S-A ÎNTǍMPLAT ÎN ARDEAL

Piesǎ în douǎ acte

PERSONAJE
Prezentator-
Mama-
Tata-
Gheorghe, fiul lor-
Jandarm 1-
Jandarm 2-
Vasile, consǎtean al lor-

DECOR
O camera de la ţarǎ, o masǎ şi trei scaune. Pe masǎ se aflǎ o lampǎ cu petrol aprinsǎ o sticlǎ cu ţuicǎ şi trei
pahare.

ACTUL 1
Prezentator : Vara anului 1916. Consiliul de Coroanǎ al României hotǎrǎşte intrarea ţǎrii în rǎzboi, alǎturi de
Antantǎ. Peste munţi, în Ardealul aflat deja în conflict, vestea a produs bucurie, nelinişte dar şi
teamǎ. Teamǎ cǎ pe câmpul de luptǎ se vor întâlni român cu român, frate cu frate. Acţiunea
nostrǎ se petrece într-un sat din Ardeal, într-o casǎ de la ţarǎ.
Tata: (intrând în camerǎ). Tu nevastǎ, uite cǎ ne-am trezit şi noi, cǎ de mult ne-am aflat în starea asta de
moleşealǎ şi mulţi ani şi-au bǎtut alţii joc de noi!
Mama: Despre ce vorbeşti tu acolo, bǎrbate?
Tata: Da’ n-ai aflat?
Mama: Ce sa aflu? Cǎ numai vineri merg la târg şi ştii cǎ de acolo mai aflu eu una şi alta. Şi ce ne mai spune
popa la bisericǎ.
Tata: Bine femeie. Şezi atunci pe scaun şi ascultǎ-mǎ.
(femeia se aşeazǎ ştergându-se cu un ştergar pe frunte şi pe mâini)
Tata: Apoi aflǎ nevastǎ cǎ zilele astea românii de peste munţi au intrat în rǎzboi.
Mama: De partea ungurilor? Vai şi-amar de noi a fi !
Tata: Nu nevastǎ, de partea ǎlorlalţi. Cum crezi cǎ or intra de partea lor? Şi noi cui o sǎ mai rǎmânem? Nu, au
intrat contra lor. S-au trezit în sfârşit şi şi-au dat seama cǎ existǎm şi noi!
Mama: Bine-ar fi bǎrbate, cǎ vezi şi tu cǎ în ziua de azi e tot mai greu. Nu te mai lasǎ sǎ-ţi vorbeşti limba, cǎ
parcǎ nici nu ai exista. Nu mai vorbesc cǎ nu ţi-ar da nici mǎcar un act de la primǎrie decât în
ungureşte şi nemţeşte şi eu nu înţeleg de ce.
Tatǎ: Lasǎ nevastǎ cǎ noi nu ne pricepem la politicǎ şi nu trebuie sǎ ne bǎgǎm. Or avea cine sǎ le poarte grija şi
la alea. Noi ştim sǎ ne lucrǎm pǎmântul, sǎ ne creştem animalele şi sǎ ne rugǎm lui Dumnezeu.
De restul s-a inventat politica, are cine sǎ se ocupe.
(în camerǎ intrǎ Gheorghe, fiul celor doi)
Gheorghe: Saru’ mâna mamǎ, bunǎ sara tatǎ!
Mama: Da’ pe unde ai umblat atâta? Cǎ uite s-a înserat şi mǎmǎliga s-a rǎcit! N-ai decât s-o mǎnânci rece, cǎ
de-o vreme vǎd cǎ numai aşa îţi place! Sau ai mâncat pe unde ai fost.
Gheorghe: Nu am mâncat mǎmucǎ. Cǎ am fost la fǎgǎdǎu cu cei de leatu’ meu. Umblǎ vorbǎ prin sat cǎ de
sǎptǎmâna viitoare vin jandarmii de la oraş cu arcanu ca sǎ ne ducǎ la oaste. Cǎ anul ǎsta
împlinesc vârsta sǎ mǎ duc în cǎtǎnie.
Mama: (cu groazǎ) Tulai Doamne!
Tata: Ho, femeie, ce strigi aşa? Cǎ e bǎrbat şi asta trebuie sǎ facǎ. Sǎ ajungǎ de râsul fetelor cǎ n-o fost cǎtanǎ?
Mama: Ba bǎrbate, ba. Dar tu ai uitat cǎ-i rǎzboi şi pe toţi feciorii din sat i-o dus direct pe front?
Tata: Bine zici femeie, bine zici. Acuma ai şi tu dreptate.
Gheorghe: Tǎtucǎ, mǎmucǎ, staţi liniştiţi cǎ nu or sǎ mǎ ducǎ. Cel puţin nu pe front la austrieci.
Tata: Dar ce-o sa faci tu dragul tatii? Cǎ nu poţi tu sǎ te împotriveşti ordinelor.
Gheorghe: Am ţinut sfat de tainǎ cu feciorii din sat şi ne-am hotǎrât mâine noapte sǎ plecǎm peste munţi la
fraţii noştrii din regat. Dacǎ tot îi sǎ facem rǎzboi mǎcar sǎ-l facem alǎturi de ai noştrii
(mama începe sǎ plângǎ încetişor)
Tata: Dacǎ asta ţi-e voia, atunci sǎ te ajute Dumnezeu pe unde-i umbla şi sǎ-ti cǎlǎuzeascǎ paşii. Hai nevastǎ
umple paharele sǎ ne cinstim cu pruncu nostru, cǎ nu ştim când l-om mai vedea!
(cei trei închinǎ şi beau paharele pânǎ la fund. Cei doi bǎrbaţi se retrag într-un colţ al camerei preocupaţi. Mama
se va aşeza îngenunchi si va rosti ,,Cântec de leagǎn” de Grigore Leşe)
Frunzǎ verde ca iarba Mie cucu' mi-o cântat
Tunǎ drace-n ce-i tuna Neprânzit şi necinat
Tunǎ-n hirul paiului In cǎtane de plecat
Şi-n condeiul neamţului Mie cucu mi-o horit
Sǎ nu poatǎ altu' scrie Necinat si neprânzit
Alţi feciori la cǎtǎnie. In cǎtane de pornit.
ACTUL 2

(acelaşi decor, dupǎ o sǎptǎmânǎ de la plecarea lui Gheorghe în Regat)

Mama: Nu mai avem nici o veste de la bǎiatul nostru! De nu ar fi pǎţit nimic! Nu ştiu ce m-aş face dacǎ i s-ar
întâmpla ceva!
Tata: Lasǎ nevastǎ cǎ nu are nimic. Tu ştii cǎ întotdeauna veştile rele circulǎ mai repede. Ofi ajuns şi este bine
sǎnǎtos şi azi-mâine o sǎ-l vedem acasǎ.
Mama: Nu ştiu ce înţelegi tu prin azi-mâine. Tot aşa ai spus şi acum doi ani când a început rǎzboiul. Lasǎ cǎ
azi- maine se terminǎ. Si uite cǎ a trecut vremea şi noi, cu fiece zi ce trece sǎrǎcim şi mai mult şi
stǎpânirea ne ia ce mai avem. Cicǎ pentru rǎzboi. Adu-ţi aminte: mai întâi ne-au luat caii, apoi
boii, pe urmǎ vacile, porcii şi grânele. Mai urmeazǎ sǎ ne ia şi preşurile de sub noi, arde-i-ar
gheena sǎ-i ardǎ!
Tata: Nu-i bai muiere dragǎ, cǎ le-om face noi la loc. De astea nu prea îmi bat acum capul. Numai sǎ se
întoarcǎ bǎiatul nostru teafǎr acasǎ şi sǎ vezi tu ce gospodǎrie o sǎ ne facem de o sǎ se mire tot
satul. Şi pe deasupra o sǎ-i gǎsim şi o fatǎ fainǎ de-l însurǎm. Sǎ ne bucurǎm de nepoţi mǎcar la
bǎtrâneţe.
(în uşǎ se aud douǎ bǎtǎi şi intrǎ doi jandarmi în unforme maghiare)
Jandarm1: Bunǎ ziua la dumneavoastrǎ!
Tata: Bunǎ ziua. Dar ce poftiţi?
Jandarm 2: Am venit sǎ-l ducem pe fiul vostru Gheorghe în cǎtǎnie. Cǎ i-a venti sorocu şi trebuie sǎ plece la
oaste.
(mama începe sǎ plângǎ)
Tata: Apoi deagaba aţi venit cǎ fiul nostru nu-i acasǎ.
Jandarm 2: Dar unde-i?
Tata: Nu ştiu. Sara s-a dus prin sat şi n-a mai venit. Deagaba l-am cǎutat cǎ nu l-am gǎsit.
Jandarm 1: Dar femeia ta de ce plânge?
Tata: Apoi aşǎ fac femeile. Când aud de cǎtǎnie plâng de parcǎ ele s-or duce şi nu noi.
Jandarm 1: Dacǎ se întoarce sǎ-l trimiteţi neapǎrat la comandament, cǎ de nu curtea marţialǎ îl aşteaptǎ. Şi
oricum o sǎ-l cǎutǎm şi noi, nu scapǎ el aşa uşor.
Jandarm 2: Am auzit prin sat cǎ o parte din feciori au trecut munţii. În cazul ǎsta o sǎ-l împuşcǎm direct, fǎrǎ
judecatǎ.
(cei doi salutǎ militǎreşte şi ies)
Mama: Cǎ bine i-am zis sǎ stea locului şi sǎ nu plece de acasǎ!
Tata: Dar ce-ai fi vrut nevastǎ? Sǎ se batǎ cu ai noştrii? Cǎ de rǎzboi tot nu scǎpa. Noi nu putem acum decât sǎ
aşteptǎm. Ce-o fi o fi, numai Dumnezeu le ştie pe toate.
Prezentator: Şi-au aşteptat cei doi o zi, o lunǎ, un an. Veştile se scurgeau repede şi neclare. S-au bucurat când
au intrat românii în Ardeal, dar mare le fu mâhnirea când au trebuit sǎ se retragǎ. Apoi au auzit
doar de înfrângeri. Sudul României ocupat, Bucureştiul de asemenea, din ţarǎ rǎmânând doar
Moldova. Dupǎ un timp apǎrurǎ veşti mai bune. Contraofensiva românǎ redobândise o parte din
teritorii. Dar despre fiul lor nu aveau nici o veste. Se mai întâmplase ceva. Douǎ evenimente ce i-
au fǎcut sǎ spere din nou. Basarabia şi Bucovina s-au unit cu România. Ce frumos suna! Ca un
balsam pentru sufletele lor îmbǎtrânite de necaz şi dor. Apoi, într-o searǎ...
(se aud ciocǎnituri în geam)
Tata: Cine-i?
Vasile: Uncheşule, lasǎ-mǎ în casǎ cǎ mǎ poate vedea cineva!
(mama deschide repede uşa. Tânǎrul intrǎ şi ea îl îmbrǎţişeazǎ)
Mama: Dar unde-i Gheorghe?
Vasile: Stai liniştitǎ muicǎ cǎ Gheorghe n-a pǎţit nimic. E bine-sǎnǎtos. Am trecut doar eu pe aici cǎ aveam
permisie şi am zis sǎ vin sǎ-i vǎd pe ai mei. Şi v-o trimis Gheorghe cartea asta.
(Vasile pune pe masǎ o scrisoare)
Tata: Vasile citeşte-ne tu cǎ noi nu ştim a citi.
Vasile: (despǎturind hârtia). Dragǎ mamǎ şi dragǎ tatǎ. Sper cǎ scrisoarea şi vasile sǎ vǎ gǎseascǎ sǎnǎtoşi şi cu
gânduri bune. Nu v-am scris pânǎ acum cǎ nu aveam pe cine trimite scrisoarea şi poate o
prindea careva şi vǎ fǎcea rǎu. Prea multe nu am sǎ vǎ spun. Rǎzboiul m-a fǎcut dintr-un fecior
în bǎrbat. Am umblat prin toatǎ ţara luptându-ne când cu nemţii, cu ungurii sau cu bulgarii. Am
vǎzut şi am trǎit atâtea grozǎvii, cǎ uneori mǎ gândeam cǎ n-o sǎ mai ajung ziua de mâine. Dar
aproape totul e gata şi nǎdǎjduiesc sǎ ajung cu bine acasǎ. Eu n-am venit cu Vasile pentru cǎ
plec cu feciorii care au rǎmas la Alba Iulia, unde se face mare unire. În sfârşit ne unim şi noi cu
ţara. Acum vǎ las cu bine. Şi vǎ rog, mergeţi pe la popa din sat sǎ ţinǎ o slujbǎ pentru feciorii
care nu mai sunt şi pentru noi ca sǎ ne întoarcem cu bine acasǎ.
(mama ia scrisoarea, îşi acoperǎ faţa cu ea şi începe sǎ plângǎ. Soţul ei o cuprinde de umeri şi-o îmbǎrbǎteazǎ)
Vasile: Apoi vǎ las cu bine. Cǎ încǎ nu am trecut pe-acasǎ şi le-or fi dor şi alor mei de mine, cǎ destulǎ vreme a
trecut
Tata: Mergi cu grijǎ flǎcǎule, sǎ nu te vadǎ careva.
Prezentator: A mai trecut un timp. Vestea unirii s-a rǎspândit peste tot. Şi în satul acesta, parcǎ uitat de timp, o
delegaţie s-a format pentru a merge la Alba-Iulia sǎ-şi exprime voinţa de unire. Cu toţii aşteptau
sǎ rǎsune clopotele bisericii sǎ-i anunţa vestea cea mare. Şi ea nu s-a lǎsat aşteptatǎ. Ceea ce cu
toţii doreau se înfǎptuise. ,,Unirea cea Mare”. Şi odatǎ cu delegaţia lor de sǎteni venea şi
Gheorghe, copilul lor pe care îl aşteptaserǎ mai bine de doi ani.
Gheorghe: Sǎru’ mâna mamǎ, sǎru’mâna tatǎ!
(cei doi îl îmbrǎţişeazǎ şi îl sǎrutǎ pe frunte)
Mama: Ce mare te-ai fǎcut! Şi ce mult te-ai schimbat! Dar hai aşeazǎ-te şi spune-ne unde ai umblat, ce-ai fǎcut,
tot ce ţi s-a întâmplat!
Tata: Lasǎ-l nevastǎ sǎ rǎsufle, o fi obosit feciorul. Cǎ acum când s-a gǎtat totul şi e acasǎ are vreme sǎ ne
spunǎ tot.
Gheorghe: Bine spui tǎtucǎ. Dar totuşi trebuie sǎ vǎ spun şi sǎ vǎ arǎt ceva. Ştiţi cǎ am fost la Alba-Iulia. Am
nimerit în primele rânduri în mulţime. Şi acolo, în mulţime, capii unirii împǎrţeau hârtii cu
rezoluţia ce ne-a hotǎrât soarta. Când a vǎzut cǎ sunt îmbrǎcat în militar al armatei române unul
din ei a venit la mine, m-a sǎrutat pe amândoi obrajii şi mi-a dat si mie un exemplar Îl am aici.
(Gheorghe scoate rezoluţia din buzunar). Dupǎ aceea am aflat cǎ era Vasile Goldiş, cel care a
citit-o în faţa mulţimii adunate. Dar staţi sǎ v-o citesc şi vouǎ.
(Gheorghe desface hârtia şi începe sǎ citeascǎ ,,Rezoluţia Adunǎrii Naţionale de la Alba-Iulia din 18
noiembrie/1 decembrie 1918)

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor
români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul
inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei
aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională
proclamă următoarele:
1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra
şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în
corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc,
direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la
reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În
baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă
latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât
cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte
promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai
avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor
libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în
viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei
austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia
austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest
salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-
au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin
strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat
civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească,
Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să
reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe
care le va afla necesare în interesul naţiunii.
“1 Decembrie”, de Erika Eugenia Keller:
Să celebrăm
O zi căzută-n deşteptări
În arătarea dimineţii
Cu versuri
De lumina pală
În fericire românească.
Respect pentru un Cuza-Vodă
Tronând în curţi de Primării
Văzând pe strănepoţi
Mai mult doar
Cu urări şi mulţumiri.
Privim cum lângă soare
În înalturi,
Mai multe nume
Sunt sărbatorite,
O şoaptă
A vântului ce-ascultă
Pe domnitori
Îndureraţi, trudiţi
Şi aşezaţi
Uitaţi pe-o stâncă.
Bătând un clopot de ruga-cerească
Surâde-mi tu zi romanească
Şi renoieşte-mi slava ţării
Să-mi stea acas’ copiii deşteptării!
Poezie 1 Decembrie

S-a dus departe visul de izbândă,

A celor care ţara vor s-o vândă,
Căci niciodată pe pământ român
Noi n-om răbda s-avem străin stăpân.

Până când să creadă lumea! o copii de Românie,

C-orice dor de libertate a pierit s-a stins în voi?
Până când să ne tot plece crudă, oarba tiranie?
Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme! Viteji la arme!
Faceţi lumea să privească pe Câmpia Românească, cete mândre de români!

Rugaciune Pentru 1 Decembrie

Ne iartă, Doamne, ura şi gîlceava Şi ne e dor de-o sfîntă sărbătoare,
de care suntem zilnic vinovaţi, în care toţi să ne-adunăm aici,
dar către Tine tulnicul suna-va, şi ne e dor de România Mare
să-ntorci privirea Ta către Carpaţi. şi am rămas îngrozitor de mici.

Prea mult abandonaţi acestei toamne, Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
nu mai avem în vatra casei foc, mai dă-ne harul unui gest postum,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne, mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
răbdare şi iertare şi noroc. şi să mai încercăm măcar acum.
(Româniada, Ed. Păunescu 1993-1994)
Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pîine din import,
cînd bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,

în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,

cum noi, pe noi,ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,

şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,

să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică de pe cap.

Se aude Basarabia cum plînge

de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,

uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.
Poezie
O zi mai sfântă, Şi cu atâta jertfă
Poate, Şi lacrimi
Pentr-un popor vândut, Obţinută.
Nu mai găsim,
Cu toate, O zi mai sfântă,
Că-n lume multe sunt. Poate,
Pentr-un popor unit,
Căci nu mai e Nu întâlnim,
Nici una Cu toate,
Cu-atâta râvnă vrută Că-n lume multe sunt.
GRIGORE VIERU – IN LIMBA TA

In aceeasi limba / Toata lumea plange,

In aceeasi limba / Rade un pamant.
Ci doar in limba ta / Durerea poti s-o mangai,
Iar bucuria / S-o preschimbi in cant.

In limba ta / Ti-e dor de mama,

Si vinul e mai vin,  / Si pranzul e mai pranz.
Si doar in limba ta / Poti rade singur,
Si doar in limba ta / Te poti opri din plans.

Iar cand nu poti / Nici plange si nici rade,

Cand nu poti mangaia / Si nici canta,
Cu-al tau pamant,  / Cu cerul tau in fata,
Tu taci atuncea / Tot in limba ta.

POEZIE
Vuieşte tot Ardealul
şi Ţara Românească.
În munţi răsună vestea.
E mare sărbătoare.

Cu steaguri ridicate
se cântă libertate.
Moldova e aproape;
sunt toate trei o floare.

Iubirea ne uneşte.
Ne face mai puternici;
şi visuri împlinite.
S-au dus ai mei duşmani.

Toţi fraţi de-un neam ne tragem.

Avem aceeaşi mamă.
Frumoasă dulce ţară
să ne trăieşti, mulţi ani!

1 DECEMBRIE 1918

Coboară duhul iernii peste ţară,

Chemat de glas de clopot în argint,
Iluminând carpatica brăţară,
Decembrie – în suflet şi-n cuvânt.
 
Şi ninge peste Alba cu splendoare,
Peste câmpii şi-n arcuiri de deal
Şi pentru prima dată nu mai doare
 Zăpada care cade în Ardeal.

Un foc de inimi s-a aprins – iubire,

Ardealu-şi strigă milenarul dor;
Românii ,,cei de-un cuget şi-o simţire”
UNIRE-au scris pe steagul Tricolor.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie

Mihai Eminescu
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele-narmate,arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor !
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri asta le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând.
Și deasupra idrei fluture ca vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul, mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ce-ți doresc eu ție, Dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor !
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc !

Treceti batalioane române Carpaţii-CÂNTEC

1. Un cântec istoric ne-aduce aminte Sărută-ți, copile, părinții și frații

Că frații în veci vor fi frați
Un cântec de luptă bătrân ca Unirea
Voi, compatrioți, ascultați
2. Treceți, batalioane române, Carpații
La arme cu frunze și flori
V-așteapta izbânda, v-așteaptă și frații
Cu inima la trecători
3. Ardealul, Crişana, Banatul ne cheamă
Nădejdea e numai la noi
Și-apoi să mergem la război
4. 'Nainte, 'nainte spre marea Unire
Hotarul nedrept să-l zdrobim
Să trecem Carpatii, ne trebuie Ardealul
De-o fi se ne-ngropăm de vii
5. Aceasta-i povestea Ardealului nostru
Și-a neamului nostru viteaz
Istoria-ntreagă cu lupte și jertfe
Trăiește-n Unirea de azi.

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE -CÂNTEC

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, 
În care te-adânciră barbarii de tirani! 
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă, 
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! 

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, 
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian! 

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, 

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi, 
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine, 
"Viaţă-n libertate ori moarte! " strigă toţi. 

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină, 

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt. 
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, 
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!