Aspecte Controversate Privind Mijloacele de Proba 2 PDF

Norwegian Financial Mechanism 2009-2014
Programul RO 24 „Întărirea capacităŃii judiciare şi cooperare”
Proiectul “Consolidarea capacităŃii sistemului judiciar din România de a face faŃă noilor provocări legislative
şi instituŃionale/Strengthening the capacity of the Romanian judicial system to face new legislative and
institutional challenges”
CONFERINłĂ/CONFERENCE
privind aspecte de practică neunitară intervenite de la intrarea in vigoare a Noului Cod penal și Noului Cod
de procedură penală/ on aspects of non-unitary jurisprudence occurred after the entry into force of the new
Criminal Code and the New Code of Criminal Procedure
Bucureşti, 3-4 noiembrie 2014 / Bucharest, 3-4 November 2014

Aula Institutului NaŃional al Magistraturii (Bd. Regina Elisabeta, nr. 53, sector 5)
PROBLEME CONTROVERSATE PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ

- Metodele speciale de supraveghere -
Noul Cod de procedură penală a realizat gruparea și structurarea metodelor speciale de

investigație, care au fost unificate într-un capitol distinct intitulat ”Metode speciale de
supraveghere sau cercetare”. Noua reglementare este mult mai completă, dar și mai accesibilă
și mai previzibilă, având în vedere că a fost actualizată în conformitate cu jurisprudența în
domeniu a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
Deși probele obținute prin aceste procedee probatorii sunt supuse principiului liberei
aprecieri a organelor judiciare, dezvoltarea tehnologiei și evoluția modului de manifestare a
diverselor forme de criminalitate, în special a celei organizate, a infracțiunilor de corupție și de
terorism face ca metodele speciale de supraveghere sau cercetare să fie larg utilizate pentru
obținerea probelor în cursul urmăririi penale.
Cu toate că actuala reglementare a adus multe clarificări, caracterul tehnic al acestor
procedee probatorii, a căror aplicare necesită uneori și minime cunoștințe de specialitate,
precum și complexitatea situațiilor de fapt și unele neclarități sau omisiuni prezente în textele
normative au făcut ca deja în practica judiciară să existe aspecte controversate cu privire la
utilizarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare. Dat fiind timpul relativ scurt de la
intrarea în vigoare a noilor coduri în materie penală este vorba, desigur, în special de practica
parchetelor și de doctrină, deoarece, la acest moment, doar unele dintre problemele apărute au
fost înfățișate instanțelor de judecată. În aceste condiții, problemele de drept ce vor fi abordate în
Proiectul este co-finanŃat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009-2014 şi are ca obiectiv general consolidarea capacității
sistemului judiciar din România de a face față noilor provocări legislative ți instituționale
continuare sunt cele rezultate, în primul rând, din activitatea parchetelor
unde ne desfășurăm activitatea, din discuțiile cu colegii judecători sau procurori, dar și din
analiza lucrărilor publicate care au ca obiect Codul de procedură penală, în cuprinsul cărora
autorii au exprimat deja opinii diferite privind aspecte legate de metodele speciale de
supraveghere sau cercetare.
Pe lângă aceste aspecte controversate, mai există și alte probleme punctuale, care, deși
nu au stârnit controverse, necesită unele clarificări sau precizări, dată fiind relevanța lor practică,
în special în activitatea de urmărire penală.
Pentru ușurința înțelegerii, aceste precizări și problemele controversate din practică și/sau
din doctrină vor fi analizate în ordinea lor cronologică în cadrul procedurilor, cu precizarea că nu
avem pretenția de a epuiza subiectul în discuție și că opiniile expuse sunt legitimate doar prin
argumentele prezentate, instanțele de judecată fiind cele care, în cele din urmă, vor tranșa toate
problemele de drept apărute în practică.
A. METODELE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ
1) Obiectul mandatului de supraveghere tehnică

Poate face obiectul unui mandat de supraveghere emis de judecătorul de drepturi și libertăți
(JDL) sau al autorizării supravegherii tehnice de către procuror, în cazul interceptării
comunicațiilor, accesului la un sistem informatic, supravegherii video, audio sau prin
fotografiere ori al localizării sau urmăririi prin mijloace tehnice:
a) orice persoană (cu restricții privind raportul avocat-persoană asistată sau reprezentată și
raportul avocat-suspect sau inculpat);
b) un număr de telefon – în rețele fixe sau mobile (abonament sau cartelă pre-pay, inclusiv
în roaming) identificate după numărul abonatului (rețele fixe) sau după codul IMSI (rețele
mobile);
c) un telefon mobil (terminal mobil identificat după codul IMEI);
d) comunicațiile radio sau efectuate prin alt mijloc de comunicare (cordless, fax, telex, etc.);
e) comunicații de voce, SMS (Short Message Service), MMS (Multimedia Messaging
Service), comunicații efectuate prin sisteme și aplicații informatice (e-mail, Facebook,
Messenger, Skype, WatsApp, Viber, etc.);
f) un sistem informatic și de comunicații (inclusiv telefon mobil SMART), un terminal al
acestuia sau o staţie de lucru (computer) identificată după adresa IP statică sau dinamică
(Internet Protocol Address).
2) Înregistrarea convorbirilor purtate nemijlocit (în mod direct) în
spațiile publice sau private
Potrivit prevederilor art. 138, alin. (2) din Codul de procedură penală, prin interceptarea
comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul
monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem
informatic ori prin orice alt mijloace de comunicare. Întrucât definiția nu este explicită (spre
exemplu, noțiunea de ”interceptare” este definită prin ea însăși) redăm definiția acestui
termen, astfel cum este formulată în dicționarul limbii române: ”interceptare - acţiunea de a
intercepta şi rezultatul ei”, respectiv, ”a surprinde şi a controla o convorbire telefonică, o
corespondenţă între două persoane, etc.”1. La rândul său, termenul ”a înregistra” semnifică
”a imprima (cu mijloace tehnice) sunetele, fenomenele luminoase, etc.; acţiunea de a
înregistra şi rezultatul său, ceea ce a fost înregistrat reprezintă o înregistrare”2.
În aceste condiții, înregistrarea comunicațiilor reprezintă o acțiune ulterioară și subsecventă

interceptării acestora, acțiune care, așa cum am văzut, este înglobată în definiția legală dată
interceptării.
Procedeul probatoriu al interceptării comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță

este utilizat în cazul în care sunt vizate comunicările purtate în mod mijlocit, prin intermediul
telefonului sau al altor mijloace de comunicare la distanță. În situația în care conversațiile
sunt purtate în mod direct, nemijlocit (cum ar fi așa-numitele discuții ambientale, purtate față
în față în spații publice sau private) procedeul probatoriu folosit va fi supravegherea video
sau audio și nu interceptarea comunicațiilor.
3) Organele care pot pune în executare mandatul de supraveghere tehnică

Conform prevederilor art. 142, alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul pune în
executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul
de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe
specializate ale statului. Față de reglementarea anterioară, sfera organelor care pot pune în
aplicare măsurile de supraveghere tehnică s-a lărgit, prin adăugarea lucrătorilor specializați
din cadrul poliției și a altor organe specializate ale statului (servicii sau structuri
departamentale specializate în culegerea, analizarea și valorificarea informațiilor). De
menționat, însă, faptul că, în ceea ce privește interceptarea comunicațiilor telefonice, în cele
din urmă, din punct de vedere tehnic, acestea sunt puse efectiv în aplicare de către sau prin
1
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, pag. 498
2
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, pag. 535
intermediul Serviciului Român de Informații, care administrează
Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor.
Așadar, organele care pot pune în aplicare mandatul de supraveghere tehnică sau
ordonanța prin care procurorul autorizează măsurile de supraveghere tehnică sunt
următoarele:
a) procurorul, personal;
b) organele de cercetare penală:
poliția judiciară;
organele de cercetare penală speciale;
c) lucrători specializați din cadrul poliției:
Direcția Națională Anticorupție – Serviciul tehnic;
Departamentul de Informații și Protecție Internă;
Direcția de Combatere a Criminalității Organizate;
Direcția Generală Anticorupție;
Direcția Operațiuni Speciale;
d) alte organe specializate ale statului:
Serviciul Român de Informații (Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor);
Direcția Generală de Informații a Apărării din cadrul Ministerului Apărării Naționale.
4) Mijlocul de probă în cazul supravegherii tehnice
În doctrină s-au conturat două opinii cu privire la mijloacele de probă în cazul supravegherii
tehnice:
a) Mijloacele de probă care rezultă în cazul procedeului probatoriu al supravegherii

tehnice sunt procesele verbale în care sunt redate activitățile de supraveghere tehnică
efectuate3.
b) Înregistrările comunicărilor sau convorbirilor constituie mijloace de probă. La acestea
se adaugă procesele verbale de consemnare sau de transcriere a înregistrărilor, care
au tot valoarea de mijloc de probă, ca instrumentum, proba constituind-o conținutul
propriu-zis al acelor convorbiri, comunicări, etc.4.
Prima opinie este susținută de prevederile art. 97, alin. (2) din Codul de procedură penală,
care enumeră printre mijloacele de probă doar procesele verbale, nu și înregistrările, așa
3
M. Udroiu, Procedura penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura CH Beck, 2014, pag. 318
4
N. Volonciu (coordonator) - Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală. analiză comparativă. Noutăți, explicații,
comentarii, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 226
cum se prevedea în cuprinsul art. 64, alin. (2) din vechiul Cod de
procedură penală. Argumentul invocat pentru susținerea celei de-a doua opinii este acela
că art. 139, alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că "înregistrările efectuate de
părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri
sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. De asemenea, orice alte înregistrări pot
constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege" (s.n). Prin urmare, conchid
autorii, rezultă că, deși nu sunt cuprinse în enumerarea mijloacelor de probă prevăzute în
art. 97, alin. (2), aspect care apare ca o omisiune, înregistrările comunicărilor sau
convorbirilor de orice fel constituie mijloace de probă.
Nu împărtășim opinia potrivit căreia împrejurarea că înregistrările nu sunt enumerate ca

atare printre mijloacele de probă constituie o simplă omisiune, mai ales că acestea erau
prevăzute ca atare în vechea reglementare și nu mai apar în enumerarea din actualul Cod
de procedură penală. Mai curând, legiuitorul le-a exclus în mod expres din enumerarea
respectivă, întrucât potrivit prevederilor art. 143, alin. (2) o copie a suportului se atașează, în
plic sigilat, la procesul verbal în care se consemnează fiecare activitate de supraveghere
tehnică, întocmit conform prevederilor art. 143, alin. (1). Așadar, înregistrările (suportul
acestora) sunt anexate la procesul verbal, făcând corp comun cu acesta; prin urmare,
înregistrările fac parte din procesul verbal, care conform legii reprezintă mijloc de probă,
constituind, în acest mod, ele însele împreună cu înscrisul respectiv mijloc de probă.
De asemenea, constituie mijloc de probă procesul verbal prevăzut de art. 143, alin. (4) în
care sunt redate convorbirile, comunicările sau conversațiile relevante, care au fost
interceptate și înregistrate în baza mandatului de supraveghere tehnică.
Cât privește situația reglementată în art. 139, alin. (3), aceasta este una specială, în sensul
că înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, precum și oricare alte înregistrări
nu sunt rezultatul unor activități de supraveghere tehnică efectuate de organele de urmărire
penală și nu sunt atașate unor procese verbale. Prin urmare, pentru a putea fi folosite în
cadrul procesului penal, era necesar ca aceste tipuri de înregistrări să fie declarate în mod
expres ca fiind mijloace de probă. Precizăm faptul că procesele verbale nu sunt singura
modalitate de materializare a rezultatelor supravegherii în mijloace de probă, deoarece, spre
exemplu, rezultatele supravegherii video, audio sau prin fotografiere pot fi materializate în
planșe foto, care constituie, prin ele însele, mijloace de probă (fotografii), conform art. 97,
alin. (2), lit. e) din Codul de procedură penală, dar care, în acest caz, se atașează la
procesul verbal în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică.
5) Durata supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații
publice
Art. 144, alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că durata totală a măsurilor de
supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în
aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin
fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile. Textul se referă în mod
exclusiv la spațiile private, prin urmare, măsura supravegherii audio, video sau prin
fotografiere în spații publice poate avea durata totală comună celorlalte măsuri de
supraveghere tehnică, adică durata de 6 luni.
Singurele texte, în afara art. 144, unde se face vorbire despre ”spații private” sunt art. 140,
alin. (2) și (5), lit. h) unde, referitor la conținutul cererii formulată de procuror și al încheierii
judecătorului se arată acestea trebuie să conțină ”în cazul măsurii supravegherii video,
audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea privind încuviinţarea solicitării ca
organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru a activa sau dezactiva
mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice”.
Prin urmare, apreciem că atunci când se referă la ”supravegherea video, audio sau prin
fotografiere în spații private” legiuitorul are în vedere numai supravegherea efectuată
utilizând mijloacele tehnice care au fost activate sau dezactivate în urma pătrunderii
organelor de urmărire penală în respectivele spații private.
În aceste condiții, apreciem că nu constituie supraveghere efectuată în spații private, în
înțelesul legii penale, situația când, ulterior întâlnirii într-un spațiu public dintre două
persoane, una dintre acestea o invită pe cealaltă pentru a continua discuția în cabinetul său
profesional. Înregistrările obținute în acest spațiu privat vor putea fi folosite în procesul
penal, întrucât acestea nu au fost obținute ca urmare a activării (montării) unor mijloace
tehnice în respectivul spațiu privat, ci prin montarea mijloacelor tehnice pe corpul unuia
dintre interlocutori.
Întrucât legea prevede durate maxime diferite, modalitatea de supraveghere (în spații private
și/sau publice) va trebui totdeauna menționată ca atare în cuprinsul mandatului de
supraveghere tehnică, iar alegerea modalității de supraveghere va trebui să fie făcută având
în vedere toate circumstanțele cauzei. În situația când, pentru efectuarea supravegherii,
organele de urmărire penală trebuie să pătrundă în spații private pentru a activa sau
dezactiva mijloacele tehnice folosite, încuviințarea necesară va fi solicitată și, după
acordare, menționată ca atare în cuprinsul mandatului de supraveghere tehnică.
6) Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică
Spre deosebire de prevederile art. 911, alin. (4) din Codul de
procedură penală din 1968, conform căruia autorizația putea fi reînnoită înainte sau după
expirarea celei anterioare, actualul Cod de procedură penală face vorbire de ”prelungirea”
mandatului de supraveghere tehnică (art. 144). Această modificare terminologică produce
următoarele consecințe5:
a) pentru a putea fi dispusă prelungirea supravegherii tehnice este necesar să nu fi expirat
durata mandatului de supraveghere tehnică anterior;
b) în cazul în care durata mandatului de supraveghere tehnică anterior a expirat deja, iar
durata maximă legală a măsurii de supraveghere tehnică nu a fost încă atinsă, procurorul
poate solicita, în condițiile legii, emiterea unui nou mandat de supraveghere tehnică și nu
prelungirea mandatului vechi, ale cărui efecte au încetat deja.
7) Modul de calcul al termenelor
Codul de procedură penală stabilește, în materia supravegherii tehnice mai multe termene,
cele legate de durata măsurilor de supraveghere tehnică fiind următoarele:
a) termenul de cel mult 30 zile pe care supravegherea tehnică poate fi dispusă inițial - art.
140, alin. (1);
b) termenul de cel mult 30 zile cu care supravegherea tehnică și dispusă inițial poate fi
prelungită, de fiecare dată - art. 144, alin. (1);
c) termenul de maxim 48 ore pe care procurorul poate autoriza măsuri de supraveghere
tehnică (art. 141, alin. (1);
d) termenul de cel mult 120 zile, care reprezintă durata totală a măsurii de supraveghere
video, audio sau prin fotografiere în spații private, cu privire la aceeași persoană și
aceeași faptă - art. 144, alin. (3);
e) termenul de cel mult 6 luni, care reprezintă durata totală a celorlalte măsuri de
supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă - art. 144, alin. (3).
Termenele menționate au ca obiect, după caz, luarea, prelungirea sau durata maximă a
măsurilor de supraveghere tehnică, fiind măsuri restrictive de drepturi întrucât aduc atingere
unor drepturi, cum ar fi cel la corespondență și la viață privată. În consecință, aceste
termene sunt termene substanțiale, care, spre deosebire de termenele procedurale, se
calculează conform prevederilor art. 271 din Codul de procedură penală.
Așa fiind, dacă în ceea ce privește modul de calcul al termenelor pe luni nu sunt probleme
deosebite, referitor la calculul termenelor pe ore sau pe zile este necesară precizarea că ora
sau ziua de la care începe termenul și cea la care se sfârșește termenul intră în durata
5
acestuia (termenul se calculează pe ore, respectiv, pe zile pline).
Precizarea este importantă deoarece un eventual calcul greșit, efectuat din eroare, care ar
conduce la menționarea în cuprinsul mandatului de supraveghere tehnică a unor durate mai
mici decât cele prevăzute de lege nu ar avea efecte imediate în planul punerii în aplicare a
mandatului, eroarea putând fi îndreptată ulterior pe cale procedurii îndreptării erorilor
materiale, prevăzută de art. 278 din Codul de procedură penală. Probleme deosebite ridică
mandatele de supraveghere tehnică emise pe o durată mai mare decât cea prevăzută de
lege (spre exemplu, cele emise sau prelungite pe o perioadă de 32 zile calendaristice, în loc
de 30 zile), care nu pot fi puse în aplicare imediat, ci numai după îndreptarea erorii
materiale, deoarece nu se poate stabili când începe și unde anume este poziționată
perioada corectă de 30 zile: în primele sau în ultimele 30 zile ale intervalului de 32 zile
stabilit în mod greșit prin mandat.
8) Obligația de sesizare a JDL de către procuror în cazul autorizării de către acesta a

supravegherii tehnice
În situația în care autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică este efectuată de către
procuror, acesta are obligația de sesiza, în termen de cel mult 24 ore, JDL de la instanța
prevăzută de lege, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces verbal de
redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei (art.
141, alin. (3)). Fiind o obligație, sesizarea JDL trebuie făcută și în ipoteza în care din
activitățile de supraveghere tehnică autorizate de procuror nu au rezultat probe cu privire la
pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni, cu precizarea că JDL nu se va pronunța asupra
eficacității măsurilor de supraveghere tehnică, ci asupra legalității și temeiniciei ordonanței
procurorului (cu alte cuvinte, poate fi confirmată și o măsură de supraveghere în urma
căreia procurorul nu a obținut niciun rezultat sub aspectul probatoriului).
O dată cu solicitarea de confirmare a măsurii autorizării sau separat de aceasta, procurorul
poate solicita JDL luarea, pentru o perioadă de cel mult 30 zile, a măsurii supravegherii
tehnice. Mai mult, solicitarea procurorului poate fi făcută și măsura de supraveghere poate fi
dispusă de către judecătorul competent și în situația în care acesta a infirmat măsura luată
de către procuror, spre exemplu atunci când nu a existat urgență, nefiind întrunită condiția
prevăzută de art. 141, alin. (1), lit. a) din Codul de procedură penală.
9) Supravegherea tehnică a raportului avocat-persoană asistată sau reprezentată și a
raportului avocat-suspect sau inculpat
Conform prevederilor art. 139, alin. (4) din Codul de procedură penală,
”raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul
supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește
săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139, alin. (2). Dacă pe parcursul sau
după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și
raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute
nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către
procuror”.
Având în vedere opiniile sau comentariile formulate în doctrină se impun unele clarificări cu
privire la modul și limitele aplicabilității acestui text. O primă remarcă este aceea că pentru a
fi dispusă supravegherea raportului dintre avocat și persoana pe care o asistă este
necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 139, alin. (1) din Codul de
procedură penală. Singura mențiune este aceea că prima condiție, referitoare la existența
unei ”suspiciuni rezonabile” cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele
prevăzute expres și limitativ de lege este înlocuită cu cerința „existenței datelor” cu privire la
pregătirea sau săvârșirea unei astfel de infracțiuni. Observăm că textul privindu-l pe avocat
este mai restrictiv decât cel general, în sensul că cerința existenței ”datelor”, şi nu a unei
„suspiciuni rezonabile” presupune un mai mare grad de certitudine și un aspect mai concret
al informațiilor existente cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de către
avocat. În acest sens, împărtășim opinia formulată de către M. Udroiu6, potrivit căreia
supravegherea tehnică ”nu se poate dispune pentru a fi descoperite aceste date, ci ele
trebuie să existe la momentul în care se dispune procedeul probatoriu”.
O altă precizare, pe care nu am regăsit-o formulată în mod clar în nicio lucrare până acum
este aceea că, indiferent de datele existente, nu se poate dispune în nicio situație,
supravegherea tehnică a raportului dintre avocat și suspectul sau inculpatul pe care acesta îl
apără. În ipoteza în care s-a dispus deja, în condițiile legii, supravegherea raportului dintre
avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă, iar pe parcursul sau după executarea
măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și
suspectul ori inculpatul pe care îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui
proces penal și vor fi distruse, de îndată, de către procuror, care va încheia, desigur, proces
verbal în acest sens. Prin urmare, într-o asemenea situație, probele astfel obținute se
exclud și nu pot fi utilizate nici în cadrul cauzei penale în care a fost dispusă măsura de
6
supraveghere tehnică, nici în cadrul unei alte cauze penale,
constituind o excepție de la prevederile art. 141, alin. (5).
A fost exprimată şi opinia potrivit căreia în cuprinsul art. 139, alin. (4) există „unele omisiuni
ale legiuitorului”, evidenţiindu-se terminologia diferită utilizată: „raportul dintre avocat şi
persoana pe care o asistă”, pe de o parte, şi „raporturile dintre avocat şi suspectul ori
inculpatul pe care acesta îl apără”, pe de altă parte7. Autorii consideră că, în condiţiile în
care secretul profesional al avocatului este de ordine publică, fiind opozabil tuturor
participanţilor la procesul penal, fără a se face distincţie între subiectul procesual penal
principal sau partea căreia i se acordă asistenţă juridică ori care este reprezentată,
excluderea probelor obţinute în acest mod ar trebui dispusă în toate cazurile în care au fost
supravegheate raporturi ale avocatului cu cel căruia îi acordă asistenţă juridică sau pe care
îl reprezintă, indiferent de calitatea procesuală.
Conform jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind controlul

corespondenţei profesionale purtată de avocat cu clientul său, nu numai scrisorile sunt
protejate de secretul profesional, dar şi corespondenţa efectuată prin mijloace moderne de
comunicaţii, cum ar fi telefonul. Mai mult, încă din anul 1978, în cauza Klass şi alţii contra
Germaniei8, Curtea a admis că în noţiunile de „corespondenţă” şi de „viaţă privată” sunt
incluse şi comunicaţiile telefonice, fie că sunt efectuate de la domiciliul unei persoane, fie că
sunt efectuate din localuri profesionale (cum ar fi sediile cabinetelor de avocatură, de
exemplu)9. De asemenea, Curtea nu face nicio distincţie între diferitele categorii de
corespondenţă a avocatului10.
În sfârşit, conform jurisprudenţei Curţii, interceptarea corespondenţei sau a convorbirilor

telefonice ale avocatului, prezenţa personalului penitenciar sau a ofiţerilor de poliţie judiciară
la întrevederile dintre avocat şi clientul său sunt măsuri excepţionale, care cu greu pot fi
justificate pe terenul Convenţiei11.
Revenind la cuprinsul art. 139, alin. (4), la redactarea acetuia, ca şi a întregului Cod de
procedură penală, au fost avute în vedere elementele rezultate din jurisprudenţa în materiile
7
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 494
8
CEDO, Cauza Klass şi alţii contra Germaniei, 6 septembrie 1978
9
În sensul că termenul de „domiciliu” poate include şi cabinetul unui membru al unei profesii liberale, a se vedea cauzele
Niemietz contra Germaniei, 1 decembrie 1992 şi Kopp contra Elveţiei, 25 martie 1998
10
CEDO, Cauza Campbell contra Regatului Unit, 25 martie 1992
11
D. Bogdan și M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura
All Beck, București, 2005, pag. 287, unde sunt citate hotărârile CEDO Campbell contra Marii Britanii, 25 martie 1992, D. contra
Austriei, precum şi rapoartele Comisiei în materie
respective a CEDO. Astfel, dacă este să ne referim la raportul avocat-
suspect sau inculpat, potrivit prevderilor art. 89, alin. (2) din Codul de procedură penală,
persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se
confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere
vizuală, de pază şi securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei.
Probele obţinute cu încălcarea acestor prevederi se exclud. Faţă de prevederile art. 139,
alin. (4) teza a II-a (supravegherea tehnică a raportului avocat-suspect sau inculpat), textul
art. 89, alin. (2) nu este redundant deoarece, în timp ce primul articol se referă la
interceptarea sau înregistrarea accidentală a convorbirilor dintre avocat şi suspect sau
inculpat, constatată pe parcursul sau după executarea măsurii, textul art. 89, alin. (2) are ca
situaţie premisă împrejurarea că suspectul sau inculpatul este deja reţinut sau arestat,
situaţie în care supravegherea tehnică a raportului dintre acesta şi avocatul său este
interzisă.
Concluzia este aceea că, potrivit Codului de procedură penală, nu poate forma obiectul
raportului de supraveghere tehnică raportul dintre avocat şi suspect sau inculpat, iar în
măsura în care au fost, totuşi, obţinute probe în acest mod, acestea se exclud. Pentru
identitate de raţiuni considerăm că şi probele obţinute prin supravegherea raportului avocat-
persoana reţinută sau arestată trebuie distruse, de îndată, de procuror. Totodată, semnalăm
faptul că interdicţia prevăzută de art. 89, alin. (2) este mai largă, în sensul că aceasta nu
cuprinde numai raportul dintre avocat şi suspect sau inculpat, ci şi raportul dintre avocat şi
alte persoane care sunt reţinute sau arestate, fără a avea calitatea de suspect sau inculpat
conform Codului de procedură penală român, cum ar fi persoanele supuse măsurii arestării
provizorii în vederea extrădării.
Cum am menţionat, în general, jurisprudenţa CEDO face referire la raporturile dintre avocat
şi „clientul” său şi nu la cele dintre avocat şi suspect sau inculpat; totuşi, jurisprudenţa Curţii
nu exclude, ca măsură excepţională, interceptarea corespondenţei sau a convorbirilor
telefonice dintre avocat şi clientul său, ci exclude, spre exemplu, înregistrarea convorbirilor
purtate de o persoană privată de libertate cu avocatul său ales12. O atenuare a acestui drept,
spre exemplu, este prevăzută în Cauza Campbell contra Regatului Unit, unde Curtea a
considerat că citirea corespondenţei unui deţinut destinată unui avocat sau provenind de la
acesta nu ar trebui autorizată decât în cazuri excepţionale, dacă autorităţile pot crede că prin
conţinutul scrisorii se ameninţă securitatea instituţiei sau a altora sau îmbracă un caracter de
12
CEDO, Cauza S. contra Elveţiei
delict într-o altă manieră13. De asemenea, în Cauza Andre şi alţii
contra Franţei, Curtea a arătat că, în ceea priveşte avocaţii, Convenţia nu interzice
impunerea unor obligaţii susceptibile de a privi relaţiile cu clienţii lor, în special în cazul
constatării existenţei unor indicii plauzibile de participare a avocatului la săvârşirea unui
infracţiuni sau în cadrul luptei contra unor anumite practici, cum ar fi cele de spălare a
banilor14.
Ca principiu, Jurisprudenţa Curţii admite ingerinţele în viaţa privată, cu condiţia ca legislaţia

internă să indice cu claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a
autorităţilor naţionale în acest domeniu15. În contextul interceptărilor telefonice, Curtea a
arătat că este esenţială stabilirea unor reguli clare şi detaliate, în special în ceea ce priveşte
durata, păstrarea, utilizarea, accesul terţilor, procedurile de păstrare a integrităţii şi
confidenţialităţii datelor obţinute şi procedurile de distrugere a acestora, de aşa manieră
încât justiţiabilii să dispună de suficiente garanţii împotriva riscului de abuz şi a arbitrariului16.
Având în vedere modul de formulare a art. 139, alin. (4) din Codul de procedură penală,
precum şi jurisprudenţa CEDO în materie, nu împărtăşim opinia potrivit căreia excluderea
probelor ar trebui să opereze în toate cazurile în care au fost supravegheate raporturi ale
avocatului cu persoana căreia îi acordă asistenţă sau pe care o reprezintă, indiferent de
calitatea procesuală, şi nu numai în cazul supravegherii raportului dintre avocat şi suspect
sau inculpat sau al raportului avocat – persoană reţinută sau arestată. Apreciem că
deosebirea de formulare între cele două teze ale art. 139, alin. (4) – raportul dintre avocat şi
persoana pe care o asistă sau o reprezintă şi, respectiv, cel dintre avocat şi suspect sau
inculpat – nu constituie o simplă omisiune a legiuitorului, ci se bazează pe garanţiile oferite
de legea română în materia supravegherii tehnice, care, în cazul supravegherii relaţiei
avocat-persoană asistată/reprezentată sunt suplimentate de cerinţa existenţei datelor privind
pregătirea sau săvărşirea uneia dintre infracţiunile expres şi limitativ prevăzute de lege. În
plus, această concluzie rezultă indubitabil din interpretarea literală a textului, în condiţiile în
care legea procesual penală este de strictă interpretare. În opinia noastră textul asigură în
totalitate protecţia secretului profesional care acoperă relaţia avocatului cu suspectul sau
inculpatul pe care îl asistă sau îl reprezintă şi asigură suficiente garanţii în ceea ce priveşte
asigurarea secretului profesional al relaţiei dintre avocat şi celelalte persoane asistate sau
13
CEDO, Cauza Campbell contra Regatului Unit, 25 martie 1992
14
CEDO, Cauza Andre şi alţii contra Franţei, 24 iulie 2008
15
Cauzele Kopp contra Elveţiei, 25 martie 1988 şi Kruslin contra Franţei, 24 aprilie 1990
16
CEDO, Cauza S. şi Marper contra Regatului Unit, 4 decembrie 2008
reprezentate. Nu în ultimul rând amintim existența în Codul de
procedură penală a unei alte limitări adusă secretului profesional al avocatului, prevăzută de
art. 147, alin. (2) potrivit căruia în situația în care există date că avocatul săvârșește sau
pregătește săvârșirea unor infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139, alin. (2), poate fi
dispusă, în condițiile legii, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a
trimiterilor poștale trimise ori primite inclusiv în raporturile dintre avocat și suspect sau
inculpat.
10) Deosebirea dintre obținerea datelor privind tranzacțiile financiare și obținerea datelor
privind situația financiară ale unei persoane
Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane constituie o metodă
specială de supraveghere; conform definiției legale prevăzută de art. 138, alin. (9) din Codul
de procedură această metodă constă în operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea
conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie
efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi
obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori
informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.
Pe de altă parte, art. 153 din Codul de procedură penală reglementează un alt procedeu
probatoriu intitulat ”obținerea de date privind situația financiară a unei persoane” constând în
faptul că procurorul poate solicita, cu încuviinţarea prealabilă a JDL, unei instituţii de credit
sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane
comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare ale
unei persoane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni
şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
Deși această ultimă metodă nu este enumerată ca atare printre metodele speciale de
supraveghere sau cercetare, conținutul său și poziționarea în cadrul capitolului specific din
Codul de procedură penală o legitimează ca fiind o metodă specială de cercetare.
Se constată faptul că cele două procedee probatorii sunt distincte și au un obiect diferit:
a) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare are ca obiect operaţiunile prin care se
asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate
sau care urmează să fie efectuate, precum şi obţinerea de înscrisuri ori informaţii
referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane;
b) Obținerea datelor privind situația financiară are ca obiect datele
privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare ale unei persoane.
De asemenea, în timp ce condițiile necesare pentru dispunerea primei măsuri sunt cele
necesare pentru dispunerea supravegherii tehnice, pentru obținerea datelor privind situația
financiară a unei persoane este necesar să existe indicii temeinice cu privire la săvârșirea
unei infracțiuni, precum și temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
Așadar, se observă că din punctul de vedere al gravității ingerinței în viața privată a
persoanei, procedeul probatoriu al obținerii datelor privind tranzacțiile financiare permite o
ingerință mai mare, motiv pentru care și condițiile de dispunere sunt mult mai restrictive,
această măsură, spre exemplu, putând fi dispusă doar cu privire la infracțiunile limitativ
prevăzute de art. 139, alin. (2) din Codul de procedură penală, și nu cu privire la orice
infracțiune, așa cum poate fi dispusă cealaltă metodă aflată în discuție.
O altă deosebire, ce rezultă din cuprinsul art. 153, alin. (2), este aceea că obținerea datelor
privind situația financiară se poate dispune doar față de suspect sau inculpat (numele
suspectului sau inculpatului fiind enumerate printre elementele suplimentare pe care trebuie
să le conțină ordonanța procurorului care dispune măsura), în timp ce una dintre condițiile
cumulative care trebuie îndeplinită în cazul obținerii datelor privind tranzacțiile financiare
este aceea a începerii urmăririi penale în cauză (față de faptă), neexistând cerința ca
persoana față de care se dispune măsura să aibă o anumită calitate procesuală. Apreciem
că existența acestei condiții suplimentare este justificată de împrejurarea că procedeul
probatoriu poate fi folosit cu privire la orice infracțiune și nu doar în cazul unor infracțiuni de
o anumită gravitate.
Cât privește obiectul celor două procedee probatorii, și în acest caz în lucrările de
specialitate au fost emise două opinii diferite:
a) datele privind situația financiară a unei persoane se referă la datele pentru o

perioadă trecută, spre deosebire de metoda de supraveghere, care presupune
cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate și al
celor care urmează să fie efectuate17;
b) datele privind situația financiară a unei persoane se referă doar la datele privind
existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane la
momentul solicitării, nu și a conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni
17
A. Uzlău, Noul Cod de procedură penală. Ghid pentru practicieni, Editura Hamangiu, 2014, pag. 134
efectuate în trecut (indiferent de perioada de timp în care au
fost efectuate) sau care urmează să fie efectuate în viitor, pe perioada autorizată18.
Împărtășim prima dintre cele două opinii, principalul argument fiind distincția trebuie operată
sub aspectul naturii metodei utilizate: obținerea datelor privind tranzacțiile financiare este o
metodă de supraveghere, iar obținerea datelor privind situația financiară a unei persoane
constituie o metodă de cercetare.
Fiind o metodă de supraveghere, obținerea datelor privind tranzacțiile financiare poate privi
atât operațiuni din trecut, cât și din viitor, care vor fi supuse supravegherii; există în acest
sens și un argument de text, din definiția legală dată obținerii datelor privind tranzacțiile
financiare, respectiv faptul că această metodă are ca obiect cunoașterea conținutului
tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni ”efectuate sau care urmează să fie efectuate”.
Cât privește metoda specială de cercetare, aceasta poate avea în vedere nu numai datele
actuale, ci și pe cele din trecut privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii
financiare.
O altă distincție este aceea că, în timp ce supravegherea presupune o oarecare durată în
timp, o monitorizare care poate privi și operațiunile prezente și viitoare, cercetarea poate
avea ca obiect numai aspecte din trecut sau din prezent. În continuare, intervine, însă,
deosebirea esențială, care este de ordin terminologic, privind obiectul celor două metode: în
timp ce sintagma ”tranzacții financiare” se referă la convenții prin care se transmit anumite
drepturi cu privire la sume de bani, se fac schimburi financiare, ”situația financiară” se referă
la datele existente la un moment dat, situația fiind un document în care se prezintă o stare
de lucruri19. Așadar, în timp ce datele privind tranzacțiile financiare se referă la operațiuni
financiare, la acțiunile titularului unui cont aflate în dinamica lor și include obținerea de
înscrisuri ori informaţii, datele privind situația financiară se constituie într-o ”radiografie” ce
are ca obiect doar existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor asemenea situaţii financiare, la
momentul solicitării sau pentru trecut. Astfel de date ar putea fi, de exemplu, date privind
existența, tipul și soldul unui cont, extrase de cont, dar și anumite situații financiare privind
activitatea unei persoane juridice, cum ar fi bilanțul, contul de profit și de pierdere.
Pe de altă parte, prin metoda obținerii datelor privind tranzacțiile financiare ar putea fi
obținute, de la instituții de credit sau de la alte entități financiare, cum ar fi băncile
18
19
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998,, pag. 994 și 1106
comerciale sau organizațiile cooperatiste de credit, date de genul celor
enumerate în continuare:
datele de identificare a conturilor - natura şi tipul conturilor, numerele conturilor;

rulajele, persoanele împuternicite, situaţia financiară a conturilor;
date privind creditele contractate şi situaţia rambursării lor;
date privind cardurile de debit sau de credit active/inactive;
informații privind serviciul de internet banking si modalitatea de logare;
înscrisuri, cum ar fi contractele de credit și anexele acestora, documentele în baza
cărora s-au deschis/inchis conturile, ordinele de plată ori fişele specimenelor de
semnatură ale titularilor de conturi sau împuterniciților.
11) Deosebirea dintre accesul într-un sistem informatic și percheziția informatică
Întrucât accesul la un sistem informatic și percheziția informatică prezintă unele similitudini,
în special în ceea ce privește obiectul material (sistemul informatic sau suportul de stocare)
și scopul final al acțiunilor (obținerea de probe) este necesară efectuarea unei distincții între
cele două instituții, pentru evitarea eventualelor confuzii.
Accesul la un sistem informatic reprezintă, potrivit art. 138, alin. (3) din Codul de procedură
penală, pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie
direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei
reţele, în scopul de a identifica probe. Pe de altă parte, percheziția informatică este un
procedeu probatoriu, care, potrivit art. 168, alin. (1), constă în activitățile de cercetare,
descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport
de stocare a datelor informatice, realizate prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri
adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
Deosebirea esențială dintre cele două metode este dată de natura și, implicit, de scopul
utilizării acestora. Astfel, în timp ce accesul la un sistem informatic constituie o metodă
specială de supraveghere, percheziția informatică este o metodă de cercetare. Așa fiind,
metoda accesului la un sistem informatic oferă acces la resursele sistemului informatic la un
anumit moment, dar permite și supravegherea acestuia pe viitor, în timp ce percheziția
informatică permite doar cercetarea resurselor sistemului informatic la momentul efectuării
percheziției informatice. Accesul la un sistem informatic permite o monitorizare pasivă a
sistemului, în condiții de confidențialitate, fără știrea titularului sau utilizatorului, pe când
percheziția informatică poate fi efectuată, potrivit art. 168, alin. (11) numai în prezența
suspectului sau inculpatului. Accesul la un sistem informatic se dispune pentru a identifica
probe, în timp ce percheziția informatică este dispusă pentru
descoperirea, identificarea și strângerea probelor.
Desigur, ambele procedee pot avea în vedere totalitatea resurselor și informațiilor existente
într-un sistem informatic, dar accesul la sistem permite obținerea unor date care, la
momentul percheziției informatice, ar putea să nu mai fie găsite. Pe de altă parte,
percheziția informatică permite strângerea, în acest cadru procesual, a unor probe
identificate anterior pe calea accesului la sistemul respectiv. În practică, accesul la sistemul
informatic este utilizat pentru accesul la anumite tipuri de informații, spre exemplu, servește
pentru accesarea și supravegherea mesajelor mail stocate sau transmise prin intermediul
calculatorului. În același scop poate fi utilizată și percheziția informatică, cu precizarea că
această metodă presupune copierea tuturor datelor existente în computer și permite doar
citirea mesajelor deja expediate și stocate pe computerul respectiv.
12) Obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de
comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate
publicului, altele decât conținutul comunicațiilor
La data de 08.04.2014 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat hotărârea
preliminară în cauzele conexate C-293/12 (Digital Rights Ireland) și C-594/12 (Seilinger și
alții), prin care a invalidat Directiva 2006/24/CE privind reținerea datelor generate sau
prelucrate de către furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice destinate
publicului. În esenţă, Curtea a conchis că, deşi păstrarea datelor în cauză răspunde unui
interes general, contribuind la combaterea criminalităţii grave şi, prin urmare, la siguranţa
publică, măsurile dispuse prin directivă, cu toate că sunt de natură a realiza obiectivul
urmărit, reprezintă o ingerinţă în drepturile garantate prin art. 7 (respectarea vieţii private şi
de familie), art. 8 (protecţia datelor cu caracter personal) din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene, ingerinţă care nu respectă principiul proprţionalităţii între măsurile luate
şi interesul public ocrotit. În acest mod, directiva lasă în marja de apreciere a statelor
posibilitatea de a institui măsuri interne care, la rândul lor, să contravină Cartei.
În România directiva a fost transpusă prin Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor
generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de
furnizorii de servicii de comunicații de comunicații electronice destinate publicului, precum şi
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter
personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Prin Decizia nr. 440
din 08.07.2014 Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat
că dispozițiile legii menţionate sunt neconstituționale, considerentele hotărârii CJUE fiind
aplicabile și legii. Prin aceeași decizie, însă, Curtea Constituțională a
hotărât și că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală sunt constituționale.
Conform prevederilor art. 147, alin. (4) din Constituția României, de la data publicării în
Monitorul Oficial, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În aceste
condiții s-a pus problema dacă, după publicarea deciziei prin care Curtea a constatat
neconstituționalitatea prevederilor Legii nr. 82/2012, datele de natura celor care făceau
obiectul legii și care fac obiectul procedurii prevăzută de art. 152 din Codul de procedură
penală20 mai sunt accesibile organelor de urmărire penală.
Într-o notă de studiu, întocmită la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție21, ce-i drept, înainte de publicarea deciziei Curții Constituționale, s-a emis opinia
potrivit căreia accesul la aceste probe va fi posibil și în continuare, dar exclusiv după
procedura prevăzută de art. 152 din Codul de procedură penală, raționamentul fiind
următorul:
a) după publicarea deciziei Curții Constituționale Legea nr. 182/2012 devine inaplicabilă,
principalul efect fiind înlăturarea obligației legale a furnizorilor la care se referă legea de a
reține datele respective;
b) inexistența obligației legale nu echivalează, însă, cu interdicția ca furnizorii să rețină astfel
de date, cu respectarea legislației specifice privind prelucrarea datelor cu caracter
personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice (Legea nr.
506/2004);
c) ca orice informație care poate constitui probă într-o cauză penală, aceste date aflate în
posesia persoanelor îndreptățite să le rețină nu pot rămâne inaccesibile organului de
urmărire penală și instanței de judecată, astfel încât accesul la aceste probe se va face
după procedura prevăzută la art. 152 din Codul de procedură penală, despre care Curtea
a statuat în mod expres că este constituțional;
d) în lipsa unei intervenții legislative prompte, conținutul sintagmei ”categoriile de infracțiuni
prevăzute de legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de
rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații
20
Este vorba, conform art. 152 din Codul de procedură penală, despre datele generate sau prelucrate de către furnizorii de
reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele
decât conţinutul comunicaţiilor, şi reţinute de către aceştia; potrivit art. 3, alin. (2) din Legea nr. 182/2002 aceste date
erau cele necesare pentru: urmărirea și identificarea sursei și a destinației unei comunicări, determinarea datei, orei și
duratei comunicării, identificarea tipului de comunicare și a echipamentului de comunicație al utilizatorului sau a
dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament, precum și pentru identificarea locației echipamentului de
comunicații mobile
21
Nota de studiu nr. 1171/C/2014 din 12.08.2014 privind aplicarea dispozițiilor art. 152 din Codul de procedură penală
electronice destinate publicului” utilizată în cuprinsul art. 152 va
avea în vedere orice infracțiune, cu precizarea că, potrivit art. 20, alin. (2) din Constituție,
art. 152 va trebui interpretat, și în ceea ce privește categoriile de infracțiuni, în
conformitate cu criteriile de necesitate și proporționalitate prevăzute de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, care trebuie satisfăcute pentru a justifica ingerința în
exercițiul drepturilor fundamentale, sens în care și considerentele deciziei CJUE
constituie repere importante; prin urmare, se va aprecia de la caz la caz dacă fapta
cercetată constituie un temei suficient de serios pentru autoriza ingerința constând în
obținerea datelor.
La momentul elaborării notei susmenționate am împărtășit acest punct de vedere, precum și
celelalte opinii exprimate în cuprinsul acesteia, considerându-l un exemplu de interpretare
impecabilă și constructivă a legislației într-o situație juridică complexă și inedită, interpretare
ce avea la bază aplicarea dreptului comunitar și respectarea jurisprudenței privind drepturile
omului. Ulterior, însă, în considerentele Hotărârii nr. 440/2014 din 8 iulie 2014, Curtea
Constituțională a precizat următoarele: ”până la adoptarea de către Parlament a unei noi legi
privind reținerea datelor, care să respecte prevederile și exigentele constituționale, așa cum
au fost relevate în prezenta decizie, organele judiciare și organele de stat cu atribuții în
domeniul siguranței naționale nu mai au acces la datele care au fost reținute și stocate deja
în baza Directivei 2006/24/CE si a Legii nr. 82/2012 în vederea utilizării lor în cadrul
activităților definite de art. 1, alin. (1) din Legea nr. 82/2012. De asemenea, organele
judiciare și cele cu atribuții în domeniul siguranței naționale nu au temei legal și
constituțional nici pentru accesarea și utilizarea datelor reținute de către furnizori pentru
facturare, plăți pentru interconectare ori în alte scopuri comerciale, pe care sa le folosească
în cadrul activităților de prevenire, de cercetare, de descoperire si de urmărire penala a
infracțiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea
în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei, tocmai datorită
caracterului, naturii și scopului diferit al acestora, așa cum este prevăzut de Directiva
2002/58/CE. (...) Este evident că, în condițiile inexistentei unei legi care să reglementeze
procedura reținerii si stocării datelor, art. 152 din Codul de procedura penala rămâne fără
aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de
neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o noua lege
referitoare la reținerea datelor”.
Conform jurisprudenței constante a Curții Constituționale22, puterea de
lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se
ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Curtea a
reținut că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor sale sunt general obligatorii și se
impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, până la adoptarea unui
nou act normativ care să reglementeze procedura reținerii si stocării datelor, acestea nu pot
fi obținute de către organele de urmărire penală, procedura prevăzută la art. 152 din Codul
de procedură penală fiind inaplicabilă în lipsa acestui act normativ.
Pe de altă parte, așa cum se arată și în considerentele Hotărârea CJUE din 8 aprilie 2014,
păstrarea datelor în cauză răspunde unui interes general, contribuind la combaterea
criminalității grave și, prin urmare, la siguranța publică. Prin urmare, având în vedere și
cerințele de apărare a intereselor generale ale societății, apreciem că este necesară
depășirea acestei situații de vid legislativ, prin adoptarea de către Parlament, în cel mai
scurt timp, a unei noi legi privind reținerea datelor, care sa respecte prevederile si exigentele
constituționale.
13) Transmiterea dosarului cauzei către JDL o dată cu cererea de emitere a mandatului de
supraveghere tehnică
Art. 140, alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că în cazul cererii formulate de
pentru dispunerea unei măsuri de supraveghere tehnică, ”procurorul trebuie să înainteze
dosarul judecătorului de drepturi și libertăți”. La prima vedere, din formularea textului s-ar
desprinde ideea că este vorba despre originalul dosarului cauzei, atât timp cât textul nu
vorbește despre copia certificată a acestuia.
Considerăm, alături de alți autori23 că acest text trebuie interpretat prin raportarea la
prevederile art. 287, alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia ”în cazurile în
care procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți (...), în vederea soluționării
propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate și
certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură
cu cererea sau propunerea formulată”. Adăugăm la argumentele prezentate de doctrină și
pe acela că textul anterior este plasat în capitolul având ca obiect dispoziții generale privind
urmărirea penală, astfel încât se aplică în toate cazurile când procurorul sesizează
22
În acest sens sunt a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 din 17 ianuarie 1995, Decizia nr.1415/2009
din 4 noiembrie 2009, Deciziile nr.414/2010 și 415/2010 din 14 aprilie 2010
23
judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară
ori alte autorități prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilor ori cererilor
formulate în cursul urmăririi penale. Principalele concluzii care se desprind din această
interpretare sistematică sunt următoarele:
a) în cazul în care procurorul sesizează JDL cu o cerere de emitere a unui mandat de

supraveghere tehnică va înainta judecătorului copii numerotate și certificate ale
dosarului, și nu originalul acestuia. Așa cum prevede art. 287, alin. (2), teza finală
”organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării
urmăririi penale”;
b) procurorul nu are obligația de a înainta copii ale tuturor actelor aflate la dosar, ci numai
copii numerotate și certificate ale actelor care au legătură cu cererea sau cu
propunerea formulată, sens în care procurorul are drept deplin de apreciere asupra
relevanței și utilității actelor ce vor fi transmise, astfel încât să maximizeze șansele de
a-i fi admisă cererea de încuviințare a supravegherii tehnice.
14) Soluția dispusă în cazul în care JDL nu este competent să soluționeze cererea de
supraveghere tehnică
În doctrină a fost emisă opinia potrivit căreia în ipoteza în care judecătorul nu este
competent să soluționeze cererea de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, acesta
nu își declină competența, ci va pronunța tot o soluție de respingere a cererii formulată de
procuror, soluție care este de natură să contribuie la păstrarea caracterului confidențial al
metodelor de supraveghere solicitate24.
Ne raliem acestei opinii, cu unele precizări și argumente suplimentare pe care le vom

expune în continuare. Textele în materia competenței și a declinării de competență din
Codul de procedură penală nu prevăd obligația generală a instanței de a dispune declinarea
de competență, ci această obligație rezultă fie în mod implicit din normele privind
competența diferitelor categorii de instanțe, fie în mod explicit din normele privind
competența în cazul ivirii unor incidente procedurale, cum ar fi schimbarea calității
inculpatului, a încadrării juridice sau a calificării dată faptei.
Procedura de soluționare a cererii procurorului de emitere a mandatului de supraveghere

tehnică este o procedură specială, reglementată ca atare în cuprinsul art. 140 din Codul de
procedură penală. Conform acestei proceduri, singurele soluții care pot fi dispuse de către
JDL sunt fie admiterea cererii procurorului, fie respingerea acesteia, atunci când judecătorul
24
A. Uzlău, Noul Cod de procedură penală. Ghid pentru practicieni, Editura Hamangiu, 2014, pag. 121
apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru
emiterea mandatului. Prin urmare, normele speciale privind modul de soluționare a cererii
procurorului nu prevăd și posibilitatea JDL de a dispune declinarea competenței de
soluționare a cererii, în situația în care acesta nu este competent. Un ultim argument în
favoarea opiniei că judecătorul va trebui să dispună respingerea cererii și nu declinarea
competenței este acela că, pe lângă păstrarea confidențialității, respingerea cererii permite o
soluționare mai operativă a acesteia, în condițiile în care, după respingere, procurorul care a
formulat cererea poate, într-un timp mult mai scurt, să se adreseze cu o nouă cerere către
JDL de la instanța competentă conform legii.
15) Limitele amânării motivate a efectuării informării sau persoanei supravegheate

Potrivit prevederilor art. 145, alin. (1) și (2), după încetarea măsurii de supraveghere tehnică,
procurorul informează, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura
de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa, iar după momentul informării,
persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor
verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică, precum și de
conținutul convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori al imaginilor rezultate din
activitatea de supraveghere tehnică, prin ascultarea sau vizionarea acestora.
În doctrină25 s-a emis opinia potrivit căreia momentul amânării motivate a informării
persoanei supravegheate sau chiar al prezentării suporturilor ar putea, practic, să se situeze
la întocmirea rechizitoriului sau a ordonanței de clasare a cauzei. În aceste condiții, autorii
arată că "suspectul sau inculpatul nu va mai avea la dispoziție un termen care să îi
garanteze timpul necesar pentru citirea proceselor verbale sau ascultarea înregistrărilor și
formularea unor eventuale cereri sau plângeri". De aceea, se arată în continuare, "credem
că textul trebuie interpretat în sensul că, dacă procurorul amână informarea atunci când
momentul amânării nu va mai subzista, el va trebui să informeze în scris pe cel în cauză". În
sprijinul acestei opinii sunt invocate următoarele argumente:
a) în actuala procedură nu mai este prevăzută instituția prezentării materialului de
urmărire penală, care constituia în vechea reglementare, momentul până la care
procurorul trebuia să prezinte celui în cauză înregistrările;
b) în ipoteza avută în vedere, reglementarea este de natură să îngrădească exercitarea
drepturilor procesuale ale suspectului sau inculpatului;
25
N. Volonciu (coordonator) - Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală. analiză comparativă. Noutăți,
explicații, comentarii, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 239
c) interpretarea unui text de lege care nu este suficient de clar
trebuie făcută întotdeauna în sensul exercitării drepturilor care sunt prevăzute, iar nu
în sensul restrângerii acestora, în lipsa unor excepții expres prevăzute.
Problema expusă anterior este una reală, deoarece în practică, potrivit normelor procesual
penale, procurorul poate, dacă ne aflăm într-una dintre ipotezele alternative de la art. 145,
alin. (4)26 să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor până, cel mai
târziu, la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.
În situația în care a fost amânată informarea, la încetarea măsurii amânării, procurorul va
informa în scris persoana supravegheată, care va avea dispoziție un termen de 20 zile de la
data comunicării pentru a cere să ia la cunoștință de conținutul proceselor verbale de
supraveghere tehnică și să asculte convorbirile, comunicările sau conversațiile ori să
vizioneze imaginile rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Când a fost amânată
doar prezentarea suporturilor, persoana supravegheată are la dispoziție 20 zile pentru a
formula cererea, dar ascultarea sau vizionarea suporturilor nu va putea fi efectuată decât
după expirarea termenului până la care a fost amânată prezentarea acestora. Apreciem că,
în orice caz, amânarea motivată a informării și a prezentării suporturilor trebuie dispusă de
procuror numai înăuntrul termenului de 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere,
termen în care procurorul poate opta, în funcție de cerințele urmăririi penale, fie pentru
informarea persoanei supravegheate (cu sau fără amânarea prezentării suporturilor), fie
pentru amânarea motivată a informării.
În ambele cazuri, amânarea poate fi dispusă până la o anumită dată sau, în mod generic,
până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. În această ultimă ipoteză,
practic, informarea sau prezentarea suporturilor vor fi efectuate când urmărirea penală va fi
terminată sau, după caz, când se va dispune clasarea cauzei. Apreciem că, deși această
ipoteză nu a fost în mod expres reglementată, reglementarea se aplică în același mod și în
cazul dispunerii renunțării la urmărirea penală.
Revenind la cele două ipoteze menționate, din formularea textului este clar că legiuitorul a
avut în vedere cele două posibilități de finalizare a urmăririi penale: netrimiterea în judecată
(clasarea și, adăugăm noi, și renunțarea la urmărirea penală) și, respectiv, trimiterea în
judecată (terminarea urmăririi penale). Dacă în ceea ce privește soluțiile de netrimitere în
26
Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de
supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză
judecată opțiunea legiuitorului este de înțeles (deși, și în această
situație persoana supravegheată are dreptul de a formula plângere conform prevederilor art.
339, alin. (4) și are dreptul să ia cunoștință de întregul material de urmărire penală), în ceea
ce privește soluția de trimitere în judecată, observăm că, teoretic, rechizitoriul se poate
emite de îndată ce urmărirea penală este completă și sunt îndeplinite și celelalte condiții
cumulative prevăzute de art. 327 din Codul de procedură penală.
În opinia noastră, însă, textele menționate trebuie interpretate în coroborare cu prevederile
procesual penale privind dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a consulta
dosarul, care este prevăzut de art. 94 din Codul de procedură penală. Astfel, dreptul de a
consulta dosarul, în condițiile legii, este stabilit pentru:
a) suspect - art. 78 rap. la art. 83, lit. b);
b) persoana vătămată - art. 81, lit. e);
c) inculpat - art. 83, lit. b);
d) partea civilă - art. 85 rap la art. 81, lit. e;
e) partea responsabilă civilmente - art. 87 rap. la art. 81, lit. e).
Pentru persoanele menționate, dreptul de a studia procesele verbale și de a obține fotocopii
ale acestora este inclus în dreptul de a consulta dosarul. Cum, însă, suporturile care conțin
convorbiri, comunicări, conversații sau imagini nu pot fi studiate (ci ascultate sau vizionate)
și nici nu pot fi "fotocopiate", apreciem că dreptul părților și al subiecților procesuali penali de
a asculta/viziona suporturile nu este inclus stricto sensu în dreptul de a consulta dosarul, ci
constituie un drept distinct, reglementat ca atare în cuprinsul art. 145, alin. (2) din Codul de
procedură penală. De altfel, utilizarea metodelor speciale de supraveghere sau de cercetare
constituie una dintre situațiile în care avocatul suspectului sau inculpatului nu are dreptul să
asiste în cursul urmăririi penale (art. 92, alin. (1)), iar restricționarea dreptului de a consulta
dosarul, în sens larg, este reglementată distinct în art. 94, alin. (4), aceasta putând fi
dispusă, după propunerea în mișcare a acțiunii penale, pentru cel mult 10 zile. Un alt
argument este acela că sfera persoanelor titulare ale dreptului prevăzut de art. 145, alin. (2)
este mai largă decât a celor care au dreptul de a consulta dosarul, fiind vorba nu numai de
părți și de subiecții procesuali principali, ci de oricare altă persoană care a fost
supravegheată.
Revenind la ipotezele de lucru menționate anterior, în practică este posibil ca, în ceea ce
privește inculpatul sau suspectul să ne aflăm în situația în care prezentarea suporturilor sau
chiar și informarea să fie amânate până la momentul întocmirii rechizitoriului ori a ordonanței
de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, astfel încât suspectul să nu mai aibă
posibilitatea sau timpul necesar pentru studierea proceselor verbale și
pentru ascultarea sau vizionarea înregistrărilor, precum și pentru formularea unor eventuale
cereri ori plângeri. O situație analogă ar fi aceea când cererea inculpatului de administrare a
unor probe ar fi respinsă prin rechizitoriu, iar inculpatul nu ar mai putea formula alte cereri
sau plângere cu privire la acest aspect.
Pentru a asigura dreptul suspectului sau inculpatului la dosar îmbrățișăm opinia potrivit
căreia:
a) dacă procurorul amână motivat efectuarea informării, la expirarea termenului pentru
care s-a dispus amânarea sau la dispariția motivului pentru care s-a dispus amânarea,
procurorul trebuie să informeze de îndată (și nu în termenul de 10 zile prevăzut de art.
145, alin. (1)) persoana supravegheată, după care să-i lase acesteia la dispoziție cele
20 zile, înainte de trimiterea în judecată, clasarea sau renunțarea la urmărire penală,
pentru a putea formula cererea de luare la cunoștință a proceselor verbale și/sau de
ascultare/vizionare a suporturilor.
b) dacă procurorul a efectuat informarea, dar a amânat numai ascultarea/vizionarea
suporturilor, atunci, înainte de trimiterea în judecată, clasarea sau renunțarea la
urmărire penală, trebuie să-l cheme pe suspect sau pe inculpat și să-i asigure accesul
la înregistrări, de îndată termenul pentru care a fost dispusă amânare a expirat.

Aspecte Controversate Privind Mijloacele de Proba 2 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Aspecte Controversate Privind Mijloacele de Proba 2 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Norwegian Financial Mechanism 2009-2014

Programul RO 24 „Întărirea capacităŃii judiciare şi cooperare”

Bucureşti, 3-4 noiembrie 2014 / Bucharest, 3-4 November 2014

PROBLEME CONTROVERSATE PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ

Noul Cod de procedură penală a realizat gruparea și structurarea metodelor speciale de

1) Obiectul mandatului de supraveghere tehnică

În aceste condiții, înregistrarea comunicațiilor reprezintă o acțiune ulterioară și subsecventă

Procedeul probatoriu al interceptării comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță

3) Organele care pot pune în executare mandatul de supraveghere tehnică

a) Mijloacele de probă care rezultă în cazul procedeului probatoriu al supravegherii

Nu împărtășim opinia potrivit căreia împrejurarea că înregistrările nu sunt enumerate ca

8) Obligația de sesizare a JDL de către procuror în cazul autorizării de către acesta a

Conform jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind controlul

În sfârşit, conform jurisprudenţei Curţii, interceptarea corespondenţei sau a convorbirilor

Ca principiu, Jurisprudenţa Curţii admite ingerinţele în viaţa privată, cu condiţia ca legislaţia

a) datele privind situația financiară a unei persoane se referă la datele pentru o

datele de identificare a conturilor - natura şi tipul conturilor, numerele conturilor;

a) în cazul în care procurorul sesizează JDL cu o cerere de emitere a unui mandat de

Ne raliem acestei opinii, cu unele precizări și argumente suplimentare pe care le vom

Procedura de soluționare a cererii procurorului de emitere a mandatului de supraveghere

15) Limitele amânării motivate a efectuării informării sau persoanei supravegheate

S-ar putea să vă placă și