ASPECTE GENERALE PRIVIND EFECTUL FARMACOLOGIC

Efectul farmacologic reprezintă totalitatea modificărilor produse de medicament în starea

morfo-funcțională a organismului.
Acțiunea este procesul prin care se ajunge la obținerea efectului.
Pentru producerea efectului, medicamentul trebuie să îndeplinească 2 condiții:
 Substanța activă să aibă proprietăți fizico-chimice adecvate pentru a reacționa cu
structurile receptive din sistemele biologice
 Substanța activă să ajungă în concentrație adecvată la locul acțiunii.
Se cunosc mai multe tipuri de acțiuni pe care medicamentele le pot exercita:
 În funcție de locul unde se desfășoară, acțiunea poate fi locală sau generală
 În funcție de importanță, acțiunea poate fi principală sau secundară (utilă sau
nedorită)
 În funcție de utilitate, poate fi terapeutică (în scop simptomatic, cauzal,
substitutiv) sau toxică
 După desfășurarea în timp, poate fi imediată sau tardivă, etc
După administrarea medicamentului, acesta parcurge 3 faze, care se desfășoară în parte
simultan:
1. Faza biofarmaceutică (galenică) – care constă în eliberarea substanței active din
preparatul medicamentos, respectiv dizolvarea acesteia în lichidele biologice, făcând-o
disponibilă pentru absorbția în organism.
2. Faza farmacocinetică – se desfășoară la nivelul întregului organism. Cuprinzând
procesele de absorbție, distribuție, metabolizare și eliminare.
3. Faza farmacodinamică – are loc în biofază (locul de acțiune al medicamentului),
constând în fixarea și interacțiunea dintre medicament și structurile receptoare, urmată de
producerea efectului farmacodinamic. Se petrece simultan cu faza farmacocinetică.

Pentru a produce un efect farmacologic, medicamentele trebuie să străbată membranele

biologice ale organismului. Membranele biologice reprezintă un sistem complex semipermeabil,
care acoperă celulele și organitele intracelulare, separând și controlând schimburile între
compartimentele organismului. Trecerea medicamentelor prin membranele biologice este
dependentă de:
  Factori dependenți de membrană (conținutul în lipide, prezența porilor, stările
patologice ale membranei)
 Factori dependenți de medicamente (masa moleculară, lipo-sau hidrosolubilitatea,
constanta de ionizare)
 Factori dependenți de mediu (ph-ul, debitul circulator local)
Există 2 modalități principale de traversare a membranelor biologice:
1. Procesele de transport pasiv sau difuziunea simplă se realizează fără consum de
energie, medicamentele mișcându-se în sensul gradientului de concentrație, de la o concentrație
mare la o concentrație mică. Substanțele liposolubile pot difuza pe toată suprafața membranei,
iar cele hidrosolubile pot traversa membrana numai prin canale preformate sau pori. Majoritatea
medicamentelor sunt electroliți slabi, prezentându-se ca acizi slabi sau baze slabe, care se pot
găsi sub formă ionizată sau neionizată. Forma neionizată este liposolubilă și traversează ușor
membrana, iar cea ionizată este hidrosolubilă, traversând cu dificultate membrana lipidică.
2. Procesele de transport specializat sunt destinate pentru moleculele care nu pot
traversa membrana prin difuziunea.
Difuziunea facilitată se face în sensul gradientului de concentrație, de la o concentrație
mare la o concentrație mică prin intermediul unor molecule transportoare, numite cărăuși sau
molecule carrier. Acest mecanism transportor se caracterizează prin specificitate sterică, iar
compușii cu structură asemănătoare pot concura pentru același cărăuș.
Transportul activ este un proces ce decurge cu cheltuială de energie în sens contrar
gradientului de concentrație. Molecula de medicament este preluată de o parte a membranei și
este transportată pe cealaltă parte, putându-se acumula într-un anumit compartiment. În starea de
repaus a celulei ATP-aza Na+/K+ dependentă, transportă ionii de Na în afara celului, prin schimb
cu ionii de K pe baza energiei generate de ATP. Anumiți compuși pot încetini sau bloca
procesele de transport activ prin inhibarea formării de energie.
Pinocitoza (endocitoza) este o altă modalitate de transport, care constă în înglobarea de
către celule a unor picături care conțin substanța dizolvată. Picătura este înconjurată de o
porțiune de membrană, formând o veziculă, care apoi se detașează în citoplasmă, unde poate fi
metabolizată sau poate părăsi celula prin procesul invers de exocitoză.
 ELEMENTE DE FARMACOCINETICĂ GENERALĂ
Farmacocinetica este o ramură a farmacologiei care studiază soarta medicamentelor în
organism, de la administrare până la eliminare. Etapele farmacocineticii se derulează simultan,
realizând un sistem unitar.
Absorbția reprezintă procesul de pătrundere a medicamentului de la locul administrării în
circulația sangvină.
Distribuția reprezintă transportul medicamentului în sânge și trecerea lui în țesuturi.
Metabolizarea constă în modificarea structurii chimice a moleculei inițiale a
medicamentului, cu realizarea în general a unei inactivări a acestuia.
Eliminarea constă în excreția medicamentului și a metaboliților acestuia. Viteza de
desfășurare a acestor etape ale farmacocineticii este caracteristică fiecărui medicament în parte,
deci fiecare substanță are un profil farmacocinetic specific.

Absorbția medicamentelor
Absorbția este primul proces al farmacocineticii, reprezentând pătrunderea
medicamentului de la locul de administrare în circulația sangvină. Căile de administrare a
medicamentelor sunt de 2 tipuri: naturale și artificiale.
Căile naturale: calea digestivă, calea pulmonară, mucoasele, tegumentele.
Căile artificiale: extravasculare, intravasculare, intracardiacă, seroasele, articulațiile,
măduva osoasă, măduva spinării (calea rahidiană).
a. Căile de administrare naturale
Calea digestivă (enterală) sau per os este cea mai frecvent întâlnită în practica medicală,
fiind comodă și având avantajul autoadministrării. Medicamentele administrate prin înghițire
sunt supuse tuturor proceselor secreto-motorii din tubul digestiv. Absorbția pe cale orală este
influențață de factori fiziologici (pH-ul local, circulația sangvină, motilitatea gastrointestinală,
vârstă), de factori patologici (hipo-sau anaclorhidria, hiperaciditatea, tulburările de motilitate
gastrointestinală, precum și de interacțiunile medicamentoase, care au loc în urma asocierilor de
medicamente.
În stomac, absorbția este influențată de ph-ul sucului gastric și de prezența alimentelor.
Un pH-acid al sucului gastric este esențial pentru absorbția sărurilor de Fe folosite în tratamentul
anemiilor feriprive. Medicamentele cu caracter acid (aspirina, fenobarbitalul) se pot absorbi încă
de la acest nivel. Bazele slabe, intens ionizate (alcaloizii) nu se absorb. Alimentele prin diluare
pot întârzia absorbția medicamentelor, astfel optim ar fi ca acestea să se administreze pe
nemâncate (a jeun). Însă, din cauza efectelor iritante ale majorității substanțelor medicamentoase,
ele se administrează în general postprandial sau se folosessc forme enterosolubile, care se absorb
în intestin.
Absorbția unor medicamente poate fi redusă sau chiar împiedicată de unele alimente. De
exemplu, administrarea concomitentă de tetraciclină cu preparate lactate determină formarea de
chelați insolubili, cu scăderea marcată a absorbției antibioticului și reducerea eficacității
terapeutice.
Organul specializat pentru absorbția medicamentelor este intestinul subțire, datorită
circulației abundente, suprafeței mari (circa 100 m2), prezenței vilozităților intestinale și a
proceselor de transport activ. pH-ul este variabil de-a lungul intestinului (slab acid în duoden și
slab alcalin în jejun). Se absorb atât substanțele cu caracter bazic, cât și cele cu caracter slab acid.
De la nivelul intestinului subțire medicamentele ajung prin vena portă în ficat, unde pot
suferi un proces de metabolizare parțială, numit ”efectul primului pasaj hepatic” sau
metabolizarea presistemică. În intestinul gros, absorbția medicamentelor este foarte redusă.
Calea pulmonară reprezintă administrarea medicamentelor prin inhalație. Aceasta se
realizează bine datorită suprafeței mari și vascularizației bogate a plămânilor. La nivelul
alveolelor pulmonare se absorb gaze, lichide volatile și aerosoli. Substanțele au molecule mici (1
– 5 microni în diametru) și sunt liposolubile.
Mucoasele se pot folosi atât pentru obținerea unor efecte sistemice, cât și locale.
Mucoasa bucală este foarte bine vascularizată și permite absorbția substanțelor
liposolubile la nivel sublingual și perlingual, care ajung direct în vena cavă superioară cu
ocolirea ficatului, cu o viteză de absorbție destul de mare, care permite obținerea unui efect
rapid. De exemplu, nitroglicerina, folosită în tratamentul crizelor de angină pectorală, se
absoarbe în cca 3 minute.
Administrarea la nivelul mucoasei rectale (sub formă de supozitoare și clisme) poate
determina efecte locale sau sistemice. Substanțele liposolubile trec în sânge la nivelul venelor
hemoroidale și apoi în vena cavă inferioară, cu ocolirea ficatului. Se preferă această cale în cazul
intoleranței gastrice, la bolnavii hepatici, la comatoși și la copii mici. Dozele însă sunt mai mari
decât cele pentru calea orală (cu cca 25 – 30%).
 Mucoasa nazală este bine vascularizată și permite absorbția sistemică a unor compuși
liposolubili (ex: preparatele hormonale ca pulberea de retrohipofiză, administrată prin procedeul
de prizare).
Mucoasa conjunctivală se folosește pentru administrarea unor medicamente sub formă de
ssoluții, unguente, în general pentru efecte locale.
Mucoasa genito-urinară este folosită limitat pentru aplicarea de antiseptice, anestezice
locale, fără apariția unor efecte sistemice.
Tegumentele nu constituie o cale uzuală de administare a medicamentelor datorită
stratului cornos, care face absorbția dificilă în special pentru substanțele hidrosolubile.
Medicamentele liposolubile se pot absorbi lent, mai ales dacă pielea este fricționată sau masată.
În general, această cale este preferată pentru efecte locale, dar se pot obține și efecte sistemice
prin aplicarea de plasturi sau sisteme terapeutice transdermice – TTS (de exemplu cu hormoni
sau cu nitroglicerină).
Pentru substanțele hidrosolubile o modalitate de absorbție cutanată este prin intermediul
utilizării curentului electric, procedeul fiind denumit iontoforeză, folosit în afecțiunile reumatice.

b. Căile de administrare artificiale (injectabile)

Căile artificiale sau parenterale se realizează prin străpungerea țesuturilor. Asigură o
absorbție mai rapidă și completă, prezentând avantaje pentru medicamentele care nu se pot
absorbi pe cale digestivă sau în caz de urgențe.
Dezavantajele ar fi că necesită personal calificat, iar preparatele trebuie să îndeplinească
o serie de condiții (să fie sterile, apirogene, să aibă o anumită presiune osmotică).
Căile extravasculare:
Calea intradermică – reprezintă injectarea unui volum redus de soluție (0,02 – 0,1 ml) pe
fața anterioară a antebrațului, în scop de testare a sensibilității organismului sau pentru
desensibilizare.
Calea subcutanată – permite injectarea în volum de 1 – 2 ml a unor soluții sterile,
neiritante, izotone, cu pH apropiat de neutralitate în țesutul conjunctiv subcutanat, de unde
substanța medicamentoasă se absoarbe prin capilarele sangvine și limfatice. Injecțiile pot fi
dureroase datorită inervației sensitive bogate. Dacă se adaugă hialuronidază, enzimă ce
permeabilizează substanța fundamentală a țesutului conjunctiv, este grăbită absorbția substanței.
 Calea intramusculară – prezintă unele particularități deoarece în masele musculare
vascularizația este bogată, ceea ce asigură o absorbție rapidă, iar inervația senzitivă este redusă și
injectarea mai puțin dureroasă. Pe această cale se pot administra soluții apoase, uleioase,
substanțe iritante cu pH diferit de al plasmei, în cantitate de 1 – 10 ml. De asemenea este o cale
de administrare a medicamentelor de depozit (retard). Se va urmări ca soluțiile uleioase să nu fie
injectate într-un vas de sânge. La sugari și copii mici se recomandă reținere de la folosirea
acestei căi, datorită riscului de fibrosă musculară și atrofie.

Căile intravasculare
Calea intravenoasă – permite absorbția rapidă și completă a medicamentelor, cu apariția
promptă a efectului terapeutic, fiind principala cale utilizată în urgențele medico-chirurgicale. Se
pot administra soluții apoase izotone, hipertone, cu pH diferit de al plasmei.
Nu se pot administra soluții uleioase, hipotone, emulsii, suspensii, substanțe hemolitice
sau hemaglutinante.
Se poate folosi de asemenea pentru administrarea unor cantități mari pe o perioadă lungă
de timp în ritm lent, prin intermediul trusei de perfuzie. Preparatele trebuie să fie sterile și
apirogene (lipsite de impurități lipopolizaharidice, care provoacă febră).
Calea intraarterială – este folosită extrem de rar pentru dirijarea efectului într-o zonă
limitată a organismului (de ex pentru diagnosticul radiologic în cazul arteriografiilor sau pentru
administrarea de citostatice). Riscuri: hemoragie, spasm arterial, ischemia acută a țesuturilor
irigate de acea arteră.
Calea intracardiacă se folosește pentru resuscitare.
Seroasele (pleura, pericardul și peritoneul) – permit absorbția rapidă a soluțiilor apoase.
Se folosesc limitat, de exemplu pentru administrarea de citostatice sau izotopi radioactivi (calea
intraperitoneală în caz de tumori abdominale sau ascită carcinomatoasă).
Calea intraarticulară – se folosește pentru tratamente locale.
Măduva osoasă – se utilizează în pediatrie pentru obținerea unor efecte sistemice.
Calea rahidiană – constă în administrarea medicamentelor la nivelul măduvei spinării.
Aceasta se poate realiza intrarahidian, în spațiul subarahnoidian la nivelul vertebrelor L2 – L3
(rahianestezia) sau peridural, în jurul rădăcinilor nervilor spinali (anestezia epidurală).
 Rahianestezia

Anestezia epidurală