În articolul recenzat elementrul central il constituie analiza interdependentei a doua scoli

de gandire aparent contradictorii: realismul și naționalismul . Avand în vedere studiile

autorului asupra islamului și a civilizației arabe, în articol sunt prezentate elementele
definitorii ale naționalismului arab si poziția antagonica a acestei ideologii cu realismul
ca și școala de gandire în domeniul relațiilor internaționale. În acest articol este analizata
masura in care istoria si nationalismul arab se afla în concordanta cu o viziune realista a
regiunii Orientului Mijlociu.

În prima parte este prezentat într-o maniera holistica conceptul de nationalism arab,
punandu-se accentul pe naționalismul pan- arab ale cărui rădăcini se regăsesc în revoluția
lingvistică din fostele teritorii ale Imperiului Otoman. Pe baza acestui naționalism arab cu
o puternică componentă lingvistică s-a format dezideratul politic dominant în Orientul
Mijlociu, în țările care vorbesc araba, afirmația potrivit căreia toți cei care vorbesc araba
formau o națiune și ar trebui să constituie un stat sau un grup de state s-a dovedit a fi cea
mai puternică idee politică, chiar dacă nu s-a materializat încă într-o formă politică.
Luând în considerare contextul în care s-a reafirmat naționalismul arab se ajunge la
concluzia că deși realismul nu poate ține cont de principiile ideologice ale
naționalismului arab, perspectiva afirmării naționalismului arab poate fi prezentată într-o
manieră realistă și pragmatică din punct de vedere politic. Prin urmare, pe fondul slăbirii
puterii Imperiului Otoman , populația araba încearcă să își reafirme conștiința națională
si să înlocuiască limba turcă cu limba araba în administrație, educație,cultură și să
răspândească limba araba în randul maselor, să nu ramână uzitată doar la nivelul elitelor
intelectuale.

Totodată, religia islamică este evidențiată într-o strânsă legătură cu limba araba fiind
considerate valori intrinseci ale naționalismului arab. Religia islamică are un rol
catalizator în răspânidrea limbii arabe și in formarea identiății naționale.

În cea de-a doua parte a lucrării este descris realismul ca și școală de gandire cu
elemente distincte în comparație cu abordarea naționalistă. Realiștii expun puterea ca și
factor principal în sistemul relațiilor internaționale, acest concept încorporand mai multe
aspect: resurse natural, o economie puternică și stabilă, forța militară cât și instituții
politice puternice. Ei au o viziune pragmatică sau rațională punând in plan secund
ideologia sau identiatea națională în detrimentul conceptului de interes al statului.

Pentru a întelege antiteza în care se află cele două școli de gandire, autorul relevă modul
în care se raportează reprezentanții realismului la noțiuni fundamentale ale dreptului
internațional precum ,,statul’’, ,,suveranitatea’’ și ,,anarhia’’ în comparație cu
abordarea naționaliștilor arabi referitoare la acestea.

Prin urmare, în viziunea realistă statul reprezintă unitatea centrală care reflectă cel mai
bine interesele societății, identitatea națională fiind analizată din perspectiva raportării la
conceptul de ,, stat’’. Naționaliștii au în vedere o relatare distinctă a identității care se
află în contradicție cu realismul. Aceștia definesc statul în termini de identitate construită
social, față de o limbă și o istorie comună, o viziune care transcende barierele geografice.

În concepția naționaliștilor pan-arabi, statul este privit ca o parte dintr-un întreg, neavând
o importanță fundamental , ,, națiunea’’ trebuie să îi includă pe toți vorbitorii de limbă
arabă fiind un concept mult mai complex în comparație cu viziunea realistă.

Naționalismul arab prioritizează interesele comunității arabe în detrimental intereselor

proprii ale statelor individuale, punând accentul pe mostenirea islamică și lingvistică
comună care transcend bazele entice, tribale și regionale.

Prin urmare, implicațiile limbii arabe și ale islamului ca elemente unificatoare în

naționalismul arab - fidelitate și loialitate față de națiunea arabă comună vin în
contradicție cu abordarea realistă a conceptelor de suveranitate și anarhie.

În ultima parte a lucrării se reiterează faptul că există diferențe ireconciliabile între cele
două școli de gândire dar cu toate acestea abordarea recentă a liderilor arabi în politica
internațională a fost una mai degrabă realistă. Au fost inființate instituții transnationale
care la nivel oficial au promovat solidaritatea națiunilor arabe dar în realitate acestea au
avut rolul tot de a spori interesele individuale ale unor lideri politici sau interesele proprii
ale statelor. De asemenea, în măsura în care liderii arabi au perceput o amenitare la
adresa suveranității statelor lor , ei au renunțat în mod constant la dezvoltarea oricărei
noțiuni de unitate arabă pentru securitatea națională colectivă. Un exemplu concludent în
sprijinul acestei afirmații este reprezentat de eșecul Republicii Arabe Unite rezultată din
uniunea dintre Egipt și Siria. Controlul politic exercitat de Egipt asupra Siriei și raportul
inegal de forte dintre cele doua state au dus la eșecul acestei republici unite a arabilor.
Totodată, refuzul Irakului de a se alătura acestei republici în ciuda angajamentelor inițiale
reflectă preponderența intereselor naționale în detrimentul idelogiei naționaliste arabe.

În articol se subliniază anumite legături între abordarea realistă și abordarea

naționaliștilor arabi, însă caracterul non-individual al idelogiei nationalist arabe care
neaga preponderenta statului este într-o contradicție totală cu viziunea realistă.

Se ajunge la concluzia că istoria și rolul naționalismului arab ar putea contribui la o

relatare realistă din punct de vedere geo politic a regiunii Orientului Mijlociu în măsura
în care s-ar destrăma bazele ideologice ale naționalismului arab.