeu.
Căci, ca şi cum ar părăsi o casă, sufletul înaintează spre Stă
pânul în grabă, iar tu plângi? Aşadar, ar fi trebuit să facem
aceasta şi când se naşte copilul, căci această naştere este mai
A
bună decât aceea. înaintează la altă lumină, este slobozit ca

dintr-o închisoare, iese ca dintr-o luptă. Da, zice, spui bine
acestea despre cei ce au fost bine-plăcuţi. Ce este cu tine,
omule? Tu nu faci asta nici pentru cei bine-plăcuţi. Zi-mi, ce
ai de condamnat la un copil mic? De ce plângi pentru asta?
De ce pentru un nou-luminat? De fapt, şi acela tot acolo a
1 De aici începe partea morală a omiliei: Despre grija pentru sufletele

celor morţi.
Omilia XXI 285
ajuns. Deci de ce plângi pentru el? Nu ştii că sufletul care

părăseşte trupul cu conştiinţa curată străluceşte învederat
precum se răspândeşte soarele curat? Nu poate fi văzută o
astfel de tăcere când merge împăratul în cetate ca sufletul
care părăseşte trupul şi pleacă cu îngerii. înţelege ce este
sufletul, în ce fel de uluire ajunge atunci, în ce fel de uimire,
în ce fel de plăcere! Zi-mi de ce plângi! Căci nu faci asta
numai pentru păcătoşi. Dacă ar fi aşa, n-aş împiedica tân
guirile, fie acesta este scopul. Această tânguire este aposto
lică, aceasta este tânguirea Stăpânului, căci a plâns şi Iisus
pentru Ierusalim. Aş fi vrut să stric prin această lege bocetele.
Dar, când vorbeşti din aducere aminte despre cuvinte, obi
ceiuri şi ocrotire, să nu plângi pentru asta, ci să rememorezi!
Plângi, suspină pentru păcătos şi voi vărsa şi eu lacrimi. Şi
eu mai mult decât tine cu cât este vinovat de o muncă mai
mare unul ca acesta. Şi eu mă voi tângui în acest scop. Dar
nu trebuie să te tânguieşti numai pentru unul ca acesta, ci şi
pentru toată cetatea şi pentru cei ce vin, ca pentru cei ce se duc
la moarte. Cu adevărat, această moarte este rea, a păcătoşilor.
Dar au ajuns toate cu susul în jos. Această tânguire este din
filosofie si are multă învătătură, iar aceea tine de micimea
9 9 ' 9
de suflet. Dacă ne-am fi tânguit astfel, am fi îndreptat pe

cei vii. Deci, precum ai fi făcut leacuri care să împiedice să
intervină moartea aceea trupească dacă ai fi fost domn
peste el, aşa şi acum, dacă te-ai tângui pentru moartea
aceasta, ai fi împiedicat să se întâmple aceasta cu tine şi cu
acela. Dar acum ceea ce se întâmplă este o enigmă: deşi
suntem stăpâni să nu îngăduim să intervină aceasta, o lăsăm
să se întâmple, iar când se întâmplă, ne plângem. Cu ade
vărat sunt vrednici de tânguire când se înfăţişează la scaunul
lui Hristos. Ce fel de cuvinte vor auzi? Cu care fapte îl vor
convinge? Aceştia au trăit în zadar. Mai degrabă nu în zadar,
ci pentru rău. Pentru aceştia este potrivit a zice: „Mai bine
le-ar fi fost să nu se fi născut" (cf. Mc. 14, 21). Căci zi-mi
care este folosul să fie irosit atâta timp rău pentru capul
lor? Dacă ar fi fost irosit numai în zadar, n-ar fi de ajuns
paguba. Zi-mi, dacă s-ar osteni în zadar cineva care a fost
angajat douăzeci de ani, nu ar plânge şi s-ar tângui şi ar
considera că este mai vrednic de milă decât toţi? Şi acesta
s-a ostenit în zadar toată viaţa, n-a trăit nici o zi pentru
sine, ci pentru desfătate, depravare, lăcomie, păcat şi pentru
diavol. Deci nu ne vom tângui pentru acesta? Zi-mi: nu ne
vom ispiti să-l scăpăm de necazuri? Căci se poate, se poate,
dacă am vrea, să fie capăt pentru pedeapsa lui dacă vom face
rugăciuni dese pentru el, dacă am da milostenie. Şi, dacă
acela ar fi nevrednic, Dumnezeu nu ne va face de ruşine.
Dacă a mântuit pe alţii pentru Pavel şi a cruţat pe unii pentru
alţii, cum nu va face acelaşi lucru şi pentru noi? Ajută din
averile aceluia, din ale tale, de unde vrei! Picură ulei, dar
mai degrabă apă! Nu are să ofere milostenii obişnuite? Chiar
şi înrudite. Nu are făcute de el? Chiar şi cele pentru el. Aşa
îl va cere atunci cu îndrăzneală femeia lui, punându-se
drept răscumpărare pentru el. Cu cât s-a făcut mai vinovat
de mai multe păcate, cu atât îi va trebui o milostenie mai
mare. Dar nu numai pentru aceasta, ci pentru că acum nu
are nici tăria egală, ci cu mult mai mică. Căci nu este egal să
facă el ceva sau altul pentru el. Deci, cu cât este mai mică, aşa
să o facem mai mare prin mulţimea ei! Să nu ne îngrijim de
însemne, nici pentru morminte! înconjoară-te de văduve!
Aceasta este cel mai mare monument. Zi numele, porunceşte
să fie făcute pentru el toate rugăciunile şi cererile. Dumne
zeu va lua în seamă, deşi nu este făcută de el, ci altul este
pricină de milostenie pentru el. Şi aceasta este o dovadă a
iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Văduvele care-1 vor în
conjura şi vor lăcrima nu vor putea să-l răpească din moartea
de acum, ci din cea viitoare. Mulţi s-au bucurat de miloste
niile făcute de alţii pentru ei. Căci, deşi nu ar afla o mângâiere
desăvârşită, totuşi [află] una oarecare. Dacă n-ar sta lucrurile
Omilia XX/ 287
aşa, cum s-ar mântui copiii? Chiar dacă ei nu au contribuit

cu nimic acolo, ci părinţii au pus totul. Şi femeilor li s-au
dat adesea copii fără să fi contribuit ei cu ceva. Multe căi de
mântuire ne-a dat Dumnezeu, numai să nu fim nepăsători.
5. Cum stau lucrurile dacă cineva este sărac? Iarăşi
spun că mărimea milosteniei nu se judecă numai din cele
date, ci şi din deliberare. Niimai nu da mai puţin decât poţi
după ce ai achitat integral! Deci ce va face dacă ar fi pustiu
si străin si n-ar avea nimic? Zi-mi: De ce nu are nimic? Prin
* 9
însuşi acest fapt dă socoteală, că nu are pe nimeni aşa de

prieten, aşa de virtuos. Se întâmplă aceasta ca, deşi noi înşine
nu suntem virtuoşi, să ne sârguim să avem tovarăşi şi prie
teni virtuoşi, femeie şi fiu, ca să avem vreo roadă prin ei. Să
rodim puţin, totuşi să rodim! Dacă te vei sârgui nu să te
îmbogăţeşti, ci să-ţi iei femeie evlavioasă, te vei bucura de
această mângâiere. Totuşi, dacă te vei sârgui nu să laşi un
fiu bogat, ci o fiică evlavioasă şi cuviincioasă, şi aşa te vei
bucura de această mângâiere. Dacă te vei sârgui la acestea,
şi tu însuţi vei fi astfel. Şi aceasta este o parte de virtute, să-ţi
alegi astfel prietenii, femeia şi slugile.
Nu se fac în zadar ofrande pentru cei plecaţi, nu în zadar
cereri, nu în zadar milostenii. Toate acestea le-a rânduit Duhul,
vrând să ne folosim unii pe alţii. Căci vezi: Se foloseşte acela
prin tine, te foloseşti tu prin sens acela. Dispreţuind averile,
eşti adus să lucrezi ceva nobil. Tu te faci lui pricină de mân
tuire, iar el ţie de milostenie. Nu te îndoi că va rodi ceva bun!
Nu strigă în mod simplu diaconul:
- Pentru cei adormiţi în Hristos şi pentru cei ce au făcut
morminte pentru ei...
Nu diaconul este cel ce slobozeşte glasul acesta, ci Duhul
Sfânt; zic de har. Ce spui? Jertfa este în mâini şi toate sunt
puse înainte împodobite; de faţă sunt îngerii, arhanghelii,
de faţă este Fiul lui Dumnezeu; toţi stau cu o astfel de spaimă.
Aceia stau strigând în timp ce toţi tac şi socoteşti că cele făcute
se petrec în mod simplu? Aşadar, şi celelalte sunt simple şi

cele aduse pentru Biserică, cele pentru preoţi şi cele pentru
toţi ceilalţi? Să nu fie! Ci toate se fac cu credinţă. De ce ţi se
pare că se aduce jertfă pentru mucenici, că sunt chemaţi în
ceasul acela? Chiar dacă sunt mucenici, chiar dacă este pentru
mucenici, mare cinste este să fie numiţi când este de faţă
Stăpânul, când se săvârşeşte moartea Aceluia, Jertfa cea
înfricoşătoare, Tainele cele nespuse. Ca şi cum, atunci când
şade împăratul, câte ar vrea cineva, i le împlineşte; dar, după
ce s-a ridicat, în zadar ar zice câte ar spune. Aşa şi atunci,
până sunt puse înainte tainele, pomenirea se învredniceşte
de foarte mare cinste din partea tuturor. Vezi: taina cea
înfricoşătoare este vestită atunci, că Dumnezeu S-a dat pe
Sine pentru lume. După minunea aceea îi aminteşte la
vreme potrivită pe cei ce au păcătuit. Căci, când sunt în toi
victoriile împăraţilor, atunci sunt vestiţi şi cei câţi s-au făcut
părtaşi la victorie şi sunt sloboziţi cei câţi sunt în lanţuri
pentru o vreme. Dar, după ce trece vremea, cel ce n-a ajuns
nu se mai bucură de ceva. Aşa şi aici, aceasta este vremea
biruinţelor. „Oricând mâncaţi, zice, pâinea aceasta, moartea
Domnului vestiţi" (I Cor. 11, 26). Să nu ne apropiem în
mod simplu, nici să nu socotim că acestea se petrec ca la
întâmplare! Altfel îi pomenim pe mucenici şi aceasta spre
credinţa că Domnul n-a murit. Si acesta este semn că moartea
» 9
a murit, că El a fost mort. Acestea ştiindu-le, să ne gândim

câte mângâieri putem face celor ce se duc în loc de lacrimi,
în loc de tânguiri, în loc de morminte, milostenii, rugăciuni,
parastase ca şi aceia, şi noi să dobândim bunătăţile făgăduite
cu harul şi cu iubirea de oameni ale Fiului Unul-Născut, cu
Care fie Tatălui împreună şi Sfântului Duh slavă, stăpânire
şi cinste acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia XXII
Iar un bărbat din Cezareea, cu numele Corneliu,
sutaş din cohorta yiumită Italica, bine-cinstitor şi temător
de Dumnezeu cu toată casa sa, care făcea multe milos
tenii în popor şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna, a văzut
lămurit în vedenie ca la ceasul al nouălea din zi un înger
al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar
el, căutând la el şifăcându-i-se frică, a zis: Ce este, Doamne?
Şi i-a zis: Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit spre
pomenire înaintea lui Dumnezeu. (10,1-4)
1. Acesta nu este iudeu, nici nu trăieşte după Lege, însă

alesese deja dinainte vieţuirea noastră. Şi vezi că doi au
crezut până atunci, famenul din Gaza şi acesta, amândoi
având ranguri şi multă râvnă depusă pentru acestea. Dar
să nu socoteşti că a fost pentru ranguri. Nu pentru acestea,
să nu fie! Ci pentru evlavie. Pentru aceasta sunt acordate
rangurile, ca evlavia să se arate mai mare. Este mai de
a
mirare când cineva este astfel, fiind bogat şi stăpân. Insă

mare este lauda aceluia că a trimis la o astfel de călătorie şi
că citea pe cale fără să fi fost o astfel de vreme, că l-a rugat
pe Filip pe când era purtat în car şi mii de alte lucruri.
Mare este şi lauda acestuia, că făcea milostenii şi rugăciuni,
că era bine-credincios într-o astfel de funcţie. De aceea si
9 ' »
din aceasta se face cunoscut bărbatul acesta. Pe bună drep

tate, ca să nu zică cineva că minte istorisirea Scripturilor.
Din cohorta, zice, numită Italica. Cohorta este ceea ce numim
acum „numeron".
Bine-credincios şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui.
Spune acestea ca să nu socoteşti că au fost iconomisite
astfel cele pentru el din pricina rangului. Deci, când trebuia
să fie adăugat Pavel, nu s-a arătat vreun înger, d însuşi Domnul.
Nici nu-1 trimite la unul din cei doisprezece, ci la Anania.

Dar aici dimpotrivă, aduce pe corifeu ca pe Filip la famen,
coborându-se la neputinţa lor şi învăţând că trebuie să se
A
folosească de aceştia.
» De vreme ce si » Hristos Insusi
> Se arată
adesea, după ce a plecat, celor ce pătimesc rău şi nu se pot
apropia ei singuri. Şi aici iarăşi vedenia este o altă laudă
pentru mine a milosteniei, precum acolo prin Tavita.
Bărbat, zice, bine-credincios şi temător de Dumnezeu împreună
cu toată casa lui.
Să auzim, cei câţi neglijăm pe cei ai casei. Acesta se în
grijea şi de ostaşi, făcând milostenii la tot poporul. Aşa şi-a
îndreptat şi părerile, şi viaţa1.
A văzut în vedenie lămurit, ca la ceasul al nouălea din zi, un
înger al lui Dumnezeu care a intrat la el şi i-a zis: Corneliu!
De ce vede înger? Şi aceasta a fost pentru încredinţarea
lui Petru. Dar mai degrabă nu a aceluia, ci a celorlalţi mai
neputincioşi. La ceasul al nouălea, când a lăsat grijile şi era
la linişte, când era în rugăciuni şi străpungere. Căutând la el
şi făcându-i-se frică, a zis. Vezi că îngerul nu spune îndată
cele ce spune, ci mai întâi dezleagă frica şi mută gândirea lui.
De fapt, frica a venit de la arătare. Dar o frică măsurată, numai
cât să se întoarcă. Apoi cuvintele au dezlegat frica. Dar mai
degrabă lauda din ele a înlăturat asprimea fricii. Ascultă ce
fel de cuvinte!
- Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire
înaintea lui Dumnezeu. Deci acum trimite la lope bărbaţi şi cheamă
pe Simon, care este numit Petru! (10, 5)
Ca să nu vină la altcineva, arată pe bărbat nu numai
după nume, ci şi după loc. Şi el găzduieşte la un oarecare Simon
tăbăcarul, care are casa lângă mare. (10, 6) Ai văzut cum apostolii
1 Deşi avea o funcţie mare lumească în societatea păgână, nu se ruşina

să creadă în Dumnezeu şi să fie evlavios. Ba chiar îşi manifesta cre
dinţa şi acasă, şi la oaste.
Omilia XXII 291
urmăreau părţile cele mai retrase ale cetăţilor, fiind prieteni

ai pustiei şi ai liniştii? Deci ce a făcut, dacă era un alt Simon
şi tăbăcar? Avea şi alt semn, că locuia lângă mare. Nu se
putea să coincidă cele trei. Şi n-a zis motivul ca să nu-1 tem
pereze, ci l-a lăsat să fie cu pofta şi dorinţa ascultării.
Iar când a plecat îngerul care a vorbit lui Corneliu, chemând
două dintre slujnicele lui şi pe un ostaş bine-credincios dintre cei
ce stăruiau pe lângă el şi istorisindu-le toate, i-a trimis la Iope.
(10, 7)
Vezi că nu spune acestea în mod simplu, ci ca să arate
că şi cei ce stăruiau pe lângă el erau astfel? Povestindu-le toate.
Vezi lipsă de trufie. N-a zis: Chemaţi-mi pe Petru! Ci le-a
povestit toate ca să-i şi încredinţeze. Era astfel din iconomie.
Căci nu l-a învrednicit să-l trimită pe baza rangului; de aceea
îi povesteşte restul. Atât de măsurat era acest bărbat, cu toate
că nu avea de ce să-şi imagineze vreun lucru mare despre
bărbatul care coborâse la tăbăcar.
Iar a doua zi, pe când călătoreau aceia şi se apropiau de cetate,
s-a suit Petru la etaj să se roage pe la ceasul al şaselea. (10, 9)
Vezi cum îmbină Duhul vremurile şi nu face să se în
tâmple aceasta nici mai târziu, nici mai repede! S-a suit, zice,
Petru la etaj să se roage pe la ceasul al şaselea, adică deosebi şi
în linişte,
» ' ca în foişor.
t
Şi i s-a făcut foame şi voia să guste. Pe când pregăteau aceia,
a căzut asupra lui un extaz şi a văzut cerul deschis. (10,10-11)
Ce este extazul? I s-a făcut o vedere duhovnicească; sufletul
a ieşit din trup, cum ar zice cineva2. Şi a văzut cerul deschis şi
că se coboară asupra lui un vas ca o pânză mare, legată la cele
patru capete şi coborând pe pământ, în care erau toate patrupedele
pământidui şi fiarele şi târâtoarele şi păsările cerului. Şi s-a făcut
glas către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă! Iar Petru a
zis: Nicidecum, Doamne, pentru că niciodată n-am mâncat ceva
2 Extaz înseam nă ieşire din sine, uimire.

întinat sau necurat. Şi a fost iarăşi glas a doua oară către el: Tu
nu întina cele -pe care Dumnezeu le-a curăţit! Aceasta s-a făcut
de trei ori. Şi iarăşi s-a suit vasul la cer. (10,11-16)
2. Ce înseamnă asta? Lucrul a fost un simbol a toată lumea.
Omul era tăiat împrejur şi n-a avut nimic întinat pentru
iudei. Deci, deoarece urma să-l acuze toţi de călcare de lege
şi acest fapt li s-ar fi opus foarte tare, se iconomiseşte nea
părat să zică: Niciodată n-am mâncat. Nu el este înspăimântat,
să nu fie!, ci este iconomisit de Duhul, după cum am zis, ca
să aibă răspuns faţă de acuzatori că s-a împotrivit; căci îl
preocupa să păzească Legea împreună cu ei. A fost trimis
la neamuri. Deci, ca să nu-1 acuze şi ei, sunt iconomisite
acestea, zicând ca şi cum le-ar fi ieşit în întâmpinare. Sau,
ca să nu pară că este imaginaţie, a zis: Nicidecum, Doamne,
pentru că niciodată n-am mâncat ceva întinat sau necurat. Şi s-a
făcut glas către el: Tu să nu întinezi cele pe care Dumnezeu le-a
curăţit! Aceasta îmi pare că este spusă pentru el, iar totul
este spus pentru iudei. Căci, dacă învăţătorul este certat, cu
mult mai mult ei. Deci pânza reprezintă pământul, iar fiarele
din ea sunt cei dintre neamuri, iar cuvintele Junghie şi mănâncă!
înseamnă faptul că şi aceia trebuie să vină. Iar faptul că s-a
făcut de trei ori arată botezul. Nicidecum, Doamne, niciodată
n-am mâncat ceva întinat sau necurat. De ce a răspuns împotrivă?
Ca să nu zică cineva că Dumnezeu l-a ispitit ca pe Avraam,
când i-a poruncit să-şi aducă fiul ca jertfă, ca pe Filip, când
a fost întrebat de Hristos:
- Câte pâini aveţi? (Mt. 15, 34) nu ca să afle, ci ca să-l
ispitească. în Lege, Moise a făcut diferenţă între cele curate
şi necurate dintre cele de pe pământ şi din mare. Şi totuşi
nici asa nu stia.
> i
Pe când se nedumerea Petru în sine ce ar f i vedenia, iată,

bărbaţii trimişi de Corneliu, după ce au întrebat de casa lui Simon,
au stat la poartă şi, strigând, se interesau dacă Simon cel numit Petru
găzduieşte acolo. (10,17-18)
Omilia XXU 293
Pe când Petru era copleşit şi în nedumerire, au venit la

momentul potrivit, dezlegându-i nedumerirea. Fiindcă şi pe
Iosif l-a lăsat întâi să se frământe şi a trimis apoi pe arhanghel
(cf Mt. 20). Căci sufletul primeşte uşor dezlegarea când a
fost întâi în nedumerire. Deci cele ale nedumeririi lui n-au
ajuns foarte mari, nici înainte de aceasta, ci cam pe vremea
apogeului.
Pe când se gândea Petru la vedenie, i-a zis Duhul: Iată, te
caută nişte bărbaţi. Sculându-te, coboară şi mergi împreună cu ei
fără să judeci nimic, pentru că Eu i-am trimis. (11,19-20)
Şi iarăşi acest lucru constituie o apărare a lui Petru în faţa
ucenicilor, ca să afle că s-a îndoit şi a fost învăţat să nu se
îndoiască. Pentru că Eu i-am trimis. Vezi cât de mare este puterea
Duhului? Cele pe care le face Dumnezeu se spune că le face
Duhul. Deci îngerul n-a făcut astfel, ci, după ce a zis mai
întâi: Rugăciunile şi milosteniile tale, a zis apoi: Trimite, ca să
arate că de acolo este trimis. Iar Duhul, de vreme ce este Domn,
[zice]: Eu i-am trimis. Coborându-se Petru la bărbaţi, a zis:
- Iată, eu sunt cel pe care-l căutaţi; care este pricina pentru
care aţi venit? Iar ei au zis: Corneliu sutaşul, bărbat drept şi temător
de Dumnezeu, având mărturie de la tot neamul iudeilor, a fost
înştiinţat de un sfânt înger să fii trimis la casa lui şi să audă
cuvinte de la tine. (10, 21-22) Spun laudele ca să-l convingă
de faptul că i s-a arătat un înger. Deci, chemându-i înăuntru,
i-a găzduit. (10, 22)
Vezi de unde s-a făcut începutul neamurilor? De la un
bărbat bine-credincios, care s-a arătat vrednic prin fapte.
Deşi s-a făcut aceasta şi totuşi se sminteau, dacă n-ar fi fost
aceasta, ce n-ar fi zis iudeii? Deci, chemându-i înăuntru, i-a găzduit.
Ce vedere sigură! Ca să nu păţească nimic groaznic, îi cheamă
înăuntru şi locuiesc împreună.
Iar a doua zi, sculându-se, Petru a ieşit împreună cu ei şi
unii dintre fraţii din Iope au mers împreună cu el şi au intrat a
doua zi în Cezareea. (10, 23-24)
Era un bărbat însemnat, pentru că se afla într-o cetate

însemnată. De aceea sunt iconomisite toate deodată pentru
el şi fapta prinde început din Iudeea. După cum nu cel ce
doarme, ci cel treaz vede ziua, astfel lua aminte la sine pe
la ceasul al nouălea.
Dar să vedem din nou cele spuse! Şi a zis îngerul: Rugă
ciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea
lui Dumnezeu. De aici este învederat că îngerul l-a strigat cu
glas şi astfel l-a văzut. Dacă nu l-ar fi strigat, nu l-ar fi văzut;
aşa de absorbit era de lucrul pe care-1 făcea. Şi trimite după
Simon, cel numit Petru. Până acum i-a arătat că trimite după
el pentru lucruri bune, dar încă nu şi pentru ce fel de lucruri
bune. Astfel, nici Petru nu spune totul, ci relatările sunt în
parte, ca să-i stârnească pe ascultători. Aşa şi pe Filip îl cheamă
singur în pustie.
Şi s-a suit Petru la etaj să se roage la ceasul al nouălea şi a
căzut asupra lui un extaz şi a văzut un vas ca o pânză. Ia seama
că nici foamea nu l-a silit să alerge la fâşia de pânză. Dar, ca
să nu fie Petru într-o nedumerire mai mare, aude un glas
care spune: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă! Poate că a
văzut priveliştea fiind aşezat în genunchi. Iar mie-mi pare
că a văzut aceasta pentru propovăduire. Şi este învederat
că ceea ce s-a petrecut a fost ceva dumnezeiesc din faptul
că a văzut coborârea din nou şi din faptul că era în extaz.
Faptul că s-a auzit glas de acolo, că s-a făcut de trei ori aceasta,
că s-a deschis cerul, că a sosit de acolo şi că a fost luat acolo
iarăşi sunt dovezi mari ale faptului că lucrul a fost dumnezeiesc.
3. De ce s-a făcut aceasta? Pentru cele de după acestea,
prin care urmau să fie explicate, de vreme ce el auzise deja:
„în calea neamurilor să nu mergeţi!" (Mt. 10, 5). Şi să r>u te
miri! Căci, dacă Pavel a avut nevoie de tăiere-împrejur şi,
de jertfe, cu mult mai mult era trebuinţă de acestea atunci,
la începutul propovăduirii, când ei erau mai slabi.
Omilia XXII 295
Şi, iată, bărbaţii trimişi de Corneliu au ajuns la poartă şi,

strigând, se interesau dacă Simon cel numit Petru găzduieşte acolo.
Văzând că e o casă sărăcăcioasă, s-au interesat de jos, fără
să întrebe pe vecini. Şi, pe când se gândea Petru, i-a zis Duhul:
Sculându-te, coboară şi mergi fără să te îndoieşti, pentru că Eu i-am
trimis. Vezi că n-a zis: „Căd pentru aceasta ţi s-a arătat vedenia",
ci: Eu i-am trimis, arătând că aşa trebuie să fie convins, fără
să ceară lămuriri. Căci este suficient pentru deplina încre
dinţare să audă de la El: „Fă aceasta, vorbeşte aceasta şi nu
întreba nimic mai mult!". Coborând, Petru a zis: Iată, eu sunt
cel pe care-l căutaţi. De ce nu i-a primit îndată, ci se intere
sează? A văzut că cei care stăteau erau soldaţi. De aceea nu
întreabă simplu, ci mai întâi recunoaşte că este el, apoi se
interesează de sosirea lor, ca să nu se considere că pentru
aceasta se interesează, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă. Şi
se interesează ca să şi iasă împreună dacă îl zoresc îndată;
iar dacă nu, ca să-i găzduiască. Dar pentru ce au spus aceia:
A trimis după tine la casa lui? Pentru că aşa le-a poruncit.
Poate că spun numai despre el ca şi cum s-ar justifica: „Nu
condamnaţi pe nimeni! N-a trimis ca şi cum ar dispreţui, ci
astfel i s-a poruncit".
Iar Corneliu îi aştepta, zice, chemând la sine rudele sale şi pe
prietenii de nădejde. (10, 24)
Pe bună dreptate, căci n-ar fi fost drept să nu adune pe
rude şi pe prieteni. Pe de altă parte, şi cei ce erau acolo ascultau
mai mult de el. Vedeţi cât de mare este puterea milosteniei
în argumentarea dinainte şi în cea de acum? Aceea a izbăvit
de moartea vremelnică, aceasta de cea veşnică; aceasta a
deschis şi uşile cerului. Vezi că credinţa lui Corneliu este
importantă, încât a fost trimis şi înger, a lucrat şi Duhul, trimite
după corifeul apostolilor, se arată o astfel de vedenie şi, în
general, nu lipseşte nimic. Câţi şutaşi, căpitani peste o mie
şi împăraţi n-au fost şi nici unul n-a dobândit cele pe care
le-a dobândit acesta? Ascultaţi toţi câţi sunteţi în armată, câţi

aţi stat lângă împăraţi!
Era bine-credincios, zice, şi temător de Dumnezeu şi, lucru
mai mare, era astfel cu toată casa lui. Astfel era de disciplinat
şi aranjat în această privinţă, încât nu numai că şi-a aşezat
bine treburile în familie, d a făcut acelaşi lucru şi cu gospodăria.
Nu proceda ca noi, care facem totul ca slujitorii să fie înfri
coşaţi de noi, dar nu si ca să fie evlaviosi. Insă el n-a făcut
9 9 ' 9 9
aşa, ci se temea de Dumnezeu cu toată casa lui, fiind ca un

tată comun nu numai al tuturor celor cu el, ci si al solda- ' 9
tilor de sub el. Ascultă si ce altceva zic ei: Având mărturie de

9 9
la tot neamul. Ca să nu zică nimeni: „Pentru ce, dacă era netăiat

împrejur?" Şi aceia, zice, dădeau mărturie pentru el. Prin
urmare, nimic nu egalează milostenia3. Mai mult, aşa de
mare este tăria faptei când se revarsă din cămări curate, încât
cele ce se revarsă din nedreptăţi se aseamănă cu noroiul în
izvorul curgător. Cele din câştiguri drepte sunt ca un curs
de apă transparent şi curat din rai, plăcut la vedere, plăcut
şi la atingere, care ţâşneşte uşor şi rece la amiază. Astfel
este milostenia. Lângă acest izvor nu sunt plopi şi pini, nici
chiparoşi, ci alţi copaci înalţi, cu mult mai frumoşi decât
aceştia: prietenia cu Dumnezeu, recomandarea oamenilor,
slava către Dumnezeu, favoarea din partea tuturor, ştergerea
păcatelor, îndrăzneală multă, dispreţuirea averilor, milos
tenia, prin care planta se hrăneşte cu dragoste. Nimic nu
obişnuieşte să hrănească dragostea astfel cât a fi cineva milostiv.
Aceasta face să crească ramurile spre înălţime, aceasta este
mai bună decât izvorul din rai, care nu se împarte în patru
surse, ci ajunge chiar până la cer. Aceasta naşte acel râu
care se schimbă în viaţă veşnică (In 4,14). Moartea a căzut
în ea după cum scânteia este înghiţită de izvor. Aşa de
mari bunătăţi lucrează oriunde picură. Aceasta stinge râul
3 De aici începe partea morală a omiliei: Laudă adusă sufletului milostiv.

Omilia XXII 297
cel de foc ca pe o scânteie; aceasta înăbuşă viermele ca şi

cum n-ar fi nimic. Cel ce o are nu scrâşneşte din dinţi. Dacă
va picura din această apă peste legături, le desface; dacă va
cădea în cuptor, îl va stinge de tot.
4. Deci, precum izvorul din rai nu-şi revarsă undele
acum, ci seacă (deoarece n-ar mai fi izvor), însă ţâşneşte,
tot aşa şi [izvorul] nostru să-şi reverse mereu mai abundent
curgerea milei mai ales către cei ce sunt în nevoi, ca să ră
mână izvor. Acest lucru face vesel pe cel ce primeşte, aceasta
înseamnă milostenie, să se reverse curgerea nu numai tare,
ci şi permanent. Dacă vrei ca mila lui Dumnezeu să plouă
peste tine ca din izvoare, să ai şi tu izvor! Nimic nu este la
fel cu acesta. Dacă tu vei deschide gurile izvorului, gurile
izvorului lui Dumnezeu vor fi de acest fel, încât să biru
iască tot adâncul. Dumnezeu cere numai prilej de la noi, şi
revarsă bunătăţile din cămările Sale. Când consumă, când
cheltuie, atunci îmbogăţeşte, atunci îi merge bine. Mare este
gura acelui izvor, curată şi limpede este curgerea lui. Dacă nu-1
vei astupa pe acesta, [nu-1 vei astupa] nici pe acela. Să nu
stea nici un copac neroditor lângă el, ca să nu-i irosească
umezeala.
Ai averi? Nu planta acolo plopi, căci desfătarea este de
acest fel: consumă multe şi nu arată nimic în sine, ci pierde
roada. Să nu plantezi pin, nici brad, nici altceva din aceştia,
care consumă şi nu sunt folositori niciodată! Căci astfel este
desfătarea de haine, bună numai pentru privit, dar niciodată
folositoare. Umple cu viţe; plantează toate cele roditoare, câte
vei vrea, prin mâinile săracilor! Nimic nu este mai gras decât
acest pământ, cu toate că este mică distanţa palmei, totuşi
copacul plantat atinge însuşi cerul şi stă neclintit4. Aceasta
4 Faptele milosteniei sunt ca nişte copaci sădiţi în mâna care dă şi care

aduc roade netrecătoare, care merg cu noi în ceruri, nu precum cele din
pământ.
înseamnă a planta. Căci ceea ce este plantat în pământ, chiar

dacă nu acum, dar peste o sută de ani piere. De ce plantezi
copaci, de care nu te bucuri, ci, înainte de a te bucura, venind
moartea, te răpeşte mai înainte? Acest copac îţi dă rodul
atunci când mori. Dacă plantezi, nu planta în pântecele lăcomiei,
ca să nu iasă rodul la gunoi! Ci plantează în stomacul cel
necăjit, ca să se ducă la cer rodul! Odihneşte sufletul strâmtorat
al săracului, ca să nu-ţi necăjeşti [sufletul] tău lăfăit! Nu
vezi că putrezesc de la rădăcină copacii adăpaţi fără măsură,
iar cei cu măsură cresc? Aşa şi tu să nu-ţi adăpi fără măsură
pântecele, ca să nu putrezească rădăcina copacului! Adapă
[rădăcina] însetată, ca să aducă rod! Soarele nu putrezeşte
pe cei adăpaţi cu măsură, dar îi putrezeşte pe cei fără măsură.
Astfel este firea soarelui. Mereu lipsa de măsură este rea;
de aceea să o tăiem, ca să dobândim şi noi cele cerute. în
ţinuturile cele mai înalte se spune că se nasc izvoarele.
Aşadar, să ne facem şi noi înalţi cu sufletul şi degrabă va
curge milostenia, căci nu se poate ca sufletul înalt să nu fie
şi milostiv, şi cel milostiv să nu fie şi înalt. Cel ce trece cu
vederea averile este mai presus de rădăcina relelor. Izvoarele
sunt în locuri pustii de multe ori; să ne scoatem şi noi sufletul
din aglomeraţie şi va izvorî în noi milostenia! Izvoarele, pe
cât sunt curăţate, devin mai abundente. Aşa şi noi, cu cât
consumăm, cu atât odrăslesc cele bune. Cel ce are izvor nu
se teme. Aşadar, şi noi, dacă avem milostenia ca izvor, nu
ne vom teme. Căci acest izvor ne este folositor pentru băut,
pentru irigat, pentru clădit, pentru toate. Nimic nu este mai
bun decât acest râu; el nu ştie să procure beţie. Este mai bine
să ai astfel de izvor decât să curgă izvoare de aur. Sufletul care
poartă acest aur este mai bun decât orice pământ cu aur.
Căci nu ne scoate în împărăţia aceasta, ci în cea de sus.
Aurul devine podoabă pentru Biserica lui Dumnezeu; din
acest aur se pregăteşte sabia Duhului, sabia prin care este
tăiat balaurul. Din acest izvor ies pietrele preţioas^ de pe
Omilia XXII 299
capul împăratului. Să nu neglijăm această bogăţie, d să aducem

înăuntru milostenia cu abundenţă, ca să ne învrednicim de
iubirea de oameni a lui Dumnezeu cu harul şi cu îndurările
Unuia-Născut Fiul Lui, Căruia se cuvine toată slava, cinstea
şi puterea împreună cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.
Omilia XXIII
Iar a doua zi, sculându-se, Petru a venit împreună cu
ei; şi unii fra ţi din Iope au venit împreună în Cezareea.
Iar Com eliu îi aştepta, adunându-şi rudele şi prietenii
de nădejde. (10, 23-24)
1. După ce îi găzduieşte pe [acei] bărbaţi, a ieşit împreună

cu ei. Bine. Mai întâi se poartă prieteneşte întrucât ei erau
după osteneală şi se familiarizează cu ei, apoi chiar iese împre
ună cu ei.
A doua zi, zice, sculându-se, Petru a venit împreună cu ei şi
unii dintre fraţi. Nu numai atât, ci şi ceilalţi vin cu el. Şi aceasta
cu iconomie, ca să fie martori după acestea, când Petru ar fi
trebuit să se apere. Iar Comeliu îi aştepta, adunându-şi rudele
şi prietenii de nădejde.
Faptă de prieten, de om cinstitor de Dumnezeu, a face
părtaşi la aceste bunătăţi înainte de toate pe prietenii de
nădejde. Pe bună dreptate îi cheamă pe aceştia, cu care se
întovărăşeşte mereu, având în vedere mai ales unele ca acestea,
care erau de prisos să fie arătate până atunci altora. Iar mie-mi
pare că prietenii şi rudele se dau după el.
Iar când a fost să se întâlnească cu Petru, întâmpinându-l,
Comeliu i s-a închinat, căzându-i la picioare. Iar Petru l-a ridicat,
spunându-i: Scoală, căci şi eu sunt om! (10, 25-26)
Face aceasta ca să arate smerenia sa, să-i înveţe pe ceilalţi,
să mulţumească lui Dumnezeu şi să arate că, deşi i s-a poruncit,
totuşi avea multă evlavie de la sine. Deci ce face Petru? Scoală,
» eu sunt om. Vezi cum îi învaţă
căci si » înainte de altele să nu-si »
imagineze lucruri măreţe despre sine?
Omilia XXIII 301
Şi, discutând cu el, a intrat şi a aflat pe mulţi adunaţi şi a zis

către ei: Voi ştiţi că este interzis pentru un bărbat iudeu să se alăture
sau să meargă la cel de altă seminţie. (10, 27-28)
Vezi că vorbeşte îndată despre iubirea de oameni a lui
Dumnezeu si > arată că li s-au dăruit mari bunătăti. Nu se »
poate numai să te minunezi aici de aceasta, că spune unele
ca acestea,' ci si
» de modul cum rosteste » lucruri mari si» totodată
se ponderează. Căci n-a zis: Am venit la voi ca nişte oameni
care ne-am învrednicit să nu ne alăturăm nimănui. Dar ce?
- Voi ştiţi (Dumnezeu le-a poruncit aceasta) că este un
lucru nelegiuit să ne alăturăm sau să mergem la cel de altă seminţie.
Apoi, ca să nu-i aroge lui acest favor, adaugă: Şi mie mi-a arătat
Dumnezeu să nu numesc pe nici un om întinat sau necurat. Adaugă
aceasta ca să nu pară că-1 măguleşte. De aceea am şi venit fără
împotrivire când am fost chemat. (10, 28)
Zice că nu era îngăduit nu numai să nu se alăture, dar
nici să meargă pentru ca să nu socotească cum că [l-]a
ascultat pentru că era conducător (sutaş), deşi fapta ar fi
fost o fărădelege, ci ca să gândească totul după Dumnezeu.
- Deci întreb pentru care cuvânt aţi trimis după mine. (10,28)
Nu întreabă pentru că nu cunoştea, căci Petru ştia totul
din vedenie si » a auzit si » de la soldaţi.
» Ci vrea mai întâi să
mărturisească ei şi să-i facă predispuşi spre credinţă. Deci
ce face Corneliu? N-a zis: Nu ţi-au zis soldaţii? Ci vezi cât
de blând si smerit:
»
- Din ziua de joi posteam până la ceasul acesta şi mă rugam

la ceasul al nouălea în casa mea; şi, iată, a stat înaintea mea un
bărbat în veşmânt strălucitor şi a zis: Corneliu, s-a auzit rugăciunea
ta şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu.
(10, 30-31) Şi mă rugam la ceasul al nouălea, zice.
- Ce înseamnă asta? Mie-mi pare că îşi stabileşte şi pro
gramul unei vieţi mai riguroase şi în care zile. Căci de aceea
A
a zis: Din ziua de joi. Vezi cât de mare este rugăciunea! îngerul
i se arată atunci când s-a dăruit evlaviei. Aceasta este o zi;
cea în care au plecat cei trimişi - una; cea în care au venit -

iarăşi una; şi s-a arătat în a patra, pentru că este a doua după
cea în care se ruga.
Şi, iată, lin bărbat a stat înaintea mea în veşmânt strălucitor.
Nu spune „înger", atât de lipsit de trufie este. Şi a zis: Corneliu,
s-a auzit rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea
lui Dumnezeu/Deci trimite la Iope şi cheamă pe Simon, care se
numeşte Petru! Acesta găzduieşte în casa lui Simon tăbăcarul, lângă
mare, care îţi va.vorbi când va veni. Deci am trimis de îndată la
tine şi tu bine ai făcut că ai venit. Acum deci noi toţi suntem înaintea
lui Dumnezeu să ascultăm toate cele poruncite ţie de Dumnezeu.
(10, 31-33) De aceea a zis: Pentru care cuvânt aţi trimis după
mine?, ca să zică astfel aceste cuvinte. Deschizându-si Petru
' 9
gura, a zis: Cu adevărat pricep că Dumnezeu nu caută la faţă, ci

în tot neamul cel ce se teme de El şi lucrează dreptatea este primit
la El. (10, 34-35)
Cu alte cuvinte, dacă este netăiat împrejur sau tăiat
împrejur. Aceasta spune şi Pavel, arătând că „nu este cău
tare la faţă la Dumnezeu" (Rom. 2, 11). Deci acum suntem
noi toţi înaintea lui Dumnezeu, zice. Vezi câtă credinţă, câtă
evlavie! Ştia că Petru n-a zis nimic omenesc când a spus:
Dumnezeu mi-a arătat. De aceea spune: Suntem să ascultăm
toate cele poruncite ţie de Dumnezeu. Ce înseamnă? Oare este
primit la El cel din Persia? Dacă este vrednic, prin aceasta
va fi primit să se învrednicească de credinţă. De acolo n-a
trecut cu vederea nici pe eunucul din Etiopia. Şi ce vei-zice
despre cinstitorii de Dumnezeu care au fost trecuţi cu vederea?
Să nu fie! Nici un cinstitor de Dumnezeu n-a fost trecut cu
vederea. Căci nu se poate, nu se poate să fie trecut cu vederea
vreodată unul dintre aceştia. în tot neamul, zice, cel ce se teme
de Dumnezeu şi lucrează dreptatea. Numeşte dreptate toată
virtutea.
2. Vezi cum îi potoleşte cugetul prin faptul că zice: în
tot neamul cel ce se teme de Dumnezeu este primit la £i? Ca şi
Omilia XXIII 303
cum ar fi spus: Nu dă la o parte pe nimeni, se apropie de toţi

cei credincioşi. Apoi, ca să nu considere că sunt în rândul celor
izgoniţi, adaugă:
Cuvântul pe care l-a trimis fiilor lui Israel, binevestind pacea
prin Iisus Hristos, Acesta este Domn al tuturor. (10, 36)
Spune acestea pentru cei de faţă, ca să-i convingă şi pe
aceia. Pentru aceasta îl pregăteşte şi pe Comeliu să zică. Zice:
Cuvântul pe care l-a trimis fiilor lui Israel. Vezi, le atribuie până
aici acestora alegerea. Apoi îi adaugă şi pe ei martori, spunând:
- Voi ştiţi vorba care a fost în toată ludeea, începând din
Galileea, după botezul pe care îl propovăduia Ioan. (10, 37)
Că este aşa, acest lucru este întărit şi din ceea ce urmează:
Pe Iisus din Nazaret, cum L-a uns pe El Dumnezeu cu Duhul
Sfânt şi cu putere. (10, 38) N-a zis: „îl ştiţi pe Iisus", căci nu-L
ştiau, ci relatează cele lucrate de El:
Care străbătea făcând bine şi vindecând pe toţi cei stăpâniţi
de diavolul. (10, 38)
De aid se arată că multe schilodiri diavoleşti şi desfigurări
ale trupului erau produse de acela. Pentru că Dumnezeu era
cu El. (10, 38) Iarăşi pronunţă lucruri smerite1 nu în mod
simplu, îmi pare mie, ci pentru latura omenească.
Şi noi suntem martori ai tuturor celor făcute în ţinutul iudeilor
şi în Ierusalim. (10,39) Şi voi, zice, şi noi. Pe Care L-au ucis, spân-
zurându-L pe lemn. (10, 39) Acum propovăduieşte patima. Pe
Acesta Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi 1-a dat să Se facă arătat
nu la tot popond, ci nouă, martorilor Lui dinainte aleşi2de Dum
nezeu, care am mâncat şi am băut împreună cu El după ce S-a
sculat El din morţi. (10,40-41)
A
Aceasta este o mărturie foarte mare a învierii.
1Deşi nu era un lucru neînsem nat să fie Dumnezeu cu El, în pri

vinţa lui Hristos, Care este însuşi Dumnezeu, este un aspect mai puţin
măreţ. Partea smerită este că era om, pe când cea înală că era Dumnezeu.
2 Hirotoniţi, aleşi prin punerea mâinilor.
Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să dăm mărturie

că El este Judecătorul hărăzit de Dumnezeu al celor vii şi al celor
morţi. (10,42)
Şi acest lucru este mare pentru a arăta că sunt vrednici
de crezare. Iar el adaugă şi o mărturie, spunând:
-A cestuia îi dau mărturie toţi prorocii că oricine crede în El
ia iertarea păcatelor prin numele Lui. (10, 43)
Aceasta este o prefaţare a ceea ce urma să fie după acestea.
/V
întărind aceasta, aduce martori la momentul oportun pe

proroci.
Dar să vedem din nou cele cu Comeliu! A trimis, zice, la
Iope să cheme pe Petru. A crezut că va veni cu siguranţă; de
aceea a şi trimis. Vorbind împreună cu el, zice, a intrat. Prin
urmare, ce vorbeau? Discuta acestea, îmi pare, de care s-a spus
mai înainte.
Şi, căzând la picioarele lui, i s-a închinat. Vezi cuvânt slobod
de măgulire şi plin de smerenie! Din aceasta se arată vrednic
şi eunucul. Căci a poruncit lui Filip să urce şi să şadă în car,
deşi nu-1 ştia cine este decât numai din vestirea prorocului.
Iar acesta a căzut şi la picioare. Ai văzut obicei lipsit de trufie?
Dar tu ia-mi seama cum arată Petru venirea dumnezeiască
prin ce spune:
- Voi ştiţi că este interzis. Şi de ce n-a zis despre pânză
îndată? Pentru că era foarte lipsit de slavă deşartă. Spune
că este trimis de Dumnezeu, dar încă nu şi cum, ci când a
devenit necesar şi când a zis: Voi ştiţi că este interzis pentru
un iudeu să se alăture sau să meargă la cel de altă seminţie; astfel
că era departe de slavă deşartă. Voi ştiţi. Angajează şi consim
ţirea acelora când spune aceasta. Ce face Comeliu? Zice:
- Suntem înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm toate cele
poruncite ţie de Dumnezeu. N-a zis: „înaintea omului", ci: a
lui Dumnezeu, arătând că aşa trebuie să ia aminte la robii
lui Dumnezeu. Aţi văzut minte trezită? Aţi văzut cum era
vrednic de toate acestea? Zice:
Omilia XXIII 305
Deschizând Petru gura, a zis: într-adevăr, pricep că Dumnezeu

nu caută la faţă. A spus aceasta şi ca să se apere faţă de iudeii
care erau de faţă. Căci pune mai întâi ca o apărare pentru că
urma să le înmâneze cuvântul. Deci ce înseamnă? Că mai
înainte de aceasta căuta la faţă? Să nu fie!, de vreme ce era
astfel şi înainte de aceasta. Zice:
- Tot cel ce se teme şi lucrează dreptatea este primit la El. Şi
Pavel spune aceasta când scrie: „Căci, când neamurile, care
nu au Lege, din fire fac ale Legii" (Rom. 2,14). Introduce şi
dogma, şi vieţuirea. Fiindcă, dacă n-a trecut cu vederea pe
magi, pe etiopian, pe tâlhar, pe desfrânată, cu mult mai mult
nu va trece cu vederea nicidecum pe cei ce lucrează şi voiesc
dreptatea. Deci cum de se întâmplă să existe oameni mode
raţi şi calmi şi care să nu vor să creadă? Iată, tu ai zis cauza:
pentru că nu vor. Pe de altă parte, moderaţia aici nu nu
meşte pe cel blând, ci pe cel ce lucrează dreptatea, cu alte
cuvinte, pe cel bine-plăcut, care este aşa când are frică de Dum
nezeu cum trebuie. Iar pe unul ca acesta numai Dumnezeu
îl ştie. Vezi cum era acesta drept: asculta şi era convins tot
odată. Şi acum, zice, dacă ar veni un înger, ar fi convins fie
care, oricare ar fi. Dar semnele de acum sunt cu mult mai
mari decât acelea şi totuşi mulţi nu cred. Apoi începe învă
ţătura şi păzeşte bunul neam pentru iudei.
Cuvântul, zice, pe care l-a trimis fiilor lui Israel când a bine
vestit pacea; Acesta este Domn al tuturor. Mai întâi vorbeşte
despre domnia Lui şi foarte înalt, pe cât se putea, deoarece
se adresa de acum către un suflet care a ajuns înalt şi care
primea cu căldură toate cele încredinţate de el. Apoi, ca să
pregătească modul cum este Domn a toate, adaugă şi spune:
Pe Care L-a trimis binevestind, adică cheamă la bunătăţi, nu
aduce judecata.
3. Aici arată că Acesta a fost trimis de Dumnezeu mai întâi
iudeilor. Apoi arată aceasta din cele făcute în toată Iudeea
şi spune:
- Voi ştiţi vorba care s-a făcut în toată ludeea. Şi, lucru mi
nunat, începând din Galileea, după botezul pe care îl propovăduia
loan. Mai întâi a zis de faptele Lui şi apoi cutează să zică despre
patria Lui: Iisus din Nazaret. Astfel, ştia că patria este de
sminteală. Cum L-a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere.
Iarăşi pregătire. Ca să nu zică: „Şi de unde este arătată aceasta?",
adaugă, spunând:
Care a străbătut făcând bine şi vindecând pe cei stăpâniţi de
diavolul. Apoi arată că şi puterea este mare, după bunătăţile
pe care le-a făcut. Căci, când îl depăşeşte pe diavol, este una
multă şi mare. Şi pricina: Pentru că Dumnezeu era cu El, zice.
De aceea au zis si » iudeii astfel: n„Stim
» că de la Dumnezeu ai
A
venit învăţător, căci nimeni nu poate face aceste semne dacă

nu este cu El Dumnezeu" (In 3,2). Apoi spune că a fost omorât
după ce a arătat că a fost trimis de Dumnezeu, ca să nu-şi
imagineze ceva nepotrivit. Ai văzut că ei nu ascund deloc
Crucea, ci prezintă şi modul împreună cu celelalte? Zice:
Pe Care L-au şi ucis, spânzurându-L pe lemn. Şi I-a dat să
Se facă arătat nu la tot poporul, ci nouă, martorilor care am fost
aleşi mai înainte de Dumnezeu. Chiar dacă i-a ales El, dar si
9 ' 9
aceasta este pusă pe seama lui Dumnezeu. Zice: Mai dinainte

A
aleşi. Vezi de unde este întărită învierea? Din faptul că a

mâncat. Dar de ce n-a făcut nici un semn după ce a înviat,
ci a mâncat şi a băut? Pentru că învierea însăşi este un semn
mare în sine; nu este nimic mai mare decât aceasta pentru a
dovedi că este aşa decât a mânca şi a bea. Zice:
Ca să dăm mărturie. Aici a zis chiar mai înfricoşător, ca
9 '
să nu aibă scăpare la ignoranţă. N-a zis că „El este Fiul lui

Dumnezeu", ci ceea ce-i înfricoşează cel mai tare, că El este
hărăzit de Dumnezeu Judecător al celor vii şi al celor morţi. Apoi
pregătirea autorizată de la proroci, căci aceia aveau mare
slavă. Acestuia îi dau mărturie toţi prorocii. După ce i-a cutre
murat prin frică, atunci aduce iertarea, spusă nu de .el, ci pe
proroci. Partea înfricoşătoare de la el, iar cea moderatărae
Omilia XXIII 307
la proroci. Câţi aţi obţinut această iertare, câţi v-aţi în-vred

nicit de credinţă după ce aţi învăţat măreţia darului, vă rog
să vă sârguiţi să nu batjocoriţi pe Binefăcător3. Fiindcă am
obtinut iertarea nu ca să devenim mai răi, ci cu mult mai
buni şi mai îmbunătăţiţi.
Aşadar, să nu zică nimeni că Dumnezeu este pricina relelor
pentru că nu pedepseşte, nici nu munceşte. Căci, zi-mi, dacă
un conducător iartă pe ucigaş după ce l-a prins, este el judecat
drept pricina uciderilor de după aceasta? Nicidecum. Şi
cum nu ne temem şi nu ne înfricoşăm noi înşine, care-L lăsăm
pe Dumnezeu să fie batjocorit de limbile prin care cutezăm
acest lucru? Căci ce nu grăiesc? Ce nu pronunţă? El le-a
îngăduit, zice, deoarece nu trebuia să-i cinstească şi să-i
încununeze pe cei ce sunt vrednici de pedeapsă, nici să le
dăruiască ranguri, ci să-i pedepsească şi să-i muncească.
Iar Cel ce nu le face nimic de acest fel, ci îi cinsteşte în locul
acestora, îi face pe ei astfel. Nu, mă rog şi vă implor, nimeni
să nu grăiască aşa ceva despre noi! Mai bine este să fim
îngropaţi de o mie de ori decât să audă Dumnezeu aceste
lucruri din pricina noastră. I-au zis şi iudeii: „Cel ce dărâmi
templul şi în trei zile îl ridici, mântuieşte-Te pe Tine!" şi
iarăşi: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!"
(Mt. 27, 40). Ba acestea sunt mai îngrozitoare decât acelea.
Deci, ca să nu poată fi numit el învăţător al răutăţii din pricina
noastră, nici să nu ajungem pasibili de pedeapsă pentru că
a fost hulit El prin aceasta (căci zice: „Pentru noi este hulit
numele Tău între neamuri" (Is. 52, 5)), să facem să fie numit
dimpotrivă, vieţuind în chip vrednic de Cel ce ne cheamă
şi apropiindu-ne de botezul înfierii. Căci cu adevărat mare
este puterea botezului, îi face într-un fel în loc de. altul pe
cei ce se împărtăşesc de dar; nu-i lasă pe oameni să fie oameni.
3 De aici începe partea morală a omiliei: Să arătăm vieţuire pe măsura

Tainei Botezului şi harului din el.
Fă-1 pe elin să creadă că este mare puterea Duhului, că l-a

refăcut, că l-a remodelat. De ce aştepţi răsuflarea de pe urmă
ca un fugar, ca un lucrător rău, ca unul care nu-I datorează
lui Dumnezeu viaţa? De ce te porţi aşa, ca şi cum ai depinde
de un Stăpân bădăran şi brutal? Ce este mai rece, mai ticălos
decât cei ce iau atunci luminarea? Dumnezeu te-a făcut prieten
si te-a învrednicit de toate bunătătile ca si tu însuti să arăţi
» » 9 9 9
cele ale prietenului. Zi-mi! Dacă ai nedreptăţi şi ai batjocori

pe cineva cu lucruri mari şi, după ce l-ai acoperit cu mii de
ocări, ai cădea în mâinile lui, iar el, în locul acestora, te-ar
cinsti şi ţi-ar da toate ale lui, te-ar încununa pentru acestea
între prietenii în prezenţa cărora a fost ocărât şi ţi-ar zice că
te are ca pe un fiu autentic, apoi ar muri îndată. N-ai socoti
drept o pagubă lucrul acesta? N-ai zice:
- Aş fi vrut să fie viu, ca să pot să-i răsplătesc recom
pensa, ca să mă achit, ca să mă arăt ca un rău faţă de bine
făcător?
Apoi faţă de un om te porţi astfel, iar faţă de Dumnezeu
te sârguieşti să pleci, ca să nu recompensezi pe binefăcătorul
atâtor daruri? Apropie-te atunci când poţi să-l recompensezi
cu lucruri egale! De ce fugi? Da, zice, dar nu pot să păzesc.
Aşadar, Dumnezeu ţi-a poruncit lucruri imposibile? Din
această cauză se răvăşesc toate, din această cauză se strică
cele din lume, pentru că nimeni nu are ca scop să trăiască
după Dumnezeu. Deci catehumenii, care se sârguiesc la
aceasta, nu-şi fac nici o grijă pentru îndreptarea vieţii. Iar
cei deja luminaţi, unii au luat aceasta pe când erau copii,
cei aflaţi în boală şi care s-au sculat, deoarece n-au avut
vreo tragere de inimă să trăiască după Dumnezeu, /iiici
aceştia nu au sârguinţă. Iar cei ce au luat [luminare^]
sănătoşi dovedesc şi ei puţină sârguinţă şi, după ce s-au
implicat cu căldură în cele de faţă, au stins şi aceştia focul
după aceasta. Oare nu se poate să faci afaceri? Nu cumva
te separ de femeie? Te ţin deoparte de desfrânare. Sau să te
Omilia XXIII 309
bucuri de averi? [Te ţin deoparte] de la lăcomie şi răpire.

Oare te silesc să renunţi la toate? Să dai puţine din cele ce ai
celor nevoiaşi („Prisosinţa voastră, zice, pentru lipsa acelora"
(II Cor. 8,13)) şi nici aşa nu vă convingem. Oare vă silim să
postiţi? Oprim de la beţie şi îmbuibare. Te debarasăm de
acestea care îţi aduc ruşine, care şi tu însuţi mărturiseşti că
sunt pentru a evita şi a urî gheena încă de aici. Oare să nu
vă îndulciţi,»' să nu vă bucuraţi?
» Dar nu în mod rusinos,
» •nici
în chip nevrednic.
4. De ce te înfricoşezi? De ce te temi? De ce tremuri?
Unde este nunta, satisfacţia de averi, mâncarea măsurată,
unde este premiza păcatului? Cei din afară poruncesc şi
aud cele dimpotrivă. Căci nu cer din cele ce ai, ci spun că
trebuie să dai atât. Chiar dacă aduce ca pretext sărăcia, nici
aşa nu cedează. Dar Hristos n-a făcut astfel, ci:
- Dă din cele ce ai şi te voi alege în prima tagmă! Aceia
zic iarăşi:
>
- Dacă vrei să o duci bine, lasă pe tată, mamă, rude, casnici

şi du-te la palatele imperiale căznindu-te, strofocându-te,
slujind, ticăloşindu-te şi pătimind mii de rele.
Dar Hristos nu [spune] astfel, ci:
- Fii în casă cu femeia şi cu copiii şi formează-i şi acomo-
dează-i să trăiască o viaţă neocupată şi lipsită de primejdii.
- Da, zice, însă acela făgăduieşte averi.
- Dar Acesta [făgăduieşte] împărăţia, dar mai degrabă
şi averile cu aceasta, căci zice: „Căutaţi împărăţia cerurilor
şi toate acestea se vor adăuga vouă!" (Mt. 6,33). Acela nu ţi
se alătură nici măcar în parte, iar Acesta chiar merge înainte.
„Mai tânăr am fost, zice, şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel
drept părăsit, nici sămânţa lui cerând pâine" (Ps. 36, 25).
Aşadar, să începem să punem început al virtuţii. Numai să
ne apucăm de ea şi vei vedea ce fel de bunătăţi sunt! Căci
nu cumva le înfăptuieşti pe acelea neobosit pentru că te mole
şeşti spre acestea? Da, zice, pe acelea neobosit, iar pe acestea
cu osteneală. Să nu fie! Nu este aşa, nu este. Dacă este să

spunem adevărul, mai degrabă acelea sunt însoţite de oste
neli şi sunt înfăptuite cu mai multă trudă, iar acestea, dacă
vrem, sunt uşoare.
Să nu ne depărtăm de dumnezeieştile Taine, vă rog!
Nu te uita la faptul că cel ce s-a luminat înainte de tine a
devenit rău şi a căzut din nădejdea lui şi a devenit mai leneş
decât tine! Deoarece şi între soldaţi vedem că unii nu se folo
sesc de armată cum trebuie, iar alţii sunt bine-plăcuţi. Să
nu luăm aminte la cei trândavi, ci să râvnim acestora activi!
Ia seama la aceştia, care, după luminare, au devenit îngeri
în loc de oameni! Temeţi-vă de incertitudinea viitorului!
Ca un fur în noapte, astfel vine moartea. Nici măcar simplu
ca un fur, ci se năpusteşte pe când noi dormim şi se duce
să-i ia pe cei trândavi. De aceea a făcut Dumnezeu incert
viitorul, ca să petrecem mereu în virtute pentru incertitudinea
aşteptării.
- Dar este iubitor de oameni, zice.
- Până când vom spune acest cuvânt rece şi batjocoritor?
Eu nu spun numai că Dumnezeu este iubitor de oameni şi
mă opresc, ci că nimeni nu este mai iubitor de oameni decât
El si că iconomiseste cu folos toate cele ale noastre. Pe câţi
> 9 9
ai văzut fiind cu boala elefantiazis toată viaţa lor? Pe câţi ai

văzut orbi din fragedă vârstă până la bătrâneţe, pe alţii că
au ajuns ciungi după aceasta, pe alţii în sărăcie, pe alţii în
lanţuri, pe alţii în mine, pe alţii înghiţiţi deodată de pământ,
pe alţii ucişi în războaie? Acestea ţin cumva de iubirea de
oameni? Zi-mi:
- Nu ar fi putut să le împiedice dacă ar fi vrut? Dar le lasă.
- Da, zice.
- Dar tu zi-mi de ce sunt orbi cei din vârstă fragedă? Nu
spun până ce nu mă vei asigura că te vei luminaşi" că vei
vieţui drept după ce ai fost luminat. Sarcina ta nu este să
soluţionezi astfel de lucruri, căci cuvântul nu este până la
Omilia X X lii 311
frumuseţe. Căci, dacă voi soluţiona aceasta, va fi introdusă

altă întrebare, pentru că Scriptura este un adânc de întrebări.
Ca să nu vă obişnuiţi numai să căutaţi soluţiile, ci şi să nu
le căutaţi. Deoarece niciodată nu vom face faţă celor ce întreabă.
Iată,' dacă voi soluţiona
i aceasta,' voi da la iveală o avalanşă >
de întrebări. Aşa încât să învăţăm mai degrabă să căutăm
aceasta decât să soluţionăm cele întrebate. Căci, dacă le-am
soluţiona, nu le soluţionăm deplin. Ci soluţia obişnuită a
acestora după gândirea omenească este credinţa, a şti că
Dumnezeu face toate cu dreptate, cu iubire de oameni şi
spre folos, pentru că nu se poate să le cuprindem cu raţiunea.
Aceasta este o singură soluţie şi alta mai bună decât aceasta
nu este. Căci zi-mi care este menirea soluţiei? Să nu mai
întrebi deloc despre lucrul soluţionat. Dacă te vei convinge
de acest lucru, că toate sunt administrate prin pronia lui
Dumnezeu, unele prin îngăduinţă pentru motivele pe care
le ştie, iar altele în mod activ, ai scăpat de întrebări şi ai primit
câştigul soluţiei. Dar să ne întoarcem la subiect! Ded, deoarece
ai văzut pe atâţia pedepsiţi, iar Dumnezeu îngăduie toate
acestea, foloseşte-te de sănătatea trupului pentru sănătatea
sufletului! Dar vei grăi:
- Ce folos am din osteneli şi zdroabă dacă se poate să pierzi
toate chiar când te sileşti?
- Mai ales, nici nu este limpede acest lucru. Căci se în
tâmplă să le pierzi nu numai când te sileşti, ci şi când pleacă
cel ce are toate. Numai acest lucru dacă ar fi vădit, nici acest
cuvânt nu este suportabil. Te-a atras în lupte, ţi s-au pus arme
de aur. Trebuie să le iei şi să le mânuieşti, iar tu vrei să te
mântuieşti fără slavă şi să nu lucrezi nimic bun.
Zi-mi:
- Dacă ar interveni un război şi împăratul ar fi de faţă
şi ar vedea pe unii că s-ar năpusti asupra liniilor inamicilor
şi s-ar rupe în două şi şi-ar face mii de răni, iar pe alţii luptând
singuri, unii pedestru şi alţii călare. Şi sunt lăudaţi de împărat,
minunaţi, aplaudaţi, încununaţi. Iar ceilalţi iarăşi socotesc

lucru iubit dacă n-ar păţi nici un rău şi să-şi păstreze şi să
şadă în ultimul rând. Apoi, după verdictul războiului, cei
chemaţi sunt primiţi cu mari daruri şi elogiaţi, iar acelora
nici numele nu le este arătat, ci au răsplătire cu bunuri
doar că s-au salvat. Care ai vrea să fii? Chiar dacă ai fi de
piatră şi mai greoi decât cei nesimţiţi şi fără de suflet, nu ţi-ai
dori de o mie de ori să ajungi ca aceia?
- Da, mă rog şi implor.
- Dacă ar fi trebuit să cazi războindu-te, n-ar fi trebuit
să alegi aceasta cu tragere de inimă? Nu vezi cât sunt de
străluciţi cei ce cad în aceste războaie, cât sunt de slăviţi?
Cu toate că ajung la moarte, după care nu mai este cinstire
de la împărat. Dar la războiul acela nu este nimic de acest
fel, ci te vei prezenta oricum, chiar dacă ai avea vânătăi.
Care fie să le arătăm noi toţi, chiar şi fără prigoane, în Hristos
Iisus, Domnul nostru, cu Care fie slavă, tărie şi cinste Tatălui
împreună şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vedi vecilor.
Amin.
Omilia XXIV
Pe când încă vorbea Petru graiurile acestea, a căzut
Duhul Sfânt asupra tuturor celor ce ascultau cuvântul.
Şi erau uimiţi credincioşii din tăierea-împrejur câţi veniseră
împreună cu Petru că darul Sfântului Duh s-a revărsat
şi asupra neamurilor. (9, 26-27)
1. Vederea lui Dumnezeu a fost din iconomie. N-a lăsat

să se încheie cuvântul, nici să se facă botezul din porunca
lui Petru, ci Duhul a venit asupra lor atunci când au arătat
că înţelegerea lor este minunată, când s-a făcut începutul
învăţăturii şi au crezut că botezul este cu adevărat iertarea
păcatelor. Se întâmplă aceasta pentru că Dumnezeu i-a ico-
nomisit dinainte lui Petru o apărare mare. N-au luat în mod
simplu Duhul, ci vorbeau în limbi, care lucru i-a uimit şi pe
cei adunaţi. Dar de ce este iconomisit astfel lucrul? Din pricina
iudeilor. De fapt, s-au raportat foarte urâcios faţă de situaţie.
De aceea mereu totul vine de la Dumnezeu. Şi Petru aproape
că este pur şi simplu povăţuit că se cuvine ca de acum ei să
se atingă de neamuri şi că prin ei trebuie să se facă acest
lucru. Şi să nu te minunezi! Căci, de vreme ce s-a produs o
dezbatere după aceasta în Cezareea şi în Ierusalim, ce nu s-ar
fi întâmplat dacă n-ar fi urmat acestea? Pentru aceasta se
întâmplă aceste lucruri în mod extraordinar. Vezi cum se apără
şi Petru când prinde prilejul! Ascultă pe Evanghelist povestind
şi spunând că răspunde la prilej:
Atunci a răspuns Petru: Nu cumva poate cineva să împiedice
apa, ca să nu fie botezaţi aceştia, care au luat Duhul Sfânt ca şi noi?
(10, 47)
Ai văzut unde a dus faptul acesta şi cum sufereau că a
ieşit asfel? Aşa era mentalitatea aceasta odinioară. Zice: Nu
cumva poate cineva să împiedice apa? Aproape că se năpusteşte

asupra celor ce o opreau şi spuneau că nu trebuie să se
întâmple aceasta. S-a produs totul, zice, s-a produs ceea ce
era mai de trebuinţă, botezul cu care ne-am botezat şi noi.
A poruncit ca ei să fie botezaţi în numele lui Iisus Hristos.
(10, 48)
A poruncit să fie botezaţi după ce s-a apărat, învăţându-i
prin fapte. Aşa de urâcioşi erau iudeii. De aceea se apără
mai întâi, cu toate că faptele strigau, şi apoi porunceşte. Atunci
l-au rugat să mai rămână câteva zile. (10, 48) De acum cutează
pe bună dreptate şi mai rămâne. Şi au auzit apostolii şi fraţii
care erau în ludeea că şi neamurile au primit cuvântul lui Dumnezeu.
Şi, când s-a suit Petru la Ierusalim, se judecau cu el cei din tăierea-
împrejur, spunând: Ai intrat la bărbaţi care erau netăiaţi-împrejur
şi ai mâncat cu ei. (11,1-3)
După unele ca acestea se judecau cei din tăierea-împrejur,
nu apostolii. Ce înseamnă că se judecau? Se sminteau, zice,
nu puţin. Şi priveşte ce pun în faţă! Nu spun: „De ce ai vestit?",
ci: De ce ai mâncat împreună? Iar Petru nu stă împotrivă
acestei răceli (căci era cu adevărat răceală), ci aceleia mari,
spunând: „Dacă au luat Duhul şi ei, cum ar fi fost să nu-i
împărtăşesc şi de acesta?". Deci cum de nu s-a întâmplat
aceasta cu samarinenii, ci dimpotrivă? De fapt, nu s-a întâm
plat nu numai înainte de botez, ci nici după botez. Şi nu s-au
indignat, ci mai degrabă au trimis pentru lucrul acesta după
ce au auzit. Dar nici aici nu acuză aceasta; căci ştiau că a
fost vorba de harul dumnezeiesc. Ci zic:
- De ce ai mâncat împreună cu ei?
Pe de altă parte, diferenţa dintre samarineni şi neamuri
este multă şi neimitată. Sau se întâmplă şi din iconomie să-l
acuze, ca să înveţe aceştia; căci Petru n-ar fi zis la întâmplare.
Vezi lipsa lui de trufie şi de slavă deşartă! Căci zice:
începând, Petru le-a expus pe rând, spunând: Eu eram în
cetatea Iope rugându-mă. (11, 4-5) Şi nu spune de ce, nici din
Omilia XXIV 315
ce motiv. Şi am văzut în extaz o vedenie: un vas se cobora ca o

pânză mare în patru colţuri, care s-a lăsat în jos din cer şi a venit
până la mine. Când am căutat la ea, am văzut patrupedele pă
mântului, fiarele, târâtoarele şi păsările cerului şi am auzit un glas
care mi-a spus: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă! (11, 5-7)
Ce vrea să zică prin asta? Ar fi fost suficient şi aceasta,
zice, să mă convingă, vederea pânzei. Numai că s-a adăugat
şi un glas.
Şi am zis: Nicidecum, Doamne, pentru că n-a intrat niciodată
nimic întinat sau necurat în gura mea. (11, 8)
Ai văzut? Am făcut partea mea, zice. Am zis că n-am mâncat
niciodată. Aceasta este pentru ceea ce au spus aceia: Ai intrat
şi ai mâncat cu ei. Iar către Comeliu nu spune acest lucru, căci
nu era necesar. Dar mi-a răspuns a doua oară glasul din cer: Tu
să nu întinezi cele ce Dumnezeu a curăţit! Şi aceasta a spus-o de
trei ori şi iarăşi au fost trase toate la cer. Şi, iată, au stat deodată
trei bărbaţi la casa în care eram, trimişi din Cezareea la mine.
(11, 9-11)’
Povesteste cele ce erau necesare, iar celelalte le trece
9 '
sub tăcere. Mai degrabă prin acestea le pregăteşte şi pe ele.

Şi vezi cum se apără şi nu se învredniceşte să se folosească
de vrednicia de învătător, căci stia că îi domină cu atât mai
9 ' 9
tare cu cât vorbeşte mai calm. Zice: N-a intrat niciodată în gura
mea ceva întinat sau necurat. Astfel, toată apărarea ţinea de
iconomie.
9
Si, iată, au stat deodată trei bărbaţi la casa în care eram. Si
' ' 9 9
Duhul mi-a zis să merg împreună cu ei fără să mă îndoiesc de

nimic. (11,12)
2. Ai văzut că e povăţuirea Duhului? Şi au venit împreună
cu mine şi aceşti şase fraţi. (11,12) Cine ar putea fi mai smerit
decât Petru, care-şi aduce mărturie şi de la fraţi? Şi au venit
împreună cu mine şase fraţi şi am intrat în casa bărbatului. Şi
ne-a vestit cum a văzut îngerul stând în casa lui şi zicându-i: Trimite
la Iope bărbaţi şi cheamă pe Simon cel numit Petru, care va vorbi către
tine cuvinte prin care te vei mântui tu şi toată casa ta. (11,12-14)
Şi n-a zis cele grăite lui Comeliu de înger ca să nu-i ofen

seze, ci doar cele care nu conţineau nimic important: Va vorbi
către tine cuvinte prin care te vei mântui tu şi toată casa ta. Ai
văzut cum este zorit prin faptul că i se vine în întâmpinare?
Şi nu spune nimic despre cuminţenia acelui bărbat. Aşadar,
ce se cuvine să facă atunci când trimite Duhul, când porun
ceşte Dumnezeu, când îl cheamă de acolo prin înger, când
îl împinge de aici, când desface deosebirea dintre lucruri?
Nu spune nimic din acestea, ci se bizuie pe partea de mai
apoi, care era prin sine o mărturie de netăgăduit. Şi, zice,
de ce nu s-a întâmplat numai aceasta? Din abundenţa lui
Dumnezeu, ca să se arate că nici începutul nu a fost de la
Apostol. Iar dacă s-ar fi dus de la sine, fără să se fi întâmplat
ceva din acestea, ar fi fost loviţi de uimire. Aşa încât adap
tează din nou gândirea lor, spunând către ei:
Care au luat Duhul Sfânt ca şi noi (10, 47). Şi iarăşi: Când
am început eu să vorbesc, a căzut Duhul Sfânt asupra lor ca şi
asupra noastră la început (11, 15). Şi nu se mulţumeşte cu
atât, ci aminteşte şi de cuvântul Domnului: Şi mi-am amintit
de cuvântul Domnului când a spus: loan a botezat cu apă, iar voi
veţi f i botezaţi cu Duhul Sfânt (11,16-17).
Aşa că nu s-a petrecut nimic mai nou, ci ceea ce a zis
dinainte. Dar nu se cuvenea să-i boteze, zice, căci le era de
ajuns botezul Duhului, Care a căzut [asupra lor]. Pentru
aceasta nu spune:
- Am poruncit mai întâi să fie botezaţi. Dar ce spune?
- Nu cumva poate cineva să împiedice să fie botezaţi aceştia?
(10, 47), arătând prin aceasta că n-a făcut nimic de la sine.
Aşadar, aceia au luat ceea ce aveam noi. Deci, dacă Dumnezeu
le-a dat un dar egal ca şi nouă, când au crezut în Domnul Iisus,
cât de puternic sunt eu, ca să împiedic pe Dumnezeu? (11,17)
Ca să le închidă gurile cu prisosinţă, a adăugat: Un dar
egal. Ai văzut cum nu-i lasă să aibă mai puţin, odată ce au
crezut? Dumnezeu le-a dat un dar egal ca şi nouă, când au crezut
Omilia XXIV 317
în Domnul. Aşa încât El i-a ales. Şi nu spune „vouă", d „nouă",

şlefuind şi prin aceasta cuvântul. Aşadar, ce aţi păţit pe ne
drept, când noi spunem că ei sunt în comuniune?
Auzind acestea, s-au liniştit şi au slăvit pe Dumnezeu, spunând:
Prin urmare, Dumnezeu a dat şi neamurilor pocăinţa spre viaţă.
(11,18)
Ai văzut cum totul a devenit bine de la discursul lui
Petru, care le-a vestit cele ce s-au făcut? De aceea au şi slăvit
pe Dumnezeu că le-a dat şi lor pocăinţa. Astfel s-au smerit
de la aceste cuvinte. De acum s-a deschis uşa pentru neamuri.
Dar să vedem, dacă vreţi, din nou cele spuse! N-a zis:
„a judecat Petru", d „cei din tăierea-împrejur", de vreme ce el
ştia ceea ce a fost pregătit. Şi trebuie a ne minuna şi cum au
crezut şi aceia. Deci, când au auzit că au crezut, n-au păţit
nimic. Dar Dumnezeu le-a dăruit Duhul când Petru le prezintă
extazul său, spunând: Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe
nici un om întinat sau necurat (10, 28).
Astfel, ştia aceasta de sus. De aceea îşi pregăteşte dinainte
cuvântul despre neamuri, arătând că nici nu mai existau de
acum neamuri,7 odată ce a venit credinţa. » Aşadar,
» ' nu e nimic
minunat dacă au primit Duhul înainte de botez; şi cu noi s-a
produs aceasta. Aici Petru arată că nu s-au botezat ca ceilalţi,
ci cu mult mai bine. De aceea este iconomisit astfel totul din
abundenţă, ca să nu aibă nimic de spus, d să-i socotească astfel
egali cu ei.
Şi i-au cerut, zice, să mai rămână. Ai văzut cum nu s-au
purtat familiar cu el? Ai văzut râvna ca şi cum ar fi avut-o
pentru Lege? Nu s-au ruşinat de vrednicia lui Petru, nici
de semnele făcute, nici de îndreptare, pe cât le era să fie
primit cuvântul. însă l-au judecat pentru acelea mici. Căci,
dacă n-ar fi fost nimic din acestea, n-ar fi fost suficientă
a
îndreptarea. Insă Petru nu se apără aşâ, căci era priceput.

Mai degrabă, nu ţinea de priceperea lui, ci erau cuvintele
Duhului. Şi arată în apologia sa că el nu este niddecum pridna,
ci pe de-a-ntregul Dumnezeu. Şi numai aceasta spune către ei:
- El a făcut să fiu în extaz; căd eu mă rugam pur şi simplu.

El a arătat vasul, eu am răspuns împotrivă. Iarăşi El a zis şi
nici aşa n-am ascultat. Duhul a poruncit să mă duc şi totuşi
n-am alergat, deşi m-am dus. Au zis că Dumnezeu i-a trimis
şi, după acestea, nici aşa nu i-am botezat, ci iarăşi Dumnezeu
a lucrat totul. Prin urmare, Dumnezeu i-a botezat, nu eu. Şi
n-a zis: După ce s-au întâmplat toate acestea, nu se cuvenea
să mai fie adăugată apa? Ci, ca şi cum n-ar fi lipsit nimic, zice:
- Cine sunt eu să opresc pe Dumnezeu? Vai, ce apărare! Căci
n-a zis: Ştiind
i acestea,’ linistiti-vă!
» * Dar ce a făcut? Primeşte
»
răbufnirea lor şi se apără de cei ce-1 acuză, folosindu-se de
apologie foarte respectuos şi cu greutate, spunând: Cât de
puternic eram eu să opresc pe Dumnezeu? N-aş fi putut să-L
opresc. De atunci, temându-se, s-au liniştit şi au slăvit pe
Dumnezeu.
3. Aşa şi noi trebuie să slăvim pe Dumnezeu pentru bună
tăţile aproapelui, şi să nu-1 defăimăm, precum defaimă mulţi
din cei nou luminaţi când văd pe alţii că sunt luminaţi şi
pleacă1. Se cuvine a-L slăvi pe Dumnezeu şi pentru că nu le
îngăduie să rămână. Aşa încât şi tu, dacă vrei, iei un dar mai
mare. Nu spun de luminare (căci ea este şi a aceluia, şi a ta),
ci de faptul că ai primit dinainte decizia unei purtări bune.
Acela a îmbrăcat haina şi nu a fost lăsat să se plimbe ţanţoş
cu ea. Ţie Dumnezeu ţi-a dat multă putere să te foloseşti de
arme la nevoie şi să iei de aici experienţa lor. Acela s-a
depărtat de credinţă având numai plată. Tu stai în stadionul
faptelor, putând să iei multe premii şi să te arăţi cu atât mai
strălucit decât acela, pe cât este soarele faţă de cea mai
mică stea, pe cât este comandantul sau mai degrabă împă
ratul fată de ultimul soldat. Pe tine să te învinovăţeşti! Mai
1 9 9
degrabă, să nu te învinovăţeşti, ci să te îndreptezi mereu!
1 De aici începe partea morală a omiliei: Creştinismul creşte prin virtute,

nu prin numărul adepţilor.
Omilia XXIV 319
Căci nu ajunge să te învinovăţeşti, este cu putinţă să

înnoieşti lupta. Ai căzut? Ai păţit ceva cumplit? Scoală,
revino-ti!
> Esti încă în
» stadion, scena este
' încă montată. N-ai
văzut câţi s-au luptat din nou după ce au fost loviţi la
pământ? Numai să nu cazi de bună voie. Fericeşti pe cel ce a
plecat? Să te fericeşti cu mult mai mult pe tine! I-au fost ier
tate aceluia păcatele? Dar, dacă vrei tu, nu ţi se vor spăla
numai păcatele, ci vei avea şi împliniri, lucru cu neputinţă
pentru acela. Este posibil să ne revenim singuri.
Mari sunt leacurile pocăinţei; nimeni să nu deznădăj-
duiască! Acela este cu adevărat vrednic de deznădejde, care
deznădăjduieşte de sine; acela nu mai are nădejde de mântuire.
Nu este cumplit să ajungi în adâncul relelor, ci să rămâi după
ce ai ajuns. Nu este un act de necredinţă să ajungi în adâncul
relelor, d să dispreţuieşti după ce ai ajuns. Zi-mi: mai degrabă
dispreţuieşti ceea ce erai dator să te preocupe? Având atâtea
răni, cazi din nou? Nu există rană de nevindecat a sufletului,
ci pentru trup sunt multe de acest fel, dar nici una pentru
suflet. Şi nu încetăm să ne ostenim pentru acelea, iar pentru
acestea ne lenevim. Nu vezi cum s-a îndreptat în scurtă
vreme tâlharul? N-ai văzut cum au câştigat mucenicii totul
în scurtă vreme? Acum nu este vremea muceniciei? Dar este
vremea luptelor, după cum am spus adeseori, dacă am vrea.
Căci zice: „Cei ce vor să trăiască evlavios în Hristos Iisus
vor fi prigoniţi" (II Tim. 3, 12). Cei ce trăiesc evlavios sunt
prigoniţi pururea, chiar dacă nu de oameni, dar de către
demoni, care este o prigoană mai groaznică. Şi cei ce nu au
trezvie rabdă aceasta prima dată mai ales din partea relaxării.
Sau ţi se pare că prigoana din relaxare este mică? Aceasta
este mai grea decât toate, aceasta este mai rea şi decât prigoana.
Căci relaxarea slăbănogeşte sufletul ca un şuvoi care curge.
Ceea ce este vara şi iarna, aceasta este prigoana şi relaxarea.
Dar, ca să înveţi cu prisos că această prigoană este mai
rea, ia seama de aici! Revarsă în suflet somnul [şi] îi aduci
căscare şi lenevie, patimile se trezesc de pretutindeni, înar

mează semeţia, înarmează plăcerea, înarmează furia, pizma,
slava deşartă, gelozia. Dar în prigoană nimic din acestea
nu poate să deranjeze; ci frica nu îngăduie tuturor acestor
patimi nici să mormăie când intră înăuntru ca un câine
care latră şi loveşte foarte tare ca un bici. Cine poate să se
slăvească în deşert în timpul unei prigoane? Cine poate să fie
plin de plăcere? Nimeni. Ci frica şi cutremurul mare produc
multă linişte, pregătesc un liman potolit, fac sufletul să fie
evlavios. Am auzit pe părinţii noştri spunând cândva (pentru
noi să nu fie! Poruncim să nu cerem ispită) că în timpul pri
goanei din vechime puteau fi văzuţi bărbaţi creştini adevăraţi.
Căci nimeni nu se îngrijea de averi, nimeni de femeie, nimeni
de copii, nimeni de patrie; toţi aveau o singură osârdie, să-şi
mântuiască sufletul. Unii se ascundeau în morminte şi din
gropi, iar alţii în pustiuri. Nu numai bărbaţi, ci şi femeile
delicate şi graţioase se ascundeau atunci, fiind luptate mereu
de foame. Deci gândeşte-te dacă ar pătrunde vreo poftă după
ceva extravagant, după vreo desfătare într-o femeie ascunsă
într-o criptă şi care aşteaptă o slujnică să vină să-i aducă
masa şi se teme să [nu vină] altcineva, stând în groapă ca
într-un cuptor. Oare se va gândi că a existat vreodată desfătare,
pe scurt, că există vreo podoabă? Vezi că mai degrabă acum
este prigoană, când patimile se năpustesc asupra noastră
ca nişte fiare de pretutindeni? Acum este prigoana cumplită
prin faptul că nici nu socoteşti că este prigoană. De fapt,
acest război, care este socotit drept pace, are şi această grozăvie,
ca să nu ne înarmăm, nici să ne sculăm împotriva lui. Nimeni
nu se înspăimântă, nimeni nu tremură. Dacă nu credeţi,
întrebaţi pe elini, pe prigonitori, când erau mai riguroase
[faptele] creştinilor:
- Când erau mai încercaţi toti? Mulţimea era redusă
i i i
atunci la puţin, dar bogăţia virtuţii era multă. Căd zi-mi care
este folosul să fie multă iarbă, chiar dacă ar fi putut fi pietre
Omilia XXIV 321
preţioase? Mulţimea nu stă în număr, ci în virtutea probată.

Ilie era unul, dar lumea nu era vrednică de el. Şi lumea are
zeci de mii de oameni, dar nu sunt zeci de mii când nu sunt
vrednici nid măcar de unul. Este mai bun unul care face voia
Domnului decât mii de nelegiuiţi. Şi un filosof a zis cumva
acest lucru enigmatic aşa: „Nu pofti o mulţime de copii ne
folositori!" (Sir. 16,1). Aceştia aruncă hulă asupra lui Dumnezeu
mai mult decât dacă n-ar fi fost creştini. Ce-mi trebuie mul
ţimea? Mai multă materie pentru foc. Acest lucru este cunoscut
şi din trup, că e mai bună hrana măsurată cu sănătate decât
hrana cu efecte rele. Această hrană este mai multă decât
aceea; aceasta este hrană, aceea este boală. Lucrul acesta îl
poate observa cineva şi la război: e mai bine să fie zece
bărbaţi încercaţi decât mii neîncercati. Aceştia sunt buni la
9 9 9 9
a nu face nimic şi a-i stânjeni şi pe cei ce fac. Acest lucru l-ar

afla cineva şi pe corabie, că sunt mai buni doi marinari în
cercaţi decât o mulţime mare din cei neîncercati, căci aceştia
9 9 9 ' 9
scufundă şi corabia.
4. Spun acestea nu având vreo adversitate faţă de mul
ţimea voastră, ci vrând ca toti să fiti încercaţi si nu îndrăz-
9 ' 9 9 9 9
niţi cu numărul. Cei care intră în gheenă sunt cu mult mai

mulţi, însă împărăţia este mai mare decât ea, chiar dacă are
puţini. Ca nisipul mării era mulţimea poporului, însă unul
i-a mântuit. Acel unul era Moise şi a reuşit mai mult decât
toţi. Unul a fost Iisus (Navi) şi a putut mai mult decât şase
sute de mii. Să nu ne sârguim numai să fim mulţi, ci, înainte
de aceasta, să fim încercaţi. Când a fost pregătit acest lucru,
atunci şi este acela. Nimeni nu vrea să facă mai întâi o casă
spaţioasă, ci mai întâi tare şi durabilă şi apoi spaţioasă.
Nimeni nu pune temelie ca să se facă de râs. Să căutăm mai
întâi aceasta şi apoi aceea! După ce este aceasta, este uşor
să fie şi aceea. Dar, dacă nu este aceea, chiar dacă ar fi aceasta,
nu foloseşte la nimic. Când există în Biserică cei ce pot să
strălucească, va fi degrabă şi mulţimea; iar când nu sunt

aceştia, mulţimea niciodată nu va avea experienţă.
- Câţi aveţi impresia că sunt în cetatea noastră care să
se mântuiască? Greu este ceea ce urmează să spun, totuşi
voi grăi. Nu se pot găsi între atâtea zeci de mii o sută care
să se mântuiască; ba şi pentru aceştia mă îndoiesc. Căci, zi-mi,
câtă răutate este între tineri? Câtă lenevie între cei bătrâni?
Nimeni nu are grijă după cum trebuie de copilul său, nimeni
nu are râvnă să privească la preot ca să-l imite. Modelele
au dispărut; pentru aceasta nici tinerii nu ajung minunaţi.
Să nu-mi spui că suntem mulţi. Aceasta ţine de sufletele
reci. La oameni s-ar spune aceasta pe bună dreptate, dar nu
şi la Dumnezeu, Care nu are nevoie de noi. Ascultă faptul
că şi acolo este rece cuvântul. Cel ce are mulţi slujitori casnici,
dacă-i are stricaţi, în câte lucruri groaznice va cădea? Şi
celui ce nu are pe nici unul, acest lucru îi pare a fi ceva
groaznic pentru că nu este slujit. Dar cel ce are [slujitori] răi
se pierde pe sine cu aceia şi are mai mare pagubă. Este cu
mult mai cumplit să se ia la bătaie şi să suporte un război
cu ceilalţi decât să se slugărească pe sine.
Spun acestea ca să nu se minuneze cineva de Biserică
pentru mulţime, ci să ne sârguim să o facem experimentată,
pentru ca fiecare să se îngrijească de partea lui, nu de prieteni,
lucru pe care-1 spun mereu, nici de rude, nici de vecini, ci
aşa încât să-i atragă şi pe străini. Când se face rugăciune,
stau toţi tinerii şi bătrânii reci; mai degrabă scursuri decât
tineri. Râd, se hlizesc, discută (căci şi aceasta am auzit că se
întâmplă) şi se iau în derâdere unii pe alţii în timp ce stau
în genunchi. Tu stai lor împotrivă, tânărule sau bătrânule,
dacă-i vezi, ceartă-i mai tare! Să nu-i suporţi! Cheamă pe
diacon, amenintă-i, fă cele ce tin de tine! Si, de va cuteza să-ti
7 9 ' 9 ) ' >
facă ceva, cu adevărat vei avea mulţi care se vor răscula

împreună cu tine. Căd dne este aşa de lipsit de raţiune, încât
să nu fie de partea ta când va vedea că-i cerţi pentru unele
ca acestea şi că aceia se ceartă cu tine? Du-te să-ţi iei plata
Omilia XXIV 323
de la rugăciune! în casa unui stăpân îi socotim mai amabili

pe aceia dintre robi care nu trec cu vederea vreun obiect
lăsat în dezordine. Zi-mi: dacă ai vedea vasul de argint aruncat
afară, chiar dacă nu ai fi rânduit, oare nu l-ai lua şi l-ai pune
în casă? Dacă ar fi o haină aruncată pur şi simplu, chiar dacă
n-ar fi în grija ta, chiar dacă ai fi duşman al celui ce a primit
această sarcină, n-o vei pune bine din bunăvoinţă faţă de
stăpân? Aşa şi acum. Acestea sunt vase; dacă le vezi puse
dezordonat, pune-le în ordine! Vino la mine! Nu te refuz.
Zi-mi mie, fă-mi arătat! înţelegeţi că nu le pot vedea pe toate.
Vedeţi câte rele se cuprind în lume. Doar nu s-a zis simplu
că suntem o mulţime de iarbă, o mare nestăpânită. Nu spun
că aceia fac aceste lucruri, ci că un astfel de somn îi cuprinde
pe cei ce intră, încât nici acestea nu le înfăptuiesc. Iarăşi îi,
văd pe alţii că vorbesc stând în picioare când se face rugăciune.
Iar unii mai moderaţi j dintre ei,' nici când se face numai ru-
găciune, ci chiar când binecuvintează preotul. O, cutezanţă!
Când va fi mântuire? Cum vom putea să milostivim pe
Dumnezeu? Dacă te duci la un joc de copii, vei vedea pe
toţi dansând ritmaţi şi pe nici unul distrat. Deci, precum la
o harfă armonioasă şi felurit pregătită este slobozită o singură
armonie melodioasă din buna aranjare a fiecăreia din com
ponente, aşa şi aici se cuvine să se formeze o singură armo
nizare colectivă de la toti.
j Căd am devenit o Biserică,' formăm
mădulare care sunt organizate de un cap, toţi am alcătuit
un trup.
Dacă este neglijat ceva la întâmplare, totul este neglijat
şi se strică. Aşa este copleşită dezordinea unuia prin buna
rânduială a celor mulţi. Si, lucru înfricoşător, aici nu se
> 9 ' 9 '
vine la joacă sau la horă şi stai în dezordine. Nu ştii că stai

cu îngerii? Cânţi cu aceia, lauzi cu aceia şi stai râzând? Nu
este lucru minunat că nu este slobozit un trăsnet nu numai
asupra acelora, d şi asupra noastră? Căd acestea sunt vrednice
de trăsnet. împăratul este de faţă, priveşte oastea, iar tu stai
râzând sub vederile acelora sau trecând cu vederea pe cel
ce râde? Până unde învinuim? Până când acuzăm? Nu se

cuvenea să-i îndepărtăm din Biserică pe unii ca aceştia ca
pe nişte distrugători, ca pe nişte ademenitori, ca pe nişte
nimicitori şi stricaţi şi plini de rele? Când vor cruţa pe cel
ce râde aceştia, care râd în ceasul cel înfricoşat? Când se
vor abţine de la palavre, când ei discută în vremea binecu
vântării? Nu se ruşinează de cei de faţă? Nu se tem de
Dumnezeu? Căci nu ne ajunge lenevia din gânduri, nici că
hoinărim în altă parte când ne rugăm, ci aducem înăuntru
şi pe cel ce râde şi se hlizeşte mult. Nu cumva cele de aici
sunt teatru?
Dar îmi pare că teatrele fac acest lucru: ni-i înfăţişează
pe cei mulţi încurcaţi şi nearanjaţi. Acolo năruim ceea ce
zidim aici; şi nu numai aceasta, ci ei sunt loviţi neapărat şi
de alte necurăţii. Şi lucrul acesta se întâmplă ca şi cum cineva
ar vrea să cureţe un loc, pe când mai sus este un izvor care
scoate noroi. Cât îl curăţă, iarăşi mai curge altul. Acest lucru
se întâmplă şi aici. Când îi curăţăm de teatre pe cei ce intră,
care poartă necurăţia, primesc o necurăţie mai mare când
se duc iarăşi acolo, ca şi cum ar trăi să fie dispuşi să ne dea
nouă de lucru. Şi vin din nou purtând mult gunoi în obiceiuri,
în mişcări, în cuvinte, în râs, în lenevie. Apoi noi iarăşi săpăm
din nou, ca şi cum am săpa special pentru aceasta, ca să-i
vedem iarăşi că adună noroi după ce i-am trimis curaţi. Pentru
aceasta vă predau lui Dumnezeu. Deja vă dau mărturie vouă,
celor sănătoşi, că veţi avea parte de judecată şi de osândă
dacă cineva, când vede pe cel dezordonat, care discută mai
ales în vremea aceea, nu-i atrage atenţia, nici nu-1 întoarce.
Această faptă e mai bună decât rugăciunea. Lasă-ţi rugă
ciunea şi ceartă-1 pe acela! Aşa se va folosi şi acela, şi tu vei
fi câştigat. Aşa vom putea să ne mântuim toţi şi să dobândim
împărăţia cerurilor, de care fie să ne bucurăm noi toţi cu
harul si» cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,•
cu Care fie slavă, tărie şi cinste Tatălui şi Sfântului Duh, acum
Omilia XXV
Deci cei ce s-au împrăştiat de la necazul care s-a făcut
cu Ştefan au trecut până în Fenicia, Cipru şi Antiohia,
negrăind nimănui cuvântul decât numai iudeilor. (11,19)
1. Prigoana a lucrat nu puţin în favoarea cuvântului.

„Căci celor ce-L iubesc pe Dumnezeu toate le lucrează, zice,
spre bine" (Rom. 8, 28). [Ei] n-ar fi procedat altfel decât aşa
dacă s-ar fi sârguit să consolideze cu grijă Biserica; spun
despre împrăştierea învăţătorilor. Şi vezi unde a fost scoasă
propovăduirea!
Au trecut, zice, până în Fenicia, Cipru şi Antiohia, negrăind
nimănui cuvântul decât numai iudeilor.
Vezi că toate cele legate de Comeliu s-au petrecut din
iconomie? Aceasta este şi spre apărarea lui Hristos, şi spre
acuzarea iudeilor. Când a fost ucis Ştefan, când Pavel s-a pri
mejduit de două ori, când apostolii erau biciuiţi, când au fost
adeseori alungaţi, atunci au fost primite neamurile şi sama-
rinenii. Şi Pavel strigă, spunând: „Era nevoie să vă vorbesc
vouă mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar, deoarece îl respin
geţi şi vă judecaţi nevrednici, iată, ne întoarcem spre neamuri"
(Fapte 13, 46). Deci s-au dus să vorbească şi neamurilor.
Şi erau dintre ei unii bărbaţi ciprioţi şi cireneni, care au vorbit
către elenişti când au venit în Antiohia, binevestind pe Domnul
Iisus. Si mâna Domnului era cu ei si, crezând, un mare număr s-a
9 9 ' '
întors la Domnul Iisus. (11, 20-21)

Vezi că binevesteau elinilor. Probabil ei ştiau de acum
»
limba greacă şi erau mulţi de aceştia în Antiohia. Şi mâna

Domnului era cu ei, zice, adică se lucrau semne. Ai văzut de
ce a apărut şi acum nevoia de semne? Ca să creadă.
Şi a ajuns cuvântul despre ei la urechile Bisericii care era în

Ierusalim şi au trimis pe Barnaba să treacă până în Antiohia.
(11, 22)
De ce n-au venit ei, d îl trimit pe Barnaba, când o asemenea
cetate a primit cuvântul? Din cauza iudeilor. Numai că este
iconomisit şi aşa un lucru nu mic prin venirea lui Pavel
acolo. Se întorc de la el nu în mod simplu, ci din iconomie,
ca să nu fie închis în Ierusalim glasul propovăduirii, trâmbiţa
cerurilor. Ai văzut cum Hristos, precum a vrut de la început,
s-a folosit de răutăţile la adresa lor spre ceva trebuincios şi
de ura faţă de Pavel spre zidirea Bisericii dintre neamuri?
Dar vezi şi cum acest sfânt, spun de Barnaba, nu şi-a văzut
de interesul lui, ci a alergat la Tars!
Care, când a ajuns şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat
şi i-a îndemnat pe toţi să rămână lângă Domnul prin dispoziţia
inimii, pentru că era un bărbat bun şi plin de Duhul Sfânt şi de
credinţă. Şi s-a adăugat destul norod la Domnul. Şi a ieşit Barnaba
la Tars să caute pe Pavel şi, după ce l-a găsit, l-a adus la Antiohia.
(11, 23-25)
Acest bărbat era foarte bun şi neprefăcut şi de un obicei
cu Pavel. De aceea a şi venit la atlet, la comandant, la luptă
torul de unul singur, la leu. N-am ce zice, căci, câte aş zice,
aş zice mai puţin decât vrednicia lui Pavel. A venit la câinele
de vânătoare, la leul care face prăpăd, la taurul cel tare, la
felinarul strălucitor, la gura satisfăcătoare pentru lume. Cu
adevărat, de aceea s-au gândit să se numească creştini,
pentru că a petrecut atâta timp Pavel în ea.
Şi a fost că un an întreg s-au adunat în biserică şi au învăţat
destul norod şi s-au numit prima dată în Antiohia ucenicii creştini.
(11, 26)
Nu mică este lauda cetăţii. Acest lucru poate să reziste
la toate pentru că s-a bucurat de gura aceea atâta timp prima
dintre toate celelalte. De aceea s-au învrednicit prima dată
aici de numele acesta. Vezi la ce înălţime a ridicat cetatea şi
Omilia XXV 327
a făcut-o renumită? Aceasta este fapta lui Pavel. Când au crezut

trei mii, când au crezut cinci mii, când a crezut atâta mulţime,
nu s-a întâmplat lucrul acesta, ci numai cât auzeau de calea
aceasta. Dar aici s-au numit creştini.
în aceste zile s-au coborât proroci din Ierusalim la Antiohia.
(11, 27)
Deoarece trebuia să fie sădit aici şi rodul milosteniei, este
iconomisit cu folos să coboare proroci. Dar tu observă-mi
cum nid un învăţător din cei vestiţi n-a venit la ei; căd au avut
învăţători ciprioţi şi cireneni şi pe Pavel (deşi el îi depăşea),
după cum Pavel a avut pe Barnaba şi pe Anania. însă nu e
cu nimic mai prejos prin aceasta; totuşi a avut şi pe Hristos.
Sculându-se unul din ei, cu numele Agav, a însemnat că
urma să fie o foamete mare peste toată lumea, care a şi fost sub
Cezarul Claudiu. (11, 28)
însemnează în mod necesar că urmează să fie o foamete
mare, care a şi fost, după cum s-a grăit dinainte despre ea.
Căd Duhul Sfânt spune dinainte ceea ce urma să se întâmple,
după cum şi Hristos a zis dinainte multe şi a plecat, ca să
nu socotească unii că foametea s-a produs pentru că au intrat
creştinii, pentru că au fost eliminaţi demonii. Aşadar, nu din
cauza aceasta, deoarece ar fi trebuit să se întâmple aceasta
de la început, ci din pricina relelor făcute împotriva apos
tolilor, care s-au şi produs până când a răbdat îndelung
Dumnezeu. Dar, când a devenit presant, a venit foametea,
sugerând iudeilor relele ce vor fi. Chiar dacă ar fi fost pentru
ei, ar fi trebuit să înceteze pentru ceilalţi şi cele ce erau1. Căci
cu ce au nedreptăţit elinii, ca să ia parte şi ei la rele chiar fără
să fi nedreptăţit pe nimeni? Iar dacă nu pentru iudei, trebuia
1 După logica lumească, nu ar fi fost corect să fie loviţi cu foamete

toţi din acel ţinut din cauza unora, a iudeilor. Ci s-ar fi cuvenit chiar să
fie răsplătiţi pentru credinţa lor. La acest argument se vede nevoit să
răspundă Sfântul Ioan: că pe lumea aceasta încă nu este despărţit răul
de bine.
ca ei să fie mai bine-plăcuţi, pentru că ei au făcut partea lor,

pentru că omorau, pedepseau, chinuiau, prigoneau pretu
tindeni. Şi vezi când se produce foametea: când au fost primite
de acum si neamurile.
»
2. Dar, zice, dacă ar fi fost pentru rele, ar fi trebuit să-i

excludă pe ei. Zi-mi de ce. Nu le-a zis Hristos, apucând
înainte: „în lume necazuri veţi avea" (In 16, 33)? Tu poate
vei spune şi că nu ar fi trebuit să fie biciuiţi, dacă spui acestea.
Dar vezi că este pricină de mântuire chiar şi când se produce
foamete, prilej de milostenie, motiv de multe bunătăţi. Aşa
încât şi pentru voi ar fi, dacă aţi vrea, dar nu vreţi. Se spune
dinainte ca să se pregătească de milostenie, pentru că au
păţit lucruri cumplite în Ierusalim şi înainte de asta n-au fost
în foamete. Şi sunt trimişi Bamaba şi Pavel ca să slujească.
Iar dintre ucenici, după cum era cineva înstărit. (11, 29)
Ai văzut că credeau laolaltă şi aduceau roade laolaltă,
nu numai pentru cei ai lor, ci şi celor de departe? Mie-mi
pare că spune ceea ce zicea şi Pavel în altă parte: „Mi-au dat
dreapta de părtăşie mie şi lui Bamaba, numai să ne amintim
de săraci" (Gal. 2,9-10). Aşa de mult a fost de folos foametea.
Şi vezi că ei nici în necaz nu cad în bocete şi lacrimi, ca noi,
ci se dedau la o faptă mare şi bună, căci au propovăduit cu
vântul cu mai multă neînfricare. N-au zis:
- Noi, pentru că suntem ciprioţi şi cireneni, să fim puşi
în această cetate strălucită.
Ci, încredinţându-se harului lui Dumnezeu, s-au apucat
şi aceia de învăţătură, şi aceştia nu s-au socotit nevrednici
de a învăţa ceva de la aceia. Vezi că toate simt pregătite prin
cele mici, propovăduirea creşte, cei din Ierusalim se îngrijesc
de toţi la fel ca şi cum ar avea lumea ca o singură casă. Au
auzit că Samaria a primit cuvântul şi au trimis pe Petru şi
pe Ioan. Au auzit de cele din Antiohia şi trimit pe Bamaba.
Căci era mare distanţa şi nu trebuia să se depărteze apostolii
până acolo, ca să nu fie socotiţi că sunt fugari şi că fug de ai
Omilia XXV 329
lor. Se depărtează de nevoie, atunci când părea că cele împo

triva lor erau nevindecate de acum, când războiul s-a instaurat
şi trebuia să fie încheiat, când decizia a fost dată. Deoarece
n-au fost acolo până ce nu s-a suit Pavel la Roma. Ies nu
pentru că se tem de război. Cum ar face asta cei care s-au
dus la cei ce urmau să ducă război? Si » războiul vine când
apostolii s-au săvârşit de acum şi ceea ce s-a spus despre ei
ajunge la capăt: „A venit asupra lor mânia la sfârşit" (I Tes. 2,16).
Cu cât erau mai necunoscuţi, cu atât mai mult strălucea
harul, care lucra cele mari prin cei mici.
Dar să vedem din nou cele spuse! îi îndemna pe toţi,
zice, să rămână lângă Domnul, pentru că era bărbat bun. Mie-mi
pare că spune că acum era bun cel neprefăcut, cel lipsit de
falsitate, care dorea foarte după mântuirea aproapelui. Era
nu numai bărbat bun, ci şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă.
De aceea îi îndeamnă pe toţi cu dispoziţia inimii, adică cu laudă
şi preţuire. Ia seama cum această cetate a primit cuvântul
ca un pământ mănos şi a adus mult rod! Dar de ce l-a scos
Barnaba din Tars şi l-a adus aici? Nu simplu, ci pentru că
aici erau nădejdi bune, cetatea era mai mare şi mulţimea
multă. Ai văzut că harul lucrează toate, nu Pavel? Si lucrul
' 9
a prins început cumva prin cei mici, iar când a devenit evident,
atunci trimit pe Barnaba. De ce nu l-au trimis înainte de
aceasta? Purtau mult de grijă de cei potrivnici lor şi nu voiau
ca iudeii să-i acuze că au atras neamurile. Cu toate că s-au
amestecat cu ei inevitabil, au premers cele cu Comeliu deoarece
urma să se producă o dezbatere între ei. Atunci ei spun:
„Noi la neamuri, iar ei la tăierea-împrejur" (Gal. 2, 9). Observă
cum constrângerea foametei a adus la momentul potrivit
comuniunea trimisă de la neamuri către cei din Ierusalim. Căd
primesc cele din partea lor cei ce nu trec cu bocete prin eve
nimente, ca noi, ci au trecut cu mai multă neînfricare când
au ajuns departe între cei care-i împiedicau şi când erau între
oamenii care nu se temeau de iudei. Aceasta i-a întremat nu
puţin. Ba au ajuns şi în Cipru, unde neînfricarea a fost mare,

dar mai mare lipsa de grijă. Dar zice:
Nimănui nu grăiau cuvântul decât iudeilor. Nu făceau asta
de frica oamenilor, pe care o considerau nimica, ci pentru
că păzeau Legea şi îi mai apreciau şi pe ei.
Şi erau unii ciprioţi şi cireneni în Antiohia. Cel mai mult aceştia
nu-şi făceau griji de iudei. Aceştia au vorbit către elenişti, bine-
vestind pe Domnul lisus. Poate pentru că nu ştiau ebraică îi
numeau eleni. Venind, zice, Barnaba şi văzând harul lui Dum
nezeu (nu osârdia oamenilor), îi îndemna să rămână lângă
Domnul. Probabil prin lauda şi primirea norodului a întors
pe mulţi. De ce nu-i scriu lui Pavel, ci îl trimit pe Barnaba?
încă nu se sfiau de virtutea bărbatului; de aceea se icono-
miseşte să vină numai Barnaba. Dar, deoarece era mulţime
şi nimeni nu punea piedici, pe bună dreptate a înmugurit
credinţa şi mai ales pentru că nu răbdau aici nici o ispită şi
pentru că Pavel propovăduia şi încă nu este silit să fugă.
Este bine că nu spun ei despre foamete, ci prorocii, ca să nu
pară că sunt nişte împovărători. Şi este lucru vrednic de
mirare cum nu s-au indignat că sunt trecuţi cu vederea ca
antiohieni, ci se mulţumesc cu învăţătorii. Asa fierbeau toti
' 9 » » *
pentru cuvânt. Unii n-au aşteptat nici să apară foametea, ci

au trimis înainte de aceasta după cum era cineva înstărit.
3. Şi vezi că între apostoli alţii purtau de grijă, dar aici
Pavel şi Barnaba. A fost o iconomie nu mică acest fapt; de
altfel, a fost şi un început şi până atunci nu trebuia să se
smintească. Dar acum nimeni nu face asta2, cu toate că este
o foamete mai groaznică decât aceea. Căci nu este tot una a
purta în comun năpasta şi, când toţi sunt în abundenţă, cei
mai săraci să fie înfometaţi. Atunci era numai foamete şi
cei ce dădeau erau săraci (căci zice că după cât era de înstărit
cineva dintre ei), iar acum foametea este dublă, după cum
2 De aici începe partea morală: îndemn la milostenie.

Omilia XXV 331
abundenţa este dublă, o foamete groaznică, foame nu de a

auzi cuvântul Domnului, ci de a hrăni prin milostenie. Atunci
şi săracii din Iudeea se bucurau de bunuri, şi cei ce dădeau
din Antiohia; aceştia mai mult decât aceia. Dar acum şi noi,
şi săracii suntem în foamete. Unii ducând lipsă de hrana
trebuincioasă, iar noi fiind în puţinătate de mila lui Dumnezeu.
Şi nimic nu este mai necesar decât această hrană. Nu pot fi
suportate relele din săturare; nu se poate să se arunce la
closet cea mai mare parte din această hrană. Nu este nimic
mai frumos,' nimic mai sănătos decât sufletul hrănit asa. »
Este mai presus de orice boală, de orice foame, de orice
anomalie şi perturbare. Nimeni nu va putea să-l captureze,
ci, precum nici fierul şi nici altceva nu poate lovi un corp
de granit, aşa sufletul fortificat cu milostenia nu poate fi
capturat de nimic nicidecum. Căci, zi-mi, ce-i va face rău
vreodată? Sărăcia? Nu poate, căci are provizii în cămările
împărăteşti. Dar tâlharii şi cei ce dau spargeri? Dar nimeni
nu sparge acele ziduri. Viermele? Dar această comoară este
mai sus de dauna aceasta. Pizma şi invidia? Nici de acestea
nu este roasă. Clevetelile şi bârfele? Nid aceasta, căd comoara
este sigură. Ar fi ruşinos dacă aş arăta că numai acestea aparţin
milosteniei, nu şi cele opuse. Pentru că nu este izbăvită
numai de pizmă, ci se bucură de binecuvântare multă şi de
la cei ce pătimesc. Căci, precum cei sălbatici şi rudimentari
au ca vrăjmaşi nu numai pe cei nedreptăţiţi, ci şi pe cei ce,
deşi n-au păţit nimic, nu-i compătimesc şi îi acuză, tot aşa
şi cei ce au făcut lucruri bune primesc laude nu numai de
la cei ce o duc bine, ci şi de la cei ce nu o duc bine. Ce spun
de pizmă? Este izbăvită şi de uneltitori, de tâlhari şi de
spărgători de case. Nu are numai acest bine, d şi creşte pentru
că nu se micşorează şi dăruieşte o mulţime. Ce a fost mai
ruşinos decât Nabucodonosor? Ce a fost mai respingător?
Ce a fost mai fărădelege? Omul a fost necredincios, a văzut
mii de mărturii şi semne şi n-a vrut să le sufere, ci i-a aruncat
pe robii lui Dumnezeu în cuptor, deşi după aceasta s-a închinat.

Ce a făcut deci prorocul? „împărate, sfatul meu să-ţi fie
plăcut! Izbăveşte-te de fărădelegile tale prin milostenii şi
de fărădelegile tale prin îndurările faţă de săraci! Poate va
fi iertare pentru greşelile tale" (Dan. 4,27). A zis aceasta astfel
şi nu s-a îndoit (căci era foarte încredinţat), ci a vrut să-l
aducă la o frică mai mare şi să-i producă o nevoie mai mare
aceste lucruri. Căci, dacă ar fi zis ca o mărturisire, acela ar
fi fost mai neglijent. Aşa şi noi zorim cel mai tare pe unii
atunci când spunem: mângâie pe cutare şi nu adăugăm că
va fi auzit oricum, ci că poate va fi auzit. Căci îl stimulăm mai
tare când frica devine meii mare din îndoială. Este învederat
că n-a făcut aceasta din acest motiv. Ce spui? Este iertare pentru
atâtea impietăţi? Da.
Nu este păcat pe care să nu-1 poată curăţa milostenia,
pe care să nu-1 poată stinge. Orice păcat este mai jos decât ea.
Este leac prielnic pentru orice rană. Ce este mai rău decât
un vameş? Este subiect a toată nedreptatea, însă Zaheu s-a
spălat de toată această nedreptate. Vezi cum arată Hristos
aceasta prin cele ce s-a grăbit să le aibă pe limbă şi pe care
şi le-a pus să le ducă. Şi Pavel zice: „Numai să ne aducem
aminte de săraci" (Gal. 2,10). Şi sunt multe cuvinte pretutin
deni în Scripturi despre acest lucru. „Propria bogăţie, zice, este
izbăvire pentru sufletul bărbatului" (Prov. 13, 8). Şi Hristos
a zis:
- „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ţi averile şi dă-le
săracilor şi vino de urmează Mie!" (Mt. 19, 21). Aceasta ţine
de desăvârşire pe bună dreptate. Dar milostenia nu se face
numai prin averi, ci şi prin fapte. După cum spun: se poate
să fii alături, se poate să dai o mână de ajutor. Adeseori
sprijinul prin fapte a mântuit mai bine decât averile.
4. Aşadar, fie să ne mişcăm spre aspectele milosteniei
care stă de faţă. Poţi prin averi? Nu amâna! Poţi prin sprijinire?
Nu zi că nu înseamnă nimic deoarece nu ai averi. Şi aceasta
Omilia XXV 333
este lucru foarte mare. Aşază-1 aşa, ca şi cum ai fi dat aur.

Poţi prin slujire? Fă şi aceasta! Eşti ca un doctor cu priceperea?
îngrijeşte-te de cei bolnavi! Şi acesta este un lucru mare. Poţi
prin sfătuire? Aceasta este mai mare decât toate; aceasta
este mai bună decât toate sau decât cele mai multe, cu cât
are câştig mai mare. Căci nu destrami foamea, ci o moarte
groaznică. De aceasta s-au preocupat şi apostolii cu prisosinţă.
De aceea au repartizat manevrarea lucrurilor celor ce erau
cu ei, iar ei au arătat-o pe cea prin cuvinte. Sau ţi se pare că
milostenia este mică pentru a putea să scape de boală sufletul
nevoiaş, care se primejduieşte pentru cele de pe urmă, care
este cuprins de foc? Ai văzut un prieten cuprins de iubirea
de argint? Miluieşte pe acel om! Se sufocă? Stinge-i focul!
Ce se întâmplă dacă nu este convins? Tu fă partea ta şi nu
te lenevi! L-ai văzut ţinut în lanţuri? (Căd cu adevărat lanţuri
sunt averile). Du-te la el, cercetează-1, mângâie-1, încearcă
să dezlegi lanţurile! Dacă nu vrea, el va răbda pricina. Ai
văzut pe cineva gol şi străin? (Căci este gol şi străin cu ade
vărat de ceruri cel ce nu se îngrijeşte de viaţa cea dreaptă).
Ia-1 în hanul tău, îmbracă-1 cu haina virtuţii, dă-i cetatea
din ceruri! Zice:
- Ce se întâmplă dacă eu sunt gol?
A
- Imbracă-te şi pe tine prima dată. Dacă ştii că eşti gol,

ştii că eşti dator să te îmbraci. Numai dacă înţelegi, modul
acestei goliciuni, vei putea să cunoşti uşor şi îmbrăcămintea
ei. Câte femei poartă haine de mătase, dar, de fapt, sunt goale
de hainele virtuţii? Pe acestea să le îmbrace bărbaţii! Nu
acceptă acele haine, ci le vor pe acestea? Fă mai întâi aceasta:
adu-le la poftirea pentru acele haine, arată-le că sunt goale,
vorbeşte-le despre judecata viitoare! Zi-le: acolo ne trebuie
celelalte, nu acestea. Dacă m-aţi suporta, şi eu vă voi arăta
goliciunea. Cel gol, când este frig, se zgribuleşte şi tremură
şi stă ghemuit, ţinând strânse mâinile; iar când este vară,
nu mai face aşa. Aşadar, dacă voi arăta că cei bogaţi şi cele
bogate, pe cât sunt mai goi, pe atât mai ales se îmbracă, să

nu mă urâţi! Despre ce este vorba, zi-mi, când spunem cuvinte
despre gheenă şi despre acele locuri de chinuri, dacă nu despre
aceştia, care se zgribulesc şi tremură mai tare? Nu suspină
cu amar şi se osândesc singuri? Ce se întâmplă când se
apropie de cutare şi-i spun:
- Roagă-te pentru mine!
Nu pronunţă aceleaşi lucruri pentru aceia? Dar acum,
oricâte am zice, nu este încă arătată goliciunea, dar va fi arătată
acolo. Cum şi în ce fel? Când vor pieri hainele acestea de
mătase şi pietrele, toţi se vor vădi numai de hainele virtuţii
si
» ale răutătii.
» Când săracii vor fi îmbrăcaţi » cu slavă multă,'
iar bogaţii vor fi traşi goi şi ruşinaţi la locurile de chinuri.
Cine era mai delicat decât bogatul care se înconjura cu porfiră?
Cine era mai sărăcăcios decât Lazăr? Deci cine a pronunţat
cuvinte de rugăminte? Şi cine avea belşug? Zi-mi: dacă
cineva şi-ar pune multe acoperăminte pe casă, dar înăuntru
stă gol, care este câştigul? Aşa se întâmplă şi cu femeile.
Spun că-şi acoperă trupul, casa sufletului, cu multe acope
răminte, iar gospodina stă înăuntru goală. Folosiţi-vă de
ochii sufletului şi vă voi arăta goliciunea sufletului! Căci
care este haina sufletului? Evident că virtutea. Si * care este
goliciunea? Răutatea. Căci, precum, dacă cineva ar dezbrăca
pe vreunul din cei liberi, se ruşinează, se strânge şi fuge,
asa
» roşeşte
> » si» sufletul care nu are aceste haine dacă vrem să
privim la el. Câte crezi că se ruşinează şi se afundă în adânc
ca şi cum ar căuta un paravan şi un acoperământ, ca să nu
audă aceste cuvinte? Iar cele ce nu au nimic pe conştiinţă se
veselesc, se bucură, se fălesc şi se împodobesc cu cele spuse.
Ascultă despre fericita Tecla! Aceea, ca să-l vadă pe Pavel,
şi-a dat şi aurul. Iar tu, ca să-L vezi pe Hristos, nu dai nici
un bănuţ, ci te minunezi de cele făcute de aceea, dar nu le
râvneşti. Nu auzi cum îi fericeşte Cuvântul pe cei milostivi?
„Fericiţi cei milostivi, zice, că aceia vor fi miluiţi" (Mt. 5, 7).
Omilia XXV 335
Care este câştigul de pe urma hainelor scumpe? Până când

ne holbăm la aceste haine? Să ne îmbrăcăm cu slava lui
Hristos, să ne acoperim cu frumuseţea aceea, ca să fim de
laudă aici si să dobândim acolo bunătătile cele veşnice cu
9 9 9
harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus

Hristos, cu Care fie slavă, stăpânire .şi cinste Tatălui şi Sfân
tului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia XXVI
In vremea aceea a pus regele Irod mâinile pe unii din
Biserică să le fa că rău. Şi a ucis cu sabia pe îacov, fratele
lui Ioan. Şi, văzând că este pe placul iudeilor, a adăugat
a prinde şi pe Petru. D ar erau zilele azimelor. (12,1-3)
1. De care vremea aceea vorbeşte? în general despre cea

care a urmat. însă aici este aşa, iar în alt loc este altfel. Căci,
când Matei spune: „în zilele acelea a venit Ioan propovă
duind" (3, 1), nu spune că arată zilele următoare, ci acelea
în care urma să se întâmple cele povestite. Căci Scriptura
are obiceiul de a folosi acest mod şi o dată prezintă cele ce
urmau să se întâmple mai apoi, iar altădată vesteşte ca o
continuare despre cele ce urmau să se întâmple mai apoi.
Bine spune: Regele Irod, căci acesta nu era cel cu Hristos. Iată
altă ispită! Şi vezi cum se împletesc lucrurile, cum am spus
de la început, cum se ţes toate prin uşurare şi necaz. Nu mai
sunt iudeii, nid sinedriul, ci regele pune mâinile pentru a face
rău. Stăpânirea este mai mare, războiul mai groaznic cu cât
era spre bucuria iudeilor.
A ucis cu sabia şi pe îacov, fratele lui Ioan. (12, 2) Simplu şi
la întâmplare. Dacă ar întreba cineva de ce a îngăduit Dum
nezeu, spunem că pentru următoarele lucruri. întâi, pentru
a-i convinge că ei domină când sunt omorâţi; în al doilea
rând, ca să le dea să suporte furia cea din nebunie după ce
s-au înmulţit; şi, în al treilea rând, ca să le arate că aceasta
s-a produs prin îngăduinţa Lui.
Văzând că este pe placul iudeilor, a adăugat a prinde şi pe Petru.
(12, 3)
O, ce brutalitate mare! Le-a făcut un favor pentru unii,
săvârşind udderi pur şi simplu şi degeaba. Dar era ziua azimelor.
Omilia XXVI 337
(12,3) Iarăşi scrupulozitatea excesivă a iudeilor. Nu l-au îm

piedicat să ucidă, dar au săvârşit acestea în această vreme.
Pe care, prinzându-l, l-a pus în temniţă, dându-l la patru
străji de ostaşi. (12,4)
Aceasta era din furie şi din frică. A ucis cu sabia, zice, pe
fratele lui Ioan. Ai văzut bărbăţia lor? Căci, ca să nu spună
nimeni că au cutezanţă asupra morţii fără primejdie şi fără
frică pentru că îi răpeşte Dumnezeu1, de aceea îngăduie să
fie omorâţi, şi mai ales corifei, convingându-i pe ucigaşii
înşişi că nici acestea nu-i alungă şi nu-i opresc.
Deci Petru era păzit în temniţă; şi se făcea rugăciune stărui
toare de Biserică la Dumnezeu pentru el. (12, 5)
De acum era vremea luptei. Uciderea aceluia şi prinderea
acestuia i-a făcut fricoşi.
Dar, când urma să-l aducă irod, în noaptea aceea Petru dormea
între doi ostaşi, legat cu două lanţuri şi paznici înaintea uşii păzeau
temniţa. Şi, iată, un înger al Domnului a stat şi lumină a strălucit
. în încăpere. Lovind pe Petru în coastă, l-a trezit, spunând: Scoală
degrabă! Şi i-au căzut lanţurile de la mâini. (12, 6-7)
Vezi că l-a răpit în noaptea aceea. Şi lumină a strălucit în
încăpere, ca să nu socotească să fi fost imaginaţie. Şi n-a văzut
nimeni lumina în afară de el. Deşi s-a produs aceasta, totuşi
socotea că este imaginaţie pentru că era un lucru neaşteptat.
Dacă nu s-ar fi făcut asta, cu mult mai mult2. Aşa de dispus
era spre moarte. A condus la aceasta faptul că a stat acolo
multe zile, rămânând nesalvat. Şi de ce, zice, nu l-a lăsat să
cadă în mâinile lui Irod, ci l-a răpit atunci? Pentru că acel
lucru i-ar fi dus la uimire, iar acesta s-a făcut pentru ei. Căci
ar fi fost socotiţi că nu sunt oameni dacă s-ar fi făcut toate
»
' Până atunci Dumnezeu i-a scăpat de rele făcând minuni. Dar, de
data aceasta Iacov este ucis pentru ca ucenicii să înveţe să suporte cu
vitejie necazurile până la capăt.
2 Dacă nu s-ar fi arătat îngerul în lumină, cu mult mai m ult nu şi-ar
fi dat seama Petru că totul este aievea.
cu cuviinţă dumnezeiască. Cu Ştefan ce n-a făcut? Nu le-a

arătat faţa lui ca de înger? Ce i-a mai rămas aici?
Şi îngerul a zis către el: încinge-te şi încalţă-te cu sandalele
tale! (12, 8)
Iarăşi arată aici că nu s-a produs un vicleşug, căd nimeni
care se grăbeşte şi vrea să scape nu are atâta osârdie, încât
să ia şi sandalele sale şi să se încingă.
Şi a făcut aşa. Şi i-a spus: Acoperă-te cu haina ta şi urmează-mă!
Şi, ieşind, l-a urmat; şi nu ştia că este adevărat ceea ce s-a făcut
de înger; i se părea că vede vedenie. Şi, trecând de prima strajă şi
de a doua, au venit la poarta de fier care duce în cetate, care li s-a
deschis singură. (12, 9-10)
Iată al doilea semn! Când s-a dus îngerul, atund a înţeles
Petru.
Şi, ieşind, au mers înainte pe o uliţă şi îndată îngerul s-a dus
de la el. Şi Petru, venindu-şi în sine, a zis: Acum ştiu că Domnul
a trimis cu adevărat pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod
şi de la tot ce aştepta poporul iudeilor. (12,10-11)
Acum am cunoscut, zice, nu atunci. De ce se întâmplă
asta şi nu pricepe Petru cele întâmplate, deşi s-a bucurat de
o astfel de izbăvire când toţi se resemnaseră? Vrea ca izbă
virea să-i vină deodată şi, după izbăvire, atunci să capete
simţirea. Faptul că lanţurile au căzut de la mâini sunt o
mare mărturie că n-a fugit.
înţelegând, a venit la casa Măriei, mama lui Ioan cel numit
Marcu, unde erau destui adunaţi şi se rugau. Bătând Petru la uşa
porţii, s-a apropiat o slujnică să asculte, cu numele Rodi. Şi, recu
noscând glasul lui Petru, de bucurie, n-a deschis poarta. (12,12-14)
Vezi că Petru n-a plecat îndată, ci mai întâi a bine vestit
alor lui. Alergând, a vestit că Petru stă înaintea porţii. Iar ei au
zis către ea: Ai înnebunit. Dar ea insista că aşa este. (12,14-15)
2. Vezi că şi slujnicele sunt pline de evlavie! De bucurie,
n-a deschis poarta; iar aceia nu credeau că s-a întâmplat asta.
Omilia XXVI 339
Dar ea, zice, insista că aşa este; iar ei au zis: Este îngerul lui.
Iar Petru a rămas bătând. Si, deschizând, l-au văzut si erau uimiţi.
» ' ' 9 9
Şi, făcându-le semn cu mâna să tacă, le-a povestit cum l-a scos Domnul
din temniţă. Şi a zis: Vestiţi acestea lui lacov şi fraţilor. Şi, ieşind,
a mers în alt loc. (12,15-17)
Să privim deci din nou şirul celor spuse! în vremea aceea,
zice, a pus regele Irod mâinile pe unii din Biserică să le facă rău.
Se ridică pur şi simplu şi fără raţiune ca o fiară asupra tuturor.
Aceasta este ceea ce a spus Hristos: „Paharul pe care-1 voi
bea Eu îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă voi boteza vă veţi
boteza" (Mc. 10, 39).
Şi a ucis cu sabia, zice, pe lacov, fratele lui Ioan. Cum de
nu l-a ucis imediat, zice, şi pe Petru? Scriitorul a zis pricina:
Erau zilele azimelor. Şi voia să se împăuneze cu tăierea lui.
Deci ei, de la îndemnul lui Gămăliei, se abţineau de acum
de la ucideri; de altfel, nid nu găseau motive; dar le pregăteau
prin alţii. Deoarece era şi alt lacov, fratele Domnului, a
indicat, zicând: fratele lui Ioan. Vezi că era între aceştia trei
conducerea,' dar mai ales între Petru si » lacov? Aceasta era
mai ales o osândire a lor. Căci încă nu s-a arătat propovă-
duirea omenească şi s-a împlinit la propriu acel [cuvânt]:
„Ca nişte oi de junghiere am fost socotiţi" (Ps. 43, 23).
Văzând că este pe placul iudeilor, zice, a adăugat că a prins
şi pe Petru. Ucidere plăcută şi ucidere nedreaptă. Mare era
lipsa de minte a lui Irod; era condus de poftele lor cele ne
potrivite. Deşi trebuia să facă contrariul şi să le taie avântul,
el i-a întraripat, fiind ca un perceptor, nu doctor pentru cei
bolnavi. Cu toate că avea mii de pilde de la Irod, bunicul şi
tatăl său, şi cum au păţit foarte mari rele, unul - pentru udderea
copiilor, iar celălalt - a ridicat un război groaznic pentru că
a ucis pe Ioan.
Pe care prinzându-l, zice, l-a pus în temniţă. Se temea să
nu se depărteze Petru din cauza uciderii lui lacov şi, vrând
să-l aibă în siguranţă, l-a pus în închisoare. Cu cât a fost mai
straşnică paza, cu atât mai minunată a fost demonstraţia.

Aceasta a fost pentru Petru, care a devenit mai încercat mai
ales de aici şi a arătat bărbăţia obişnuită.
Şi sefacea, zice, rugăciune stăruitoare. Rugăciunea este vădire
a afecţiunii. Toţi II roagă pe Tatăl, pe Tatăl cel blând. Zice
că rugăciunea făcută pentru el era stăruitoare. Ascultaţi
cum erau pentru învăţători! Nu s-au revoltat, nu s-au agitat,
ci s-au întors spre rugăciune, care este adevăratul tovarăş
de luptă fără a fi luptător, au scăpat la ea. N-au spus: Eu sunt
smerit şi neimportant să mă rog pentru acela. Nu s-au gândit
la nimic din acestea pentru că o făceau din dragoste. Vrei
să afli câte a făcut chiar fără să vrea? Pe aceia i-a arătat mai
încercaţi, pe aceştia i-a făcut mai sârguindoşi. Şi vezi că ispitele
au fost adăugate de praznic pentru ca aceştia să se arate
mai încercaţi.
Iar când urma să-l scoată Irod, zice, în noaptea aceea Petru
dormea. Vezi că Petru doarme şi nu este în agonie, nici fricos,
în noaptea aceea, în care urma să fie scos, dormea, aruncând
totul la Dumnezeu. Dar nu dormea pur şi simplu, ci în mij
locul unor ostaşi şi legat. Căci zice: Dormea între doi ostaşi,
legat cu două lanţuri. Vezi cât de riguroasă era paza?
Şi, iată, un înger al Domnului a stat, zice, spunând: Scoală
degrabă! Paznicii dormeau împreună. De aceea nu simt nimic
din cele petrecute. A strălucit o lumină ca Petru să vadă şi să
audă şi să nu socotească cum că este imaginaţie. Este lovit
şi în coastă ca să nu se lenevească. Şi nu aude simplu: Scoală!
Ci cu adăugirea: degrabă, aşa de adânc dormeau.
I se părea, zice, că vede vedenie. Şi a trecut de prima şi a
doua strajă. Unde sunt acum ereticii? Să ne zică cum a trecut!
Dar nu au cum. De aceea i-a poruncit să se încingă şi să se
încalţe, convingându-1 şi prin aceasta că nu este imaginaţie,
si
» ca să se dezmeticească din somn si * să cunoască cum că
este adevărat. De aceea i-au căzut imediat si * lanţurile
» de la
Omilia XXVI 341
mâini şi aude: Scoală-te degrabă. Aceasta nu este pentru a-1

agita, ci pentru a-1 convinge să nu întârzie.
Şi nu ştia, zice, că ceea ce s-a făcut prin înger este adevărat;
i se părea că vede vedenie. Pe bună dreptate, datorită grozăviei
celor întâmplate.
3. Vezi cât de mare este grozăvia semnului? Cum îl uimeşte
pe cel ce îl vede? Cum nu-1 lasă să creadă? Căci, dacă lui
Petru i se părea că vede vedenie în acest timp, chiar dacă el
era încins şi încălţat, ce ar fi păţit altul?
Trecând, zice, de prima şi de a doua strajă, au venit la poarta
de fier; şi, ieşind, au mers pe o uliţă şi îndată s-a dus îngend de la
el. Cele petrecute înăuntru au fost mai minunate, iar aceasta
este de acum mai omenească. Când nu mai era nid un obstacol,
atunci s-a dus îngerul. Căci n-ar fi mers înainte Petru dacă
ar fi fost atâtea obstacole. Cu adevărat, cu adevărat a fost
uimire.
Acum am cunoscut, zice, că Domnul a trimis cu adevărat pe
. îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi a tot ce aştepta poporul
iudeilor. Acum, nu atund când eram în legături. Şi, înţelegând,
a venit la casa Măriei, mama lui Ioan. Ce înseamnă înţelegând?
Gândindu-se unde este. Aşadar, fie a înţeles asta, fie că nu
trebuia să plece pur şi simplu, d să se achite faţă de Binefăcător.
A
înţelegând aceasta, a venit la casa Măriei. Cine este acest

Ioan? Poate acela care a fost mereu împreună cu ei, căci de
aceea i-a şi dat un semn de recunoaştere. Vezi cât de bun este
necazul, cât de mult au realizat prin rugăciunea de noapte,
cum i-a făcut să fie treji. Ai văzut cât a fost câştigul din udderea
lui Ştefan? Ai văzut cât a fost folosul din această închisoare?
Căd Dumnezeu a arătat că Evanghelia este mare prin faptul
că n-a ieşit împotriva celor care i-au nedreptăţit. Ci a arătat
că necazurile sunt mari în sine la cei ce au nedreptăţit, chiar
fără să fi păţit aceia ceva cumplit, ca să nu căutăm deplina
izbăvire de ele, nici răzbunarea. Ia seama cum şi slujnicele
lor erau de acum la fel de cinstite ca şi ei.
De bucurie, zice, n-a deschis. Bine s-a petrecut şi aceasta,

ca să nu fie şi aceia uimiţi îndată la vederea lui şi să nu
creadă, ci să fie antrenată gândirea lor. Şi ceea ce este în
obiceiul nostru s-a aflat că face şi ea. Căci ea s-a sârguit să
ducă veştile bune, căci erau veşti bune la propriu.
Iar ei au zis către ea: Ai înnebunit. Dar ea insista că aşa este.
Şi ei au zis că este îngerul lui. Din aceasta este adevărat că fiecare
dintre noi are un înger. Şi de unde le-a venit să se gân
dească cum că este un înger? Au bănuit de la vreme.
Iar el a rămas bătând, zice. Deschizând, l-au văzut şi erau
uimiţi. Iar el le-a făcut semn cu mâna, a făcut linişte mare, ca să
audă cele de la el. De acum era cu mult mai dorit de ucenici
nu numai pentru că a fost salvat, ci şi pentru că era departe
şi a venit îndată. De acum află şi casnicii toate cu claritate.
Află şi străinii, dacă ar fi vrut să creadă; dar nu voiau. Asta
s-a întâmplat şi cu Hristos.
- Vestiţi, zice, acestea lui Iacov şi fraţilor. Vezi că nu se
slăveşte în deşert? Căci n-a zis: Faceţi arătate acestea pretu
tindeni, cifraţilor. Şi a ieşit în alt loc. Căci n-a ispitit pe Dum
nezeu, nici pe sine nu s-a băgat în ispite, de vreme ce au
făcut aceasta atunci când li s-a poruncit: „Intrând în templu,
vorbiţi poporului!" (Fapte 5, 20). Au ascultat şi s-au supus
îndată. Dar îngerul n-a zis aceasta, ci s-a dus în tăcere şi le-a
dat posibilitatea să iasă şi să plece noaptea. Şi s-a întâmplat
aceasta ca să învăţăm că multe sunt iconomisite şi omeneşte,
ca el să nu cadă iarăşi. Căci, ca să nu zică ei că este îngerul
lui după ce s-ar fi dus, spun aceasta înainte. Şi atunci îl văd
că el răstoarnă acea opinie. Dacă ar fi fost îngerul, n-ar fi
bătut în uşă, nu s-ar fi depărtat în alt loc. Dar el confirmă şi
faptul că nu s-a petrecut ziua. Ei erau dezlegaţi de rugăciuni,
dar el, fiind legat de somn, se gândea dacă a fost adevărat
ce s-a întâmplat, deşi era uimit, deşi nu-şi amintea. Dar acum,
după ce a privit ca într-un vis, era netulburat.
Omilia XXVI 343
A venit, zice, la poarta de fier. Vezi cât de tare era. Trecând

de straja întâi, zice, şi de a dona, au venit la poarta de fier. Şi de
ce nu se întâmplă asta prin ei înşişi? De ce? Pentru că Dum
nezeu îi cinsteşte şi prin aceasta, prin faptul că-i răpeşte
printr-un înger. Ce este? Nu s-a întâmplat aşa şi cu Pavel?
Acolo cu dreptate, pentru că trebuia să creadă temnicerul,
iar aici numai cât să fie izbăvit Apostolul. Pe de altă parte,
şi Dumnezeu le iconomiseşte pe toate în mod diferit. Acolo
Pavel cântă, iar aici Petru dormea. Aşadar, să nu ascundem
minunile lui Dumnezeu, ci să ne sârguim să defilăm cu ele
pentru folosul nostru şi spre zidirea celorlalţi. Căci, precum
este minunat să fie legat cel ales, tot aşa este mai minunat
că nu a plecat de prima dată, până când a vestit toate celor
din casă.
Şi a zis: Ziceţi lui lacov şi fraţilor. De ce porunceşte să le
zică? Pentru ca să se bucure, ca să nu fie îngrijoraţi, ca să
afle aceia prin aceştia, nu ei prin aceia. Aşa s-a îngrijit de partea
cea mai smerită. Prin urmare, nimic nu este mai bun decât
necazul cu măsură. Ce fel ţi se pare că era sufletul acelora
atunci? De câtă plăcere nu era plin?
Unde sunt acum femeile care dorm toată noaptea?3 Unde
sunt bărbaţii care nid nu se întorc în pat? Ai văzut suflet treaz?
Lăudau pe Dumnezeu cu femeile, cu copiii şi cu slujnicele,
făcându-se prin necaz mai curaţi decât cerul. Dar acum cădem
dacă vedem o primejdie mică. Nimic nu era mai strălucitor
decât acea adunare. Să-i imităm pe aceştia, să râvnim lor! Nu
s-a făcut noapte pentru ca să dormim şi să trândăvim mereu.
Şi dau mărturie de aceasta lucrătorii manuali, cărăuşii cu
măgari, comercianţii, Biserica lui Dumnezeu care se scoală
de la miezul nopţii. Scoală-te şi tu şi priveşte dansul stelelor,
tăcerea adâncă, liniştea cea multă! Uimeşte-te de iconomia
Stăpânului tău! Atunci sufletul este mai curat; mai degrabă
3De aici începe partea morală a omiliei: îndemn la privegherea de noapte.

este mai uşor şi mai fin, înălţat şi uşor. însuşi întunericul,

tăcerea cea multă sunt suficiente să conducă spre umilinţă.
Dacă priveşti şi cerul pigmentat cu stele ca şi cu mii de ochi,
va rodi toată plăcerea, primind îndată înţelegerea Creatorului.
Dacă ai înţelege că cei ce ţipă, sar, umblă, nedreptăţesc, se
lăcomesc, ameninţă, se ţin de mii de lucruri cumplite peste
zi, aceştia nu se deosebesc acum cu nimic de cei morţi, vei
recunoaşte toată încăpăţânarea omenească. Somnul a venit
şi a mustrat firea. Este o icoană a morţii, este o icoană a
sfârşitului. Dacă te uiţi printr-o crăpătură, nu vei auzi nici
glasul. Dacă priveşti în casă, îi vei vedea pe toţi aşezaţi ca
într-o groapă. Toate acestea sunt suficiente pentru a trezi
sufletul şi a-1 aduce la înţelegerea sfârşitului.
4. Cuvântul acesta al meu este şi pentru bărbaţi, şi pentru
femei. Pleacă genunchii, suspină, roagă pe Stăpânul să fie
milostiv. Mai degrabă, îndoaie-te în rugăciuni de noapte4
când tu vei face vremea de odihnă vreme de tânguiri.
Aminteşte-ţi ce fel de cuvinte a spus regele: „Ostenit-am în
suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu
lacrimi aşternutul meu voi uda" (Ps. 6, 6). Cât de plin de des
fătare ai fi, nu eşti mai plin decât acela; cât ai fi de bogat, nu
eşti mai bogat decât David. Şi iarăşi zice el: „La miezul nopţii
m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie pentru judecăţile
dreptăţii Tale" (Ps. 118, 62). Atunci nu se îngrămădeşte slava
deşartă. Căci cum ar putea când dorm toţi şi nu văd? Atunci
nu intervin lenevia şi căscatul; căci cum ar putea, când sufletul
este trezit de atâtea lucruri? După astfel de privegheri, şi
somnul este plăcut, şi descoperirile sunt minunate. Fă aceasta
şi tu, bărbate, nu numai femeia! Să fie casa biserică de femei
şi bărbaţi adunaţi! Să nu socoteşti că este vreo oprelişte că
eşti tu singur bărbat, nici că ea singură este femeie! Căci
zice: „Unde sunt adunaţi doi în numele Meu, acolo sunt în
4 Adică: Fă metanii.
Omilia XXVI 345
mijlocul lor" (Mt. 18, 20). Unde este Hristos în mijloc, este
multă mulţime. Unde este Hristos, neapărat sunt şi îngeri,
neapărat şi arhangheli şi celelalte puteri. Prin urmare, nu
sunteţi singuri când aveţi pe Stăpânul tuturor. Şi ascultă iarăşi
pe prorocul care spune: „Mai bun este unul care face voia
Domnului decât mii fărădelege". Nimic nu este mai slab
decât mulţi nelegiuiţi, nimic nu este mai tare decât unul care
trăieşte după legea lui Dumnezeu. Dacă ai copii, trezeşte şi
pe copii şi casa să[-ţi] fie noaptea întru toate biserică! Dacă
sunt firavi şi nu suportă privegherea, [fă] până la o rugăciune
sau două si odihneste-te! Numai scoală-te, numai fă-ti un obicei!
» » ' 9
Nimic nu este mai bun decât cămara aceea care primeşte

astfel de rugăciuni. Ascultă ce spune prorocul: „De mi-am
adus aminte de Tine în aşternutul meu, în dimineţi am cugetat
la Tine" (Ps. 62, 6). Dar m-am ostenit, zice, mult ziua şi nu
mai pot. Aceasta este speculaţie şi pretext; căci, oricât te-ai
fi trudit, nu te vei osteni ca fierarul care trânteşte cu un ciocan
aşa de greu de la o mare înălţime pe nicovală şi receptează
fumul în tot corpul său. Şi totuşi acela îşi consumă cea mai
mare parte a nopţii pentru aceasta. Ştiţi cum priveghează şi
femeile toată noaptea, oricând aveam noi nevoie să mergem
la câmp sau să venim înainte la priveghere. Să ai şi tu,
aşadar, o fierărie duhovnicească, nu ca să pregăteşti oale şi
ibrice, ci sufletul tău, care este mai bun decât un fierar sau
aurar. Bagă în cuptorul mărturisirii ceea ce s-a făcut odini
oară cu păcat; prăvăleşte ciocanul de la mare înălţime! Cu
alte cuvinte, osândirea din cuvinte. Aprinde focul Duhului!
Să ai o artă cu mult mai mare! Nu aranjezi nişte vase de
aur, ci, precum arămarul vasul, [aranjezi] sufletul, care este
mai de preţ decât orice lucru de aur. Căci nu aranjezi un
vas corporal, d izbăveşti sufletul de orice imaginaţie lumească.
Să stea lângă tine o făclie, nu aceasta care se aprinde, ci să o
ai pe cea de care spune prorocul: „Făclie picioarelor mele
este legea Ta" (Ps. 118,105).
Inflăcărează-ţi sufletul cu rugăciunea! Dacă vezi că-i de

ajuns, scoate-1, întipăreşte-1 cu ceea ce vrei. Crede-mă, nu s-a
obişnuit să cureţe aşa focul otrava precum rugăciunea de
noapte otrava păcatelor noastre. Să ne ruşinăm, dacă nu de
altceva, de paznicii de noapte! Aceia fac rondul în frig pentru
o lege omenească strigând tare şi trec prin locuri strâmte,
adesea pe ploaie, înţepeniţi, pentru tine şi pentru mântuirea
ta şi pentru păzirea averilor tale. Acela depune o astfel de
grijă pentru averi, iar tu nid pentru sufletul tău. Şi eu nu silesc
să faci rondul în aer liber, nici să strigi tare şi să răbufneşti.
Ci pleacă-ţi genunchii, înduplecă pe Stăpânul chiar fiind în
cămară, în pat. De ce petrecea noaptea Hristos însuşi pe
munte? Nu ca să ne dea pildă? Atunci îşi trag răsuflarea
plantele, zic de noapte; atunci primeşte şi sufletul mai mult
decât acelea roua. Cele pe care le arde soarele ziua, acestea
îşi trag sufletul noaptea. Lacrimile nopţii se coboară împo
triva poftelor şi a orice aprindere şi ardere mai mult decât
orice rouă şi nu te lasă să păţeşti ceva cumplit. Dacă nu va
avea parte de acea rouă, va fi arsă peste zi. Dar să nu fie să
devină vreunul din voi ardere a focului acela, ci, după ce
ne însufleţim şi ne bucurăm de iubirea de oameni cea de la
Dumnezeu, să ne eliberăm pe noi de povara păcatelor cu
harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
cu Care fie slavă, stăpânire şi cinste Tatălui împreună şi
Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Omilia XXVII
Făcându-se ziuă, era nu puţină tulburare între ostaşi
oare ce s-a întâmplat cu Petru. Iar Irod, după ce l-a cerut
şi nu l-a aflat şi după ce a judecat pe străjeri, a dat ordin
să fie omorâţi. Şi, coborând din ludeea, petrecea în
Cezareea. (1 2 ,18-19)
1. Mulţi sunt nedumeriţi cum de a trecut Dumnezeu cu

vederea atunci pe copiii omorâţi pentru El şi acum iarăşi
pe ostaşi pentru Petru, cu toate că îi era cu putinţă să-i fi
A
scos şi pe aceia cu Petru. Insă, chiar dacă îngerul i-ar fi scos

şi pe ostaşi cu Petru, fapta ar fi fost socotită că este drept
fugă. De ce n-a iconomisit altfel?, zice. Ce fel de vătămare
s-a produs acum? Dacă am vedea că cei ce au păţit ceva pe
nedrept şi rău nu s-au vătămat cu nimic, nu vom întreba
aceasta. De ce nu spui şi de Iacov? De ce nu l-a scos pe el?
Pe de altă parte, încă nu era vremea judecăţii, ca să dea fie
căruia după vrednicie. Ba nici nu i-a dat Petru în mâinile lui.
Mai degrabă îl întristează că a fost batjocorit, după cum a
fost înşelat tatăl lui de magi; îl face să se atace şi să fie făcut
de râs. Dar este bine să ascultăm chiar cuvintele scriitorului.
Făcându-se, zice, ziuă, era nu puţină tulburare între ostaşi,
oare ce s-a întâmplat cu Petru. Iar Irod, când l-a cerut şi nu l-a
aflat, judecându-i pe străjeri, a dat ordin să fie omorâţi. (12,18-19)
Cu toate că a auzit de la ei (căci i-a judecat) că lanţurile
au fost lăsate, că a luat sandalele şi că a fost cu ei până în
noaptea aceea. Dar ce ascundeau? De ce n-au fugit şi ei?
Trebuia ca şi el să se minuneze, trebuia să-l uimească acest
fapt. De acum devine învederată tuturor minunea lui Dum
nezeu şi răutatea vădită a aceluia prin moartea lor. Dar vezi
cum el nu ascunde acestea, ci menţionează istoria, ca să ne

înveţe. Apoi zice:
Şi, coborând din Iudeea, petrecea în Cezareea. Şi Irod era pornit
cu furie asupra tirienilor şi sidonienilor. Şi au venit laolaltă la el
şi, convingându-l pe Blastus, care era peste dormitorul regelui,
au cerut pace, pentru că ţinutul lor se hrănea de la regat. Iar în
ziua stabilită, Irod, îmbrăcat cu haină regească şi şezând pe scaun,
vorbea în public către ei, iar poporul striga: Este glasul lui Dum
nezeu, nu de om. Şi pe loc l-a lovit un înger al Domnului pentru
că n-a dat slavă lui Dumnezeu. Şi, ajungând mâncat de viermi,
şi-a dat sufletul. Iar cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea.
(12, 19-24)
Nici aceasta nu este puţin lucru. îndată l-a prins răzbu
narea, deşi nu pentru Petru, dar pentru vorbirea lui măreaţă.
De ce pe el dacă strigau şi aceia? Pentru că a primit glasul,
pentru că s-a socotit pe sine că este vrednic de linguşirea
[aceea]. Mai ales prin aceasta sunt povăţuiţi aceia care lin
guşesc în zadar. Vezi iarăşi că amândoi sunt vrednici de
muncire, dar este pedepsit acesta. Căci nu este acum vremea
judecăţii, ci pedepseşte pe acesta, cel mai vinovat, iar pe
aceia îi lasă să tragă folos din acest fapt. Şi cuvântul lui Dum
nezeu creştea, zice, şi se înmulţea, cu alte cuvinte, ajungea să
fie aşa. Ai văzut iconomia lui Dumnezeu?
Iar Bamaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim, împlinind slujirea,
luând împreună şi pe Ioan cel numit Marcu. Şi erau unii în Antiohia,
în Biserica ce era [acolo], unii proroci şi învăţători, Barnaba şi
Simeon, cel numit Niger, Luchie Cirineul, Manain, care a crescut
cu Irod tetrarhul, şi Saul. (12, 25 -1 3 ,1 )
încă este pomenit primul Bamaba, căci Pavel nu era încă
strălucit, încă nu făcuse nici un semn.
Pe când slujeau ei Domnului şi posteau, a zis Duhul Sfânt:
Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrul la care i-am chemat.
Atunci, postind şi rugându-se şi punându-şi mâinile peste ei, i-au
slobozit. (13, 2-3)
Omilia XXVII 349
Ce înseamnă că slujeau (liturghiseau)? Propovăduiau.

Osebiţi-Mi, zice, pe Bamaba şi pe Saul. Ce înseamnă: Osebiţi-Mi?
Pentru lucru, pentru apostolie. Vezi iarăşi de cine este hiro
tonit: de Luchie Cirineul şi Manain, dar mai degrabă de Duhul.
Căci, cu cât este persoana mai mică, cu atât se arată mai gol
harul lui Dumnezeu. De acum este hirotonit pentru apostolie,
astfel încât să propovăduiască cu autoritate. Deci cum zice
el: „Nu de la oameni, nici prin oameni" (Gal. 1, 1)? A zis
„nu de la oameni" ca să arate că nu l-a chemat, nici nu l-a
adus vreun om. Iar „nu prin oameni" pentru că n-a fost trimis
de cineva, ci de Duhul. De aceea a şi adăugat aşa:
Aceştia deci trimişi fiind de Duhul, au coborât la Seleucia şi
de acolo au navigat spre Cipru. (13, 4)
Dar să vedem din nou cele spuse! Când s-a făcut ziuă,
zice, s-a făcut nu puţină tulburare pentru Petru şi, judecând pe
paznici, a dat ordin să fie omorâţi. Astfel, n-a priceput, pentru
că se apucă să pedepsească pe nedrept. Iată, iau cuvântul
pentru ei. Legăturile erau, paznicii înăuntru, temniţa închisă,
zidul nu este găurit nicăieri, toţi au spus acelaşi lucru. Omul
a ajuns cu neputinţă de prigonit, pentru ce te răzbuni pe
ei? Dacă ar fi vrut să-l slobozească, l-ar fi slobozit înainte
de aceasta sau ar fi ieşit împreună. Dar au primit bani? De
unde le-ar fi dat acestora cel ce n-avea să dea nici cinci
bănuţi? Căd lanţurile n-au fost zdrobite, nid nu erau dezlegate.
Trebuia să vadă că era o faptă dumnezeiască, şi nu omenească.
Apoi, deoarece urma să pomenească istoria, de aceea pune
si numele, ca să se arate că adevereşte toate.
9 7 »
Şi, convingând pe Blastus, zice, cel peste dormitorul regelui,

au cerut pace. Fac aceasta deoarece era foamete. Iar în ziua
stabilită, şezând Irod pe scaun, vorbea în public, zice. Şi deodată
l-a lovit un înger al Domnului şi, ajungând mâncat de viermi, şi-a
dat sufletul.
2. Lucrul acesta îl spune şi Iosif [Flaviu], că s-a prăbuşit
de o boală lungă. Ded cei mulţi nu ştiau aceasta, dar apostolul
o menţionează.
» Numai că si neştiinţa era de folos,' de vreme
i i i
ce ei socoteau că ceea ce s-a întâmplat cu Irod a fost din

cauza morţii lui Iacov şi uciderii ostaşilor. Vezi: când l-a
tăiat pe apostol, nu s-a făcut nimic de acest fel, iar când i-a
tăiat pe aceştia, de atunci a fost fără grai. Deci a coborât de
la Ierusalim la Cezareea întrucât a fost pus în încurcătură şi
făcut de ruşine. Mie-mi pare că a venit pentru a se apăra de
acestea, vrând să-i inducă în eroare şi pe aceia. Căci s-a mâniat
pe aceia ca să-i slujească aşa pe aceştia. Vezi cât de plin de
slavă deşartă este omul! Le vorbea în public când urma să
le dea un dar. Iar Iosif zice că s-a îmbrăcat în haină străluci-
. toare făcută din argint. Vezi cugetul apostolilor şi cât de
linguşitori erau aceia. Căci aceştia scuipau pe cel pe care
tot poporul îl slujea. Şi iarăşi le vine un mare răgaz şi mii
de bunătăţi din acea muncire. Dacă el a păţit una ca aceasta
când a auzit că este glasul lui Dumnezeu şi nu de om fără să
zică nimic, cu mult mai mult [ar fi păţit] Hristos, dacă n-ar
fi fost Dumnezeu, când spunea mereu: „Cuvintele Mele nu
sunt ale Mele" (cf. In 14, 10) şi: „Slujitorii Mei s-ar fi luptat"
(In 18, 36) şi câte ca acestea. Acela a părăsit viaţa în mod
rusinos
» si
* vrednic de milă si
> nici nu se mai arată. Si> vezi că
este convins şi de Blastus pe cât de uşor se mânia, fiind un
ticălos, şi iarăşi că se schimbă şi este mereu rob al gloatei şi
nu este deloc liber. Dar ia seama şi la puterea absolută a
Sfântului Duh!
Pe când slujeau ei Domnului, zice, şi posteau, a zis Duhul
Sfânt: Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul! Cine ar fi cutezat să
zică aceasta dacă n-ar fi avut aceeaşi autoritate? S-a făcut
aceasta ca să nu fie ei la comun cu ei. I-a văzut că au putere
mai mare şi sunt destoinici să întărească pe mulţi. Cum le-a
zis? Probabil prin proroci. De aceea a zis dinainte că erau
proroci, posteau şi slujeau, ca să afli că era nevoie de multă
trezvie. Este hirotonit în Antiohia, acolo propovăduieşte. De
Omilia XXVII 351
ce n-a zis: „Osebiţi Domnului", ci Mie? Arată că este una după

stăpânire şi putere.
Ai văzut cât de mare este postul? Arată că toate le făcea
Duhul. Postul este un mare bun, nu are vreun hotar. Când
trebuia să hirotonească, atunci postesc şi atunci le-a zis Duhul
celor ce postesc. Dar postul nu înseamnă numai aceasta, ci
şi a te abţine de la desfătare este un chip al postului1. Eu
numai aceasta vă poruncesc: nu postiţi, ci abţineţi-vă de la
desfătare. Să căutăm hrana, nu stricăciunea! Să căutăm
hrana, nu temeiul bolilor, al bolilor sufleteşti şi trupeşti! Să
căutăm hrana care are plăcere, nu desfătarea cea plină de
dezgust! Aceasta înseamnă hrană, iar aceea mutilare; aceasta
este plăcere, aceea osteneală; aceasta este după fire, aceea
în afara firii. Zi-mi: Dacă ti-ar da cineva să bei cucută, nu ar
fi în afara firii? Dacă [ţi-ar da] cineva lemne şi pietre, nu te-ai
întoarce? Pe bună dreptate, căci sunt în afara firii. Astfel
este desfătarea. Căci, după cum se face agitaţie şi tulburare
multă în cetatea în care se fac multe jurăminte şi intervin
ostilităţile, tot astfel se întâmplă şi în suflet când intervine
vinul şi desfătarea. Pentru cine sunt vai-urile, pentru cine
agitaţiile, pentru cine lucrurile dezgustătoare şi localurile,
pentru cine judecata? Nu pentru cei ce zăbovesc cu vinu
rile? Ochii cui sunt vineţii? Dar, oricâte am zice, nu-i vom
depărta pe cei care se îndeletnicesc cu desfătarea dacă nu
vom pune împotrivă cealaltă patimă. Şi ne va fi cuvântul
mai întâi către femei. Nimic nu este mai de ruşine decât o
femeie care se ţine de desfătări, nimic nu este mai ruşinos
decât una care se îmbată; i se ofileşte floarea înfăţişării ei, i
se răvăsesc
» calmul si» blândeţea » ochilor ca si* cum ar trece
un nor pe sub razele soarelui. Lucrul acesta este lipsit de
libertare şi înrobitor şi plin de josnicie. Cum este dezgustătoare
şi cangrenată femeia care miroase a vin când respiră, vărsând
1 De aici începe partea morală a omiliei: Despre post şi înfrânare.

sucul cămurilor stricate, îngreunată şi neputând să se îndrepte,

fiind roşie mai mult decât trebuie, plină de căscat şi multă
ceată! Dar aceea care se abţine de la desfătare nu este asa, ci
9 9 9 '
cuviincioasă, cuminte şi cu înfăţişare plăcută. Pentru că

aşezarea sufletului dă multă frumuseţe şi trupului. Căci să
nu socoteşti că aceasta se întâmplă numai din formele trupeşti.
Fie o copilă frumoasă, dar tulburată, vorbăreaţă, batjocori
toare, beată, irositoare, oare nu este mai urâtă decât orice
ruşine? Dacă se ruşinează, dacă tace, dacă învaţă să rosească,
9 9 ' ' 9 9 '
să vorbească cu măsură, să se îndeletnicească cu postul,

frumuseţea este dublă, mai multă importanţă, mai dorită
înfăţişarea, plină de cuminţenie şi de podoabă.
Vrei să zicem ceva şi despre bărbaţi? Ce este mai ruşinos
decât cel care se îmbată? Se face de râs în fata celor din
9
casă, în faţa duşmanilor, este vrednic de milă pentru prieteni,

este vrednic de mult dispreţ, este mai mult fiară decât om.
Căci leopardul, leul şi ursul folosesc multă hrană. Pe bună
dreptate, căci acelea nu au suflet cuvântător. Şi acelea, când
se hrănesc mai mult decât trebuinţa şi măsura hotărâtă lor
din fire, li se strică trupul. Ded cu cât mai mult noi? Dumnezeu
ne-a restrâns stomacul nostru mic, ne-a stabilit această măsură
mică de mâncare ca să ne înveţe să ne îngrijim de suflet.
3. Să luăm seama la însăşi alcătuirea noastră şi vom
vedea un mădular care are la noi aceeaşi lucrare. Căci gura
şi limba noastră sunt destinate cântărilor, gâtul pentru voce.
De aceea ne-a şi legat de fire neapărat, ca să nu cădem în
a
multe ocupaţii chiar şi fără voia noastră. încât, dacă desfătarea

n-ar fi avut osteneli, boli şi neputinţe, ar fi fost suportabilă.
Dar acum ţi-a pus hotarul firii ca să nu-1 treci nici dacă ai
vrea. Nu cauţi plăcere, iubitule? O găseşti în ceea ce este
sufident. Nu [cauţi] sănătate? Pe aceasta la fel. Lipsă de griji?
Şi pe aceasta. Libertate, tăria trupului, trezvia minţii şi deş
teptarea? Tot aşa toate cele bune sunt aici, iar în aceea sunt
cele contrare, dezgustul, obiceiul prost, boala, lipsa de libertate,
Omilia XXVII 353
cheltuiala. Deci de unde alergăm toţi la aceasta? Din boală.

Zi-mi: De ce caută bolnavul ceea ce vatămă? Nu este si acesta
un semn al bolii? De ce nu merge drept şchiopul? Aceasta
nu vine din lene şi din faptul că nu vrea să meargă la doctor?
Căd lucrurile la vremea lor sunt plăcute, iar cele făcute continuu
aduc pedeapsă. Iar la cele contrare stăruinţa este vremelnică,
dar bucuria permanentă. Aşadar, cel aşa de găunos şi leneş,
încât nu trece cu vederea plăcerile de faţă pentru cele viitoare,
este degrabă condamnat. Zi-mi: Esau de unde a fost con
damnat? De unde a preferat plăcerea de faţă decât pe cea
viitoare? Din găunoşenie şi moliciune. Dar de unde este
ea?, zice. Din noi înşine. Si este învederat din aceasta: Când
' » 9
vrem, ne mobilizăm şi devenim stăruitori. Dacă intervine

vreo nevoie cândva, adeseori numai ca să ne certăm, pricepem
ce este folositor.
Aşadar, când urmează să te desfeţi, înţelege vremelnicia
plăcerii, paguba (căci este pagubă la propriu să cheltui atâtea
averi cu pacostea obişnuită), bolile, neputinţele şi desconsi
deră desfătarea! Pe câţi vrei să-ţi enumăr care au pătimit de
la desfătare? Noe s-a îmbătat şi s-a dezgolit şi vezi câte rele
s-au petrecut din aceasta. Esau a lăsat dreptul de întâi-născut
pentru lăcomia gâtului şi s-a avântat spre ucidere de frate.
„Poporul Israel a şezut să mănânce şi să bea şi s-a sculat să
joace" (leş. 32, 6). De aceea zice: „Când mănând şi bei, adu-ţi
aminte de Domnul Dumnezeul tău!". Căci cei ce au căzut
în desfătări au căzut în extreme. „Văduva, zice, care trăieşte
destrăbălat a murit" (I Tim. 5, 6); şi iarăşi: „Ingrăşatu-s-a,
îngroşatu-s-a şi a dat cu piciorul cel iubit" (Deut. 32, 5); şi
iarăşi Apostolul: „Grija de trup să nu o faceţi spre pofte!"
(Rom. 13, 14). Nu pun ca lege postul (căci nici nu este cine
să audă), dar desfiinţez destrăbălarea, tai desfătarea pentru
folosul vostru. Căci desfătarea răstoarnă toate precum iama,
nu este nimic să o împiedice, scoate afară din împărăţie. Ce
să zic mai mult? Vrei desfătare? Dă săracilor, cheamă pe
Hristos, ca să ai parte de desfătare şi după ce termini masa.

Căci acum nu ai. Pe bună dreptate, căci cele de aici nici nu
sunt stătătoare,' dar vei avea atunci. Vrei să te desfeti? »
Hrăneşte sufletul, dă-i din proviziile pe care le are obiceiul/
morala [ethos], nu-1 omorî de foame! Este vreme de război,
vreme de luptă, iar tu şezi în desfătare? Nu vezi că şi cei ce
mânuiesc sceptrurile în oastea cea din afară trăiesc sărăcăcios?
„Lupta noastră nu este cu sângele şi cu carnea" (Ef. 6, 12),
iar tu te îngraşi când urmează să mergi la luptă? Adversarul
stă scrâş-nind din dinţi şi tu te găseşti răsfirat şi iei aminte
la masă. Ştiu că spun acestea în zadar, dar nu pentru toţi.
Cel ce are urechi de auzit, să audă!
Hristos Se topeşte de foame, şi tu eşti tras de lăcomia
pântecelui. Două lucruri fără măsură. Ce rău nu face desfă
tarea? Este potrivnică sieşi; nu ştiu de unde are acest nume.
Insă, precum slava şi bogăţia, deşi sunt necinste şi sărăcie,
sunt numite astfel, tot aşa şi desfătarea, deşi este dezgustătoare.
Căci nu avem să fim junghiaţi pentru că ne-am îngrăşat? De
ce oferi o masă strălucită viermelui? De ce faci mai mare
puroiul? De ce-ţi depozitezi izvoare de sudori şi de duhoare?
De ce te faci nefolositor la orice lucru? Vrei să fie ochiul
ager? Fă-ţi trupul încordat! De fapt, grosimea şi necură-
ţarea coardelor sunt fără folos pentru melodie, iar cea în
cordată, când este atinsă din orice parte, este armonioasă.
De ce îţi astupi sufletul? De ce îţi faci un zid mai gros? De
ce este mult fum şi nor când sunt răspândiţi aburii ca o
ceaţă de pretutindeni? Să te instruiască sportivii, dacă nu
altcineva, că trupul mai uscat este mai viguros. Aşadar, şi sufletul
filosof este mai încordat, căci s-a obişnuit cu călăreţul si cu
' 9 9 9
calul.
Şi se poate vedea că, precum la oamenii care iau aminte
la desfătare şi corpolenţi, aşa şi caii corpolenţi sunt greoi în
mişcare şi dau multe bătăi de cap călăreţului. Calul docil, iubit
şi care are picioare bune poate să ia premiul. Dar, când se
Omilia XXVII 355
sileşte călăreţul să-l strunească şi el nu se ridică după ce a

căzut când este îmboldit, chiar dacă ar fi el foarte exersat,
va fi lipsit de biruinţă. Să nu trecem cu vederea sufletul
când este năpăstuit din cauza trupului, ci să-l facem şi pe
acela mai perspicace. Să-i facem pana uşoară, legăturile mai
largi! Să-l hrănim cu cuvinte, cu provizii numai cât să fie
sănătos trupul, cât să fie zdravăn, cât să se bucure şi să nu
aibă dureri, ca aşa să putem să ne prindem de vârful virtuţii,
după ce ne-am aranjat cele ale noastre, şi să dobândim
bunătătile cele veşnice cu harul si cu iubirea de oameni ale
» 5 5
Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care fie slavă, stăpânire

şi cinste împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
Bibliografie
IQANNOT XPYEOETOMOT, ETIE nPASEIE TON

ATIOETOAQN, AnANTA TA EFT A, 15, 16A, 16B, col.
EAAHNEE IIAEPEE THE EKKAHEIAE, 58, 66, 71,
ITATEPIKAIEKAOEEIE «TPEHTOPIOE OIIAAAMAE»,
©EEEAAONIKH, 1983,1984,1984.
Patrologiae, Cursus completus, Series graeca, tomul LX, J.-P.
Migne (ed.), Paris, 1862.
Saint Chrysostom, Homilies on the Acts o f the Apostles and the
Epistle to the Romans: Nicene and Post-Nicene Fathers of
the Christian Church, vol. 11, reprint, by Philip Schaff (Ed.),
Kessinger Publishing, 2004.
Viaţa Sfântului loan Gură de Aur în relatările istoricilor biseri
ceşti Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen şi
Fer. Teodoret al Cirului, traducere din limba greacă, in
troducere şi note de Preotul Prof. Dr. Constantin Comi-
ţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
INDICI
Indice de referinţe scripturistice
Vechiul Testament
Facerea I Regi
3,19 221 1.14 211
4.9 211 1.15 211
4.10 211 2,24 119
12,1 205 15.26 222
27,27 250 16.7 237
28,20 222 17,35 124
40,8 123 19.10 233
42,21 175 19.26 212
45.4 88 26,19 222
45.5 125
II Regi
Ieşirea 2.10 27
3,1-2 218 6.7 170
8.15 246
25,40 232 III Regi
32.6 353 18.21 236
19.10 233
Numeri
15,32-35 244 IV Regi
22,14 78
Deuteronom 2,11 39
6,4 18
6,7 262 II Cronici
6,11-12 223 34.22 78
18.15 234
32,5 353 Proverbe
8, 21 8 , 21
Judecători 10,9 107
4 78 11,5 107
21,18 188 13,8 332
18,3 237 118,85 46

18,19 62 118,105 345
27,6 61
Isaia
Ecclesiast 19.1 40
7,2 222 30.10 263
7,23-24 264 32.6 43
35.6 265
Psalmi 52.5 307
6,6 344 53,9 130
8,5 40 66.1 234
9, 28 108 66,24 265
29,7 222
36,25 309 Ieremia
37,5 153 15.19 251
37,10 62 38,31 266
43, 23 339 42.6 200
44,16 76
62,6 345 Iezechiel
2.10 66
67,12 265
3,3 66
72, 5-6 223
89,10 108 Daniel
96,2 42 2,30 123
103,3 40 4,27 332
103, 31 159
104,7 170 Zaharia
105, 19 231 5,2 172
108,1 54
109,1 93,126 Tobit
109,2 173 4,10 281
113,7 159
118, 62 344 înţelepciunea lui Sirah
118, 46 234 16.1 321
118, 71 221 31.20 225
Indice de referinţe scripturistice 361
Noul Testament
Matei 18,16 42
3,11 93 18,20 345
3,16 26 18,22 275
5,4 186 19, 21 110, 332
5,6 187 19,25 268
5,7 334 20 293
5,8 187 21, 31 212
5,22 237 21,44 144
5,37 153 22,44 79
5,40 21 23, 2-3 134
5, 47 200 23,8 151
6,1 83 24,3 41
6,33 309 24,5 246
7/8 256 24,6 41
7,21 80 24,21 81
7,23 265 24,22 79
8,4 134 24,51 174, 265
8,20 21 25,13 35
9,37 63 26,24 54
9,48 265 26,13 15
10,5 39, 242, 294 26,52 211
10,16 150 26,64 239
10,17 15 26,70 77
10,18 15 27,21-22 128
10,19-20 143 27,40 203, 307
10,27 144 27,42 197
10,34 265 27,42-43 125
11,11 26 28,20 21
11,29 21, 95
12,27 76 Marcu
12, 28 21 10,18 80
14,9 188 10,39 239
15,16 38,70 11,25 275
15,34 292 13,32 35
16,17 87 14,21 285
18,14 20
Luca 15,22 29,85

1,2 18 15, 27 19
1,3 18 16,2 257
1,4 20 16,7 24, 25
2, 48 53 16, 12 17
7, 39 212 16,23 265
7,46 273 16,33 328
9,46 56 18,36 350
10,19 25 19,15 128, 220, 228
10,22 38 19,34 19
14,26 265 20,22 24
18,13 212 21,17 252
19, 27 81 21,25 20
21,11 160
22,32 54 Faptele Apostolilor
23,35 125 1,5 36
1, 21 194
loan 1, 23 157
1, 33 87 1, 24 155
1,34 19 2,13 63,116
1, 40 55 2,17 64
2,19 43 2,22 127,129
3,2 91, 306 2,23 125, 130
3,11 19 2,24 129
4, 14 67, 296 2,35 126
4,22 230 2,36 130
4,35 63 3,6 156, 275
5,16 29 3,12 74, 271
5,21 37 4,16 239
6,63 22 5,20 342
7,7 53 5,25 71
7,46 182 5, 28 146
8,42 87 5,32 19
10,35 79 5,39 217
11,4 208 6,11 233
12,29 260 6,15 234
13,35 16 7,60 153, 234
13,36 41 8,20 61
14,12 15,168,171 10,41 19, 23, 47
14,16 24 13,46 325
15,20 211 14,15 74
Indice de referinţe scripturistice 363
20.7.11 103 2.10 196, 332

20.11 104 3,28 80
21.8 197 4,19 164
27,35 104 5.22 33
6.17 209
Romani
I,20 44 Efeseni
2.11 302 4.10 40
2.14 305 6.12 354
8,28 325
8,31 209 Filipeni
10.18 85 2,2 62
II,2 9 29 3.1 209, 223
13.14 353 3.17 21
4.1 164
I Corinteni 4,5-6 36
2.4 160
2,10 38 I Tesaloniceni
10,23 83 2.16 329
11,26 288 5.16 223
12,8-9 206
15.1 16 I Timotei
15,5 16 1.13.16 261
4.13 263
II Corinteni 5,6 353
5.4 131 5.23 275
8,13 309 6,8 227
8.18 16, 20
8,19 20 II Timotei
9,7 106 3,12 319
11,32 273 4.11 16
12.9 150 4.2 210
13.2 151
Evrei
Galateni 10,28-29 29
1,1 349
1,16-17 277 I loan
1.18 277 2,25 93
1.19 277
2.9 329 Apocalipsa
2,9-10 328 21,1 265
în colecţia Patristica, seria Traduceri, au apărut:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov
3. Sfântul Roman Melodul, Imne teologice
4. Sfântul Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi
5. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia
7. Sfântul Simeon Noul Teolog, 24 de Cuvinte despre
viata duhovnicească
9
8. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel

9. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol
Pavel (voi. I)
10. Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt despre dreapta credinţă.
Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului
11. Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor (voi. I)
în curs de apariţie:
Sfântul Leandru al Sevillei, Despre rănduiala fecioarelor şi dispre

ţuirea celor lumeşti
9 9
Eustratius din Constantinopol, Despre starea sufletului după moarte

Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol
Pavel (voi. II)
Sfântul Efrem Şirul, Didim cel Orb, Sfântul Chirii al Alexandriei,
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuiri la Profetul Zaharia
Redactor: Dragoş Dâscă
Corector. Andrei Lefter
Tehnoredactor: Alina Andrei
- Design copertă: Lucian Dragomir
Prepress: Leonard Lunguleac
DTP: Claudiu Crupa
Bun de tipar: 2016. Apărut: 2016

Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI
Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694
http://edituradoxologia.ro
E-mail: editura@doxologia.ro
Kl Editura.Doxologia
(3 'O 'ly & C ţ ' {sOs
P A T R I S T I C A
------+*12 >*------
traduceri
Multora nici măcar nu le este cunoscut faptul că există această carte

[ Faptele Apostolilor ], nici cel ce a scris-o şi a alcătuit-o. De aceea am judecat
să-mi dau silinţa mai ales pentru ea, ca să-i învăţ pe cei necunoscători şi ca să
nu fie uitată şi ascunsă o asemenea comoară. Căci poate să ne folosească nu mai
puţin decât înseşi Evangheliile; de atâta filosofic, de corectitudinea dogmelor şi de
minuni este plină în cl?ip arătat şi mai ales de cele lucrate de Dulăul. Să nu
trecem de acum încolo peste ea, ci să o cercetăm cu migală! E cu putinţă a afla
aici şi dogme care, de nu era cartea aceasta, nu s-ar fi făcut cunoscute nimănui
aşa de limpede, ci începătura mântuirii noastre s-ar fi ascuns şi ar fi fost
nearătată în privinţa vieţuirii şi a dogmelor. Cea mai mare parte din cele puse
aici sunt faptele lui Pavei, care s-a ostenit mai mult decât toţi. Şi pricina este că
fericitul Luca, cel ce a alcătuit cartea aceasta, era învăţăcelul lui, a cărui
virtute este cu putinţă a o vedea din multe părţi, dar mai ales din aceea că s-a
ţinut nedespărţit de învăţătorul său şi l-a urmat întotdeauna.
sfântul loan Gură de Aur

(Sfântul Ioan Gură de Aur) Comentariu La Faptele Apostolilor - Volumul I PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

(Sfântul Ioan Gură de Aur) Comentariu La Faptele Apostolilor - Volumul I PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

traducen

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Lavrentie Carp, ieromonah (trad.) (pref.)

Traducere din limba greacă veche, introducere şi note

Carte tipărită cu binecuvântarea

Omilia I .......... ..................... ................. ........ 15

Omilia II ....... ........................... ................................................... 35

Omilia I I I ............. .................... .....................................................48

Omilia IV ......... ..... ................................................... . 63

Omilia V I .......... ............... ................................ ....... .........;.... .... 87

Omilia VII ............................. ........................... ....................... . 100

Omilia V I I I .................................................................................. 113

Omilia IX ....................................................... ............................. 123

Omilia X ....................................................................................... 141

Omilia XI ...................................................................... ..............155

Omilia X I I ................ ................................................................... 166

Omilia XIII ..................................................................................176

Omilia X I V ......... ........................................... ............................ 189

Omilia XVI ..................................................................................215

Omilia X V II.................................................. .............................. 228

Omilia XVIII ...............................................................................239

Omilia X IX ................................................................................... 253

Omilia X X .................................................................................... 267

Omilia XXII .......................... .................................... ................. 289

Omilia X X IV ................................................................................ 313

Omilia X X V ...................... .......................................................... 325

Omilia X X V II.......................................................................... 347

Indice de referinţe scripturistice....................................................357

EIBMBOR Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Preocuparea Sfântului loan Gură de Aur (347-407) de a

cele traduse acum sunt diferite şi se ocupă de comentarea

Savillius (1612), dar fără a tăgădui că autorul ar fi Sfântul

ale unor autori bisericeşti din vechime legate de această

a uşurat munca de traducere doar parţial, fiind vorba de

Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate

1. Multora nici măcar nu le este cunoscut faptul că există

ca nişte păsări pământul şi marea, şi pe aceia ce erau fricoşi

Pentru aceasta le-a şi poruncit multe, spunând: „Intru aceasta

Ermoghen l-au părăsit, unul plecând în Galatia, iar celălalt

care l-a inspirat lor şi Duhul, pregătindu-i pentru a se ocupa

Pătimire, înviere şi înălţare. Căci ceea ce se căuta mereu

însuşi Hristos S-a sârguit a arăta mai mult decât toate că de

mai înalte. Iar în Atena Pavel II numeşte şi om simplu, ne­

1 Este nevoie de iniţiere treptată şi fără grabă pentru a primi tainele

rele? Dar cum nu s-ar fi îndepărtat, nu s-ar fi tras deoparte

văzut înviat, dacă ar fi auzit că El Insusi este Dumnezeu si

egal cu Tatăl? Pentru aceasta îi face să înainteze uşurel şi

pământ şi să facă crezut cuvântul învierii. De fapt, această

2 Oare alcătuirea acestei scrieri despre faptele apostolilor este o

mărturii, cu toate că sunt mai sigure cele de la Duhul decât

Insă el pune o măsură şi zice: Cuvântul cel dintâi l-am făcut,

cu putinţă a le scrie pe toate. Vrând să arate aceasta, după

De dragul clarităţii şi ca să lase timp de odihnă ascultătorului.

prin fapte. Sfătuia despre blândeţe şi spunea: „Invăţaţi-vă

învăţa să fii neagonisitor şi arăta aceasta prin fapte: „Fiul

ca despre om. Prin urmare, şi după înviere i-a învăţat pe

cu de-amănuntul. Insă Ioan zăboveşte la aceasta mai mult

decât ceilalţi; iar toate în chip limpede nu le-a vestit nimeni

cu mâna şi de masă, ce ar fi păţit pe bună dreptate cei mulţi?

I-a scos întâi în Galileea, fiind încă înfricoşaţi şi tremurând,

vedire a învierii. Apoi, ca să nu spună: Cum vom putea deci

- Ca să-i facă primitori şi îndestulători pentru primire.

Dar, când a zis: Ci să aşteptaţi făgăduinţa Tatălui, pe care

mai înalte. Iar în Atena Pavel II numeşte şi om simplu, ne

înţelegeri? întâi - că, vrând să arate că relele sunt din Dum