Sunteți pe pagina 1din 4

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

- artă poetică modernistă, interbelică–

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -

si-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei -

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.


Opera lui Lucian Blaga nu poate fi înțeleasă decât privită în totalitatea ei, pentru că
poetul este dublat de un gânditor, un filozof, un estetician sau un dramaturg. Concepția lui
Lucian Blaga despre regulile care guvernează universul se regăsește în două dintre studiile
sale de estetică, Trilogia culturii și Trilogia cunoașterii.

Blaga consideră că universul este guvernat de o instanță superioară, pe care el o


numește Marele Anonim. Acest univers este format dintr-o serie de taine, care pot fi cercetate
în două feluri: prin cunoaștere luciferică sau prin cunoaștere paradisiacă.

Cunoașterea paradisiacă este cea de tip logic, științific, rațional, care merge până la
originile misterului, încercând să îl explice din punct de vedere științific și-în acest fel – să îl
distrugă, să îl anuleze. Acestui tip de cunoaștere i se opune cunoașterea luciferică, bazată pe
sentiment și care nu vrea să anuleze misterul, ci doar să-l cerceteze, să îi descopere noi fațete,
transformându-l astfel într-un mister și mai mare.

Ideile teoretizate în cele două studii de estetică se regăsesc în poezia “Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii“, ceea ce îi conferă caracterul de artă poetică. Acest caracter de artă
poetică este întărit și de așezarea poeziei în fruntea volumului de debut al lui Blaga, volum
intitulat “Poemele luminii”.

Titlul poeziei este identic cu incipitul acesteia. Încă din titlu, Blaga ne oferă o definiție
metaforică a tainelor universului-“corola de minuni a lumii”-și se declară adeptul cunoașterii
de tip luciferic: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid /cu mintea tainele,/ ce le-
ntâlnesc în calea mea.”

Substantivul “mintea” este o denumire metaforică pentru cunoașterea de tip științific,


logic, rațional. Succesiunea de metafore “flori”, “ochi”, “buze”, “morminte” are rolul de a
evidenția diferitele fațete ale misterului: vegetalul, umanul, animalul, lumea de dincolo.
Distincția între cele două tipuri de cunoaștere se realizează prin sintagmele metaforice
“lumina mea”-“ lumina altora”. Cea de-a doua “sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în
adâncimi de intuneric”. Epitetele “nepătrunsului ascuns” și “adâncimi de întuneric” redau
profunzimea misterelor pe care cunoașterea paradisiacă tinde să le elucideze și în acest fel să
le anuleze.

Opoziția între cele două tipuri de cunoaștere se reflectă și la nivel formal, prin
conjuncția coordonatoare adversativă “dar”, care delimitează cele două planuri. Reluarea
pronumelui personal la persoana întâi “eu” accentuează prezența eului liric, care se declară
adeptul cunoașterii luciferice: ”dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

În cea de-a doua parte a poeziei, Blaga realizează o comparație între cunoașterea de
tip luciferic și lumina razelor lunii, care nu dezvăluie întru totul, ci doar lasă să se ghicească
niște forme, cărora le poate da diferite semnificații:

¬“și-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micșorează, ci tremurătoare

măreste și mai tare taina nopții,” .

Blaga se consideră îndreptățit să afirme că rolul poetului este acela de a adăuga noi și
noi mistere celor deja existente:

”așa îmbogățesc și eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

și tot ce-i neînțeles

se schimbă-n neînțelesuri și mai mari

sub ochii mei”.

Epitetele “întunecata zare”, “largi fiori” și “sfânt mister” subliniază ideea poetului,
conform căreia tainele universului sunt sacre și nu trebuie descifrate, pentru că această acțiune
ar fi sinonimă cu transformarea sacrului în profan.

În finalul poeziei, Blaga explică și în ce constă diferența între cele două tipuri de
cunoaștere. În timp ce cunoașterea paradisiacă este rece, lipsită de sentimente, bazându-se
doar pe logică și pe raționament științific, cunoașterea luciferică provine din iubire.

”căci eu iubesc

și flori și ochi și buze și morminte.”

Modernismul poeziei se observă în primul rând în structura acesteia.Poetul renunță la


toate regulile prozodiei tradiționale.Versurile sunt albe, rima lipsește cu desăvârșire.
Împărțirea în strofe, o altă caracteristică a prozodiei clasice, este dată uitării, întreaga poezie
constituind o singură secvența poetică. Măsura și ritmul sunt variabile. În esență, poezia nu
este altceva decât o succesiune de două fraze ritmate, construite după principiul
ingambamentului (ideea poetică dintr-un vers continuă în următorul, care începe cu literă
mică).

În opinia mea, prin această creație, Blaga reușește să transmită într-o formă
concentrată ceea ce prezentase în studiile sale de estetică, Trilogia culturii și Trilogia
cunoașterii. Concepția sa – potrivit căreia rolul artistului este doar acela de a cerceta,
adăugând noi și noi fațete misterului – îl dezvăluie drept un adept al cunoașterii luciferice, iar
poezia poate fi considerată o artă poetică.