Urmările celui de-al doilea război mondial au fost resimțite puternic în perioada 1945-1950, dar efectele

conflictului mondial s-au făcut simțite și în deceniile care au urmat.

La sfârșitul războiului, milioane de refugiați din întreaga Europă nu mai aveau niciun fel de locuință,
economia era în criză profundă, iar o bună parte a infrastructurii industriale a continentului era distrusă.
Uniunea Sovietică a fost puternic afectată, aproximativ o treime din economia sa fiind distrusă.

Raidurile executate de Luftwaffe în 1939 asupra orașelor Frampol, Wieluń și Varșovia au instituit practica
bombardării țintelor pur civile.

Regatul Unit s-a aflat la sfârșitul războiului în tabăra învingătorilor, dar economia țării era secătuită de
eforturile de război. Guvernul de coaliție din timpul războiului a fost dizolvat. La primele alegeri
parlamentare de după încheierea războiului, Winston Churchill a fost învins de laburiștii conduși de
Clement Attlee.

În 1947, Secretarul de Stat american George Marshall a lansat „Programul European de Refacere”
(Planul Marshall), care s-a desfășurat în anii 1948 - 1952. SUA au alocat 13 miliarde de dolari pentru
reconstrucția Europei de Vest.

La sfârșitul războiului, Uniunea Sovietică ocupase cea mai mare parte a Europei Centrale și Răsăritene și
a Balcanilor. În toate țările ocupate de sovetici, cu excepția Austriei, URSS-ul a acordat un ajutor minim
regimurilor de stânga procomuniste, venite la putere cu ajutorul Armatei Roșii. De asemenea, la sfârșitul
războiului, Uniunea Sovietică a reocupat și încorporat statele baltice.

Articole principale: Urmările celui de-al Doilea Război Mondial, Germania, Strămutarea germanilor după
al doilea război mondial, Zonele aliate de ocupație din Germania, Linia Oder-Neisse și Planul
Morgenthau.

Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, coordonate de Consiliul Aliat de Control. Zonele
americană, britanică și franceză au fost unite în 1949 pentru a forma Republica Federală Germania, iar
zona sovietică a devenit Republica Democrată Germană. În Germania de vest au fost concepute mai
multe planuri pentru dezvoltare economică și s-a desfășurat o activitate de denazificare, care s-a întins
pe mai mulți ani.

Milioane de germani și de polonezi au fost strămutați de pe pământurile natale ca rezultat direct al

anexărilor care au avut loc în Europa Răsăriteană, în conformitate cu înțelegerile stabilite la conferințele
de la Ialta și Potsdam. Există autori care afirmă că între 1 și 2 milioane de germani au pierit în timpul
strămutărilor forțate în vest. Alsacia și Lorena au fost retrocedate Franței, iar regiunea Saar a fost
separată de Germania și a format o uniune economică cu Franța.

Efectele marelui război se resimt în Germania și la începutul secolului XXI prin exploziile care au loc
datorită unor bombe rămase neexplodate.[1]

Republica Federală a Austriei (Bundesstaat Österreich), așa cum s-a numit începând cu 1934, fusese
anexată de Germania nazistă în 1938 prin Anschluss, încălcându-se Tratatul de la Versailles. După
încheierea războiului, Austria a fost separată de Germania și a fost divizată în patru zone de ocupație,
care au fost reunite în 1955, prin Tratatul de independență a Austriei pentru a deveni Republica Austria
așa cum o știm în zilele noastre.

Japonia a fost ocupată de trupele SUA în alianță cu cele ale Commonwealth până la intrarea în funcțiune
a prevederilor tratatului de pace în 1952. În conformitate cu înțelegerile Conferinței de la Ialta, Uniunea
Sovietică a ocupat și anexat în cele din urmă Insula Sahalin. Au fost înființate „Comisia Orientului
Îndepărtat” și „Comisia Aliată de Control” pentru Japonia, cu funcții similare cu ale Comisiei Aliat de
Control pentru Germania.[2] În timpul ocupației, americanii s-au concentrat pe demilitarizarea națiunii
nipone, desființarea industriei militare japoneze și organizarea unei vieți politice democratice, bazată pe
o nouă constituție. Mulți istorici consideră perioada de ocupație a Japoniei ca fiind una încununată de un
mare succes economic și social. Perioada de ocupație s-a încheiat în 1952, fiind urmată imediat de un
boom economic al Japoniei.

Coreea a fost împărțită între URSS și SUA, ceea ce a dus la proclamarea în 1948 a două guverne
separate. Sub auspiciile sovietice, partea nordică a penininsulei și-a proclamat independența ca
Republica Populară Democrată Coreeană, în timp ce regimul anticomunist sud-coreean sprjiinit de
americani și-a proclamat îndependența ca Republica Coreea. Aceste două regimuri s-au angajat în
primul conflict „fierbinte” al războiului rece – Războiul din Coreea (1950-1953). Acest război a fost prima
implicare a armatei americane în acțiuni ofensive după al doilea război mondial și primul test de
funcționare a nou formatei organizații mondiale ONU. Peninsula Coreeană este divizată în continuare și
în zilele noastre.

Teritoriile ocupate până la război de puterile coloniale și-au căpătat treptat independența. Dacă în cazul
unora dintre ele procesul de obținere a independenței a fost unul pașnic, așa cum a fost cazurile
Filipinelor în 1946 și a Indiei și Pakistanului în 1947, în cazul altor națiuni acestea au trebuit să ducă lupte
sângeroase pentru eliberare, ca în cazul Vietnamului, care s-a luptat împotriva încercărilor francezilor de
recucerire a țării, sau în cazul Indiilor Răsăritene Olandeze. Japonia reușise să sădească în rândul
națiunilor sud-asiatice un sentiment naționalist, care s-a dezvolatat în special în Filipine, Vietnam și
Cambodgia. Perioada postbelică a marcat sfârșitul caracterului imperialist al marilor puteri europene.

Al doilea război mondial a fost un punct de cotitură în istoria Chinei. Mai înainte de războiul mondial,
China suferise timp de aproape o sută de ani umiliri din parte puterilor coloniale europene și ajunsese în
starea de semicolonie. Lupta împotriva japonezilor din cel de-al doilea război mondial a ridicat enorm
statutul internațional al Chinei. Guvernul central al lui Chiang Kai-shek a reușit să abroge majoritatea
tratatelor inechitabile pe care fusese silită China să le semneze de-a lungul ultimului secol, iar Republica
China a devenit unul dintre membrii fondatori ai ONU și membru permanent al Consiliului de Securitate.
China a revendicat Manciuria și Taiwanul. Totuși, cei opt ani de război au adus mari prejudicii guvernului
central, iar numeroase dintre măsurile de unificare, adoptate de când venise la putere în 1928, au fost
distruse de război. Activitățile comuniștilor s-au extins foarte mult în zonele în care luptaseră, ceea ce a
făcut ca măsurile administrației centrale să fie greu de aplicat. Distrugerile provocate de război și
hiperinflația au demoralizat populația, iar continuarea războiului civil dintre Kuomintang și comuniști a
aruncat țara în haos. În parte datorită pierderilor grele suferite în al doilea război mondial, în parte
datorită înfrângerilor suferite în fața comuniștilor, Kuomintangul și aparatul de stat al Republicii China s-
au retras în Taiwan în 1949. În China continentală, Partidul Comunist Chinez a proclamat Republica
Populară Chineză.

Ca urmare a noilor frontiere desenate de națiunile victorioase, numeroase persoane s-au trezit în
teritorii ostile. Uniunea Sovietică a ocupat teritoriile care au aparțiunt până în acel moment Germaniei,
Finlandei, Poloniei, Japoniei și României. Polonia a primit cea mai mare parte a teritoriilor din răsărit ale
Germanie la est de linia Oder-Neisse, inclusiv regiunea industrială a Sileziei. Regiunea germana Saar a
fost trecuta temporar sub protectoratul Franței, dar a fost retrocedata Germaniei în cele din urmă.
Numărul germanilor expulzați, (după cum se stabilise de altfel la Conferința de la Potsdam), a fost de
aproximativ 15 milioane de oameni, din care cam 11 milioane din fostele teritoriii germane și cam 3,5
milioane din zona Sudeților. Se estimează că în cursul procesulului de expulzare – strămutare, între 1 și 2
milioane de germani și-au pierdut viața.

În Europa Răsăriteană, 4 milioane de polonezi au fost expulzați de Uniunea Sovietică din regiunea de
răsărit a Poloniei care a fost cedată URSS, care se afla cu aproximație la est de Linia Curzon. Aceste
schimbări teritoriale au schimbat practic definitiv rezultatelel războiului polono-sovietic din 1919-1920.
Foste orașe poloneze precum L'vovul au trecut sub controlul URSS și al Ucrainei sovietice.
Basarabia și Bucovina de nord, părți ale Regatului României, au fost trecute definitiv în componența
URSS-ului. În cea mai mare parte a Basarabiei a fost proclamată RSS Moldovenească, iar Bucovina de
nord și Bugeacul au trecut în componența Ucrainei. În teritoriile românești ocupate de URSS s-a trecut la
sovietizarea și rusificarea populației băștinașe.

Germania a plătit reparații de război către Regatul Unit, Franța și Uniunea Sovietică, în principal prin
demontarea și exportarea unor fabrici întregi, dar și prin exportul de cărbune și munca forțată a unor
germani. Standardul de viață din Germania a fost redus la cel din timpul Marii crize economice.[3]
Aproape imediat după capitularea Germaniei și în următorii doi ani, SUA a declanșat un proces intensiv
de furt de descoperiri științifice și tehnice și de recrutare de specialiști din diferite domenii. În cartea
Science Technology and Reparations: Exploitation and Plunder in Postwar Germany a lui John Gimbel,
autorul ajunge la concluzia că „reparațiile intelectuale” luate de americani și britanici ar putea fi
echivalate cu aproximativ 10 miliarde de dolari la cursul anului 1945, adică aproximativ 100 miliarde de
dolari din zilele noastre.[4]Programul american de recrutare a oamenilor de știință și a tehnicienilor
germani era îndreptat și împotriva Uniunii Sovietice, care nu trebuia să pună mâna pe descoperirile
tehnico-științifice și pe savanții germani.

Datorită faptului că Liga Națiunilor a eșuat în tentativa de prevenire a războiului, a fost creată în 1945
Organizația Națiunilor Unite. ONU funcționează pe baza Cartei Națiunilor Unite. Una dintre primele
acțiuni ale ONU a fost crearea statului Israel.

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt în general considerate invazia germano-rusă a Poloniei și
atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și asupra coloniilor Regatului Unit și Olandei.

Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și existența
multor probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea Primului Război Mondial. Mișcările
fasciste au apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică
globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice). În Germania,
resentimentele apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles
(în mod special a Articolului 231, așa-numita "Clauză de vinovăție"), credința în teoria loviturii de cuțit
aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulsat la putere
Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu
foarte multă rigoare, din dorința de a evita izbucnirea unui nou război. Eșecul politicii franco-britanice de
împăciuire cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul
german să devină mai îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu
semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacții din
partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice făcute
pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței
politice a acestora, nu a putut face nimic concret.

Japonia era condusă în anii 1930 de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-o
putere mondială. Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale de materii
prime ale arhipelagului nipon. SUA și Marea Britanie au reacționat asigurând împrumuturi importante
Chinei, oferind ajutor militar nedeclarat și instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva
Japoniei. Acest embargo ar fi trebuit să oblige Japonia să renunțe la teritoriile cucerite în China,
deoarece Imperiului Nipon îi lipseau resursele de combustibil necesare alimentării uriașei sale mașini de
război. Japonia a trebuit să facă față alternativelor retragerii din China sau cuceririi unor câmpuri
petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi Indiilor Olandeze de Est și a intrării în conflict cu SUA.
Al Doilea Război Mondial a început în momentul în care acțiunile agresive ale Germaniei și Japoniei au
devenit de netolerat pentru vecinii lor sau pentru țările cu care intrau în competiție pentru sferele de
influență. Acțiunile acestea agresive au continuat mai mulți ani, fiind în cele din urmă contracarate prin
acțiuni armate, după invazia Poloniei în Europa și a Chinei în Asia. În ambele cazuri, atacurile au fost
pornite de elitele militariste ajunse la putere în deceniile care au precedat războiul, animate în acțiuniile
lor de ideologii expansioniste și rasiste. Căile și motivele pentru care militariștii au ajuns la putere au
diferit de la țară la țară, dar aveau unele similarități.

Deși Partidul Nazist a ajuns la putere în Germania prin alegeri parlamentare libere, după acest moment a
eliminat în scurt timp orice vestigii ale vechiului sistem democratic german. Popularitatea de care s-au
bucurat la început în rândurile germanilor s-a datorat atitudinii lor de respingere a păcii de la Versailles
(care avea prevederi care plasau Germania sub regimul a numeroase restricții), anticomunismului ferm
ca și promisiunilor de reinstaurare a stabilității și reconstrucției economice. Naziștii au făcut de
asemenea apel la sentimentele identității, superiorității și drepturilor "îndreptățite" germane,
sentimente care aveau să joace un rol determinant în declanșarea războiului, pentru reîncorporarea
teritoriilor pe care le considerau "de drept" ale Germaniei. Italia devenise un stat totalitarist mai
devreme decât Germania, dar pentru motive asemănătoare.

Revoluția bolșevică din Rusia a trezit numeroase temeri în sufletele germanilor în legătură cu
posibilitatea dezlănțuirii unei revoluții comuniste în propria lor țară. La scurtă vreme după terminarea
primului război mondial, a existat o încercare a comuniștilor germani de preluare prin forță a puterii,
tentativă înăbușită de soldații demobilizați, care se puseseră sub comanda foștilor lor ofițeri. Aceste
forțe paramilitare au reprezentat o parte importantă a membrilor de la începutul existenței Partidului
Nazist. În rândul aliaților occidentali exista un curent conservator de dreapta (reprezentat în Anglia de
primul ministru Neville Chamberlain), puternic anticomunist. Totuși, aceste forțe nu reușiseră să obțină
în 1920-1921 sprijin pentru o intervenție de amploare împotriva bolșevicilor din partea cetățenilor lor
epuizați de lunga conflagrație mondială, care tocmai se încheiase. Ca urmare, occidentalii au încurajat și
chiar sprijinit fanatismul de extremă dreapta din "statele tampon", precum Germania sau Polonia și au
sprijinit în mod tacit fasciștii din războiul civil spaniol. Unii dintre politicienii occidentali au văzut în
fascism o forță care ar fi putut să se opună, ca reprezentanți ai capitalismului occidental, Uniunii
Sovietice comuniste. Naziștii au primit astfel un larg sprijin economic, iar Anglia și Franța și-au trădat
practic restul aliaților europeni (în mod special este vorba de Cehoslovacia), prin politica de
"împăciuitorism". Odată cu semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, când a devenit
clar că agresiunea germană nu mai era îndreptată exclusiv către URSS, sprijinul occidental pentru Hitler
a scăzut dramatic. Speranțele dictatorului german ca Anglia și America să facă pace cu cel de-al treilea
Reich se bazau pe sprijinul primit din partea occidentalilor în al treilea și al patrulea deceniu. Pe aceste
speranțe și-a bazat Hitler atacul împotriva URSS-ului din 1941.

Expansionismul este doctrina extinderii bazei teritoriale, sau a influenței economice a unei țări, realizată
de obicei prin mijloacele agresiunii militare.

Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, a căutat să creeze un nou Imperiu Roman în Mediterana. În
1935, a invadat Etiopia, iar reacția Ligii Națiunilor și a puterilor occidentale a fost total nesemnificativă,
atitudine care s-a menținut de-a lungul întregului deceniu al patrulea. Italia a invadat Albania la
începutul anului 1939, mai înainte de declanșarea "oficială" a celei de-a doua conflagrații mondiale, iar
mai apoi a atacat Grecia.

Unele dintre dorințele expansioniste ale Italiei pot fi puse pe seama nemulțumirii față de puținele
câștiguri teritoriale obținute la încheierea primului război mondial, in ciuda eforturilor făcute alături de
aliații occidentali. La Versailles, Italiei i se promisese o bună bucată din teritoriile Austriei, dar nu a
obținut decât Tirolul de Sud, iar pretențiile în ceea ce privea Albania și Asia Mică au fost ignorate de
națiunile mai puternice.
După primul război mondial, Germania a pierdut teritorii în favoarea Lituaniei, Franței, Poloniei și
Danemarcei. Cele mai importante pierderi erau Coridorul polonez, teritoriul Memel, Provincia Posen și
cea mai mare parte a zonei bine dezvoltate din punct de vedere economic a Sileziei Superioare. Alte
două regiuni foarte bine dezvoltate din punct de vedere economic – bazinul Saar și Renania – au fost
plasate sub autoritatea (dar nu și sub jurisdicția) Franței.

Rezultatele acestor pierderi au fost migrația populației, nemulțumirea germanilor și relații încordate cu
vecinii, toate ducând la apariția revanșismului și iredentismului. Sub conducerea naziștilor, Germania a
declanșat un proces de expansiune, încercând să atingă granițele "legitime" ale Germaniei antebelice.
Astfel, Germania a reocupat Renania și a acționat pentru reocuparea Coridorului polonez, ceea ce a dus
în mod inevitabil la invadarea Poloniei. Datorită politicii și inacțiunii Aliaților occidentali, până în
momentul atacării Poloniei, Hitler a considerat că poate să declanșeze războiul împotriva vecinilor săi
răsăriteni fără să provoace un război general, sau, în cazul cel mai rău, să provoace reacția anglo-
franceză într-un moment în care soarta conflictului ar fi fost deja decisă.

Hitler prețuia în mod special ideea unei Germanii Mari, care ar fi trebuit să unească între fruntariile sale
pe toți germanii. Acțiunile din perioada interbelică în Austria și Cehoslovacia sunt ilustrative pentru
aceste ambiții pangermane. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, o uniune dintre
Austria și Germania a fost interzisă în mod explicit. Un asemenea plan, care existase mai înainte de
crearea statului german unificat din 1871, fusese respins de Austro-Ungaria din cauza luptelor pentru
hegemonie dintre Austria și Prusia. La sfârșitul primului război mondial, majoritatea populației austriece
sprijinea o asemenea uniune.

Ungaria, un aliat al Germaniei, pierduse enorm de multe teritorii la încheierea primului război mondial și
după împărtirea Austro-Ungariei și spera să-și recapete cel puțin o parte din aceste teritorii cu sprijinul
nazist.

În Asia, Japonia avea planuri expansioniste, alimentate, cel puțin în parte, de prea puținele câștiguri
teritoriale obținute la sfârșitul primei conflagrații mondiale. În ciuda faptului că ocupase o colonie
germană în China, câteva insule, unele teritorii în Siberia și portul rusesc Vladivostok, Japonia a fost
forțată să cedeze aproape toate acestea odată cu încheierea păcii.

Din multe puncte de vedere, fascismul vedea armata ca pe un model pentru organizarea societății. Țările
fasciste erau puternic militarizate, iar nevoia pentru eroismul individual era o parte importantă a
ideologiei fasciste. În cartea sa, Doctrina fascismului, Benito Mussolini declara că: "fascismul nu crede,
vorbind în general, în posibilitatea sau utilitatea păcii perpetue". [1] Fasciștii credeau că războiul este o
forță pozitivă de dezvoltare, și de aceea erau nerăbdători să participe la un nou conflict european.

Izolaționismul a fost politica externă dominantă a SUA de după încheierea primului război mondial. Deși
SUA au rămas active în emisfera occidentală și în Pacific, ele s-au retras din alianțele europene -
rămânând astfel fidele doctrinei Monroe, cu modificările ulterioare aduse de președintele Theodore
Roosevelt.

Tendințele maselor largi britanice și franceze erau de asemenea izolaționiste. În legătură cu

Cehoslovacia, primul ministru britanic Neville Chamberlain a spus: "Ce oribil, fantastic, este că noi ar
trebui să săpăm tranșee și să ne punem măstile de gaze datorită neînțelegerilor dintr-o țară îndepărtată,
dintre niște popoare despre care nu știm nimic. Eu sunt un om al păcii din adâncurile sufletului meu."

După numai câțiva ani de la această declarație, lumea se va afla cuprinsă de flăcările celei mai mari
conflagrații mondiale.
Printre liderii Germaniei, Japoniei și Uniunii Sovietice prevala atitudinea militaristă agresivă. Deseori este
subestimat faptul că, dacă în mod evident tradiția militaristă a Germaniei și Japoniei era tradițională,
Uniunea Sovietică moștenise o asemenea atitudine agresivă de la Imperiul Rus, în pofida oricăror
declarații propagandistice în favoarea păcii din primii ani sovietici.

Probabil cel mai puternic factor determinant al războiului a fost naționalismul. Fascismul în Germania,
Italia și Japonia a fost clădit în cea mai mare parte pe fundațiile naționaliste. Hitler și naziștii săi au folosit
din plin naționalismul în Germania, într-o țară în care această atitudine nu era neobișnuită. În Italia,
ideea renașterii Imperiului Roman era atrăgătoare pentru mulți peninsulari. În Japonia, naționalismul, în
sensul datoriei față de împărat și onoarei, era bine încetățenit de secole.

Naziștii considerau că germanii erau "de rasă ariană", rasă superioară. Naziștii au devenit cei mai
fervenți susținători și propagatori ai antisemitismului, atitudine folosită în lupta pentru putere. Rasismul
nazist s-a manifestat și față de "bastarzii din Rhineland", copii ai militarilor din trupele coloniale franceze
staționate în Rhineland.

Războaiele mondiale au fost la apogeul unui proces de amestec între germani și slavi lung de un mileniu.
De-a lungul anilor, grupuri mari de germani s-au așezat în teritoriile estice locuite în mod preponderent
de slavi (de exemplu germanii de pe Volga). Deseori, migrația germanilor era rezultatul invitațiilor făcute
de conducătorii locali. Darwinismul social considera în mod eronat acest proces ca pe o luptă pentru
dominație "teutoni versus slavi", care ar fi dus ambele popoare la distrugere reciprocă.

Japonia, condusă de un guvern militarist, a avut în deceniul al patrulea un program de guvernare cu

accente imperialiste din ce în ce mai evidente. Mulți japonezi aveau o atitudine rasistă atât față de
europeni, cât și față de alte popoare asiatice, precum coreenii, poporul Ainu și chinezii. Pentru acești
rasiști, toți cei care nu erau japonezi erau inferiori și trebuiau tratați ca atare. Industrializarea rapidă de-
a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea i-au plasat pe japonezi într-o situație privilegiată în competiția
economică cu vecinii lor. Oficialii de la Washington au devenit foarte neîncrezători față de acțiunile
japonezilor, ceea ce s-a dovedit o atitudine întemeiată, Imperiul Nipon invadând numeroase națiuni din
Asia în deceniul al patrulea și al cincilea al secolului trecut. În ciuda întinderii și populației numeroase,
China nu a fost capabilă să contrabalanseze puterea japoneză datorită unor factori precum: războiul civil
chinezesc, lipsa unei conduceri puternice cât și inferiorității tehnologice, în special în domeniul dotării
armatei aerului.

Tratatul de la Versailles nu a fost nici suficient de îngăduitor ca să liniștească Germania, nici suficient de
aspru pentru a împiedica un fost asupritor să redevină o putere dominantă pe continent.

Mulți istorici au considerat acest tratat de pace drept cauza cea mai importantă, indirectă a războiului.
Acest tratat plasa întreaga vină a declanșării războiului (așa numita "clauză de vinovăție") în sarcina
Germaniei și Austro-Ungariei și pedepseau această responsabilitate, în loc să stabilească niște înțelegeri
care să asigure pacea pe termen lung. Tratatul impunea învinșilor reparații de război împovărătoare,
cedări teritoriale (ceea ce a dus la migrații masive) și clauze economice care au provocat, în special
economiei germane, pierderi grele și o uriașă hiperinflație. Republica de la Weimar a imprimat o masă
de mărci absolut uriașă în încercarea de a-și plăti datoriile, s-a împrumutat din Statele Unite (fără a mai
fi capabilă să returneze sumele respective) pentru a plăti reparațiile de război către Anglia și Franța.

Un alt aspect important al Tratatului a fost acela că a creat resentimente adânci față de învingătorii din
război, care promiseseră poporului german că cele 14 puncte ale lui Wilson vor fi liniile directoare ale
păcii. Cei mai mulți germani considerau că guvernul acceptase un armistițiu în condițiile înțelegerii
greșite a sus-numitelor 14 puncte, în vreme ce alții considerau că revoluția germană fusese pusă la cale
de "criminalii din noiembrie", cei care mai apoi aveau să ajungă în posturi cheie în nou înființata
Republică de la Weimar.
Resentimentele germane se bazau și pe aceea că Aliații nu reușiseră să cucerească nici un petec de
pământ german, iar, în răsărit, Germania își învinsese adversarii până la sfârșitul războiului. Toate aceste
fapte au fost cele care au asigurat apariția "teoriei loviturii de cuțit dată pe la spate", care a oferit
naziștilor o unealtă propagandistică extrem de valoroasă.

Un punct de vedere total opus este acela că Tratatul de pace nu a mers suficient de departe în acțiunea
de neutralizare a capacităților economice și militare germane prin împărțirea țării în mai multe state
mici, lipsite de putere. O astfel de acțiune era cerută de delegația franceză la Conferința de pace de la
Paris, acțiune care ar fi ar fi distrus "creația lui Bismarck". O asemenea împărțire ar fi putut avea efecte
greu de sesizat la prima vedere, așa cum ar fi fost victoria comunismului într-unul dintre statele germane
mici. Cert este că, Tratatul de la Versailles nu a mers destul de departe în nici o direcție.

Japonia, cu excepția unor zăcăminte de cărbune și fier, era lipsită de resurse de materii prime. Japonia,
care era în acea perioadă era singura țară cu o economie burgheză industrială, se temea că lipsa de
materii prime ar putea paraliza industria sa în plin avânt. Din dorința de a-și lărgi posibilitățile de
aprovizionare, Japonia a invadat Manciuria, făcându-și planuri pentru ocupare a noi și noi teritorii pe
continentul asiatic și pentru cucerirea întregului Pacific occidental. În scurtă vreme, Marina Imperială a
început să resimtă lipsa carburanților.

Pentru a scăpa de amenințarea lipsei de carburanți și de alte materiale strategice necesare economiei și
mașinii sale de război, Japonia a fost obligată să intre în competiție cu puterile coloniale europene în
teritorii precum Indiile Olandeze de Est (Indonezia). Un atac împotriva puterilor coloniale europene era
de așteptat să deschidă un conflict și cu Statele Unite ale Americii.

În august 1941, criza din Pacific a ajuns la un apogeu, când SUA, care la acea vreme asigurau aproximativ
80% din volumul importurilor nipone de țiței, a inițiat un embargou petrolier complet. Acest embargou
amenința nu numai economia dar și puterea militară japoneză. Pusă în fața alegerii între a încerca
îmbunarea americanilor sau a declanșa războiului, Japonia a optat pentru a doua variantă. Sperând să
dea o lovitură devastatoare americanilor, care ar fi permis Japoniei să-și atingă țintele propuse în război
și să-și consolideze cuceririle în zona Pacificului, flota niponă a atacat Marina SUA la Pearl Harbor în
decembrie 1941.

Pentru numeroase motive, relațiile japono-americane se derulau sub semnul neîncrederii reciproce.
Cele două puteri s-au aflat deseori în competiție directă pentru resursele regiunii.

Japonia se simțea amenințată de SUA și dorea să devină singura putere dominantă în Pacific. În același
timp, americanii începuseră să aibă sentimente rasiste față de americanii de origine niponă sau asiatică.
În SUA și Canada au fost date mai multe legi care aduceau atingeri mai mari sau mai mici cetățenilor de
origine asiatică.

Liga Națiunilor a fost o organizație internațională înființată după încheierea primului război mondial cu
scopul declarat al prevenirii unor noi conflicte. Metodele folosite de Liga Națiunilor cuprindeau printre
altele: controlul armamentului; prevenirea războiului prin măsuri de securitate colectivă; rezolvarea
disputelor dintre state prin negocieri diplomatice; și nu în ultimul rând prin adoptarea unor măsuri
pentru ridicarea nivelului general de trai. Filozofia diplomatică aflată în spatele activității Ligii a
reprezentat o schimbare fundamentală în modul de abordare a vieții internaționale. Vechea filozofie,
apărută după Congresul de la Viena din 1815, considera Europa ca un mozaic schimbător de alianțe
politice între state, care crea o balanță a puterii menținută în echilibru cu ajutorul unor armate
puternice și înțelegeri secrete. Odată cu apariția Ligii Națiunilor, această organizație internațională
trebuia să devină un guvern al guvernelor, cu rolul rezolvării conflictelor dintre națiunile individuale,
într-un organism legal și deschis. Imboldul principal pentru înființarea Ligii a venit de la președintele
Statelor Unite ale Americii Woodrow Wilson, deși SUA nu au devenit niciodată membre ale acestei
organizații internaționale.

Liga nu dispunea de forțe armate proprii și din acest motiv depindea de marile puteri pentru punerea în
practică a rezoluțiilor, pentru menținerea sancțiunilor economice ordonate sau pentru mobilizarea unei
forțe militare cerută de nevoile Ligii.

După un număr de succese notabile și după câteva eșecuri de început, Liga Națiunilor s-a dovedit
incapabilă în deceniul al patrulea să prevină sau să împiedice agresiunile puterilor Axei. Neparticiparea
SUA, incapacitatea de negocia decizii unanim acceptate, lipsa unei forțe armate proprii și individualismul
celor mai puternice state membre au dus la eșecul organizației.

Conciliatorismul este o strategie prin care, una dintre părți, în schimbul păstrării stării de pace, face
concesiuni unei alte părți. Anglia și Franța au făcut concesiuni majore Germaniei în 1938 cu ocazia
Înțelegerii de la München, sacrificând un aliat mic, Cehoslovacia. Această atitudine nu i-a asigurat lui
Hitler câștigurile pe care și le dorise, dar l-au făcut încrezător că poate obține tot ceea ce mai dorește în
viitor fără să provoace un conflict european. Desfășurarea evenimentelor a dovedit însă că dictatorul
german s-a înșelat până în cele din urmă.