Prin 

istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum
și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și transformările
politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoașterea
României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României
se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României
și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca
stat național.

Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe
atunci Dacia, sunt evidențiate de izvoarele arheologice și istorice diferite uniuni de
triburi tracice, daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon
(sfârșitul sec. VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. -
începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.).
Daco-geții erau caracterizați de către istoricul Herodot drept „cei mai viteji și mai drepți dintre traci".
În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac
unitar centralizat, cu capitala la Argedava (actuala comună Popești - Nucet,
județul Giurgiu), cetate situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 18–
20 km sud-vest de centrul actualei capitale a României, București. Capitala statului dac este
menționată de antici drept „Cetatea Soarelui" (Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații
Păduroși, în Est: întreg țărmul vestic al Mării Negre până la gurile râului Bug, în Sud:
munții Haemus (Balcani), în Vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie, la granița de astăzi
a Slovaciei cu Cehia și Austria, apoi cursul Dunării și chiar dincolo de el.