Memoria prin farurile unei mașini

Întru-un interviu pe care Pawel Huelle îl dă pentru site-ul bookaholic.ro acesta mărturisește
referitor la romanul său „Mercedes-Benz”: „Proza, pentru mine, nu a fost niciodată o evadare. Nu am vrut
niciodată să fug. În plus, mă consider un scriitor realist… Personajele care apar în povestiri sunt personaje
reale […] este vorba despre niște oameni dați la o parte, pe care sistemul de atunci îi arunca la marginea
societăți. Se cuveneau să fie povestite, și au căpătat o frumoasă formă literară.” 1. Ceea ce vrea să spună
autorul polonez este că istoria nu trebuie povestită întotdeauna prin fapte mărețe, prin războaie căștigate
sau pierdute, prin personaje-eroi sau nu ai istoriei, ci prin fapte banale, prin cotidianul de zi cu zi, prin
obiceiuri zilnice, prin personaje deloc impresionante din punct de vedere al impactului în istorie și chiar
prin niște simple obiecte, așa cum se întâmplă în „Mercedes-Benz”.

Ceea ce suprinde cititorul în literatura lui Huelle este tocmai stilul original, acela de a vorbi
despre o bucată de istorie făcând apel la un soi de memorie a detaliului material în care mașina devine o
metaforă sau o dedublare materială a unor fapte, a unor personaje sau personalități. Șirul povestirilor
autorului începe odată cu bunicul și bunica sa, Karol și Maria, moment în care cititorul asistă la o primă
importantă referire la impactul autoturismelor în viața familiei sale: „… după care a adăugat că niciodată
nu se vor mai urca, nici împreună și nici separat, în citroën și nici în altă mașină franțuzească, fiindcă
ingineria franțuzească, la fel ca politica franțuzească, este o babilonie, o curată fanfaronadă…citroënul
avea frâne arhaice, care te lăsau când îți era lumea mai dragă, nu ca la un horch, Bentley sau Mercedes-
Benz.” Pawel Huelle este un îndrăzneț în materie de scriitură, nu se dă în lături din a fi sincer, astfel încât
ne mărtuisește cum bunicul său vedea o babilonie în politica franțuzească sau cum chiar el fuma iarbă, de
asemenea nedându-se înapoi atunci când vine vorba de utilizarea unui limbaj vulgar.

Mașinile franțuzești joacă, nu o singură dată un rol negativ în familia autorului, famile care
adesea are parte de accidente rutiere. Avem în primul rând, accidentul bunicilor Karol și Maria de care

1
Eli Bădică, „Faptul că sunt considerart sau nu unul dintre cei mai cunoscuți scriitori polonezi nu are absolut nicio
însemnănate” (interviu), valabil pe http://www.bookaholic.ro/interviu-cu-pawel-huelle.html, accesat la
21.02.2016.

1
aminteam mai sus, aflați la volanul unei mașini franțuzești, citroënul. Un al doilea episod ce pune din nou
în lumină negativă acest autoturism îi are ca actanți pe bunicul Karol și măușa Zofia cea care rămasă
blocată în interiorul unui citroën va aluneca într-un râu: „… din fericire, mașina se afla la o adâncime
mult mai mică, ceea ce le-a permis s-o scoată în cele din urmă pe mătușă din încurcătură și s-o care pe
umerii lor pe malul stances, de pe care salvata și salvatorii priveau cum se scufundă citroënul pentru
totdeauna în apa râului”. Ceea ce este intersant, însă este faptul că întotdeauna personajele vor domina
mașina franțuzească, deși aceasta le pune adesea în difcultate, în situații la limita vieții, personajele lui
Huelle vor ieși întotdeauna învingătoare, tocmai de aceea alegerea bunicului Karol favoriza întotdeauna
„un steyr austriac, o tatră cehă sau un fiat polonez sau italian decât o mașină franțuzească.”. Nu doar
siguranța este cea care îl determină pe Karol să prefere anumite tipuri de mașină în defavoarea altora, ci și
un anumit tip de atașament dat de diferite împrejurări, astfel încât la un moment dat naratorul mărturisește
cum bunicul său „pleca anual din garajele Mercedes cu o mașină nouă, însă mereu de același model [o
sută șaptezeci] și de aceeași culoare verde-închis a caroseriei ” și asta din pricina faptului că anual acesta
câștiga cu el jocul goana după vulpe. Atașamentul bunicului față de această mașină va determina ca
Mercedesul să devină o tradiție a familiei, astfel încât chiar și tatăl naratorului va conduce același model.

Autoturismele au reprezentat pentru tatăl acestuia atât eliberarea, cât și încătușarea; pe de-o parte
aflăm că tatăl naratorului a fost salvat de la deportarea în Reich la muncă forțată datorită faptului că
muncea unsprezece ore într-un service ce servea atât armatei, cât unor firme, pe de altă parte degradarea
în timp a Mercedesului a condus la degradarea personajului în sine: „…cu timpul Mercedesul necesita
reparații tot mai frecvente, de câte două sau trei zile, prin urmare, tata-și lua sacul de dormit și sandvișuri
și înnopta în atelier și abia după ce termina totul venea acasă cu mașina, obosit, într-o salopetă murdară,
mirosind a petrol…”. Ceea ce reprezenta Mercedesul pentru tată era faptul că acesta devine un soi de
portal pentru aducerea la viață a bunicului Karol, însă odată cu renunțarea la automobil și mai mult decât
atât odată cu distrugerea lui completă se vor distruge și acele amintiri dureroase legate de Karol.
Mercedesul nu era altceva decât o constantă amintire a lucrurilor tulburaroare legate de bunicul Karol.
Altfel spus, așa cum anumite obiecte devin un soi de fetiș prin faptul că au fost atinse la un moment dat
de o persoană iubită, așa Mercedesul devine aici un soi de „anti-fetiș”, un magazioner de amintiri
traumatizante cu posibilitatea eliberării doar prin distrugerea lui așa cum se întâmplă în cazul obiectelor
magice care își pierd puterea odată cu zdrobirea lor. Este edificatoare în acest sens imaginea din final a
mașinii: „…între timp Mercedesul se deteriora de la căldură, de la ploaie, de la zăpadă și de la ger și în
doi ani, năpădit cu totul de lobodă, pir și urzici, părea epava unui vapor cu abur părăsit…hoții i-au spart
geamurile…pisicile i-au pișat tapițeria, copiii i-au rupt oglinzile, însemnele și capacele…”.

2
 Există în romanul lui Pawel Huelle anumite momente de recuperare a memoriei camuflate în
diverse situații de natură rutieră, astfel încât vom asista la două tehnici de povestire: pe de-o parte cea de
la trecut la prezent prin aducerea aminte a unor povești legate de familia autorului și cea de la prezent la
trecut, printr-un déjà vu. Un astfel de episod de recuperare a memoriei este declanșat tocmai de condusul
alături de intructorul Szkaradek, a cărui atmosferă dură, tensionantă o compară cu momente din armată:
„…am pățit-o ca la armată în studenție, era un déjà vu al meu, o călătorie sentimental la izvoarele
studenției, fiindcă, mergând acum cu fiețelul intructorului Szkaradek, care mă bătea tot timpul pe umăr și
îmi urla în urechi toate bancurile porcoase, mi-am adus aminte…când mergeam pe străzile cartierului
adormit Wrzezcz spre Catedra Militară și, la comanda drepți, mă așezam în linie, după care mă duceam în
pas de marș în sala de curs…”. Nu doar anumite situații au această capacitate de transportare în trecut a
personajului, ci și anumite obiecte, însă fiecare aduce în prezent un alt tip de imagine a celui amintit.
Luăm, așadar, drept exemplu scena în care naratorul trece la un moment dat pe lângă un cimitir în care
sunt îngropate victime ale Primului Război Mondial, ceea ce instant îi declanșează imaginea bunicului
său, de data aceasta ca artilerist și nu ca automobilist așa cum se obișnuise cititorul, astfel încât în funcție
de ceea ce îi declanșează autorului o anumită amintire va reda o nouă identitate a celui amintit așa cum se
întâmplă în exemplul de față: pe de-o parte mașinile aduc la viață imaginea bunicului-automobilist, pe de
altă parte cimitirul învie portretul lui Karol-artilerist.

Amintirea stă la baza scriiturii lui Pawel Huelle, iar aceasta reprezintă „pilonul central al
romanului în care mersul cu automobilul are un puternic rol educativ ș inițiatic…” 2În fond, fiatul
domnișoarei Ciwle devine un spațiu intim, de cunoaștere, dar și un spațiu al amitirii. În acest automobil
naratorul o cunoaște pe Ciwle și nu puține sunt momentele în care cei doi vor flirta, chiar și anumite
gesturi banale sunt descrise cu o oarecare încărcătură sexuală: „…a și început să se mute pe locul
șoferului, pe deasupra genunchilor mei, iar eu, pe sub fundulețul ei.” Cu toate acestea rolul primordial al
mersului cu fiatul domnișoarei Ciwle este acela de exteriorizare a amintirii; pe măsură ce aceasta îl învață
pe narator să conducă acesta povestește, totul decurgând ca un schimb de informații. Mai mult decât atât,
fiatul instructoarei funcționează precum un intermediar între trecut și prezent, iar pe măsură ce naratorul
conduce, povestirile se apropie tot mai mult de prezent. Naratorul este în acest caz un bun povestitor, dar
și domnișoara Ciwle este un bun ascultător, ea fiind cea care, în fond, face posibilă continuarea firului
povestirii prin interesul și curiozitatea de care dă dovadă.

Un alt rol pe care îl capătă mașina în literatura lui Huelle este acela de metaforă. Există, în acest
sens un episod în care instructorul Szkaradek face referire la perioada comunistă căreia îi atribuie un plus
2
Antoaneta Turda, Romanul „Mercedes-Benz” de Pawel Hulle, valabil pe:
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/21/romanul-mercedes-benz-de-pawel-huelle/, accesat la
21.02.2016.

3
în comparație cu „peudo-libertatea” în care trăiește, o libertate pe care o numește „bordel” și pe care o
vede mai degrabă ca pe o aglomerare, de mașini în acest caz, o stagnare, o continuă așteptare și mai puțin
ca pe o libertate în adevăratul sens al cuvântului: „…ce-i acum e bordel, nu libertate, uită-te la mașini, s-
au cumpărat așa de multe, că n-ai pe unde să treci, de dimineața până seara stai într-un cârd, dacă ar
reveni listele cu repartiții, ar fi mai puține rable pe șosele.” Altfel spus, pentru acesta libertatea este
echivalentă cu reducerea numărului de mașini pe stradă și în niciun caz cu posibilitatea ca oricine să poată
conducă când vrea și cât vrea. În aceeași notă metaforică este ilustrată și lipsa domnișoarei Ciwle, prin
raportarea la mașina acesteia descrisă drept o ruină: „…urmele cauciucurilor de la fiețelul ei începuseră să
se acopere de iarbă, în geamul paravanului se țeseau noi pânze de păianjen…”.

Lăsând la o parte memoria verbală care domină fără doar și poate romanul lui Huelle acesta
operează din când în când și cu memoria vizuală folosind drept practică memorială fotografiile. Autorul
nu doar că te lasă să îți imaginezi o Polonie e vieții sale redată prin prisma poveștilor, ci îți oferă și o
imagine fidelă a familiei prin numeroasele fotografii pe care le inserează în volum, fotografii în care sunt
surprinși diferiți membri ai familiei de cele mai multe ori, așa cum era de așteptat, în prezența mașinilor
acestora. Fotografia joacă un rol edificator pentru narator, iar pierderea acesteia este echivalentă cu
exproprierea: „…îmi părea rău și mă simțeam ca și cum fusesem expropriat, căci nu înseamnă nimic
pierderea unei case sau a unei moșii pe lângă pierderea ultimelor fotografii de amintire…”. În ceea ce îl
privește însă pe bunicul Karol, fotografiile devin mai mult decât un album de amintiri obișnuite,
compunând „…o Carte cu totul nouă…fiind alcătuită din clipe întâmplătoare, din unghiuri de lumină,
frânturi de materie și de voci de mult apuse, este o portiță secretă deschisă brusc în fața unui trecător,
oferindu-i o perspectivă inedită…”. Ceea ce este cert e faptul că fotografia devine un soi de tradiție de
familie în romanul lui Huelle. Fotografia reușește să surprindă un anumit moment în toate detaliile sale
care uneori pot scăpa minții umane, dar care astfel rămân vii odată cu trecerea timpului, iar pierderea ei
echivalează cu pierderea momentului surprins; tocmai de aceea teama de a pierde fotografiile devine o
teamă constantă pentru personajele lui Huelle. Edificatoare este și ultima fotografie realizată de bunici
„care prinde viață grație bunicilor a căror viață pare să se oglindească în apa timpului, timp care, într-un
interval scurt, ascunde în el toate dramele a două războaie mondiale, în aceste drame colective
dizolvându-se dramele individuale, așa cum îi relatează naratorul-martor logodnicei sale și, prin ea,
întregii generații prezente, care nu a cunoscut ororile războiului.” 3

3
Ibidem.

4
 Concluzionând, miza romanului „Mercedes-Benz” este aceea de a-l determina pe autorul său să
caute prin toate cotloanele memoriei pentru scoate la suprafață istoria unei familii și implicit istoria în
sine a unei perioade văzută însă prin prisma cotidianului, a simplității și nu prin spectrul războaielor,
învingătorilor sau învinșilor așa cum se obișnuiește. Ceea ce îi oferă însă originalitate scriiturii lui Pawel
Huelle este modul în care acesta povestește: trecerea de la o generație la alta este transpusă prin prisma
mașinilor fiecărei familii, iar firul povestirilor coincide cu drumul pe care naratorul îl parcurge conducând
la școala de șoferi. În plus, meritul nu îi aparține doar naratorului-povestitor, ci și instructoarei-receptor,
cea care la urma urmei face posibilă continuarea poveștilor fiind un bun ascultător. Memoria este așadar
pilonul central al romanului lui Huelle fie că ne referim la o memorie verbală (povestirea), fie la una
vizuală (fotografia). În ceea ce privește tehnicile de recuperare a memoriei, autorul se folosește pe de-o
parte de trecerea de la trecut la prezent, care domină de altfel romanul, dar și de saltul dinspre prezent
spre trecut observabil prin fenomenul de déjà vu. În plus, această transportare către trecut poate fi
sesizabilă atât la nivelul unor acțiuni, întâmplări, care tocmai declașează acest déjà vu, fie prin diverse
obiecte.