Începutul "reeducării" la închisoarea Suceava

Popescu Daniel

Zona Moldovei a fost printre cele mai lovite de puternicul val de arestări din anul 1948.
Iaşiul, capitala regiunii, s-a aflat în fruntea mişcării cu caracter naţionalist, deoarece aici
exista o puternică tradiţie începută în primii ani de după cea dintâi conflagraţie
mondială a secolului XX. Studenţii de la facultăţile de Drept, Medicină, Litere, Agrono-
mie ale Universităţii ieşene au fost primii reţinuţi de noile organe de represiune, Miliţia
şi Securitatea.

Sosit de puţină vreme în „bătrânul târg al Ieşilor", Gheorghe Bâgu

mărturisea în amintirile sale, aşternute pe hârtie după două decenii de la desfăşurarea
evenimentelor, deci în plin regim comunist, dar publicate din motive lesne de înţeles în
anul 1993, că a fost arestat chiar în seara zilei de 14 octombrie 1948, de Sfânta
Parascheva, mare sărbătoare a creştinilor ortodocşi din întreaga Moldovă:
"La un moment dat a apărut în faţa noastră un pirpiriu cu un cap mare, clăpăug, cu
gâtul ca de scripcă şi cu dinţi mari şi rari. Cu mişcări iuţi şi stinghere, râzând forţat, ne-a
blocat drumul.
- Vă rog legitimaţiile dumneavoastră!
Ca şi cum mi-ar fi dat cu un par în cap, eram să cad jos, dar mi-am revenit imediat şi mi-
am impus curaj şi nepăsare. Am prezentat şi eu legitimaţia, după care am fost invitat să-
l urmez pentru a da o scurtă declaraţie. Ştiam eu ce declaraţie mă aşteaptă şi cât de
scurtă este. Totuşi l-am urmat pe acest slăbănog, de care aş fi putut să scap cu un singur
pumn, bineînţeles, dacă n-aş fi ştiut că în spatele lui mai sunt vreo zece. Totul se
sfârşise. Mi-am văzut cariera ratată, viitorul distrus, libertatea pierdută, şi într-adevăr,
tot ce are omul mai scump şi sfânt în viaţă am lăsat eu la poarta închisorii [...]. Am intrat
pe poarta unei clădiri care nu trăda nimic din rolul şi importanţa ei.
Era o casă particulară, aşezată pe una din cele mai frumoase străzi ale Iaşiului, pe strada
Copou, care ducea spre grădina publică cu teiul lui Eminescu [...]. Am înţeles că trebuie
să mă culc pe jos şi că în cameră mai sunt şi alţi deţinuţi. M-am apropiat de ei şi m-am
întins pe duşumea, fără aşternut. În celulă mirosea îngrozitor a urină şi mucegai şi era
tare frig"
Mai toţi tinerii arestaţi în acest prim val au fost duşi la închisoarea din Suceava, cea mai
mare din Moldova, deoarece era un fost fort militar dezafectat. În incinta lui, Securitatea
îşi avea birourile de anchetă. Tot aici se aflau instanţele de judecată. Din cauza
numărului mare al celor reţinuţi, sediile locale ale noului organism de represiune fiind
neîncăpătoare, era mai potrivit să fie cu toţii aduşi în cetatea de scaun a lui Ştefan cel
Mare.
Închisoarea era organizată şi condusă încă după modelul vechi. Directorul
penitenciarului era un absolvent al Facultăţii de Drept, iar gardienii erau cei de dinainte
de anul 1948. În anul 1949 ei au fost înlocuiţi cu noile cadre recrutate din elementele
devotate clasei muncitoare, îndoctrinate politic şi ideologic, pline de brutalitate, dar fără
o pregătire de specialitate corespunzătoare. Anchetele se făceau la orice oră, atât de
ofiţerii de Securitate localnici, cât şi de angajaţi ai Securităţii din judeţele de unde
proveneau cei arestaţi. Tratamentul aplicat deţinuţilor era foarte dur. Vaietele şi ţipetele
celor torturaţi aveau scopul de a intimida pe cei reţinuţi. Condiţiile de detenţie, potrivit
unor martori oculari, se situau la cotele cele mai joase: „Peste tratamentul inuman şi
condiţiile de igienă indescriptibile (fortul era permanent umed şi lipsit de lumina
soarelui în cea mai mare parte a zilei) - afirmă Dumitru Bacu în cartea sa de rememorări
- se mai adăuga şi teroarea morală a prezenţei ofiţerilor ancheatori, dintre care unii
deveniseră celebri prin sadismul şi cruzimea cu care schingiuiau, cum este cazul
comisarului Pompilian, moştenit de comunişti de la poliţia veche, sau Fischer, originar
de prin părţile laşiului, mic negustoraş, devenit peste noapte ofiţer de poliţie".
Întreaga activitate era însă direcţionată de şefii din Ministerul Afacerilor Interne, care
au trimis la Suceava o serie de ofiţeri care realizau o strânsă colaborare cu noii angajaţi
ai Securităţii locale, organism abia constituit.
Securitatea s-a creat în urma hotărârii Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. din
10 iulie 1948, sub numirea oficială de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, fiind
organizată „pe baze militare, introducându-se principii militare". Modelul era desigur
K.G.B.-ul sovietic, iar Teohari Georgescu a primit sarcina de a transpune în practică
amintita hotărâre. Cadrele Securităţii aveau atribuţii largi putând face anchete,
substituindu-se de multe ori organelor procuraturii. Metodele utilizate erau diverse:
tortura fizică şi psihică, ameninţări, şantaj, presiuni asupra familiei. Aşa se face că în
anii 1948-1949 numărul condamnărilor pentru delicte politice nu era foarte mare.
După anul 1950, o dată cu modificarea legislaţiei, se înăspresc pedepsele, sentinţele
între 3 şi 5 ani de detenţie fiind tot mai reduse. Scopul era intimidarea populaţiei,
înlăturarea adversarilor politici. Un număr important de cadre din vechea Siguranţă au
fost înlăturate, cei mai mulţi fiind arestaţi. A rămas celebră teribila noapte de 27 iulie
1948, când la ora 2 în întreaga ţară au fost reţinuţi câteva mii de poliţişti şi agenţi, „cu
excepţia informatorilor valoroşi". Toate aceste acţiuni s-au pregătit dinainte. Nu au fost
neglijaţi nici militanţii „din linia a doua" a partidelor istorice, inclusiv Partidul Socialist
Democrat.
Deplasarea celor arestaţi la Suceava se explică prin faptul că Iaşiul nu dispunea de o
închisoare de capacitate mare. Sesizând acest lucru, Dumitru Bordeianu, sosit aici încă
din 25 iunie 1948, arăta în memoriile sale că „s-a ales Suceava, care dispunea de un
număr mare de celule şi camere, unde puteau fi încarceraţi câteva mii de arestaţi. Are-
staţii din sudul Moldovei, de la Vaslui şi Bacău până la Milcov şi Dunăre, au fost depuşi
la închisoarea din Galaţi".
În penitenciarul din Suceava s-a înfiinţat, cu acordul conducerii, Organizaţia
Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.). Ea avea o structură asemănătoare
sistemului de organizare a Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) şi era condusă
de Eugen Ţurcanu, având calitatea de secretar. Existau o serie de responsabili pe diferite
sectoare de activitate: propagandă şi agitaţie - Alexandru Bogdanovici; cadre şi
organizatoric — Alexandru Mărtinuş. Din conducere mai făceau parte Ştefan Moravschi,
Ion Bole, Leonora Cebuc, Ion Negură, Caziuc ş.a.. Ultimul dintre cei menţionaţi, potrivit
fostului deţinut politic Marcel Petrişor, fusese student la Facultatea de Agronomie a
Universităţii din Bucureşti, „arestat în 1948 şi zvârlit în lotul celor de la Suceava, unde se
născuse ideea înfiinţării primei organizaţii a studenţilor cu convingeri comuniste, acel
ciudat O.D.C.C., şi gândul de om simplu de la ţară, când auzise de aşa ceva, îl îndemnase
să se facă prieten cu Necuratul ca să se vadă iar liber. Ţurcanu văzuse în el «omul
cinstit», menit să-i facă şi pe ceilalţi să se convingă de ceea ce el se convinsese atât de
iute: că fusese necinstit cu ancheta, că primise în familie o educaţie rea, că avuseseră
familii dezmăţate şi că trebuiau neapărat toţi să treacă la demascarea întregii ţări,
pentru a asigura propăşirea ei pe drumul propăşirii comuniste""
Structura O.D.C.C., copiată după cea a P.M.R., nu prea era agreată de politrucii din
penitenciarul din Suceava, de teamă ca nu cumva să o scape de sub control. Apoi,
partidul era unic, nu putea fi imitat. Unul din ofiţerii politici, sublocotenentul Stângă, l-a
avertizat în acest sens pe Eugen Ţurcanu: „Aţi făcut o mare greşeală folosind formule
organizatorice de partid în activitatea de reeducare". O oarecare îngrijorare a stârnit
formarea O.D.C.C. şi în rândurile conducerii centrale a Ministerului Afacerilor Interne,
care considera că o dată cu întărirea poziţiilor în rândurile deţinuţilor, amintita
organizaţie va deveni tot mai autonomă. De altfel, nu după multă vreme, O.D.C.C. a fost
interzisă de conducerea închisorii, ca urmare a indicaţiilor venite din partea organelor
superioare.
Eugen Ţurcanu, Alexandru Bogdanovici, Alexandru Mărtinuş, Ion Negură şi ceilalţi
lideri au făcut eforturi susţinute pentru popularizarea organizaţiei pe care o conduceau,
dar rezultatele au fost sub aşteptări. Recunoscând acest lucru, unul dintre
supravieţuitorii Gulagului românesc, dar mai ales ai cumplitei reeducări de la Suceava
şi Piteşti, Traian Popescu, susţine între altele, într-o convorbire avută cu Gabriel
Stănescu, că "trebuie menţionat faptul că adeziunea la O.D.C.C.a fost extraordinar de
mică, insignifiantă, toţi ceilalţi deţinuţi proveniţi din cadrul Mişcării Legionare
opunându-se într-o proporţie covârşitoare acestei acţiuni".
Totuşi, autorităţile comuniste, care abia cuceriseră puterea, s-au folosit de O.D.C.C.
pentru a lovi în Mişcarea Legionară şi a o desfiinţa. Din acest motiv, cei care s-au înscris
în Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste beneficiau de unele privilegii şi
facilităţi în închisoare.
Martor al tumultoaselor evenimente din acei ani, Dumitru Bordeianu, aflat în
închisoarea suceveană din 25 iunie 1948, consemnează în amintirile sale faptul că „celor
ce au aderat al O.D.C.C., pentru a avea condiţii preferenţiale - un blid de linte în plus
luat din tainul celorlalţi - li s-a promis că vor fi scoşi din închisoare şi că partidul va face
din ei activişti de frunte. Câtă naivitate, câtă lipsă de judecată şi câtă credulitate
puerilă!". În felul acesta, autorităţile comuniste au reuşit să spargă unitatea legionarilor
de la închisoarea din Suceava, învrăjbind pe unii împotriva altora. Ele au urmărit cu
multă atenţie activitatea O.D.C.C. într-o notă din 21 aprilie 1950 a Serviciului Inspecţii
din Direcţia Generală a Penitenciarelor, expediată unităţilor aflate în subordinea sa, se
arată că „amintita organizaţie s-a creat în închisoarea din Suceava în cursul lunii
noiembrie 1948. Comitetul de conducere era alcătuit dintr-un grup de legionari cu
«priză la masă», care căutau să scoată din demoralizare o serie de elemente legionare şi
să le menţină mai departe sub influenţa lor". Documentul releva în continuare că şefii
O.D.C.C. au început o serie de conferinţe despre Uniunea Sovietică, făcând chiar un apel
către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Cu toate acestea, vigilenţa
organelor de ordine era trează, deoarece „în dosul acestor conferinţe, ei continuă să
propage ideile legionare. Această situaţie durează până după proces, în februarie 1949,
când comitetul e dizolvat de către Direcţia penitenciarelor şi organele noastre încep o
acţiune de fracţionare în rândurile legionarilor". (...)
Pentru a-şi atinge scopurile mârşave, lui Eugen Ţurcanu i se părea normală colaborarea
cu Securitatea locală, dar şi cu şefii din Ministerul de Interne. Conducătorul Serviciului
Inspecţii, inspectorul Iosif Nemeş, a vizitat în două rânduri penitenciarul sucevean. Cu
acest prilej, Alexandru Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu au fost scoşi la raport.
Traian Popescu, fost deţinut politic care l-a cunoscut pe Ţurcanu, pretinde, după mai
bine de cinci decenii, că organele Ministerului de Interne „au găsit în Ţurcanu
colaboratorul ideal pentru punerea în practică a satanicului experiment" şi „îl instruiesc
asupra modului de desfăşurare a acţiunii".
(Constantin I. Stan - Crucea reeducării)