ILUZIILE OPTICE

Dacă privești apa unei cascade câteva secunde, apoi îți

îndrepți privirea pe un obiect static, obiectul va părea că se mișcă în
direcția opusă. Anumite modele sau combinații de forme geometrice
ne păcălesc și ne fac să apreciem greșit aspecte obiective precum
forma unui cerc sau lungimea unei linii. Aceasta sunt doar câteva
dintre numeroasele iluzii optice (vizuale) prin care ochii noștri ne
joacă feste.
Am putea lesne să credem că aceste senzații iluzorii sunt un
semn al slăbiciunii, al inadaptării sistemului vizual la ceea ce vede.
În realitate însă este vorba despre un proces mult mai
complex decât ne-am putea imagina, în care atât ochii, cât și creierul sunt implicați. Problema
pornește de la încrederea pe care o avem în capacitatea noastră de a percepe imaginile exact așa
cum sunt în realitate, la fel cum o face o cameră video care înregistrează fidel.
Specialiștii care studiază iluziile vizuale întâmpină dificultăți în definirea acestor
fenomene. Un prim impediment este trasarea liniei de demarcație între realitate și iluzie. Într-o
oarecare măsură percepția vizuală umană ar putea fi considerată și ea o iluzie dacă ne gândim la
limitele sistemului nostru vizual și la cantitatea redusă de stimuli care ajung să fie procesați
pentru formarea percepției.

O altă dificultate este lipsa unanimității în explicarea modului în care se formează

percepțiile vizuale. În literatura de specialitate sunt cunoscute două teorii total opuse ale formării
percepției vizuale:

 teoria bottom-up (propusă de James Gibson în anul 1966) susține că percepția ar fi un

proces direct care începe cu procesarea stimulilor vizuali înainte ca ei să ajungă la creier; pe
măsură ce informația senzorială parcurge sistemul vizual și se îndreaptă către creier,
procesarea devine din ce în ce mai complexă, astfel încât la nivelul creierului se formează o
percepție exactă a realității
 teoria top-down (înaintată de Richard Gregory în 1970) se bazează pe rolul fundamental
al experienței noastre anterioare care intervine atunci când creierul interpretează stimulii
vizuali; pentru că cea mai mare parte a stimulilor (90%) se pierd până ajung la creier, acesta
trebuie să se „descurce” și să construiască activ percepția, combinând stimulii vizuali cu
informațiile stocate din experiențele anterioare.

Concluzia comună a oamenilor de știință este că iluziile optice sunt erori ale percepției
vizuale. Ele constau în acele discrepanțe între realitatea stimulilor cu care intrăm în contact și
ceea ce vedem. Cu alte cuvinte, ochii și creierul percep o imagine deformată a realității, care
nu respectă trăsăturile fizice ale stimulului, tridimensionalitatea sau alte legi ale fizicii. De
cele mai multe ori constatarea acestor diferențe ne surprinde, cu atât mai mult cu cât, chiar
dacă știm că avem în față o iluzie optică, în continuare suntem păcăliți.

Iluziile optice au fost observate din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă misterul lor nu a
fost deslușit în totalitate nici până acum, acesta nu i-a împiedicat pe oameni să se folosească
de „puterea” lor. Dacă ne uităm la operele de artă (picturi, sculpturi), la arhitectură, numerele
de magie, vom vedea iluziile optice prezente peste tot.