anatul este o provincie istorică împărțită astăzi între România, Serbia (Banatul Sârbesc) și o foarte mică

parte din Ungaria.

În evul mediu, pe teritoriul Banatului a existat o formațiune politică cu centrul la Morisena (astăzi
Cenad). Cei mai cunoscuți voievozi au fost Glad, care a dus lupte împotriva nomazilor maghiari, cu
armate formate din români, pecenegi și bulgari, Ahtum și Chanadinus, strănepoții lui Glad, care s-au
luptat între ei. În perioada dominației Coroanei Maghiare au fost numite „banaturi” toate comitatele de
graniță, conduse de un ban: Banul de Severin, Banul de Belgrad, Banul de Sabăț. Denumirea s-a limitat
mai târziu la actuala provincie „Banat” de Timișoara. Inițial, numele regiunii Banat se leagă de (Turnu)
Severin, Banatul de Severin și de succesorii istorici ai acestuia Banatul de Lugoj-Caransebeș, și Banatul de
Timișoara avea formațiuni politice, militare și administrative cu rolul de marcă în cadrul sistemului
defensiv antiotoman. La originea Banatului românesc actual, Banatul de Severin a fost organizat de
Regele Andrei al II-lea (1205–1235) incă din 1228, ca o regiune înființată la hotarele Țaratului româno-
bulgar pentru paza graniței Regatului maghiar și restabilirea influenței Bisericii latine în regiune. În
această perioadă, sunt pomenite Banatul de Severin, Banatul de Belgrad și Banatul bulgăresc 1365.

Prima atestare documentară a numelui Banatvs Timisvariensis Pars se găsește în Harta Trans-Tisiensis
întocmită cel mai probabil în toamna anului 1685.[1] Pentru români, regiunea a mai fost cunoscută și sub
denumirea de Temișana.

Regiunea a constituit o parte unitară, componentă a Regatului Ungariei, apoi, din secolul al XVI-lea, a
Imperiului Otoman, după care a fost înglobat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea în Arhiducatul Austriei,
devenit apoi Imperiul Austriac. După 1867, a făcut parte din partea maghiară a Imperiul Austro-Ungar, iar
în urma Primului Război Mondial, Banatul a fost împărțit pe linii etnice între cele trei state naționale ale
căror etnii locuiau zona, Iugoslavia, România și Ungaria. Proclamarea Republicii Bănățene în anul 1918, a
fost o încercare de păstrare a unității Banatului multietnic și multiconfesional, eșuată însă din cauza
promisiunilor făcute de Antantă, înainte de război, României și a pretențiilor teritoriale emise de Serbia.

Cuprins

1 Cronologie

2 Suprafața Banatului

3 Relieful
4 Organizare administrativă

4.1 Orașe românești

4.2 Orașe sârbești

5 Evoluția organizării administrative

6 Harta iozefină a Banatului (senzitivă), 1769–72

7 Economie

8 Obiective turistice

8.1 Județul Timiș

8.1.1 Piețe publice

8.1.2 Lăcașuri de cult

8.1.3 Clădiri istorice

8.1.4 Castele

8.1.5 Conace

8.1.6 Monumente și statui

8.1.7 Muzee și galerii de artă

8.1.8 Biblioteci

8.1.9 Alte atracții turistice

8.2 Județul Arad

8.2.1 Lăcașuri de cult

8.2.2 Clădiri istorice

8.2.3 Monumente și statui

8.3 Județul Caraș-Severin

8.3.1 Lăcașuri de cult

8.3.2 Clădiri istorice

8.3.3 Muzee
8.3.4 Monumente și statui

8.3.5 Alte atracții turistice

8.4 Județul Hunedoara

8.4.1 Lăcașuri de cult

9 Imagini din Banat

10 Note

11 Bibliografie

12 Bibliografie suplimentară

13 Legături externe

14 Vezi și

Cronologie

Banatul în jurul anului 1000

Turnul medieval Ciacova

De la sfârșitul secolului al IV-lea și până în anul 454 hunii formează prima formațiune statală după
retragerea administrației romane. Conducători în această perioadă sunt Uldin, Charatron, Octar și Rugila,
Attila și Bleda, Ellak. Capitala se pare că ar fi fost în apropierea localității Sânnicolau Mare.[necesită
citare]

454 bătălia de la Nedao. Ellak, fiul lui Attila, este înfrânt de către Ardaric, regele gepizilor. Majoritatea
hunilor se retrag în zona Donului, cu excepția unor grupe de kuthriguri. Ardaric fondează a doua dinastie
care a condus până în 567. Regii acestei dinastii au fost: Ardaric, Gunderith, Trautila, Trasseric,
Mundonus,