Luceafărul

de Mihai Eminescu

- artă poetică romantică, perioada marilor clasici -

Mihai Eminescu este poetul nostru național și unul din cei patru mari clasici ai
literaturii române, alături de Ion Creangă, I.L. Caragiale și Ioan Slavici. Critica literară l-a
denumit „ultimul mare romantic european”, deoarece opera lui Eminescu readuce în atenția
cititorilor marile teme ale liricii romantice, într-o perioadă în care pe plan european (sfârșitul
secolului al XIX-lea) poeții trecuseră la simbolism.

Poezia ”Luceafărul” poate fi considerată arta poetică eminesciană deplină. În același

timp, ea este o sinteză a tuturor temelor și motivelor care se regăsesc în lirica lui Eminescu,
aici întâlnindu-se problematica geniului cu tema iubirii.

Sursele poemului sunt de două tipuri, filozofice și folclorice. Izvoarele folclorice se

regăsesc în două basme: „Miron și frumoasa fără corp” și „Fata în grădina de aur”, culese de
călătorul german Richard Kunisch, aflat în trecere prin Țările Române. Problematica geniului,
pesimismul referitor la soarta acestuia în univers se regăsesc în scrierile lui Kant și
Schopenhauer, pe care Eminescu le-a studiat în perioada petrecută la Viena.

Aceasta explică și publicarea poeziei pentru prima dată în almanahul Societății

Literare „România Jună”, la Viena, pentru ca apoi poemul să fie republicat în revista
„Convorbiri literare”, odată cu întoarcerea în țară a poetului.

Structura poemului este una ce îmbină problematica de tip filozofic cu sursele

folclorice. Debutul pare împrumutat dintr-un basm: „A fost odată ca-n povești, / A fost ca
niciodată. / Din rude mari împărătești, / O prea frumoasă fată.”. Unicitatea fetei de împărat nu
putea fi completată decât de un iubit unic. Structura poemului este realizată în conformitate cu
acest deziderat, fiind alcătuit din patru tablouri, fiecare dintre ele surprinzând un episod diferit
al relației dintre geniu și iubire.

În primul tablou, cadrul natural specific romantic este întregit de situarea temporală
nocturnă și de motivul visului. La invocația fetei de împărat - „Cobori în jos, luceafăr blând, /
Alunecând pe-o rază” - astrul își va lăsa înfățișarea celestă și se va întruchipa mai întâi din
mare, apoi din cer și soare, pentru a-i oferi fetei de împărat stăpânirea asupra cerurilor și
asupra „palatelor de mărgean”. Înfățișarea stranie a acestuia - „un mort frumos cu ochii vii”,
„Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale” - nu are darul să o apropie pe fata de
împărat, care intuiește diferențele fundamentale dintre cei doi. Știind că aceste diferențe nu
pot fi depășite, „Căci eu sunt vie, tu ești mort, / Și ochiul tău mă-ngheață.”, dându-și seama că
ea nu își poate depăși limitele, pentru a trece într-o altă sferă, fata de împărat îi cere
Luceafărului să renunțe la nemurire: „Tu te coboară pe pământ, / Fii muritor ca mine”. În
numele iubirii, cel mai înălțător sentiment uman, Luceafărul este gata să renunțe la condiția sa
de nemuritor și pleacă spre Demiurg, spre a-i cere să fie dezlegat.

Cel de-al doilea tablou opune figurii stranii a Luceafărului modelul de frumusețe
pamânteană întruchipat de Cătălin, „viclean copil de casă”, care prin trăsăturile sale capătă
înfățișarea unui Cupidon terestru, „Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”. Numele
său este simbolic, el fiind predestinat Cătălinei, fata de împărat căpătând abia acum un nume,
individualizându-se. Spre deosebire de Luceafăr, care îi oferea fetei de împărat împărăția
apelor și a cerurilor, Cătălin îi schițează un proiect al fericirii terestre, pământene, la care fata
de împărat nu poate să nu rezoneze: „Încă de mic / Te cunoșteam pe tine, / Și guraliv și de
nimic, / Te-ai potrivi cu mine...”. Crezând cu tărie în puterea iubirii, Cătălin știe că fata de
împărat îl va urma, iubirea unindu-i definitiv pe cei doi: „Vei pierde dorul de părinți / Și visul
de luceferi.”.

Cel de-al treilea tablou (drumul Luceafărului către Demiurg, pentru a cere dezlegarea
de nemurire) reprezintă una dintre cele mai frumoase pagini lirice din literatura română. În
momentul în care Luceafărul își părăsește locul său din cer, „de dragul unei copile”, practic
toate elementele universului rămân suspendate. Drumul său către Demiurg reface în sens
invers procesul prin care a fost creat universul (cosmogonia). Cererea sa către Creator - „De
greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă” - este însă imposibil de satisfăcut, pentru că
dispariția Luceafărului de la locul său din cer ar fi însemnat modificarea reperelor universului.
Luceafărul primește și un nume, Creatorul numindu-l Hyperion, care în limba greacă
înseamnă „cel ce merge deasupra”. Numele său îi simbolizează practic soarta, el fiind
predestinat să rămână deasupra, atât a universului, cât și a oricăror sentimente și simțiri
umane. Demiurgul îi reliefează Luceafărului deosebirile fundamentale dintre el și fata de
împărat, care – deși este unică - rămâne o muritoare: „Dar piară oamenii cu toți, / S-ar naște
iarăși oameni”, „Când valuri află un mormânt, / Răsar în urmă valuri.”, „Iar tu, Hyperion,
rămâi / Oriunde ai apune...”. Argumentul hotărâtor îl constituie însă ceea ce se întâmplă pe
Pământ, între cei doi muritori: „Și pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă /
Spre-acel pământ rătăcitor / Și vezi ce te așteaptă”.

Ultimul tablou consfințește fericirea terestră a muritorilor, dar și singuritatea destinată

nefericirii geniului. La invocația fetei de împărat - „Cobori în jos, Luceafăr blând, /
Alunecând pe o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi luminează.” - Luceafărul nu
va mai răspunde ca în primul tablou, coborând din ceruri. Conștient de diferențele
fundamentale ce îi separă, el se adresează muritoarei cu superioritatea sa celestă: „Ce-ți pasă
ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, /
Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”

În opinia mea, „Luceafărul” reușește să sintetizeze, într-o creație de dimensiuni

impresionante (98 de catrene), marile teme care au străbătut creația eminesciană, problematica
geniului și a iubirii. Semnificația poemului a fost descifrată tot de poetul nostru național, care
pe marginea unuia dintre manuscrisele sale nota că soarta geniului a fost întotdeauna să fie
singur și prin urmare nefericit.