R 31 4 Drept Comunitar Radulescu PDF

Lector univ.
dr Dragoş Marian RĂDULESCU
DREPT
COMUNITAR
- Manual de studiu individual -
CUPRI!S
I!TRODUCERE ....................................................................................................................................... 4
MODULUL 1
Unitatea de învăţare 1
Introducere în dreptul Uniunii Europene
1.1. Introducere........................................................................................................................................... 6
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ................................................................................ 6
1.3. Sinteza unităţii de învăţare ........................................................................................................... 7
1.4. Îndrumar pentru autoverificare ........................................................................................................... 12
Izvoarele dreptului uniunii europene
2.1. Introducere ........................................................................................................................................... 12

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 4
14
2.3. Sinteza unităţii de învăţare ............................................................................................................. 15
2.4. Îndrumar pentru autoverificare ......................................................................................................... 18
Competenţele Uniunii Europene
3.1. Introducere .................................................................................................................................. 20

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ................................................... 20
3.3. Sinteza unităţii de învăţare .................................................................................................... 21
3.4. Îndrumar pentru autoverificare ................................................................................................... 23
MODULUL 2
Sistemul juridic european al integrării
4.1. Introducere ................................................................................................................................. 25

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .................................................. 25
4.3. Sinteza unităţii de învăţare ................................................................................................... 26
4.4. Îndrumar pentru autoverificare .................................................................................................. 28
Sistemul instituţional al Uniunii Europene
5.1. Introducere .................................................................................................................................. 31

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ................................................... 32
5.4. Îndrumar pentru autoverificare ................................................................................................... 36
Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale
6.1. Introducere ................................................................................................................................. 39

6.4. Îndrumar pentru autoverificare ................................................................................................. 44
Uniunea Europeană şi alte organizaţii internaţionale
7.1. Introducere ................................................................................................................................. 46

Uniunea Europeană şi alte state
8.1 Introducere ................................................................................................................................. 51

8.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .................................................. 52
8.3 Sinteza unităţii de învăţare ................................................................................................... 53
Piaţa internă a Uniunii Europene
9.1. Introducere ................................................................................................................................. 58

9.4. Îndrumar pentru autoverificare .................................................................................................. 61
Dreptul privat european
10.1 Introducere ................................................................................................................................ 64

10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ................................................. 65
10.3 Sinteza unităţii de învăţare .................................................................................................. 65
10.4. Îndrumar pentru autoverificare ................................................................................................ 67
Răspunsuri grile ............................................................................................................................... 70

INTRODUCERE
Disciplina Dreptul comunitar este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu
caracter teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că societatea modernă, construită în baza statului de
drept, pune mare accent pe legalitate şi aplicarea legii. Deşi această tendinţă este o componentă a
evoluţiei istorice a societăţii umane, începută cu apariţia statului, se poate argumenta că legea
reprezintă o reală componentă a vieţii, deoarece viaţa în cadrul societăţii nu se poate realiza decât în
baza unui cadrul legal.
Dreptul comunitar aplicabil relaţiilor de afaceri urmăreşte atât dobândirea unor cunoştinţe
instituţionale, cât şi a celor privind normele de drept material.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
Cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii dreptului Uniunii Europene (general) şi al afacerilor
(în special); Studiul şi aprofundarea celor patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor,
a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor; Orientarea profesională a absolvenţilor pentru ca, la
absolvire, să poată participa la concursurile organizate în vederea ocupării unor posturi în domeniu.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul
disciplinelor economice;
utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul dreptului Comunitar;
definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de seminar la disciplina dreptul
Comunitar;
capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii de seminar la disciplina
dreptul Comunitar;
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi

a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii economice în dreptul Comunitar;
realizarea de conexiuni între elementele funcţiilor dreptului Comunitar;
capacitatea de organizare şi planificare a activitatii de dreptul Comunitar;
capactitatea de analiză şi sinteză în procesul de luare a deciziilor.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
relaţionări între elementele ce caracterizează dreptul Comunitar;
descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii la disciplina
dreptul Comunitar;
capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul dreptului Comunitar;
capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula pe parcursul activităţii de seminar la
disciplina dreptul Comunitar;
capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în cadrul unei organizaţii
internaţionale.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /
cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de
1. 2
2
2
2
valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile
ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea
în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la
propria dezvoltare profesională )
reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebările
partenerilor de afaceri/clienţilor;
implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina dreptul Comunitar;
acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform legislaţiei
în vigoare;
abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare. În timpul convocărilor, în
prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de
antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi
tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:
1. Apariţia Uniunii Europene (1 ora)
2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene (1 ora)
3. Instituţii ale Uniunii Europene (1 ora)
4. Spaţiul Schengen (1 ora)
Structura cursului
Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Introducere în dreptul Uniunii Europene (2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Izvoarele dreptului uniunii europene (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Competenţele Uniunii Europene (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Sistemul juridic european al integrării (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Sistemul instituţional al Uniunii Europene (4 ore)
Unitatea de învăţare 6. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Uniunea Europeană şi alte organizaţii internaţionale (4 ore)
Unitatea de învăţare 8. Uniunea Europeană şi alte state (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Piaţa internă a Uniunii Europene (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Dreptul privat european (2 ore)
Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:
1. Libera circulaţie a mărfurilor: taxa de primă înmatriculare se încadrează în acest domeniu? (2
ore)
2. Integrarea europeană şi dreptul contractual: este posibil un cod civil european? (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
1. D.M. Şandru, Drept Uniunii Europene, Editura Universitară, Bucureşti, 2010
2. C.S. Dumitrescu, M.M. Stoica, Uniunea Europeană 60 de ani de la Declaraţia Schuman – Teste
grilă, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010
3. D.M. Rădulescu, Elemente fundamentale de drept, pentru studenţii facultăţilor cu profil
economic, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011
4. D.M. Rădulescu, Introducere în studiul dreptului pentru studenţii Facultăţii de Relaţii
Economice Internaţionale, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008..
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile și subiecte în extenso, ţinându-se
cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
23
23
MODULUL 1
Introducere în dreptul Uniunii Europene
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Sinteza unităţii de învăţare
1.3.1. Particularităţi ale dezvoltării Uniunii Europene
1.3.2. Ordinea juridică a Uniunii Europene
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
Uniunea Europeană, văzută iniţial ca o uniune economică

privitoare la producţia de cărbune şi oţel dintre Franţa şi Germania,
a ajuns astăzi expresia solidarităţii statelor europene.
Tratatele institutive au creat premisele realizării unui viitor
prosper şi ferit de războaie Europei, prin intermediul unei Uniuni
de state cu instituţii supranaţionale capabile să gestioneze o astfel
de Comunitate.
Obiectivele unităţii de învăţare:
– identificarea apariţiei Uniunii Europene;

– clarificarea aspectelor legate de influenţa exercitată de
către statele memebre fondatoare asupra Uniunii Europene;
– examinarea legăturii dintre dreptul naţional şi cel
comunitar;
– enunţarea tratatelor constitutive.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum Uniunea

Europeană, stat membru, tratat , instituţie comunitară;
– studenţii vor putea să diferențieze etapele constituirii
Uniunii Europene;
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile tratatelor semnate până în prezent;
– studenţii vor putea să identifice statele membre;
1. 2
4
2
4
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Introducere în dreptul Uniunii

Europene, timpul alocat este de 2 ore.
1.3.1. Particularităţi ale dezvoltării Uniunii Europene
În ceea ce priveşte componenţa Uniunii Europene, astăzi ea

numără 27 de state, admise în diferite perioade de timp:
1952: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxembourg
1973: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca
1981: Grecia
1986: Spania, Portugalia
1995: Austria, Finlanda, Suedia
2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria
2007: România, Bulgaria
_ : Turcia, Croaţia.
1.3.2. Ordinea juridică a Uniunii Europene
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului (C.E.C.O.) a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris după 9
luni de negocieri între Germania, Franţa, Italia şi Benelux (Belgia,
Olanda şi Luxemburg), intrând în vigoare la 23 iulie 1952.
Aşa cum se arăta şi în preambulul Tratatului, cele 6 state au făcut
acest pas esenţial pentru că o Europă mai organizată şi mai puternică
poate contribui la aducerea păcii mondiale, la menţinerea relaţiilor
pacifiste, la ridicarea nivelului de trai a cetăţenilor săi, la crearea
unei comunităţi economice care să aducă beneficii statelor membre
şi la crearea unor instituţii comune capabile să realizeze conducerea
acestui organism, prin darea la o parte a rivalităţilor seculare dintre
unele din statele membre.
Cât priveşte câmpul de aplicare al acestui tratat, calificat drept un
tratat-lege, acesta a fost creat pentru o perioadă de 50 de ani şi este
aplicabil teritoriului comunitar european şi teritoriilor europene cu
care unul dintre statele membre este în relaţii externe.
Principiile esenţiale conţinute în Tratat:
superioritatea instituţiilor;
independenţa dintre instituţii (acesta traducându-se în
principal prin: numirea membrilor de comun acord de către
guvernele statelor membre, independenţa financiară, acesta
25
25
însemnând că instituţiile se finanţează din resurse proprii şi
nu din contribuţiile naţionale, şi responsabilitatea Înaltei
Autorităţi – astăzi Comisia, doar în faţa Adunării, astăzi
Parlamentul European),
colaborarea dintre instituţii şi egalitatea între statele membre,
care reprezintă un fundament juridic care întregeşte noţiunea
de Comunitate.
Obiectivul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului era de
a contribui, în armonie cu economiile statelor membre, la stabilirea
unei pieţe comune, astfel că pentru a exista compatibilitate cu
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Tratatul interzicea
taxele la importuri şi exporturi, măsurile şi practicile discriminatorii
dintre producători în privinţa preţurilor, salariile şi ajutoarelor
acordate de stat sau taxele speciale impuse de state.
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.).
Cele 6 state semnatare ale Tratatului instituind C.E.C.O. Germania,
Franţa, Italia şi Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg) au hotărât
extinderea acestui sistem şi la alte domenii economice prin realizarea
unei pieţe comune generale, a unei pieţe nucleare comune şi prin
apropierea progresivă a politicilor economice şi sociale.
În acest sens, la 25 martie 1957 au fost semnate la Roma cele
două tratate instituind Comunitatea Economică Europeană şi
Comunitatea Europeană a energiei atomice. Ele au fost încheiate pe
o perioadă de timp nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie
1958.
Tratatul C.E.E. a avut rolul de a consolida primordialitatea
dreptului comunitar şi de a face din cetăţeanul comunitar subiect de
drept.
Tratatul C.E.E., care reprezintă mai mult decât un simplu acord
între statele membre, a avut menirea de a institui o ordine juridică
proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre şi care se
impune jurisdicţiilor acestuia, dotând, în acelaşi timp, Comunitatea
cu atribuţii proprii, personalitate juridică şi cu capacitatea de
reprezentare internaţională.
Tratatul C.E.E. a promovat instituirea pieţei comune, dezvoltarea
activităţilor economice, o extindere continuă şi echilibrată, o
stabilitate mărită, creşterea nivelului de trai, impunerea unei politici
comune în domeniul transporturilor, asigurarea liberei concurenţe,
instituirea Fondului social european şi relaţii mai strânse între statele
membre.
Ca urmare a semnării acestui Tratat statele membre vor institui o
Comunitate pe o durată nelimitată, care va avea atribuţii proprii,
personalitate juridică şi capacitate de reprezentare pe plan
internaţional, limitându-şi în acest fel, e drept în domenii restrânse,
drepturile lor suverane.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a energiei atomice
/EURATOM a fost semnat la Roma la 25 martie 1957 şi a intrat în
vigoare la data de 1 ianuarie 1958.
Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv principal, aşa cum se
arată şi în art.1: contribuirea la stabilirea condiţiilor necesare
formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterea
nivelului de trai în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu
alte ţări.
Finalitatea Comunităţii viza:
1. 2
6
2
6
- în domeniul producţiei: pregătirea condiţiilor proprii formării şi
dezvoltării rapide a industriei nucleare a celor 6;
- în domeniul comercial: favoriza exploatarea în comun a
mijloacelor statelor şi întreprinderilor vizate;
- în domeniul protecţiei intelectuale: prevedea un schimb de
informaţii şi un sistem original de brevete de invenţie.
Tratatul de Fuziune este semnat la 8 aprilie 1965 (urmând să intre
în vigoare la 1 iulie 1967) la Bruxelles în scopul unificării
instituţiilor executive, rezultând astfel un Consiliu şi o Comisie
unice.
Existau la acel moment cele trei comunităţi cu domenii de
activitate specifice şi cu o structură instituţională identică, însă
separată. În vederea realizării unei uniuni europene veritabile, care
să nu aibă la bază trei organizaţii, ci doar una singură, s-a căutat să
se demareze prin unificarea la nivel instituţional.
Prima măsură luată în acest sens va fi instituirea în 1957 a Curţii
de justiţie unice şi a unirii celor 3 Adunării sub denumirea de
Adunare parlamentară, culminând în 1965 cu crearea unui Consiliu
unic şi a unei Comisii unice.
Acest tratat nu aduce modificări competenţelor atribuite iniţial
instituţiilor comunitare prin tratatele de constituire, însă prin
fuziunea instituţională duce la crearea entităţii de „Comunităţi
europene”, a unui buget unic al Comunităţilor, a unei administraţii
comunitare unice, stabilindu-se totodată un statut unic al funcţiei
publice comunitare şi unificându-se sistemul de imunităţi şi
privilegii ale funcţionarilor comunitari.
Prin acest tratat se generalizează sistemul numirii de comun acord
a membrilor Comisiei, precizându-se în mod expres că fiecare stat
membru poate avea cel puţin un reprezentant.
De aceea, Tratatul de Fuziune se conturează ca un factor de
optimizare a funcţionării organizaţiei, astfel că va trebui considerat
ca un pas determinat în cadrul construcţiei europene.
Actul Unic European s-a semnat la Luxemburg la 17 februarie
1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987 cuprinzând două părţi:
prima se referă la modificările aduse tratatelor comunitare şi lărgirea
domeniilor de competenţă, cealaltă fiind consacrată cooperării
europene în domeniul politicii externe, considerată a fi o codificare
practică a cooperării în politica externă.
Actul Unic European prevede votul majoritar pentru adoptarea
tuturor deciziilor necesare realizării Pieţei Unice (în afara
domeniului fiscal şi a liberei circulaţii a persoanelor), extinde
domeniul în care votează cu majoritate calificată Consiliul, acordă
puteri legislative Parlamentului european prin instituire procedurii
cooperări şi a procedurii avizului conform, consolidează puterile
acestuia, dar şi ale Comisiei şi Consiliului extinzând atribuţiile
organelor de conducere ale Comunităţilor în raport cu cele ale
statelor membre, fixează principiul creării Tribunalului de primă
instanţă şi recunoaşte în mod oficial existenţa Consiliului European.
Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) va
reprezenta fundamentul Europei politice unite, reprezentând, din
punct de vedere istoric, încheierea procesului de integrare
economică, început la Paris prin Tratatul C.E.C.O.
Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în 7
februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat
27
27
va marca o nouă etapă în procesul de creare de uniuni din ce în ce
mai strânse între popoarele Europei, toţi analiştii fenomenului
european fiind de părere că prin adoptarea acestui tratat procesul
integrării europene a intrat într-o fază decisivă, deoarece adoptarea
acestuia a fost rezultatul intenţiei de a realiza uniunea economică şi
monetară, pe de o parte, şi uniunea politică, pe de altă parte.
Acest document care pune bazele Uniunii Europene este format
din două tratate: Tratatul de Uniune Europeană şi Tratatul
Comunităţii Europene.
Tratatul prevedea, în principal, ca obiective ale Uniunii
Europene: promovarea progresului economic şi social prin realizarea
uniunii economice şi monetare bazată pe instituirea monedei unice,
afirmarea identităţii pe scena internaţională, ceea ce includea şi
definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecţiei
drepturilor şi intereselor cetăţenilor prin instituirea cetăţeniei
unionale şi dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
Cetăţeanul european va avea drept de vot pentru alegerea
membrilor Parlamentului european, va avea drept de circulaţie şi de
şedere în spaţiul comunitar şi va avea drept de petiţie la Parlamentul
european şi dreptul de a se adresa ombusmanului.
Obiectivele politicii externe şi de securitate comună sunt
reprezentate de salvgardarea valorilor comune, a independenţei
Uniunii, consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre şi
menţinerea păcii, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea
şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 în
urma Consiliului european din 16-17 iunie 1997 şi a intrat în vigoare
la 1 mai 1999.
Printre factorii care au impus adoptarea acestui Tratat enumerăm:
necesitatea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional,
necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a celor doi piloni
ai Uniunii Europene: politica externă şi de securitate comună şi
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, necesitatea
înlăturării tehnocraţiei care guverna activitatea instituţiilor
comunitare şi necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mari şi
cele mici referitor la activităţile comunitare.
Principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în procesul muncii
constituie una din dispoziţiile cele mai importante ale Tratatului, în
acelaşi timp fiind considerabil lărgită şi definirea noţiunii de
egalitate în ceea ce priveşte remunerarea muncii
Tratatul de la Amsterdam avea să fie o etapă decisivă în evoluţia
Uniunii Europene pentru că urmărea implementarea unor schimbări
radicale în domeniul exercitării şi garantării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, a protecţiei mediului înconjurător, creşterii rolului
Parlamentului în procesul decizional prin ridicarea procedurii
codeciziei la rang de „regulă generală”, a securităţii şi apărării
comune, creşterea flexibilităţii procesului de integrare a noilor
candidaţi, statuarea unor noi reglementări în ceea ce priveşte
domeniul vizelor, a liberei circulaţii a persoanelor, politica socială şi
forţa de muncă, extinderea şi simplificarea procedurii legislative a
codeciziei la noi domenii, introducerea majorităţi calificate în noi
domenii şi extinderea competenţelor Curţii de justiţie la noi domenii
observându-se dorinţa autorilor de a dezvolta, cel puţin simbolic,
1. 2
8
2
8
protecţia drepturilor omului şi, nu în ultimul rând, a apropierii
instituţiilor Uniunii faţă de cetăţeni.
Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul 2001 şi intrat în vigoare
în 2003. Obiectivul central al Conferinţei Inter-guvernamentale de la
Nisa a fost acela de a reforma dispoziţiile instituţionale din tratatul
asupra Uniunii Europene şi tratatele Comunitare institutive cu scopul
declarat al deschiderii drumului pentru viitoarea extindere a Uniunii
Europene care ar trebui să numere 27 de state membre sau chiar mai
multe.
Şi asta deoarece compoziţia şi funcţionarea organelor europene a
fost modificată foarte puţin din anii 1950, cu toate că numărul de
state membre a crescut de la 6 la început până la 15 şi Uniunea
Europeană are astăzi mai multe atribuţii decât la începuturile
integrării europene.
Mai mult o extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără
adaptarea instituţiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps,
deoarece într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia
Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor
Parlamentului European ar fi depăşit cifra de 800, iar procesul de
luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit.
Astfel principalele teme ale Conferinţei, avute în vedere încă de
la Consiliul european de la Koln din iunie 1999, au fost: componenţa
Comisiei europene, ponderea voturilor în cadrul Uniunii Europene,
eventuala extindere a votului cu majoritate calificată în interiorul
Consiliului, alte modificări „în măsura în care ele să vizeze
instituţiile europene în cadrul punctelor mai sus menţionate şi în care
ele au rolul de a aplica Tratatul de la Amsterdam”.
Acest ultim aspect a permis şi o reformă în cadrul jurisdicţiei
comunitare, cele mai importante modificări fiind:
Deciziile se iau prin întrunirea majorităţii calificate (se
renunţă la unanimitate)
Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea
calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că
fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre
în vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin
Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie 20041.
Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007, şi
urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009 (lucru care din păcate nu
s-a mai întâmplat, datorită respingerii sale prin referendum in
Irlanda, singura ţară care, în conformitate cu propria Constituţie,
trebuia să organizeze un referendum pentru aprobarea sa; mai mult
soarta este incertă, neexistând prea multe soluţii pentru depăşirea
acestui impas), cu numai câteva luni înaintea alegerilor pentru
Parlamentul European.
Prin semnarea Tratatul de la Lisabona liderii Uniunii Europene
au încheiat mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor
instituţionale (soldate printre altele şi cu un Tratat privind instituirea
unei Constituţii pentru Europa respins prin referendum de Franţa şi
Olanda).
29
29
Concepte şi termeni de reţinut
• Uniunea europeană;
• tratat;
• stat membru;
• libertatea politică;
• libertatea economică;
• libertatea socială;
• personalitate juridică unică.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Descrieţi modul de apariţie a Uniunii Europene
2. Precizaţi care a fost impactul apariţiei Uniunii Europene asupra statelor membre.
3. Ce sunt tratatele constitutive?
4. Descrieţi noutăţile aduse de Tratatul de la Lisabona.
5. Arătaţi dacă Uniunea Europeană are personalitate juridică.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. În momentul de faţă Uniunea Europeană:

a) are 25 de state membre
b) are 26 de state membre şi jumătate, deoarece Cipru este împărţit în două, iar jumătatea
turcească nu a aderat la Uniunea Europeană, numai cea grecească fiind membră a Uniunii Europene
c) are 27 de state membre
d) are 28 de state membre
1. 3
0
3
0
2. Uniunea Europeană:
a) are o Constituţie dată de „Tratatul de la Roma” şi modificată ulterior prin „Tratatul de la
Nisa”
b) are încă o Constituţie, „Tratatul de la Lisabona”
c) are o Constituţie dată de „Tratatul care instituie Constituţia Uniunii Europene” (TCE)
d) nu are încă o Constituţie, deoarece „Tratatul de la Lisabona” a fost respins prin referendum
de Franţa şi Olanda, o nouă înţelegere urmând să fie negociată până în 2009
3. În momentul de faţă din Uniunea Europeană nu face parte:

a) Slovenia
b) Estonia
c) Slovacia
d) Norvegia
4. Uniunea Europeană:
a) nu are personalitate juridică
b) are personalitate juridică
c) are personalitate juridică doar în relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene
d) are personalitate juridică doar în relaţiile cu statele ne-membre ale Uniunii Europene
5. În momentul de faţă din Uniunea Europeană face parte:

a) Croaţia
b) Turcia
c) Monaco
d) Cipru
Bibliografie obligatorie

2. C.S. Dumitrescu, M.M. Stoica, Uniunea Europeană 60 de ani de la Declaraţia Schuman –
Teste grilă, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010
Economice Internaţionale, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008.
31
31
Izvoarele dreptului Uniunii Europene

2.1. Introducere
2.3.1. Izvoare şi acquis
2.3.2. Legislaţie primară
2.3.3. Legislaţie derivată
2.3.4. Categorii de acte juridice
2.1. Introducere
La nivel comunitar, actele emise în Uniunea Europeană

reprezintă ansamblul actelor cu caracter normativ emise de către
instituţiile comunitare, în principal de către Consiliul Uniunii
Europene si Comisia Europeană, în cursul exercitării competentelor
atribuite prin Tratat.
Tratatul CEE enumeră cinci astfel de instrumente: regulamente,
directive, decizii, recomandări si opinii.
Pe lângă acestea, practica instituţională a dezvoltat si alte acte:
avize, acorduri, rezoluţii, programe sau concluzii.
– identificarea tipurilor de acte emise de Uniunea Europeană;

– clarificarea aspectelor legate de influenţa exercitată de către
actele Unuinii Europene asupra dreptului naţional;
– examinarea legăturii dintre dreptul naţional şi cel al
comunitar;
– stabilirea diferenţelor actele emise de Uniunea Europeană.
– studenţii vor putea să definească termeni precum

regulamente, directive, decizii, recomandări, opinii;
– studenţii vor putea să diferențieze regulamentele de
directive;
1. 3
2
3
2
caracteristicile fiecărui tip de acte emise de Uniunea
Europeană;
– studenţii vor putea să identifice acei parametri culturali care
influențează normele naţionale ale unui stat membru;
Pentru unitatea de învățare Izvoarele dreptului uniunii europene,

timpul alocat este de 2 ore.
2.3.1. Izvoare şi acquis
Se disting doua categorii importante de izvoare ale dreptului

comunitar:
- izvoare primare (originare) – tratatele
- izvoare secundare (derivate) - actele adoptate de catre
institutiile comunitare.
Pe lânga acestea în categoria izvoarelor dreptului comunitar au
fost incluse: principiile generale ale dreptului, jurisprudenta Curtii de
Justitie, dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor,
dreptul complementar rezultând din actele conventionale încheiate
între statele membre în vederea aplicarii tratatelor.
Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul legislaţiei şi
jurisprudenţei comunitare; conţine totalitatea reglementărilor şi
politicilor UE elaborate până în prezent
2.3.2. Legislaţie primară
În categoria izvoarelor primare sunt incluse :

- Tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene
(Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si
Otelului, semnat la Paris la 18 aprilie 1951 si intrat în vigoare la 25
iulie 1952; Tratatul privind instituirea Comunitatii Economice
Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957 si intrat în vigoare la l
ianuarie 1958; Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a
Energiei Atomice, semnat la Roma la 25 martie 1957 si intrat în
vigoare la l ianuarie 1958);
- Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965 si intrat în
vigoare la l iulie 1967;
- Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970
- Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la l
33
33
iunie 1977;
- Tratatul de modificare a Tratatelor de instituire a
Comunitatilor Europene privind Groenlanda (17 martie 1984);
- Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 la
Luxemburg de 9 din cele 12 state membre, iar la 28 februarie 1986
de celelalte 3, Italia, Danemarca si Grecia si intrat în vigoare la l
iulie 1987.
- Tratatul de la Maastricht, adoptat la 10 decembrie 1991,
semnat la 7 februarie 1992 si intrat în vigoare la l noiembrie 1993;
- Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, intrat
în vigoare la l mai 1999;
- Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, intrat în
vigoare în ianuarie 2003.
- Tratatul de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007 si intrat
în vigoare pe 1 decembrie 2009.
2.3.3. Legislaţie derivată
Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi

adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, deoarece ele se aplică
integral si obligatoriu în toate statele membre, iar aplicabilitatea lor
este directă (nu este necesar să fie încorporate prin alte acte
normative în legislaţia naţională pentru a avea caracter obligatoriu).
Directivele reprezintă a doua formă a legislaţiei comunitare cu
efecte obligatorii. Ele se adresează statelor membre, uneori tuturor,
alteori doar unora dintre ele, fixând obiectivele ce trebuiesc atinse,
dar lăsând autorităţilor naţionale competenţa de a identifica
mijloacele de transpunere în practică. Ele permit astfel statelor
membre să aplice dreptul comunitar ţinând cont de condiţiile
concrete din fiecare tară.
Deciziile sunt măsuri administrative direct aplicabile ce se
adresează unui stat membru ori unei persoane fizice sau juridice.
Decizia este mijlocul legal prin care instituţiile comunitare pot
ordona ca un caz individual să fie soluţionat într-un anumit fel.
Opiniile si recomandările sunt măsuri legale ce permit instituţiilor
Uniunii Europene să-si prezinte punctele de vedere în fata statelor
membre sau chiar a persoanelor fizice si juridice, fără ca acestea să
fie obligate să se conformeze soluţiei propuse de administraţia
comunitară.
Opiniile sunt oferite atunci când instituţiilor comunitare li se cere
să-şi exprime poziţia fată de o situaţie curentă sau în caz particular
apărut pe teritoriul unui stat membru, în timp ce recomandările pot fi
date si din proprie iniţiativă.
Semnificaţia reală a opiniilor şi recomandărilor este de natură
morală si politică, iar ele nu sunt adoptate prin procedura legislativă
obişnuită, ci reprezintă doar poziţia instituţiei de la care emană.
2.3.4. Categorii de acte juridice
Hotărâri cu caracter general, desemnate uneori prin termenul de

decizii (fără a se confunda cu actul derivat amintit la izvoarele
derivate), aceste hotărâri sunt acte generale fără destinatari
1. 3
4
3
4
desemnaţi.
Rezoluţiile conţin, de regulă, un program de acţiune viitoare într-
un domeniu determinat; rezoluţiile nu produc juridice, însă pot invita
Comisia să prezinte propuneri ori să acţioneze într-un anumit sens.
Concluziile sunt adoptate în urma dezbaterilor ce s-au derulat în
sesiunea Consiliului, ele pot conţine declaraţii cu caracter pur politic
sau hotărâri cu caracter general.
Comunicările Comisiei pot fi din cele mai diversificate; ele nu
produc efecte juridice (ex: Cărţi albe, Cărţi verzi, diferite comunicări
ale Comisiei către Consiliu)
Putând de asemenea să existe şi Programe de acţiune, declaraţii
adoptate de Consiliu şi declaraţii comune.
• tratat;
• directiva;
• regulament;
• opinie;
• principiu;
• recomandare;
• opinie;
• rezoluţie.
1. Arătaţi care sunt tratatele Uniunii Europene?

2. Consideraţi că regulamentele trebuie să fie aplicate direct?
3. Credeţi că aplicarea directivelor prin transpunerea în legislaţia proprie, produce efectul avut
în vedere de Unuinea Europeană?
4. Comentaţi regula generală că „e mai bine să previi decât să combaţi”.
5. Credeţi că principiul „poluatorul plăteşte” este respectat? Motivaţi răspunsul.
50
50
1. Tratatul de la Roma datează din:

a) 1945
b) 1953
c) 1957
d) 1967
2. Actul Unic European datează din:

a) 1945
b) 1951
c) 1986
d) 1997
3. Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la:

a) 1991
b) 1993
c) 2005
d) 2010
4. Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în:

a) 1996
b) 1997
c) 1998
d) 2011
5. Semnarea Tratatului de la Nisa a avut loc în:

a) 2001
b) 2003
c) 2007
d) 2009

51
51
Competenţele Uniunii Europene

3.1. Introducere
3.3.1. Teorii juridice privind competenţele Uniunii Europene
3.1. Introducere
Noul Tratat de Reformă de la Lisabona, semnat în 2007 şi intrat

în vigoare începând cu 1 decembrie 2009, reglementează
Competenţele Uniunii, în conformitate cu rezultatele dezbaterilor
purtate în cadrul Grupurilor de lucru.
Necesitatea de a clarifica împărţirea competenţelor între Statele
membre şi Uniune a reprezentat una din misiunile esenţiale ale
ultimelor discuţii, întrucât, de-a lungul timpului, natura şi obiectivele
Uniunii au înregistrat unele evoluţii.
– identificarea competenţelor Uniunii Europene;

către Uniunea Europeană asupra statelor membre;
– examinarea trăsăturilor tipurolor de competenţe ale Uniunii
Europene;
– clasificarea competenţelor ale Uniunii Europene.

competenţe exclusive, competenţe partajate, acorduri
internaţionale, reguli de concurenţă, politica de azil,
trecerea frontierei;
– studenţii vor putea să diferențieze competenţele
exclusive de competenţele partajate;
– studenţii vor putea să identifice acele domenii care fac parte din competenţele exclusive ale
Uniunii europene;
52
52
caracteristicile rezultate din semnarea de acte de către
Uniunea Europeană cu state terţe;
Pentru unitatea de învățare Competenţele Uniunii Europene, timpul

alocat este de 2 ore.
3.3.1. Teorii juridice privind competenţele Uniunii Europene
Noul tratat de la Lisabona reglementează Competenţele Uniunii

Europene, în conformitate cu rezultatele dezbaterilor purtate în
cadrul Grupurilor de lucru. Necesitatea de a clarifica împărţirea
competenţelor între Statele membre şi Uniunea Europeană a
reprezentat una din misiunile esenţiale ale ultimelor discuţii,
întrucât, de-a lungul timpului, natura şi obiectivele Uniunii au
înregistrat unele evoluţii.
Pe lângă principiile fundamentale aplicabile împărţirii
competenţelor, sunt menţionate atât cele trei categorii de
competenţe, cât şi domeniile în care acestea urmează a fi exercitate,
o prevedere specială care să ţină cont de situaţiile neprevăzute fiind,
de asemenea, inclusă în Tratat. Se remarcă unele mutaţii importante
ale diferitelor domenii, dintr-o categorie în alta de competenţe.
Politicile implementate de Uniunea Europeană în domeniile în
care îşi exercită competenţele în mod exclusiv fac obiectul unor
descrieri detaliate.
Astfel, sunt stabilite cele trei categorii de competenţe care se
exercită în cadrul Uniunii:
- Competenţele exclusive ale Uniunii;
- Competenţele partajate între Statele membre şi Uniune;
- Competenţele de sprijin, de coordonare sau complementare ale
Uniunii.
În ceea ce priveşte competenţele exclusive în art. 3 TFUE este
stipulat că:
„1. Uniunea dispune de competenţă exclusivă în următoarele
domenii:
- uniunea vamală;
- stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei
interne;
- politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
- politica comercială comună;
- conservarea resurselor biologice ale mării 53în cadrul politicii
53
comune de pescuit
2. Uniunea dispune de competenţă exclusivă pentru încheierea
de acorduri internaţionale atunci când această încheiere este
prevăzută într-un act legislativ al Uniunii, fie este necesară pentru a
permite Uniunii să-şi exercite competenţa la nivel intern, fie din
cauză este susceptibilă să afecteze regulile comune sau să le altereze
modul de aplicare”.
Competenţele exclusive ale Uniunii vor acoperi întregul
domeniu al politicii comerciale comune lato sensu: concurenţa,
politica monetară pentru statele membre care au adoptat moneda
euro, politica comercială comună, uniunea vamală, conservarea
resurselor biologice marine în cadrul politicii comune de pescuit.
Cu respectarea unor condiţii Uniunea devine competentă
exclusiv să încheie acorduri internaţionale în domeniul politicii
comerciale comune.
Extinderea competenţei Uniunii în această materie este consecinţa jurisprudenţei CJCE.
Baza Uniunii Europene a fost constituită pe cei 3 piloni:

1. - Comunităţile europene. Primul pilon constituie forma cea mai dezvoltată a comunitarismului
şi este alcătuit din cele trei comunităţi europene: C.E.E. (Comunitatea economică europeană),
C.E.E.A. (Comunitatea europeană a energiei atomice, denumită şi EURATOM) şi C.E.C.A.
(Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (în franceză – La communauté européene du charbon
et de l’acier), cu precizarea că în momentul apariţiei Uniunii Europene, C.E.E. a devenit C.E.
(Comunitatea europeană).
Apariţia Uniunii Europene a determinat şi dobândirea de noi denumiri de către unele instituţii
comunitare (Consiliul Comunităţilor europene se numeşte Consiliul Uniunii Europene, Comisia
Comunităţilor europene devine Comisia europeană, Curtea de conturi devine Curtea europeană de
conturi, transformându-se dintr-un organ tehnic într-o instituţie comunitară).
În cadrul Comunităţii europene instituţiile pot să adopte, în domeniile care le sunt repartizate, acte
ce sunt direct aplicabile în statele membre şi care au prioritate în faţa dreptului intern.
2. - Politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.). Integrarea comunitară propune trecerea
de la simpla înţelegere la „acţiuni comune”, astfel că deciziile de acest gen vor putea fi luate dacă
Consiliul decide cu o majoritate calificată şi nu cu unanimitate, cum se întâmpla până la Tratatul de la
Maastricht, iar Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) va realiza deciziile Uniunii Europene în
domeniul apărării comune.
Prin Tratatul de la Lisabona se convine asupra realizării unei politici externe şi de securitate
comună, bazată, în principal, pe următoarele obiective:
apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii
consolidarea securităţii şi a statelor membre,
menţinerea păcii în lume şi consolidarea securităţii internaţionale,
promovarea cooperării internaţionale, promovarea democraţiei şi a statului de drept.
Politica externă şi, adesea, cea de securitate se numără printre domeniile în care statele membre
colaborează pentru a-şi păstra suveranitatea.
3. - Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (J.A.I.). Această formă de
colaborare vizează realizarea unei acţiuni comune în lupta contra criminalităţii (terorismul, traficul de
droguri, arme sau carne vie, rasismul şi xenofobia). Domeniile vizate fiind:
politica de azil,
trecerea frontierelor externe ale celor 27 state membre U.E.
condiţiile de intrare, de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor statelor terţe.
lupta împotriva imigrării şi a toxicomaniei,
cooperarea judiciară, civilă, penală şi vamală.
Pentru cooperarea poliţienească s-au stabilindu-se măsuri referitoare la:
a) strângerea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu, precum şi schimbul de
informaţii;
b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind schimbul de
54
54
personal şi echipament şi cercetarea criminalistică;
c) tehnici comune de investigaţie privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizată.
• competenţe exclusive;
• competenţe partajate;
• acorduri internaţionale;
• reguli de concurenţă;
• politica de azil;
• trecerea frontierei.
1. Credeţi că se poate discuta de o reprezentare internaţională a Uniunii Europene, separată de a

statelor membre?
2. Apreciaţi că există diferenţe între politicile promovate de Uniunea Europeană şi cele
promovate de statele membre?
3. Credeţi că este necesară existenţa unei forţe de poliţie la nivelul Uniunii Europene?
4. Consideraţi că migraţia este un fenomen negativ? Motivaţi răspunsul.
5. Apreciaţi ca fiind benefică posibilitatea încheierii unor tratate internaţionale de către
Uniunea Europeană, în numele statelor membre?
1. Comunitatea Europeană este membră a:

a) Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC)
b) Fondului pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
c) Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU)
d) Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
2. Tratatul asupra Uniunii Europene prevede că „Justiţia şi Afacerile Interne” (JAI) constituie:
a) primul pilon
55
55
b) al doilea pilon
c) al treilea pilon
d) al patrulea pilon
3. Cum se cheamă al doilea pilon al UE conform Tratatului asupra Uniunii Europene?

a) politica externă şi de securitate comună(PESC)
b) politica agricolă comună (PAC)
c) justiţie şi afaceri interne (JAI)
d) politicile regionale (PR)
4. Politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene a fost statuată prin:

a) Actul Unic european
b) Tratatul de la Maastricht
c) Tratatul de la Amsterdam
d) Tratatul de la Nisa
5. Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună conform Tratatului de la

Lisabona ocupă şi poziţia de:
a) vicepreşedinte al Parlamentului european
b) vicepreşedinte al Comisiei europene
c) vicepreşedinte al Consiliului european
d) vicepreşedinte al Consiliului Uniunii Europene

56
56
MODULUL 2
Sistemul juridic european al integrării

4.1. Introducere
4.3.1. Tipuri de sisteme de integrare
4.3.2. Cooperarea inter-etatică
4.3.3. Spaţiul Schengen
4.1. Introducere
Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Cu

alte cuvinte, toate acţiunile pe care le întreprinde se bazează pe
tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, de comun
acord, în mod voluntar şi democratic. Aceste acorduri sunt
obligatorii din punct de vedere juridic şi stabilesc obiectivele Uniunii
Europene în domeniile sale de activitate.
Unul dintre obiectivele principale este promovarea drepturilor
omului, pe plan intern şi mondial. Demnitatea umană, libertatea,
democraţia, egalitatea, statul de drept şi respectarea drepturilor
omului sunt valorile intrinsece ale Uniunii Europene. Din 2009,
odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor
fundamentale reuneşte toate aceste drepturi într-un singur act.
Instituţiile Uniunii Europene sunt obligate prin lege să le
respecte, la fel şi guvernele statelor membre atunci când aplică
legislaţia europeană.
– identificarea procedurilor de aderare şi integrare în

Uniunea Europeană;
Uniunea Europeană asupra statelor care doresc să adere la Uniune;
– examinarea legăturii dintre situaţia statelor din afara
Uniunii Europene şi cele din Uniunea Europeană;
– analizarea acţiunilor comune în cadrul spaţiului Schengen.
57
57
– studenţii vor putea să definească termeni precum aderare,

integrare, Uniune Europeană, condiţii de preaderare,
monedă unică, spaţiu Schenghen;
– studenţii vor putea să identifice acei parametri culturali
care influențează izvoarele dreptul din cadrul unui stat şi
modul în care acesta va fi influenţat de aderarea la Uniunea
Europeană;
caracteristicile procesului de aderare;
– studenţii vor putea să diferențieze procesul de aderare de
cel de integrare;
Pentru unitatea de învățare Sistemul juridic european al integrării,

4.3.1. Tipuri de sisteme de integrare
Calitatea de stat membru al Uniunii Europene nu se poate

obţine de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei proceduri
complexe. Odată îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate
trebuie să aplice legislaţia europeană în toate domeniile.
Orice ţară care îndeplineşte condiţiile de aderare îşi poate
depune candidatura. Cunoscute sub denumirea de „criteriile de la
Copenhaga”, acestea includ existenţa economiei de piaţă, a unei
democraţii stabile, a statului de drept, precum şi acceptarea
legislaţiei Uniunii Europene, inclusiv a celei referitoare la moneda
euro.
O ţară care doreşte să adere la Uniunea Europeană înaintează o
cerere Consiliului, iar acesta îi solicită Comisiei Europene să
evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini criteriile de la
Copenhaga. Dacă avizul Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să
convină asupra unui mandat de negociere. Ulterior, se deschid
negocieri oficiale pentru fiecare capitol de aderare în parte.
Întrucât volumul reglementărilor europene pe care fiecare ţară
candidată trebuie să le transpună în legislaţia naţională este foarte
mare, negocierile se derulează pe o perioadă lungă de timp.
Ţărilecandidate beneficiază de sprijin financiar, administrativ şi
tehnic pe durata perioadei de preaderare.
58
58
Uniunea Europeană s-a extins permanent începând cu 1951,
anul în care s-au făcut primii paşi către integrarea europeană.
Această pagină furnizează informaţii despre statele membre şi
momentul aderării lor, precum şi despre ţările candidate.
Uniunea Europeană nu a avut întotdeauna dimensiunile pe care
le are astăzi. Când s-au pus bazele cooperării economice la nivel
european, în anul 1951, ţările participante au fost Belgia, Germania,
Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos.
În timp, tot mai multe ţări au hotărât să adere. În prezent,
Uniunea Europeană numără 27 de membri, după aderarea, la 1
ianuarie 2007, a României şi Bulgariei.
Uniunea Europeană va continua să se extindă, întrucât numărul
ţărilor care manifestă interes faţă de aderare este în creştere. Aceste
ţări pot fi grupate în două categorii: ţări candidate şi ţări potenţial
candidate. În timp ce primele se află în plin proces de transpunere
(sau integrare) a legislaţiei Uniunii Europene în legislaţia naţională,
ţările potenţial candidate încă nu îndeplinesc criteriile de aderare.
4.3.2. Cooperarea inter-etatică
Produsul intern brut (PIB), politica în domeniul educaţiei şi

creşterea demografică variază de la o ţară la alta.
Suprafaţă şi populaţie. Uniunea Europeană numără 495 de
milioane de locuitori, situându-se pe locul trei în clasamentul
mondial, după China şi India şi are o suprafaţă de peste 4 milioane
de km². Ca întindere, Franţa este cea mai mare ţară a Uniunii, iar
Malta cea mai mică.
Populaţia Europei se măreşte, pe de o parte, în mod natural
(numărul naşterilor depăşeşte numărul deceselor) şi, pe de altă parte,
datorită migrării nete (numărul persoanelor care se stabilesc în UE
este mai mare decât numărul celor care o părăsesc).
În acelaşi timp, populaţia europeană îmbătrâneşte, pe măsură ce
speranţa de viaţă creşte iar numărul nou-născuţilor scade.
Calitatea vieţii. Standardele de viaţă pot fi comparate raportând
preţul unui pachet de bunuri şi servicii la venitul din fiecare ţară,
prin folosirea unei monede noţionale comune numită standardul
puterii de cumpărare (SPC). Comparând PIB-ul pe cap de locuitor
exprimat în SPC obţinem o imagine de ansamblu a standardelor de
viaţă în Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană depune eforturi pentru a ameliora standardele
de viaţă protejând mediul, încurajând crearea de noi locuri de
muncă, reducând disparităţile existente la nivel regional şi conectând
regiuni izolate prin dezvoltarea infrastructurii transfrontaliere.
Educaţie. Educaţia ameliorează nivelul de calificare al
lucrătorilor şi creşte capacitatea acestora de a se adapta la cerinţele
concurenţei internaţionale. Bugetul alocat educaţiei variază de la o
ţară la alta.
Cheltuielile publice din sectorul educaţiei. Uniunea Europeană îi
încurajează pe cetăţeni să petreacă o perioadă de timp în străinătate,
ca parte a formării lor profesionale. Programul Erasmus pentru
schimburile de studenţi s-a bucurat de un succes deosebit.
Cunoştinţe lingvistice. Competenţele lingvistice sunt din ce în ce
mai importante, întrucât globalizarea conduce la intensificarea
contactelor cu persoane provenind din alte ţări. Uniunea Europeană
încurajează activ dobândirea de cunoştinţe lingvistice
59 de la o vârstă
59
fragedă.
Atitudinea faţă de Uniunea Europeană. Mulţi europeni consideră
că apartenenţa la Uniunea Europeană este un lucru bun pentru ţările
lor şi că s-au obţinut beneficii reale în urma integrării. Totuşi, există
mari diferenţe între ţări, unele fiind mai entuziaste ca altele.
4.3.3. Spaţiul Schengen
Aderarea în 2007 la Uniunea Europeană a adus în discuţie şi

integrarea României în Spaţiul Schengen, creat cu ajutorul legislaţiei
din Uniunea Europeană pentru a elimina toate controalele la
graniţele interne, în schimbul instituirii unor controale eficiente la
graniţele externe ale Uniunii Europene şi a unei politici comune a
vizelor pentru statele care nu sunt membre ale Uniunii.
Numele ,,Schengen” vine de la un oraşel din Luxembourg unde
cinci ţări membre Uniunii Europene au semnat, la 14 iunie 1985, un
acord de înlăturare a controlului la frontierele interne
Statele spaţiului Schengen sunt, în funcţie de anul aderării lor la
acest acord: Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa şi Germania – 1985;
Italia – 1990; Spania şi Portugalia – 1991; Grecia – 1992; Austria –
1995; Danemarca, Suedia şi Finlanda – 1996; Islanda şi Norvegia
(care nu sunt membre ale Uniunii Europene)- 2001.
Tot în spaţiul Schengen sunt incluse de la 21 decembrie 2007 şi 9
din cele 10 state devenite membre ale Uniunii Europene în 2004
(Cipru cerând o amânare de 1 an de zile, din cauza divizării insulei):
Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia
si Slovenia.
La rândul ei, Elveţia a semnat convenţia de aderare la Spaţiul
Schengen în 2002, aderarea propriu-zisă fiind făcută în 2008, iar
Irlanda şi Regatul Unit (membre ale Uniunii Europene) nu fac parte
din spaţiul Schengen. România şi Bulgaria au şansa de a face parte
din Schengen după 2012.
• Uniunea Europeană;
• aderare;
• integrare;
• cooperare inter-etatică;
• control la frontiere;
• spaţiu Schengen.
60
60
1. Comentaţi modul în care România se integrează în Uniunea Europeană.

2. Prezentaţi premisele care au stau la baza aderării în Uniunea Europeană.
3. Arătaţi care este diferenţa dintre modul cum este privit un stat membru al Uniunii Europene
faţă de celelalte state.
4. Explicaţi de ce Uniunea Europeană trebuie să se extindă.
5. Credeţi că este necesară schimbarea legislaţiei româneşti şi adoptarea legislaţiei comunitare
în vederea integrării României în Uniunea Europeană?
1. Strasbourg a devenit sediul Parlamentului european:

a) pentru a simboliza reconcilierea franco – germană
b) prin prevederile Tratatului de la Paris
c) în urma compromisului de la Luxemburg
d) îşi are originea în Declaraţia de la 9 mai rostită de Robert Schuman în Franţa
2. Dintre următoarele state, care nu este în Spaţiul Schengen:

a) Germania
b) România
c) Austria
d) Elveţia
3. Cetăţenia europeană înlocuieşte cetăţeniile naţionale:

a) adevărat
b) fals
4. Scopul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost:

a) politic
b) economic
c) social
d) economic, politic şi social
61
61
5. În paralel cu apariţia şi evoluţia Comunităţilor Europene, ca o contra - reacţie, unele state europene
au pus bazele unei organizaţii internaţionale regionale de cooperare numită Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (AELS). Cu timpul o parte dintre aceste state, cum ar fi Austria, Danemarca,
Elveţia, Finlanda, Marea Britanie, Suedia, au devenit şi membre ale UE. Dintre statele de mai sus, care
a rămas în AELS neaderând la UE?
a) Danemarca
b) Finlanda
c) Elveţia
d) Suedia

62
62
Sistemul instituţional al Uniunii Europene

5.1. Introducere
5.3.1. Parlamentul european
5.3.2. Consiliul european
5.3.3. Consiliul
5.3.4. Comisia Europeană
5.3.5. Curtea de Conturi
5.3.6. Banca Centrală Europeană
5.3.7. Mediatorul european
5.1. Introducere
Sistemul instituţional comunitar.

Scurt istoric.
Prin Tratatul instituind C.E.C.O. din 1951 erau prevăzute

următoarele autorităţi:
Înalta Autoritate - instituţie supranaţională ce reprezenta
interesele comunitare şi care era supusă controlului Adunării
Parlamentare deţinea esenţialul puterii executive.
Consiliul Special de Miniştri - instituţie interguvernamentală ce
reprezenta statele naţionale membre, făcând legătura între acestea şi
acţiunile Înaltei Autorităţi.
Adunarea Comună numită şi Adunarea Parlamentară, care
reprezenta interesele popoarelor membre, avea caracter net
parlamentar şi era în acelaşi timp o instituţie de control democratic
al factorului executiv (bi-executiv: Înalta Autoritate şi Consiliul de
miniştri).
Curtea de Justiţie - ce veghea la respectarea prevederilor
tratatului şi soluţiona diferendele dintre statele membre ori
particulari şi Înalta Autoritate.
Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E. şi Convenţia referitoare
la unele instituţii comune ale Comunităţilor, vor stabili:
Adunare unică sub numele de Adunarea parlamentară
europeană (Adunarea Comună a C.E.C.O. se va unifica cu
Adunările C.E.E.A. şi C.E.E).
Curte de Justiţie unică (fiind unificate Curtea de Justiţie a
C.E.C.O. cu cele două Curţi ale C.E.E.A. şi C.E.E).
de asemenea, pentru C.E.E.A. şi C.E.E. un alt organ comun a
fost Comitetul Economic şi Social.
Tratatul de fuziune a executivului comunităţilor, semnat la
Bruxelles, va impune Comunităţilor o structură instituţională
63 unică:
63
un Consiliu unic (Consiliul Special de Miniştri prevăzut în
Tratatul C.E.C.O. şi Consiliul prevăzută în Tratatul
C.E.E.A. şi Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E. au
încetat să mai funcţioneze separat şi s-au unit formând un
Consiliu unic).
o Comisie unică (Înalta Autoritate prevăzută în Tratatul
C.E.C.O. şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi
Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E. au încetat să mai
funcţioneze separat şi s-au unit formând o Comisie unică).
De altfel unificarea Comisiei a fost considerată ca o mare
realizare, având în vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor.
Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de
control, a bugetelor şi administraţiilor şi a stabilit reprezentarea
fiecărui stat în comisie şi durata mandatului.
– identificarea instituţiilor Uniunii Europene;

către instituţiile Uniunii Europene asupra statelor membre;
– examinarea caracteristicilor fiecărei instituţii;
– clasificarea instituţiile Uniunii Europene.

Parlament European, Comisia Europeană, Consiliul
Uniunii Europene, Consiliul European, Curtea de
Conturi, Mediatorul European;
– studenţii vor putea să diferențieze instituţiile Uniunii
Europene;
– studenţii vor putea să identifice actele emise de fiecare
insituţie a Uniunii Europene;
caracteristicile acţiunii fiecărei instituţii a Uniunii
Europene;
Pentru unitatea de învățare Sistemul instituţional al Uniuni

Europene, timpul alocat este de 4 ore.
64
64
5.3.1. Parlamentul european
Parlamentul European - instituţie co-legislativă alcătuită din

736 membri format din reprezentanţi ai statelor, aleşi prin vot
universal, direct o dată la 5 ani şi grupaţi în 7 grupuri parlamentare
inter-ţări (existând şi membrii independenţi, neafiliaţi nici unui
grup).
Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) - din
care fac parte şi PD-l şi UDMR, și care numără 265 de
membrii;
Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților
din Parlamentul European - din care face parte şi PSD și care
numără 184 de membrii;
Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa -
din care face parte şi PNL și care numără 84 membrii;
Grupul Verzilor / Alianţa Liberă Europeană – care numără 55
de membrii;
Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni – care
numără 54 de membrii;
Grupul Confederal al Stângii Unite / Stânga Verde Nordică –
care numără 35 de membrii;
Grupul Europa Libertăţii și Democrației – care numără 32 de
membrii;
Deputaţi neafiliaţi – 27 de membrii.
Preşedintele Parlamentului European este ales pentru o perioadă
de doi ani şi jumătate şi reprezintă instituţia în relaţiile externe şi cu
celelalte instituţii comunitare, mandatul său putând fi reînnoit.
În ceea ce priveşte competenţele Parlamentului european
acestea sunt:
Puterea legislativă, majoritatea legilor europene fiind
adoptate în comun de către Parlamentul European şi
Consiliul Uniunii Europene
Puterea bugetară, rolul Parlamentului European fiind de a
decide bugetul anual al Uniunii Europene împreună cu
Consiliul Uniunii Europene.
Controlul parlamentar, desfăşurat în mod democratic asupra
altor instituţii europene şi dreptul de acorda votul de
încredere Comisiei Europene.
Decizia privind extinderea, avizul conform al Parlamentului
fiind necesar pentru aderarea unui nou stat membru.
Activitatea Parlamentului European prevede:
Reuniuni în comisii - 18 săptămâni fiind alocate pentru
reuniunile comisiilor parlamentare în Bruxelles;
Sesiuni plenare - 12 sesiuni oficiale pe an în Strasbourg şi 6
sesiuni suplimentare în Bruxelles;
Circumscripţii - 4 săptămâni rezervate pentru activitatea în
65
65
circumscripţie;
Grupuri politice - 12 săptămâni alocate pentru reuniunile
grupurilor politice;
Secretariatul Parlamentului European este situat în Luxemburg
şi Bruxelles.
5.3.2. Consiliul european
Consiliul european - instituţie politică alcătuită din şefi de stat şi

de guvern + preşedintele Comisiei Europene, este forul suprem al
Uniunii Europene, stabilind liniile şi obiectivele politice
fundamentale, având competenţe directoare, iar în cazuri
excepţionale soluţionând problemele care nu au putut fi clarificate la
nivel ministerial.
În cea mai mare parte însă Consiliul european se ocupă cu
probleme privitoare la cadrul şi perspectivele generale de evoluţie
ale Uniunii Europene, chiar dacă nu are dreptul să ia decizii cu efect
juridic.
O altă importantă sferă de activitate o constituie politica externă
şi de securitate comună, coordonată de şefii de stat şi de guvern la
întâlnirile la nivel înalt.
Consiliul European se întruneşte de cel puţin 2 ori pe an
(summit-urile Uniunii Europene), iar şedinţele se ţin de obicei la
jumătatea şi la sfârşitul duratei fiecărei preşedinţii, care se schimbă o
dată la şase luni, din rândul şefilor de stat şi de guvern ai Uniunii
Europene, conform unui complicat procedeu de rotaţie în care se ţine
cont atât de ordinea alfabetică cât şi de populaţia şi mărimea ţărilor
membre (România fiind programată să preia această responsabilitate
în 2019).
Ţara care deţine preşedinţia în Consiliul de Miniştri o preia
automat şi pe cea din Consiliul European, devenind astfel gazda
acestuia, preşedinţia Consiliului European oferind statelor
posibilitatea de a conferi politicii europene un impuls naţional
propriu şi de a-l pune în practică prin mijloacele diplomatice
existente.
În afară de acestea mai are loc în întâlnire specială la nivel înalt,
în care sunt discutate temele cele mai importante, rezultatele
şedinţelor avute fiind raportate, în scris, Parlamentului European.
5.3.3. Consiliul
Consiliul Uniunii Europene (de miniştrii) - instituţie legislativă

alcătuită din miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort din cele
27 de state membre, cu putere legislativă şi bugetară (împărţită cu
Parlamentul European) şi cu drept de decizie în materie de politică
externă şi în materie de politică agricolă.
În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni
participă diferiţi miniştri. Spre exemplu, dacă în Consiliu se vor
discuta probleme de mediu, la reuniune va participa ministrul de
resort din fiecare stat membru UE şi reuniunea va avea titlul
„Consiliul pentru Mediu”.
Relaţiile Uniunii Europene cu restul lumii sunt administrate de
„Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe”. Însă această
configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o gamă variată de
66
66
probleme de politică generală şi, în consecinţă, la reuniunile sale
participă oricare ministru sau secretar de stat pe care îl numeşte
guvernul ţării respective.
În total există nouă „formaţiuni” diferite ale Consiliului:
Afaceri Generale şi Relaţii Externe,
Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin),
Justiţie şi Afaceri Interne,
Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia
Consumatorilor,
Competitivitate,
Transport, Telecomunicaţii şi Energie,
Agricultură şi Pescuit,
Mediu,
Educaţie, Tineret şi Cultură.
Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să îşi asume
angajamente în numele guvernului pe care îl reprezintă, astfel că
semnătura ministrului este semnătura întregului guvern.
Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde în faţa
parlamentului naţional şi a cetăţenilor pe care parlamentul ţării sale
îi reprezintă. Alături de implicarea Parlamentului European în
procesul decizional, prin aceasta se asigură legitimitatea democratică
a deciziilor Consiliului
5.3.4. Comisia Europeană
Comisia Europeană - instituţie executivă alcătuită din 27 de

membri, cu drepturi egale, câte unul din fiecare stat membru,
conduşi de un preşedinte (Jose Manuel Barroso) şi mai mulţi vice-
preşedinţi.
Comisia este un organ al Comunităţilor Europene, independent
de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranaţional,
deoarece comisarii acţionează exclusiv la dispoziţia Uniunii şi nu a
ţărilor de origine.
Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene,
având rolul de a întocmi proiecte de legi şi de a monitoriza şi
controla respectarea şi aplicarea corectă a dreptului comunitar,
precum şi gestionarea şi aplicarea dispoziţiile comunitare (Comisia
fiind şi cunoscută şi sub denumirea de „gardianul tratatelor).
De asemenea Comisia Europeană, în calitate de reprezentant
legal al Comunităţii la nivel global, are dreptul de a negocia tratatele
din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale, reprezentând
Uniunea Europeană pe lângă organizaţiile internaţionale
5.3.5. Curtea de Conturi
Curtea de conturi - instituţie (din 1993), este alcătuită din 27

membri (numiţi de Consiliul Uniunii Europene, cu un mandat de 6
ani) şi are atribuţii de control al veniturilor şi cheltuielilor
comunitare, monitorizând corectitudinea şi regularitatea
managementului financiar al bugetului Uniunii Europene. Curtea de
conturi examinează toate veniturile şi cheltuielile comunităţii şi se
convinge asupra realităţii economice a bugetului, contribuind, prin
activităţile pe care le desfăşoară, la consolidarea monedei unice
comunitare.
Curtea de Conturi contribuie la îmbunătăţirea 67 sistemului
67
administrativ şi la eficienta folosirii mijloacelor financiare ale
Uniunii Europene, în avantajul contribuabililor (plătitorilor de
impozit), garantând o mai bună folosire a finanţelor Comunităţii şi
fiind pentru contribuabilul european cel mai bun izvor de informaţie
despre modul de folosire a fondurilor comunitare
5.3.6. Banca Centrală Europeană
Banca centrală europeană - instituţie financiară înfiinţată în

1998, are ca scop principal menţinerea stabilităţii preţurilor.
Principalele sarcini ale Bănci Centrale Europene includ definirea
şi punerea în practică a politicii monetare pentru zona Euro,
realizarea de tranzacţii internaţionale în devize, păstrarea şi
administrarea rezervelor valutare ale statelor membre.
Banca centrală europeană trebuie să promoveze utilizarea
eficientă a sistemelor de plată şi să contribuie la activitatea
autorităţilor naţionale cu atribuţii în supervizarea instituţiilor de
creditare şi în asigurarea stabilităţii sistemului financiar.
Băncile centrale din statele neparticipante la zona Euro au un
statut special ce le permite să aibă o politică monetară naţională, fără
a avea însă dreptul de a se implica în luarea deciziile de politică
monetară comunitară sau punerea lor în practică pentru zona Euro.
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale sunt pe
deplin independente faţă de instituţiile politice şi private ale statelor
membre, precum şi faţă de cele comunitare.
Banca Centrală Europeană raportează Consiliului European şi
Parlamentului European asupra activităţilor sale. Parlamentul poate
chiar să invite membri ai Comitetului Executiv să dea explicaţii
asupra deciziilor de politică monetară ale Bănci Centrale Europene
5.3.7. Mediatorul european
Mediatorul european – nu este o instituţie, el acţionând ca un

intermediar între cetăţeni şi instituţiile Uniunii Europene.
Mediatorul european primeşte cereri de investigaţii de la
cetăţenii Uniunii Europene şi organizaţii dintr-o ţară membră a
Uniunii Europene.
Mediatorul european investighează plângerile privind
administrarea incorectă în instituţiile şi organele Uniunii Europene,
dar nu poate investiga plângeri împotriva autorităţilor naţionale,
regionale sau locale, chiar dacă plângerile privesc chestiuni legate de
Uniunea Europeană, sesizează instituţiile competente, urmărind
soluţionarea cauzei şi prezintă Parlamentului European un raport
asupra activităţii sale în fiecare an
• Parlament European;
• Consiliul european;
68
68
• Consiliul;
• Comisia Europeană;
• Curtea de conturi;
• Banca Centrală Europeană;
• Mediatorul european.
1. Credeţi că există diferenţe între Parlamentul European şi Parlamentele naţionale?

2. Cum apreciaţi apariţia unei legislaţii europene care se suprapune peste cea naţională?
3. Prezentaţi premisele care stau la baza sintagmei Comisiei Europene de „Gardian al
tratatelor”.
4. Arătaţi în ce condiţii se întruneşte şi acţionează Consiliul European.
5. Arătaţi care este diferenţa dintre Consiliu şi Consiliul Europei.
1. Sistemul instituţional al UE este alcătuit din următoarele instituţii de decizie:

a) Comisia europeană, Consiliul european, Curtea de Conturi, Parlamentul European
b) Parlamentul European, Comisia europeană, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul european
c) Consiliul Uniunii Europene, Comisia europeană, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,
Parlamentul European
d) Consiliul de Miniştri, Comisia europeană, Parlamentul European, Curtea de Conturi
2. Care dintre funcţiile de mai jos nu este îndeplinită de Parlamentul european?

a) împarte puterea legislativă cu Consiliul Uniunii Europene
b) face propuneri legislative Consiliului
c) exercită un control democratic asupra activităţii Comisiei
d) împarte autoritatea bugetară cu Consiliul Uniunii Europene
3. Consiliul Uniunii Europene desemnează instituţia care cuprinde:

a) miniştri guvernelor statelor membre
b) şefi de stat
69
69
c) parlamentari
d) şefi de guvern
4. Statele membre ale Uniunii Europene sunt reprezentate în Consiliul european de:
a) şefi de stat şi de guvern
b) miniştri de externe
c) miniştri afacerilor europene
d) şefi de stat
5. În materie de elaborare de norme, care dintre instituţiile europene dispune de puterea de iniţiativă
legislativă?
a) Comisia europeană
b) Comisia şi Consiliul de miniştri
c) Comisia şi Parlamentul european
d) Comisia, Consiliul de miniştri şi Parlamentul european

Economice Internaţionale, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008
70
70
Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale

6.1. Introducere
6.3.1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
6.3.2. Tribunalul Uniunii Europene
6.3.3. Tribunalul Funcţiei Publice
6.1. Introducere
De la crearea sa, în 1952, misiunea Curții de Justiție a Uniunii

Europene este de a garanta „respectarea legii în interpretarea și
aplicarea" tratatelor.
În cadrul acestei misiuni, Curtea de Justiție a Uniunii Europene:
controlează legalitatea actelor instituțiilor Uniunii Europene;
se asigură că statele membre își îndeplinesc obligațiile
rezultate din tratate
interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instanțelor
naționale.
Astfel, aceasta reprezintă autoritatea judiciară a Uniunii
Europene și, în colaborare cu instanțele din statele membre, asigură
aplicarea și interpretarea uniformă a dreptului Uniunii.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, al cărei sediu este la
Luxemburg, este compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție,
Tribunalul (creat în 1988) și Tribunalul Funcției Publice (creat în
2004). De la crearea acestora, au fost pronunțate de către cele trei
instanțe aproximativ 15 000 de hotărâri.
– identificarea sistemelor de jurisdicţie existente în Uniunea

europeană;
către instanţeţe din Uniunea Europeană asupra sitemului de drept
naţional;
– examinarea legăturii mediu social, religie, istoria statului şisistemul de drept naţional în
contextul Uniunii Europene;
71
71
– enunţarea influenţelor aduse sistemelor naţionale de drept.
– studenţii vor putea să definească termeni precum Curtea de

Justiție a Uniunii Europene, jurisprudenţă a CJUE,
Tribunalul de prima instanţă, Tribunalul Funcției Publice;
– studenţii vor putea să diferențieze diferitele instabţe ale
Uniunii Europene;
caracteristicile sistemului de drept romanesc, faţă de cel al
Uniunii Europene;
care influențează sistemul de drept din Uniunea
Europeană;
Pentru unitatea de învățare Organizarea şi funcţionarea instituţiilor

jurisdicţionale, timpul alocat este de 2 ore.
6.3.1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se

asigura că aceasta se aplică în acelaşi fel în toate ţările UE. De
asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre guvernele statelor
membre şi instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau
organizaţiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în faţa Curţii de
Justiţie dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o
instituţie europeană.
Componenţă. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este
formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru.
Curtea beneficiază de sprijinul a 8 „avocaţi generali” care au
sarcina de a-şi prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile
aduse în faţa Curţii. Pledoariile lor trebuie să fie imparţiale şi
susţinute public.
Fiecare judecător şi avocat general este numit pentru un mandat
de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord
asupra persoanelor nominalizate.
Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de
cazuri care îi sunt înaintate spre soluţionare şi pentru a le oferi
72
72
cetăţenilor o mai bună protecţie juridică, s-a înfiinţat Tribunalul (de
Primă Instanţă), care se ocupă de acţiunile intentate de persoane
fizice, întreprinderi şi anumite organizaţii, precum şi de cazurile care
au legătură cu legislaţia în domeniul concurenţei.
Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci
tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când
instanţele naţionale îi cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act
legislativ european
2. acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor – când
guvernele nu aplică legislaţia europeană
3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte
legislative ale UE încalcă tratatele europene sau drepturile
fundamentale
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile
UE nu acţionează pentru a lua deciziile pe care au obligaţia de a le
lua
5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi
sau organizaţii împotriva deciziilor sau acţiunilor UE
1. Procedura privind pronunţarea unei hotărâri preliminare.
Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile
pentru aplicarea corespunzătoare a legislaţiei europene în statul
respectiv. Dar există riscul ca instanţele din diferite ţări să
interpreteze legislaţia UE în moduri diferite.
Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură
pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanţă
naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui
act legislativ european, aceasta poate şi, în anumite cazuri, este
obligată, să solicite avizul Curţii de Justiţie. Acest aviz poarte
numele de „hotărâre preliminară”.
2. Acţiuni în neîndeplinirea unei obligaţii. Comisia poate iniţia
o acţiune în justiţie în cazul în care consideră că un stat membru nu
îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia europeană.
Procesul poate fi intentat şi de un alt stat membru.
În ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi pronunţă
sentinţa. Dacă se constată că acuzaţiile aduse statului respectiv sunt
întemeiate, acesta are obligaţia de a remedia situaţia imediat. În
cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunţate
de Curtea de Justiţie, aceasta poate impune plata unei amenzi.
3. Acţiuni în anulare. Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia
sau (în anumite condiţii) Parlamentul consideră că un anumit act
legislativ european este ilegal, Curţii de Justiţie i se poate solicita
anularea actului respectiv.
Aceste „acţiuni în anulare” pot fi prezentate şi de persoanele
fizice care doresc să îi solicite Curţii anularea unui anumit act
legislativ care le afectează în mod direct şi negativ.
În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat
incorect sau că nu se bazează pe dispoziţiile din Tratate, Curtea îl
poate declara nul şi neavenit.
4. Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona. Tratatul prevede
că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au obligaţia de a
adopta anumite decizii în anumite situaţii. Dacă nu îşi îndeplinesc
73
73
această obligaţie, celelalte instituţii ale UE şi, în anumite
împrejurări, persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o
plângere Curţii pentru ca această abţinere de a acţiona să fie
consemnată oficial.
5. Acţiuni directe. Orice persoană sau întreprindere care a avut
de suferit de pe urma unei acţiuni sau a lipsei de acţiune din partea
instituţiilor UE sau a funcţionarilor acestora, poate intenta o acţiune
la Tribunalul de Primă Instanţă, cu scopul de a obţine despăgubiri.
Cum sunt gestionate cazurile. Pentru fiecare caz înaintat Curţii
se desemnează un judecător şi un avocat general. Cazurile sunt
evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal.
1. Procedura scrisă. Mai întâi, toate părţile implicate îi prezintă
declaraţii scrise judecătorului care răspunde de cazul respectiv.
Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declaraţiilor şi
temeiul legal al cazului.
2. Audierea publică. Ce de-a doua etapă este audierea publică.
În funcţie de complexitatea cazului, audierea poate avea loc în faţa
unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în faţa întregii
Curţi. La audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa
judecătorilor şi a avocatului general, care le pot adresa întrebări.
Ulterior, avocatul general îşi prezintă propriul punct de vedere,
după care judecătorii deliberează şi pronunţă sentinţa.
Avocaţii generali nu trebuie să îşi prezinte punctul de vedere
decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză se
ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă
un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.
Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate şi se pronunţă în cadrul
unei audieri publice.
Procedura este similară în cazul Tribunalului de Primă Instanţă,
cu singura diferenţă că avocatul general nu îşi susţine punctul de
vedere.
6.3.2. Tribunalul Uniunii Europene
Tribunalul de Primă Instanţă este compus din cel puţin un

judecător pentru fiecare stat membru (27 în 2007). Judecătorii sunt
numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru un
mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg dintre ei pe
preşedintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani.
Aceştia numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani.
Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi
independenţă.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de
avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional, această funcţie
poate fi încredinţată unui judecător.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere
compuse din cinci sau din trei judecători sau, în anumite situaţii, de
un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în
Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinţă plenară atunci când
dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică
această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat
Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători.
Preşedinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi dintre
74
74
judecători pentru o perioadă de trei ani.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la serviciile
Curţii de Justiţie pentru alte nevoi administrative şi lingvistice.
Tribunalul de Primă Instanţă are competenţa de a judeca:
• acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice
împotriva actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor
Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în
mod direct şi individual), precum și împotriva actelor normative
(dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de executare) sau,
de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii,
organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o acţiune
introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin
care i se aplică o amendă;
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu
privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile
de protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care Consiliul
exercită competenţe de executare;
• acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri
pentru prejudiciile cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de
funcţionarii acestora;
• acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea
Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului
competenţa de judecare;
• acţiuni în materia mărcilor comunitare;
• recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice
a Uniunii Europene, limitate la chestiuni de drept.
Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate în termen de două
luni cu recurs, limitat la chestiuni de drept, la Curtea de Justiţie.
6.3.3. Tribunalul Funcţiei Publice
Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene este compus din

şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani
care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după
obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese
dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre
jurişti a căror competenţă este notorie. Prin numirea judecătorilor,
Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a
Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare
geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor statelor membre şi
a sistemelor juridice naţionale.
Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul
lor preşedintele, pentru o perioadă de trei ani ce poate fi reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din
trei judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau
importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate
fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin
Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei Publice poate
soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în
complet format dintr-un judecător unic.
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.
Tribunalul Funcţiei Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge
la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte necesităţi administrative şi
75
75
lingvistice.
În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice
este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice a
Uniunii Europene. Această competenţă a fost exercitată anterior de
Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea
Europeană şi agenţii săi, conform articolului 270 TFUE, ceea ce
reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în condiţiile în care
personalul instituţiilor Uniunii este compus din aproximativ 35 000
de persoane. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme
referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie,
desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi
regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de
muncă, alocaţii familiale etc.).
Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii
sau agenții și personalul lor, pentru care competența este atribuită
Curții de Justiție a Uniunii Europene (de exemplu, litigii între
Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne
(OAPI) sau Banca Europeană de Investiții și agenții acestora).
Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre
administraţiile naţionale şi agenţii lor.
Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face
obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs poate
fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
• sistem de drept;
• Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
• Tribunalul de Prima Instanţă;• Tribunalul Funcţiei Publice;
• jurisprudenţă;
• instanţe naţionale.
1. Cum comentaţi legătura strânsă care există între istoria unui stat şi sistemul de drept existent
în acel stat?
2. Credeţi că există un drept al popoarelor (naţiunilor) la păstrarea identităţii şi obiceiurilor în
contextul realizării unei Europe unite?
3. Prezentaţi factorii care stau la baza apariţiei unui sistem de drept european.
4. Arătaţi ce rol joacă hotărârile pronunţate de instanţele din Uniunea Europeană..
5. Explicaţi necesitatea existenţei unui sistem de drept naţional / sistem de drept european.
76
76
1. Tratatul de la Nisa stabileşte alcătuirea Curţii de Justiţie (CJ) astfel:

a) 15 judecători şi 8 avocaţi generali cu un sistem de rotaţie între statele membre fixat de Consiliu
b) un judecător pentru fiecare stat membru şi 8 avocaţi generali
c) un judecător pentru fiecare stat membru şi un număr de avocaţi generali egal cu jumătate din
numărul de judecători (alternaţi dacă este necesar)
d) un număr de judecători şi de avocaţi generali egal cu numărul statelor membre, numărul
judecătorilor fiind fixat de către Consiliu pe baza propunerilor Curţii după fiecare val de extindere
2. Curtea de Justiţie se compune, în acest moment (2012) din:

a) 27 de judecători şi 8 avocaţi generali
b) 25 de judecători şi 8 judecători supleanţi
c) 27 de judecători şi 9 avocaţi generali
d) 25 de judecători şi 9 judecători supleanţi
3. Pentru statele membre, hotărârile Curţii de Justiţie sunt:

a) obligatorii
b) nu sunt obligatorii
c) obligatorii, numai după consultarea instanţelor naţionale
d) obligatorii pentru anumite state, neobligatorii pentru altele
4. Care este instituţia jurisdicţională superioară a Uniunii Europene?

a) Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)
b) Înalta Curte Internaţională de Justiţie
c) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
d) Curtea Europeană a Drepturilor Omului
5. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este responsabilă pentru:

a) controlul legalităţii recomandărilor şi avizelor Comisiei
b) garantarea aplicării, interpretării şi respectării dreptului comunitar
c) se pronunţă asupra anulării actelor statelor membre contrare principiilor generale a dreptului
comunitar
d) soluţionarea litigiilor penale, civile şi administrative care apar din încălcarea dreptului
comunitar

2. C.S. Dumitrescu, M.M. Stoica, Uniunea Europeană 60 de ani de la Declaraţia Schuman
– Teste grilă, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010
economic, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 20114.
77
77
Uniunea Europeană şi alte organizaţii internaţionale

7.1. Introducere
7.3.1. Stabilirea de relaţii economice internaţionale de către Uniunea Europeană
7.3.2. Raportul instituţional dintre U.E. şi organizaţii europene
7.1. Introducere
Consiliul Europei a fost înfiinţat în 1949, cu sediul la

Strasbourg, iar prima lui reuniune a avut loc în perioada 8 august -
8 septembrie 1949, reunind, în prezent, 47 de state, primind
candidatura a încă 1 stat (Belarus, din 1993), şi acordând statut de
observator pe lângă Comitetul Miniştrilor: Canada (1996), Sfântul
Scaun (1970), Japonia (1996), Mexic (1999) şi Statele Unite ale
Americii (1996) şi de observatorii Parlamentelor Naţionale pe lângă
Adunarea Parlamentară: Canada (1997), Israel (1957) şi Mexic
(1999).
Consiliul Europei a fost înfiinţat în temeiul Statutului de la
Londra din 9 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august 1949;
reunind statele europene care beneficiau de un regim democratic
pluralist şi ataşate idealurilor de promovare şi protecţie a
drepturilor omului şi fiind un instrument de armonizare a
drepturilor omului la nivel european.
Consiliul a fost înfiinţat pentru a:
apăra drepturile omului, democraţia parlamentară şi
supremaţia legii,
dezvolta acorduri pe întregul continent pentru a standardiza
practicile sociale şi juridice ale ţărilor membre,
promova conştientizarea unei identităţi europene bazate pe
valori împărtăşite şi care străbate peste diferite culturi.
Iar din 1989, după căderea regimurilor totalitare din Estul
Europei, principala sa sarcină a devenit:
să acţioneze ca ancoră politică şi câine de pază al
drepturilor omului pentru democraţiile post-comuniste din
Europa,
să asiste ţările Europei Centrale şi de Est în realizarea şi
consolidarea reformei politice, juridice şi constituţionale în
paralel cu reforma economică,
să furnizeze expertiză în domenii precum drepturile omului,
democraţia locală, învăţământ, cultură şi mediul ambiant.
Principalele organisme ale Consiliului Europei sunt:
Comitetul Miniştrilor, alcătuit din cei 47 de miniştri ai
afacerilor externe sau delegaţii lor permanenţi la Strasbourg
78
78
(ambasadori / reprezentanţi permanenţi), este organismul cu putere
de decizie al organizaţiei.
Adunarea Parlamentară, care grupează 636 membri (318
reprezentanţi şi 318 de supleanţi) din cele 47 de parlamente
naţionale.
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale, alcătuit din
Camera Autorităţilor Locale şi Camera Regiunilor.
Un secretariat general compus din 1800 de funcţionari şi
condus din septembrie 2004 de către Secretarul General Terry
Davis (Regatul Unit al Marii Britanii), fost vice-preşedinte
al Adunării parlamentare şi fost preşedinte al grupului socialist din
cadrul aceleaşi adunări.
Cea mai importantă convenţie adoptată este: Convenţia
europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3
septembrie 1953, instrument esenţial pentru activitatea Curţii
Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg.

state;
– clarificarea aspectelor legate relaţiile economice cu alte
– identificarea mijloacelor de intervenţie ale Uniunii

Europene;
– stabilirea relaţiilor cu alte organizaţii internaţionale.

Europeană, organizaţie internaţională, relaţii comerciale,
suveranitate;
caracteristicile relaţiilor economice ale Uniunii Europene;
– studenţii vor putea să identifice acei parametri ai culturi care
influențează relaţiilor economice dintre Uniunea Europeană
şi organizaţiile internaţionale.
Pentru unitatea de învățare Uniunea Europeană şi alte organizaţii

internaţionale, timpul alocat este de 4 ore.
79
79
7.3.1. Stabilirea de relaţii economice internaţionale de către Uniunea

Europeană
Istoria Euro începe la Consiliul european de la Madrid din 1995,

când denumirea de Ecu (European Currency Unit) a fost înlocuită de
Euro. Ulterior, la Consiliul european de la Dublin (1996) a fost
adoptat un Pact de stabilitate, care prevede aplicarea de către statele
membre ale zonei Euro, a programului de stabilitate şi aplicare a
sancţiunilor financiare statelor care au deficit superior cifrei de 3%,
cu excepţia cazurilor de recesiune economică gravă.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera
grecească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul
civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima literă din
cuvântul ,,Europa”.
La 1 ianuarie 1999, Euro a fost lansat pe pieţele de schimb şi a
putut fi folosit ca mijloc scriptural de plată.
Începând cu 1 ianuarie 2000, Euro a intrat propriu-zis în
circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor europeni din Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Malta, Olanda, Portugalia şi Spania (Marea Britanie, Danemarca şi
Suedia şi au rămas deoparte). Andora, Monaco, San Marino şi
Vatican folosesc Euro, la fel ca şi Muntenegru şi Kosovo.
Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au
fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Din 1 ianuarie 2007 Euro este monedă oficială şi în Slovenia, iar de
la 1 ianuarie 2008 a devenit monedă oficială şi în Cipru şi Malta.
7.3.2. Raportul instituţional dintre U.E. şi organizaţii europene
Comunitatea Statelor Independente (CSI, în rusă: Содружество

Независимых Государств, СНГ - Sodrujestvo Nezavisimîh
Gosudarstv) este o alianţă formată din 12 din cele 15 foste republici
ale Uniunii Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări baltice care au
aderat la Uniunea europeană: Estonia, Letonia şi Lituania. Crearea
CSI a declanşat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice.
Cei 11 membri fondatori ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidian,
Belarus, Kazahstan, Kârgâstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan,
Turkmenistan,Ucraina şi Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat
şi Georgia, în circumstanţe controversate, în urma unui război civil
în care trupele ruseşti au intervenit de partea guvernului lui
Şevardnadze.
CSI împreună cu China şi SUA deţin 80% din rezervele de
cărbuni ale planetei. CSI se înscrie între cele mai mari producătoare
de cărbuni din lume, deţinând totodată, intre 1/3 şi 2/3 din rezervele
80
80
mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în partea
asiatică. Producţia a crescut de la 66 milioane de tone în 1940 la 260
de milioane tone în 1950, pentru ca în anul 1991 să atingă 700 de
milioane de tone (70% cărbune superior), urmând apoi o uşoară
scădere (650 de milioane tone în 1992, circa 500 de milioane de tone
în 1996 şi circa 443 de milioane de tone în 2000), dar menţinându-se
ca al treilea producător mondial.
• suveranitate;
• organizaţii europene;
• euro;
• capacitate de contractare;
• suveranitate;
• independenţă.
1. Apreciaţi că mai există astăzi popoare (naţiuni) care să aspire la obţinerea independenţei?
Motivaţi răspunsul.
2. Credeţi că existenţa unei Europe unite va duce la pierderea identităţii naţionale a popoarelor
europene ? Motivaţi răspunsul.
3. Credeţi că după aderarea României la Uniunea Europeană viaţa românilor s-a schimbat?
4. Arătaţi care sunt relaţiile Uniunii Europene cu celelalte organizaţii internaţionale.
5. precizaţi care este influenţa monedei Euro în economia mondială.
81
81
1. Euroland este un concept care desemnează:

a) totalitatea cetăţenilor europeni
b) zona euro
c) popoarele statelor europene membre ale UE
d) oraşul copiilor de lângă Comisia europeană de la Bruxelles
2. Care dintre statele de mai jos nu face parte din zona Euro?
a) Grecia
b) Danemarca
c) Austria
d) Finlanda
3. Un stat membru al Uniunii Europene beneficiază de următoarele fonduri comunitare:

a) Fonduri structurale
b) Fond de investiţii rurale
c) Fonduri de pre – aderare
d) Fondul European de Dezvoltare Urbană (FEDU)
4. Dintre următoarele fonduri, care nu este parte a Fondurilor structurale?

a) Fondul Social European
b) Fondul European de Dezvoltare (FED)
c) Fondul European de Dezvoltare Regională
d) FEOGA
5. Fondurile destinate statelor candidate sunt:

a) PHARE, ISPA, SAPARD
b) Fondul de Coeziune
c) Fondul European de Dezvoltare
d) TACIS şi TEMPUS

2. C.S. Dumitrescu, M.M. Stoica, Uniunea Europeană 60 de ani de la Declaraţia Schuman
– Teste grilă, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010
82
82
Uniunea Europeană şi alte state

8.1. Introducere
8.3.1. Impactul procesului integrării în privinţa relaţiilor juridice dintre Uniunea Europeană cu
alte state
8.1. Introducere
Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea

Europeană. Ambițiile europene ale Turciei datează de la Acordurile
de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri preliminare la 3
octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră ca această țară nu va
adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme
economice și sociale care trebuie întreprinse.
De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a
implementat reforme permanente în privința drepturilor omului, a
abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorității
kurde, și a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuși, datorită
diferențelor religioase și culturale în relație cu Europa, Turcia se
lovește de o opoziție puternică din partea guvernelor conservatoare
și religioase ale statelor membre, în special Franța, Germania,
Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.
Croația este un alt stat candidat la aderare. Aderarea ar putea
avea loc până în 2010, deși procesul de aderare a fost încetinit
printre altele de necooperarea Croației cu Tribunalul Penal
Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI). La 9 noiembrie 2005,
Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat
Macedoniei, devenind astfel cea de a treia republică ex-iugoslavă
care câștigă acest statut.
Republica Moldova este un aspirant si eligibil candidat la
aderarea în Uniunea Europeană, în care aceste două structuri vecine
au stabilit un acord de cooperare, menit să îmbunătățească relatiile
dintre cele 2 structuri. Aceasta este totodată un membru al Acordul
Central European al Comerțului Liber(un acord care pregătește
statele membre acordului pentru aderarea în Uniunea Europeană) și
al Parteneriatului pentru pace(program lansat de NATO).
Serbia este un aspirant si eligibil candidat la aderarea în
Uniunea Europeană, dar va putea adera numai dacă va stabili
relatiile cu Kosovo.
Albania a fost un potențial candidat la aderarea in Uniunea
Europeană începând cu ianuarie 2003, și a aplicat în mod oficial
pentru aderarea la Uniunea Europeană la data de 28 aprilie 2009.
83
83
Ucraina este un potential, aspirant si eligibil candidat la
aderarea în Uniunea Europeană.
Kosovo este un potential, aspirant si eligibil candidat la
aderarea în Uniunea Europeană, dar va fi dificil să intre, deoarece,
state cum ar fi România, Serbia, Republica Moldova, Spania,
Slovacia, Cipru și alte state nu recunosc independența și se vor
opune.
Muntenegru, alături de Armenia, Azerbaijan şi Georgia este un
posibil candidat la aderare în Uniunea Europeană.
Bosnia și Herțegovina este un posibil candidat la aderare in
Uniunea Europeană. În prezent, Bosnia-Herțegovina a angajat un
proces de negocieri cu Uniunea Europeană vizând, pe termen lung
integrarea sa în cadrul Uniunii.
– identificarea modalităţilor de stabilire a relaţiilor

internaţionale;
către Uniunea Europeană asupra celorlate state din Europa;
– examinarea legăturii dintre îndeplinirea condiţiilor impuse
pentru aderare şi voinţa politică de aderare;
– enunţarea fazelor procesului de aderare şi a implicaţiilor pe
care acesta le produce asupra altor state din Europa.

Europeană, procedura de aderare, criterii legate de
democraţie, criterii economice;
– studenţii vor putea să diferențieze statele memre ale
Uniunii Europene de celelalte state;
– studenţii vor putea să descrie influenţa adusă de integrare
asupra celorlalte state;
care influențează includerea unui stat în Uniunea
Europeană;
Pentru unitatea de învățare Uniunea Europeană şi alte state, timpul

alocat este de 2 ore.
64
64
8.3.1. Impactul procesului integrării în privinţa relaţiilor juridice

dintre Uniunea Europeană cu alte state
Printre statele asupra cărora Uniunea Europeană are o influenţă

deosebită se numără şi Vaticanul care este considerat unul dintre
cele mai mici state ale lumii (are o suprafaţă de 0,44 ha şi 805
locuitori, în 2007) având un teritoriul care include, pe lângă clădirile
care adăpostesc Palatul Vaticanului, muzeul, grădinile şi Biserica
Sfântul Petru şi Piaţa Sfântul Petru, care nu a putut fi izolată de
restul Romei şi astfel o mare parte a graniţei imaginare cu Italia
urmăreşte extremitatea pieţei şi se uneşte cu Piazza Pio XII şi Via
Paolo VI.
Deşi nu au fost incluse din punct de vedere tehnic în teritoriul
Vaticanului de către Tratatul de la Lateran (1929), unele proprietăţi
ale Sfântului Scaun au un statut extrateritorial asemănător celui al
ambasadelor străine.
Acestea includ rezidenţa papală de vară de la Castelgandolfo de
pe dealurile din apropiere, Bazilica Laterană, bazilicile Sfânta Maria
Mare şi Sfântul Paul în afara zidurilor precum şi o serie de clădiri de
la Castelgandolfo.
Toate aceste proprietăţi fiind patrulate de agenţi de poliţie ai
Vaticanului şi nu de poliţia italiană, pe când în piaţa Sfântul Petru
ordinea este asigurată de ambele servicii de poliţie.
Din motive istorice, conducerea statului are o structură unică.
Cele mai importante persoane sunt Secretarul de Stat, preşedintele
comisiei pontificale pentru statul Vatican şi Guvernatorul
Vaticanului, care, ca toţi ceilalţi oficiali, sunt numiţi şi revocaţi de
Papă.
Şeful statului este Papa, care pe lângă autoritatea supremă
executivă, legislativă şi judecătorească este şi şeful guvernului, fiind
astfel o monarhie electivă non-ereditară cu un suveran care exercită
autoritate absolută, adică putere supremă legislativă, executivă şi
judecătorească nu doar peste statul Vatican, dar şi peste Sfântul
Scaun.
Suveranul este ales pe viaţă în conclav de cardinalii sub 80 de
ani. Subordonaţii săi principali din punct de vedere al conducerii
statului sunt Secretarul de Stat, preşedintele Comisiei Ponficale
pentru Statul Vatican şi guvernatorul statului Vatican.
În prezent Papă este Benedict XVI, născut Joseph Ratzinger în
Germania, iar Tarcisio Bertone din Italia este Secretar de Stat.
Edmund Cardinal Szoka, de origine poloneză, dar născut în
America, este atât preşedinte al Comisiei Pontificale, cât şi
guvernator, el păstrându-şi funcţia din timpul papei Ioan Paul al II-
lea.
În timpul sede vacante (vacanţei scaunului papal), Cardinalul
Camerlengo, fostul Secretar de Stat şi fostul preşedinte al comisiei
pontificale formează o comisie care duc la împlinire câteva funcţii
ale şefului statului, în timp ce o altă comisie formată din Camerlengo
şi trei cardinali (unul ales prin vot la fiecare trei zile din fiecare ordin
al cardinalilor), îndeplinesc alte funcţii ale şefului statului.
Toate deciziile luate de aceste comisii trebuie aprobate de
Colegiul Cardinalilor.
Guvernatorul Vaticanului, cunoscut câteodată drept preşedintele,
are îndatoriri similare cu cele ale unui primar, inclusiv securitate
locală, dar făcând excepţie relaţiile internaţionale.
Administraţia Sfântului Scaun este separată, Papa guvernând prin
intermediul Curiei romane formată din Secretariatul de Stat, nouă
congregaţii, trei Tribunale, 11 consilii pontificale şi un complex de
birouri care administrează afacerile bisericii la cel mai înalt nivel.
Secretariatul de stat fiind cel care coordonează Curia prin Cardinalul
Secretar de Stat.
Vaticanul deţine corpuri moderne de securitate, faimoasa Gardă
elveţiană, o forţă militară pe bază de voluntariat provenită din
bărbaţi elveţieni, care nu este chiar o armată, ci mai mult o forţă de
poliţie şi gardă de corp pentru papa.
Puterea legislativă este investită în Comisia pontificală pentru
statul Vatican condusă de un preşedinte. Membri sunt cardinali
numiţi de papa pentru un mandat de cinci ani.
Funcţiile juridice sunt conduse de trei tribunale: Penitenţieria
apostolică care se ocupă de conştiinţă; Rota romană este
responsabilă pentru recursuri, inclusiv anularea căsătoriilor şi
Signatura apostolică Curtea finală de apel care sunt de asemenea
arma juridică a Sfântului Scaun.
Sistemul legal este bazat pe canon sau dreptul ecleziastic; dacă
dreptul canonic nu este aplicabil, legile speciale ale teritoriului se
aplică, de obicei modelate după prevederile italiene.
Vaticanul are propriul oficiu poştal, supermarket, bancă
(bancomatele sunt singurele din lume care folosesc limba latină),
staţie feroviară, centrală generatoare de energie electrică şi casă de
editură.
Vaticanul îşi emite propriile monede şi timbre şi controlează
propriul domeniu de internet (.va), Radio Vatican, postul oficial de
radio, este unul din cele mai influente din Europa, iar L'Osservatore
Romano este ziarul semi-oficial, deoarece este publicat de laici
catolici, dar conţine informaţii oficiale.
Între cele mai active instituţii ale bisericii sunt:
Congregaţia pentru doctrina credinţei, care supraveghează
doctrina bisericii;
Congregaţia pentru episcopi, care coordonează numirile
episcopilor în cele două Americi şi în Europa;
Congregaţia pentru evanghelizarea popoarelor, care susţine
activitatea misionară;
Consiliul pontifical pentru dreptate şi pace, care se ocupă de
pacea internaţională şi problemele sociale.
Prefectura pentru afacerile economice coordonează finanţele
departamentelor Sfântului Scaun şi supraveghează administrarea
patrimoniului acestuia, un fond de investiţii datând de la Tratatul de
la Lateran, iar un comitet format din cincisprezece cardinali, condus
de Secretarul de Stat are autoritate finală de supraveghere asupra
tuturor problemelor financiare ale Sfântului Scaun, inclusiv pe cele
ale Institutului pentru lucrările religiei, o instituţie financiară
cunoscută drept banca Vatican.
Aproape toţi cetăţenii Vaticanului locuiesc înăuntrul zidurilor
oraşului, cetăţenia fiind acordată în principal clerului, inclusiv
înalţilor demnitari, preoţi, călugărite, precum şi faimoasei Gărzi
elveţiene.
Limba oficială este limba latină, lingua franca a Imperiului
Roman, care a rămas în uzul Bisericii Catolice. Italiana şi - cu o mai
mică amploare - alte limbi sunt folosite în general pentru
conversaţie, publicaţii şi transmisiuni, iar germana este limba
oficială a Gărzii elveţiene.
Există şi o cetăţenie vaticană separată care împuterniceşte
oficialii să călătorească cu ajutorul paşaportului vatican şi le oferă
statut diplomatic în ţările în care sunt acreditaţi, toate aceste
persoane deţinând dublă cetăţenie, păstrându-o şi pe cea a propriilor
ţări cât timp se află în serviciul Vaticanului, dar majoritatea
italienilor angajaţi la Vatican nu deţin cetăţenie vaticană.
Oferind o identitate teritorială pentru Sfântul Scaun, statul
Vatican este recunoscut ca teritoriu naţional sub legea internaţională,
chiar dacă Sfântul Scaun este organismul legal care conduce relaţiile
internaţionale, negociază înţelegerile internaţionale, respectiv trimite
şi primeşte reprezentanţii diplomatici.
Datorită teritoriului limitat al statului, ambasadele străine pe
lângă Sfântul Scaun se află în partea italiană a Romei; Italia îşi
găzduieşte chiar şi propria ambasadă pe lângă Sfântul Scaun.
Sfântul Scaun este activ în organizaţiile internaţionale, având
relaţii diplomatice cu Uniunea Europeană la Bruxelles şi fiind
observator permanent pe lângă Organizaţia Naţiunile Unite, din iulie
2004 când a primit toate drepturile unui statut de membru cu
excepţia votului, dar după spusele Arhiepiscopului Celestino
Migliore, observatorul permanent al Sfântului Scaun, „nu avem
drept de vot pentru că aceasta este alegerea noastră”, Vaticanul
considerând statutul actual drept „un pas fundamental care nu
închide nici o cale pentru viitor. Sfântul Scaun îndeplineşte toate
cerinţele pentru a fi stat membru şi dacă în viitor se va dori, această
rezoluţie nu îl va împiedica să-l ceară”.
Activităţile diplomatice ale Sfântului Scaun sunt întreţinute de
Secretariatul de Stat (condus de către un Cardinal Secretar de Stat)
prin intermediul secţiei pentru relaţiile cu statele, Sfântul Scaun
menţinând relaţii diplomatice formale cu 174 de state suverane,
Uniunea Europeană şi Ordinul din Malta, iar 69 din acestea menţin
misiuni diplomatice rezidente permanente pe lângă Sfântul Scaun.
Are de asemenea relaţii de natură specială cu Rusia (misiune cu
un ambasador) şi Organizaţia pentru eliberarea Palestinei (birou cu
un director), precum şi 179 de misiuni diplomatice permanente în
alte state, din care 106 sunt acreditate în state suverane.
De asemenea Statul Vatican este membru sau observator în multe
alte organizaţii internaţionale, având inclusiv un delegat pe lângă
Liga arabă la Cairo.
• tratat de preaderare;
• aderare;
• integrare;
• tratate de colaborare între state;
• personalitate juridică;
• diplomaţie.
1. Comentaţi următoarea afirmaţie: „Uniunea Europeană se transformă într-un stat

multinaţional”.
2. Explicaţi care este interesul unui stat de a face parte din Uniunea Europeană.
3. Interpretaţi următoarea afirmaţie: „Eu nu cred în constituţie şi în legi, nici cea mai bună
constituţie nu m-ar mulţumi” (M. Bakunin), în condiţiile existenţei unei legislaţii comunitare
unice.
4. Credeţi libertatea religioasă este ameninţată în lumina noilor reglementă ri adoptate de state
din Uniunea Europeană? Motivaţi răspunsul.
5. Comentaţi ce scria Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” despre domnii Moldovei:
„afară de Dumnezeu şi de sabia lor nu cunoşteau pe nimei maimari în ţara lor”, în
condiţiile existenţei unei legislaţii comunitare unice.
1. Norvegia:
a) este membră a Uniunii Europene
b) nu este membră a Uniunii Europene
c) este candidat pentru aderare la Uniunea Europeană
d) procesul de ratificare a Tratatului de aderare a Norvegiei la Uniunea Europeană este în curs de
desfăşurare
2. Dintre următoarele state, care stat nu făcea parte din Uniunea Europeană în anul 2006?
a) Polonia b)
Ungaria c)
România d)
Lituania
3. În anul 2008, Uniunea Europeană cuprindea:

a) 15 state membre
b) 20 state membre
c) 25 state membre
d) 27 state membre
4. Care dintre următoarele state nu este încă, în 2012, membru al Uniunii Europene?
a) Malta b)
Suedia c)
Austria d)
Islanda
5. Dintre următoarele state, care este stat candidat oficial pentru aderare la Uniunea Europeană?
a) Estonia
b) Croaţia
c) Ucraina
d) Elveţia

Piaţa internă a Uniunii Europene

9.1. Introducere
9.3.1. Libera circulaţie a persoanelor
9.3.2. Libera circulaţie a mărfurilor
9.3.3. Libera circulaţie a capitalurilor
9.3.4. Libera circulaţie a serviciilor
9.1. Introducere
Activitatea de elaborare a dreptului este una din cele mai

importante activităţi ale statului, fiind de altfel şi monopolul statului,
deoarece dreptul are un rol extrem de important în cadrul societăţii
reglementând relaţiile sociale existente în cadrul societăţii.
Activitatea de elaborare a dreptului, este desfăşurată în special de
Parlament printr-o procedură legislativă ce cuprinde totalitatea
regulilor pentru pregătirea dezbaterii, dezbaterea şi votarea unui
proiect de lege sau a unei propuneri legislative în Parlament, în
conformitate cu principiul bicameralismului, în fiecare Cameră şi,
dacă este cazul, în Camerele reunite, în şedinţă comună.
– identificarea căilor de elaborare a dreptului;

– clarificarea aspectelor legate de tehnica juridică;
– enunţarea metodelor de sistematizare a dreptului.
– studenţii vor putea să definească termeni precum act

normativ, stat, codificare, sitematizare;
caracteristicile elaborării dreptului;
– studenţii vor putea să identifice acei parametri ai culturi
parlamentare care influențează dreptul unui stat;
– studenţii vor putea să diferențieze metodele de
sistematizare a dreptului.
Pentru unitatea de învățare Piaţa internă a Uniunii Europene,

9.3.1. Libera circulaţie a persoanelor
Ceea ce si-a propus de la început Comunitatea Economica

Europeana a fost realizarea unei piete comune, în care sa fie
asigurata atât libera circulatie a marfurilor, cât si a serviciilor,
capitalului si fortei de munca. Înca din primele rânduri ale Tratatului
de la Roma, acest lucru era exprimat în termeni specifici:
„Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piete comune si
prin apropierea treptata a politicilor economice ale statelor membre,
sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice în
ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o
stabilitate crescuta, ridicarea accelerata a nivelului de viata si
stabilirea unor relatii mult mai apropiate între tarile care le
formeaza”.
Libera circulatie a persoanelor sau fortei de munca este una dintre
cele patru libertati fundamentale si cade mai mult sub incidenta
pilonului I (Comunitatile Economice). Totusi, aceasta libertate
fundamentala are multe tangente cu pilonul III, întrucât ea implica
aspecte legate de respectarea drepturilor omului, dar si de asigurarea
securitatii si accesului la justitie în spatiul european.
Aceasta libertate deriva din prevederile legate de „cetatenia
europeana” prin care toti cetatenii Uniunii au dreptul sa circule si sa
locuiasca liber pe teritoriul Statelor Membre, cu respectarea
conditiilor impuse de Tratatul CE si a masurilor luate pentru
aplicarea acestora.
Astfel, libera circulatie a persoanelor este subordonata posesiei
nationalitatii unuia dintre statele membre cu mentiunea ca în absenta
definitiei comunitare a nationalitatii, fiecare stat membru determina
suveran conditiile în care se acorda nationalitatea (cetatenia),
inclusiv dubla cetatenie.
Dreptul de libera circulatie si de sejur pentru persoanele ce
desfasoara o activitate economica salariata este prevazut în art. 39
TCE, care are urmatorul cuprins:
„1. Libera circulatie a lucratorilor este asigurata în interiorul
Comunitatii;
2. Ea implica abolirea oricarei discriminari, bazate pe
nationalitate, între lucratorii statelor membre, în ceea ce priveste
locul de munca, remuneratia si alte conditii de munca;
3. Ea comporta dreptul, sub rezerva limitarilor justificate de
ratiuni de ordine publica, de securitate publica si de sanatate publica:
a) de a raspunde locurilor de munca oferite în mod efectiv,
b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre,
c) de a se stabili într-un stat membru pentru a ocupa acolo un loc
de munca conform dispozitiilor legislative, regulamentare si
administrative care guverneaza munca lucratorilor nationali,
d) de a ramâne, în conditiile care vor face obiectul unor
regulamente de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat
membru, dupa ce a ocupat acolo un loc de munca.
9.3.2. Libera circulaţie a mărfurilor
Libera circulatie a marfurilor înseamna ca marfurile pot fi

transportate fara impedimente în interiorul Comunitatii.
Sub titlul „libera circulatie a marfurilor”, Tratatul prevede:
„Comunitatea va fi fundamentata pe o uniune vamala care va acoperi
toate formele de comert cu marfuri si care va implica atât
interzicerea taxelor vamale la import si export între statele membre,
precum si a tuturor taxelor cu efect echivalent, cât si adoptarea unor
tarife vamale comune în relatia cu terte tari”.
Se mai prevede si faptul ca: „restrictiile cantitative asupra
importurilor, precum si toate masurile cu efect echivalent vor fi
interzise între statele membre”.
Baza legala a libertatii de circulatie a marfurilor este
reglementata de dispozitiile Tratatului de la Roma de constituire a
Comunitatilor Europene (art. 6-12; art. 30-37; art. 85-86 si art. 92-
96).
Legislatia primara referitoare la problematica liberei circulatii a
marfurilor a fost completata de o complexa legislatie secundara, din
cadrul careia putem cita, cu titlu de exemplu, urmatoarele acte
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2913/92 din 12 octombrie
1992, prin care se stabileste Codul Vamal al Comunitatii. Aceasta
reglementare a suferit numeroase modificari;
- Regulamentul Comisiei (CE) nr. 2454/93 din 2 iulie 1993,
care prevede implementarea Codului Vamal al Comunitatii. Aceasta
reglementare a suferit numeroase modificari;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2658/87 din 23 iulie 1987
referitor la nomenclatura tarifara si statistica si la Tarifele Vamale;
- Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983, care
stabileste procedura de furnizare a informatiilor în domeniul
standardelor si reglementarilor tehnice;
- Directiva Comisiei din 22 decembrie 1969 privind eliminarea
masurilor cu efect echivalent cu cel al restrictiilor cantitative la
import care nu sunt acoperite de alte dispozitii adoptate în temeiul
Tratatului CEE.
9.3.3. Libera circulaţie a capitalurilor
Prima formă de libera circulatie a capitalului era solicitata doar

„în masura necesara asigurarii unei functionari corespunzatoare a
pietei comune”.
Acest lucru a fost schimbat prin Tratatul asupra Uniunii
Europene, în urma caruia Tratatul prevede interzicerea tuturor
restrictiilor asupra liberei circulatii a capitalului nu numai între
statele membre, ci si între statele membre si terte tari.
Totusi, Tratatul adauga si faptul ca aceasta interdictie se aplica
„în cadrul prevederilor stabilite în prezentul capitol”.
In prezent, acquis-ul comunitar relativ la libera circulatie a
capitalurilor prevede masuri privind:
- platile curente (de exemplu primele de asigurare civila si
platile aferente schimbului de marfuri si servicii) si cele de capital
(asigurarea de viata) sa fie liberalizate, în sensul sa nu tina seama de
natura juridica a subiectilor si daca au sau nu rezidenta în tara
respectiva;
- masuri de armonizare în materie de impozitare pentru a nu
afecta libera circulatie a capitalurilor;
- stimularea investitiilor straine si a pietei de capital;
- libera circulatie a-terenurilor si locuintelor;
- prevenirea spalarii banilor etc.
9.3.4. Libera circulaţie a serviciilor
Libertatea de prestare a serviciilor poate fi definita ca fiind

dreptul de a oferi, avându-se ca baza un sediu plasat în Comunitate,
servicii persoanelor sau firmelor care îsi au resedinta pe teritoriul
altor state membre.
Serviciile ocupa un loc important în Uniunea Europeana
datorita faptului ca circa 60% din populatia ocupata lucreaza în acest
sector iar acquis-ul comunitar vizeaza în special serviciile bancare,
valorile mobiliare si asigurarile, în cadrul tranzactiilor externe
serviciile detin 20% din totalul comertului exterior al Uniunii
Europene si majoritatea lor se desfasoara pe plan comunitar.
Tratatul defineste serviciile dupa cum urmeaza: serviciile vor fi
considerate 'servicii' în sensul dat de prezentul Tratat, în cazul în
care sunt prestate în mod normal în schimbul unei remuneratii.
Caracteristica esentiala a remunerarii consta în faptul ca acesta
reprezinta consideratia prestarii serviciului respectiv si, în mod
normal, este stabilita de comun acord între furnizorul si beneficiarul
de servicii. Conform Curtii, remunerarea lipseste în cazul cursurilor
furnizate într-o institutie de învatamânt superior finantata din fonduri
publice, caz în care studentul plateste doar taxa de admitere.
Jurisprudenta Curtii de Justitie a stabilit trei criterii de
identificare pentru servicii:
- Prestatorul serviciilor trebuie sa fie stabilit pe teritoriul unui
stat membru, altul decât cel al beneficiarului prestatiei, iar prestarea
serviciului sa se faca cu trecerea unei frontiere interi oare a Uniunii;
- Prestatorul sa fi fost stabilit în spatiul Pietei unice a Uniunii
Europene;
- Prestatia sa fie remunerata. Curtea de Justitie a considerat ca ocaracteristica esentiala a
remuneratiei este ca ea reprezinta contraprestatia economica la prestatia facuta, contraprestatie ce
este stabilita între prestator si destinatarul serviciului.
Pe baza articolelor din Tratat, în octombrie 1961 s-a publicat
programul general de stabilire ce a reprezentat un cadru de la care au
emanat, în mod succesiv, directive specifice pentru îndeplinirea sa
efectiva de catre statele membre si institutiile Uniunii Europene.
să aplice politici împreună cu ţările de origine şi de tranzit pentru a descuraja sau combate
imigraţia clandestină, în special prin consolidarea capacităţii;
să integreze mai eficient politicile privind migraţia şi dezvoltarea;
să promoveze acţiunile de co-dezvoltare, cum ar fi adoptarea instrumentelor financiare
specifice, care asigură transferuri de bani în condiţii de siguranţă şi la costuri reduse;
să pună cu fermitate în aplicare acţiunile convenite cu regiunile partenere, inclusiv cu cele din
Africa, estul şi sud-estul Europei, America Latină, zona Caraibilor şi Asia;
să accelereze desfăşurarea instrumentelor-cheie ale Abordării globale a migraţiei;
să se asigure că toate aceste acţiuni înrudite sunt puse în aplicare într-un mod coerent cu politica
de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii Europene şi cu alte politici relevante.
• Libera circulaţie a persoanelor;

• Libera circulaţie a mărfurilor;
• Libera circulaţie a capitalurilor;
• Libera circulaţie a serviciilor;
• imigraţie;
• azil;
• integrare.
1. Apreciaţi că cetăţenii trebuie să aibă dreptul să se stabilească în oricare ţară a Uniunii

Europene? Motivaţi răspunsul.
2. Credeţi că cetăţenii trebuie să aibă dreptul să se lucreze în oricare ţară a Uniunii Europene.
3. Credeţi că taxa de primă înmatriculare se încadrează în libera circulaţie a mărfurilor?
4. Identificaţi structura etnică a statelor din Uniunea Europeană.
5. Arătaţi ce caracteristici trebuie să aibă piaţa unică.
1. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost redactată de către:
a) o convenţie care a reunit reprezentanţii parlamentelor naţionale, ai Parlamentului european, ai
Comisiei şi şefii de stat şi de guvern
b) o convenţie alcătuită din tribunale europene şi din tribunale naţionale
c) Consiliul Europei
d) Comisia europeană
2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost semnată în:

a) 1995
b) 1998
c) 2000
d) 2003
3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adaptată în:

a) 1998
b) 2001
c) 2003
d) 2007
4. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost semnată de către România în calitate de:
a) stat candidat la aderare
b) stat cu statut de observator
c) stat cu statut de membru cu drepturi depline
d) stat cu statut de consultant
5. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene grupează drepturile fundamentale în:

a) trei capitole mari b)
şase capitole mari c)
nouă capitole mari
d) un singur corp unitar

Dreptul privat european

10.1. Introducere
10.3.1. Dreptul privat european
10.1. Introducere
Dreptul comunitar, creat în conformitate cu competenţele pe

care instituţiile UE le-au primit prin tratatele de constituire, are
prioritate în conflictul cu legea naţională a unui stat membru. Mai
mult chiar, norma comunitară nu este doar mai puternică decât cea
naţională adoptată anterior, ci are un efect limitator şi asupra legilor
ce vor fi adoptate ulterior de către statele membre.
Efectul direct al dreptului comunitar conduce la apariţia unei
alte probleme, la fel de importantă: ce se întâmplă dacă o normă
comunitară, ce dă naştere în mod direct unor drepturi, intră în
conflict cu o normă din dreptul naţional?
Un astfel de conflict de legi poate fi soluţionat doar dacă se
acordă prioritate uneia dintre ele. Legislaţia comunitară nu conţine o
reglementare expresă a acestei probleme şi nici unul dintre tratatele
originare nu face referire dacă norma comunitară este superioară sau
inferioară normei din dreptul naţional.
Cu toate acestea, unica soluţie de rezolvare a conflictului de
legi este de a-i da prioritate normei de drept comunitar şi a-i permite
să anuleze efectul reglementărilor naţionale ce diverg de la regula
comunitară, permiţând acesteia din urmă să ia locul normei de drept
intern în sistemul juridic naţional.
Soluţia s-a impus deoarece o subordonare a ordinii de drept
comunitare în faţa dreptului naţional ar goli dreptul comunitar de
orice valoare intrinsecă. Evident că în acest ultim caz nu s-ar mai
pune problema unei aplicări egale şi uniforme a dreptului comunitar
în toate statele membre, iar atingerea obiectivelor stabilite prin
Tratat ar deveni imposibil de realizat.
A revenit, o dată în plus, Curţii Europene de Justiţie sarcina de
a se pronunţa pentru eliminarea acestor posibile consecinţe negative,
în pofida opoziţiei unor state membre, consacrând astfel principiul
suprematiei normei de drept comunitar ca element esenţial al ordinii
de drept comunitare.
In mod concret, in 1964, hotarârea Costa a stabilit suprematia
dreptului comunitar asupra dreptului intern. În aceasta cauza, o
instanta judecatoreasca italiana intrebase Curtea de Justitie daca
legea italiana de nationalizare a sectorului de productie si de
distributie a energiei electrice era compatibila cu anumite norme din
Tratatul CEE. Curtea a introdus doctrina suprematiei dreptului
comunitar, intemeiata pe specificul ordinii juridice comunitare,
menita sa aiba o aplicare uniforma În toate statele membre.
Ca o concluzie generală, retinem că suprematia dreptului
comunitar constituie, împreună cu efectul direct, un element
fundamental al construcţiei juridice ce reglementează activităţile la
nivelul Uniunii Europene.
– identificarea modalităţilor de aplicare a dreptului a

dreptului european;
către Uniunea Europeană asupra statelor membre;
– examinarea legăturii dintre legislaţia naţională şi legislaţia
europeană;
– enunţarea fazelor realizării unui cod civil european.
– studenţii vor putea să definească termeni precum drept

comunitar, drept privat european, cod civil european,
legislaţie naţională;
– studenţii vor putea să diferențieze legislaţia europeană de
tratatele internaţionale;
caracteristicile legislaţiei europene;
care influențează respectarea dreptul civil într-un stat
membru al Uniunii Europene;
Pentru unitatea de învățare Dreptul privat european, timpul alocat

este de 2 ore.
10.3.1. Dreptul privat european
Dreptul comunitar constituie ansamblul normelor juridice

aplicabile în ordinea juridică comunitară.
În literatura de specialitate s-a arătat că „ştiinţa juridică
defineşte izvoarele dreptului ca formele concrete de exprimare a
normelor juridice care acţionează în cadrul unui sistem de drept în
diferite etape ale evoluţiei sale şi în diferite ţări. Mai simplu spus,
izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul
devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglementează”.
În ceea ce priveşte dreptul comunitar, în literatura de
specialitate au fost elaborate numeroase definiţii ale dreptului
comunitar european:
„Dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor
juridice prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor
europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în
îndeplinirea obiectivelor de progres şi dezvoltare ale popoarelor
Continentului”.
„Încercând o definire a dreptului instituţional comunitar
european reţinem că acesta reprezintă un ansamblu de norme juridice
care, conţinute în tratate sau elaborate de instituţii, urmăresc ca scop
principal înfiinţarea şi buna funcţionare a Comunităţilor Europene
(în prezent Uniunea Europeană)”.
„Dreptul comunitar reprezintă ansamblul de norme juridice care
impun statelor membre reguli de urmat în vederea realizării
obiectivelor pe care Comunităţile Europene le au de îndeplinit.
Aceste norme sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de instituţii,
obiectul lor fiind Comunităţile şi exercitarea competenţelor lor. Ca
atare, dreptul comunitar este un drept supranaţional care în toate
situaţiile are întâietate faţă de dreptul naţional al fiecărei ţări
membre”.
Doctrina de specialitate subliniază că, într-un sens foarte strict,
dreptul comunitar cuprinde normele juridice incluse în Tratatele
institutive împreună cu convenţiile şi protocoalele anexate lor,
tratatele comunitare subsecvente, inclusiv actele de aderare de noi
state membre (adică dreptul comunitar primar), precum şi regulile
conţinute în actele adoptate de instituţiile comunitare de-a lungul
timpului (adică dreptul comunitar derivat).
În sens larg însă, dreptul comunitar include şi acele reguli
nescrise aplicabile în ordinea juridică comunitară, cum ar fi:
principiile generale de drept comune sistemelor de drept ale statelor
membre, jurisprudenţa CJCE, regulile reieşite din relaţiile externe
ale Comunităţilor/Uniunii sau normele complementare izvorâte din
actele convenţionale încheiate de statele membre în aplicarea
tratatelor.
Dreptul comunitar s-a cristalizat treptat reprezentând unul dintre
instrumentele fundamentale ale organizării şi dezvoltării Comunităţii
Europene. El este format dintr-un ansamblu de norme juridice
ordonate conform unor principii de ierarhie precise şi riguroase,
formând ordinea juridică comunitară. Această ordine juridică este
însă diferită atât de ordinea juridică internaţională, cât şi de cea
statală. Ea este o ordine juridică intermediară, după cum a definit-o
Curtea de justiţie a Comunităţilor europene: „noua ordine juridică
internaţională căreia statele membre ale Comunităţilor europene i-au
cedat, deşi în domenii restrânse, o parte din drepturile lor suverane”,
„o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor
membre”, „…corp de drept aplicabil resortisanţilor statelor membre
şi lor însele (statelor)”.
În sens larg, ordinea juridică comunitară este dată de ansamblul
de norme care guvernează raporturile în care se găsesc Comunităţile
europene.
În sens restrâns, această ordine reprezintă raporturile dintre
Comunităţile europene şi statele membre, raporturile dintre
persoanele fizice şi juridice aparţinătoare sau nu statelor membre,
raporturile dintre Comunităţile membre şi alte organizaţii
internaţionale.
Ordinea juridică comunitară este guvernată de două principii de
bază:
- integrarea directă a ordinii juridice comunitare în ordinea
juridică internă a statelor membre ale Comunităţilor europene;
- aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar în dreptul intern
al statelor membre.
Ordinea juridică comunitară prezintă două caractere
fundamentale, şi anume:
A. este o ordine juridică autonomă, caracter afirmat atât de
Curtea de justiţie a Comunităţilor europene, cât şi de jurisdicţiile
interne. Această autonomie, legată de autonomia instituţională,
îmbracă mai multe aspecte:
- autonomia izvoarelor dreptului comunitar;
- autonomia reglementării jurisdicţionale a diferendelor, cu
concursul Curţii de justiţie şi al Tribunalului de primă instanţă;
- autonomia normelor comunitare.
B. este o ordine juridică integrată în dreptul statelor membre,
caracter afirmat de către Curtea de justiţie a Comunităţilor europene,
admis de toate jurisdicţiile interne prin prevederi constituţionale.
Această integrare prezintă şi ea mai multe aspecte, şi anume:
- subiectele de drept comunitar sunt statele membre, dar şi
particularii;
- organele naţionale, inclusiv tribunalele naţionale, aplică
regulile dreptului comunitar; această aplicare trebuie să fie identică
în spaţiu şi în timp.
Ordinea juridică a Comunităţilor europene în ansamblul său, are
în compunere două categorii de norme juridice :
- norme juridice cu valoare de lege fundamentală,
constituţională (tratatele institutive şi cele modificatoare);
- norme juridice cu valoare de legi ordinare elaborate de
instituţii în existenţa şi funcţionarea lor.
Prin izvor al dreptului comunitar se înţelege instrumentele
juridice care dau formă exterioară normelor comunitare.
În literatura de specialitate există o varietate de clasificări a
izvoarelor dreptului comunitar, totuşi, doctrina majoritară a ajuns la
această împărţire a lor:
- izvoare primare, reprezentate de tratatele care instituie
comunităţile şi cele care aduc modificări acestora, adică cele care
creează reguli noi şi se bazează pe acordul statelor;
- izvoare secundare sau derivate ale dreptului cutumiar,
reprezentate prin actele unilaterale ale instituţiilor comunitare
(regulamente, decizii, avize, recomandări etc.);
- izvoarele complementare adică acele acorduri încheiate de
comunităţi fie cu state din afara Uniunii, fie cu organizaţii
internaţionale;
- izvoare nescrise ale dreptului comunitar.
• drept comunitar;
• drept privat european;
• cod civil;
• cod comercial;
• drept naţional;
• instanţe naţionale;
• instanţe europene;
• suveranitate.
1. Apreciaţi că se poate realiza un cod civil european unitar la nivelul Uniunii Europene?
2. Precizaţi care este impactul unui cod civil european unitar la nivelul Uniunii Europene.
3. Credeţi că interpretarea instanţelor europene trebuie să fie obligatorie pentru instanţele de
judecată naţionale? Motivaţi răspunsul.
4. Explicaţi modul de elaborare a unui legislaţii europene .
5. În ce constă analogia ?
1. Deoarece are deja propria Cartă a drepturilor fundamentale, Tratatul de la Lisabona exclude
posibilitatea ca Uniunea Europeană să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului:
a) adevărat
b) fals
2. Pentru a sublinia vocaţia democratică a Parlamentului european este folosită sintagma de PE -

„creuzet al ideilor” de a căror transpunere în propuneri legislative este responsabilă Comisia
europeană:
a) adevărat
b) fals
3. Primatul dreptului comunitar asupra dreptului naţional a fost stabilit prin speţa Costa c/ENEL în
1964:
a) adevărat
b) fals
4. Instanţele judecătoreşti naţionale se supun instanţelor judecătoreşti comunitare:

a) adevărat
b) fals
5. Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care respectă „principiile libertăţii,
democraţiei, drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi domnia legii”:
a) adevărat
b) fals

5. RĂSPU!SURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare 1 2 3 4 5
1 c b d b d
2 c c a b a
3 a c a b b
4 a b b d c
5 b b b a a
6 a a a c b
7 b b a b a
8 b c d d b
9 a c d c b
10 b a a a a

R 31 4 Drept Comunitar Radulescu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

R 31 4 Drept Comunitar Radulescu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector univ.

dr Dragoş Marian RĂDULESCU

2.1. Introducere ........................................................................................................................................... 12

3.1. Introducere .................................................................................................................................. 20

4.1. Introducere ................................................................................................................................. 25

5.1. Introducere .................................................................................................................................. 31

6.1. Introducere ................................................................................................................................. 39

7.1. Introducere ................................................................................................................................. 46

8.1 Introducere ................................................................................................................................. 51

9.1. Introducere ................................................................................................................................. 58

10.1 Introducere ................................................................................................................................ 64

Răspunsuri grile ............................................................................................................................... 70

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

Resurse şi mijloace de lucru

Teme de control (TC)

Uniunea Europeană, văzută iniţial ca o uniune economică

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– identificarea apariţiei Uniunii Europene;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum Uniunea

Pentru unitatea de învățare Introducere în dreptul Uniunii

1.3. Sinteza unităţii de învăţare

1.3.1. Particularităţi ale dezvoltării Uniunii Europene

În ceea ce priveşte componenţa Uniunii Europene, astăzi ea

1.3.2. Ordinea juridică a Uniunii Europene

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. În momentul de faţă Uniunea Europeană:

3. În momentul de faţă din Uniunea Europeană nu face parte:

5. În momentul de faţă din Uniunea Europeană face parte:

1. D.M. Şandru, Drept Uniunii Europene, Editura Universitară, Bucureşti, 2010

Izvoarele dreptului Uniunii Europene

La nivel comunitar, actele emise în Uniunea Europeană

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– identificarea tipurilor de acte emise de Uniunea Europeană;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Izvoarele dreptului uniunii europene,

2.3. Sinteza unităţii de învăţare

2.3.1. Izvoare şi acquis

Se disting doua categorii importante de izvoare ale dreptului

2.3.2. Legislaţie primară

În categoria izvoarelor primare sunt incluse :

2.3.3. Legislaţie derivată

Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi

2.3.4. Categorii de acte juridice

Hotărâri cu caracter general, desemnate uneori prin termenul de

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Arătaţi care sunt tratatele Uniunii Europene?

1. Tratatul de la Roma datează din:

2. Actul Unic European datează din:

3. Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la:

4. Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în:

5. Semnarea Tratatului de la Nisa a avut loc în:

1. D.M. Şandru, Drept Uniunii Europene, Editura Universitară, Bucureşti, 2010