C 3-4

1.2. Bazele fiziologice ale însămânţărilor artificiale la animale

1.2.1. Spermatogeneza
Spermatogeneza constituie un mecanism extrem de complex care asigură
două funcţii esenţiale:
- multiplicarea perpetuă a spermatogoniilor-suşă pentru producţia de
gameţi masculi;
- reînnoirea permanentă a spermatogoniilor-suşă, care constituie stocul
,,viitorilor“ spermatozoizi.
Spermatogeneza se declanşează o dată cu maturitatea sexuală, se
desfăşoară în toată perioada genitală şi la începutul celei postgenitale. Primele
celule seminale la nivelul tubilor seminiferi apar în jur de 220 de zile la taur, 110-
125 de zile la vier, 18-20 luni la armăsar şi 110 zile la iepure. Primele ejaculate
fecundante la berbec apar între 112 şi 185 de zile (Hafez, 1974).
Spermatogeneza se desfăşoară în trei faze: multiplicare, creştere şi
maturare. Faza de multiplicare are loc la sfârşitul perioadei prepubere şi constă în
diviziunea mitotică a spermatogoniilor suşă. Pornind de la o spermatogonie-suşă
se dezvoltă mai multe generaţii spermatogoniale succesive care se diferenţiază
progresiv pentru a ajunge la stadiul de spermatocit I. Noile celule-suşă, care le vor
înlocui pe cele care se dezvoltă în linia spermatogenetică, derivă din a 2-a
diviziune spermatogonială. Între spermatogonia suşă şi spermatocitele primare (I)
au loc 5-6 diviziuni succesive, în raport cu specia (fig 2).
Teoretic, o spermatogonie-suşă este capabilă să producă, în decursul celor
5-6 diviziuni succesive, până la stadiul de spermatocit I, 192 de spermatozoizi
dar, din cauza numeroaselor degenerescenţe ale celulelor germinale, producţia
maximă este de 64 spermatozoizi/spermatogonie-suşă la taur, berbec, armăsar,
vier, iepure, de 96 la hamster şi de 112 la şoarece.
Durata diverselor etape ale spermatogenezei este o constantă biologică:
taur-65 de zile, berbec - 46-49 de zile, vier - 38 de zile, iepure - 45 de zile,
şobolan - 48-52 de zile, maimuţă - 36 de zile, păsări - 16-18 zile.
 Spermatogeneza este un proces
dinamic şi permanent. Pentru un
segment precis al tubului seminifer şi la
un moment dat, pot fi observate
secvenţe de-a lungul acestuia. O
porţiune a tubului care constituie un
anumit tip de asociaţie celulară, este
urmată de o alta ce cuprinde etapa
precedentă sau imediat următoare a
acelei asociaţii. Fiecare serie completă
de asociaţie celulară este denumită şi
„ciclul epiteliului seminifer“.Durata
acestui ciclu este de 13,5 zile la taur,
10,4 zile la berbec, 8 zile la vier.
Producţia permanentă de spermatozoizi
este asigurată prin numărul mare de
spermatogonii-suşă, care încep
Fig. 2 Schema spermatogenezei diviziunile în momente diferite.
(după Hochereau, 1970) Producţia zilnică de spermatozoizi este
de 9,64x109 la berbec, 11,5-12,0x109 la
taur, 6x109 la armăsar. Această producţie este dependentă de numărul
spermatogoniilor-suşă existente în testicul, de frecvenţa diviziunilor celulare, de
durata fiecărei etape a spermatogenezei şi de intensitatea degenerativă care
afectează celulele germinale în cursul evoluţiei lor (Thibault, 1966).
Alături de celulele liniei seminale se află celulele Sertoli, care sunt de tip
somatic şi au un rol important în spermatogeneză, existând corelaţii pozitive între
numărul acestor celule şi producţia de spermatozoizi. Se găsesc în număr
constant, număr care se stabileşte în perioada prepuberă (fig. 3). Astfel, la berbec,
la naştere, numărul celulelor de susţinere care se vor diferenţia în celule Sertoli
este de circa 50 de milioane, ajungând la berbecul adult la circa două-patru
miliarde. O atenţie specială trebuie acordată masculilor reproducători în perioada
prepuberă, moment când se fixează numărul total de celule adulte de tip Sertoli.
Celulele Sertoli susţin şi
comunică cu celulele germinale.
La nivelul acestor celule se
sintetizează produsele necesare
proceselor spermatogenetice sau
maturării epididimare. Tot la
nivelul lor se secretă fluidul
tubar care transportă sperma-
tozoizii până la rete testis,
Fig. 3 Schema unei porţiuni a unui tub seminifer precum şi unii metaboliţi cum ar
fi inozitolul, piruvatul sau lactatul precum şi proteine (inhibină, proteinele de
legare a hormonilor androgeni etc). Celulele Sertoli au un ciclu de evoluţie ritmic,
sincronizat cu ciclul spermatogenetic. Ultimul punct de impact al hormonilor
gonadotropi şi androgeni este reprezentat de aceste celule, al căror produs de
secreţie va declanşa ciclul spermatogenetic şi va asigura menţinerea
spermatogenezei. Modificări citologice şi biochimice ale celulelor Sertoli sunt
induse de FSH-ul hipofizar, aceste celule fiind singurele de la nivelul testiculului
prevăzute cu locusuri specifice de legare a acestui hormon. Deci FSH-ul
acţionează asupra spermatogenezei indirect, prin intermediul acestor celule de tip
somatic. Celulele Sertoli creează o barieră între sânge şi testicul care menţine un
mediu specific în interiorul tubilor seminiferi. Datorită acestei bariere, calea de
acces a FSH-ului în interiorul tubilor seminiferi o constituie porţiunea bazală a
acestor celule, care, în urma stimulului hormonal, sintetizează o cantitate crescută
de AMPC care va antrena secreţia proteinelor de legare a androgenilor (Androgen
binding protein-ABP). ABP are o mare afinitate pentru testosteron şi metabolitul
său activ -dihidrotestosteronul (DHT). În acest mod, androgenii secretaţi la
nivelul glandei interstiţiale testiculare stimulează spermatogeneza, fiind
indispensabili stadiilor diviziunii meiotice (Steinberger, 1971).
Spermatogeneza este strict dependentă endocrin. Ablaţia chirurgicală a
hipofizei duce la încetarea spermatogenezei, ceea ce indică dependenţa
gonadotropă a acestui proces.
Reînnoirea spermatogonilor-suşă este controlată de LH, care acţionează şi
asupra celulelor Leydig pentru a induce secreţia hormonilor androgeni. Sub
influenţa FSH-ului, celulele Sertoli secretă cantităţi crescute de ABP care
transportă testosteronul sau metabolitul său -DHT- secretat la nivelul glandei
interstiţiale, până la nivelul celulelor germinale unde va stimula procesul meiotic,
fiind necesar la nivelul epiteliului seminifer, între spermatogoniile intermediare şi
spermatocitele primare. Testosteronul are rolul de a menţine producţia de
spermatocite primare şi de spermatide. Ca răspuns la stimularea FSH-ului şi în
prezenţa testosteronului, celulele Sertoli secretă, pe lângă ABP şi inhibina,
hormon care retroacţionează la nivelul hipofizei pentru a diminua secreţia de FSH
şi a stimula secreţia de LH. În acest fel, există o permanentă comunicare între
hipofiza anterioară, celulele Sertoli şi celulele germinale.
Spermatogeneza necesită pentru o desfăşurare optimă prezenţa şi acţiunea
celor trei hormoni: FSH, LH şi testosteron, nici unul nefiind capabil singur să
menţină, cantitativ şi calitativ, spermatogeneza la un nivel normal.

Maturarea spermatozoizilor
După formare, spermatozoidul este imobil şi este antrenat spre canalul
epididimar de secreţiile de la nivelul canaliculelor seminifere, a tubilor drepţi şi a
reţelei Haller. La părăsirea testiculului, la nivelul gâtului majorităţii
spermatozoizilor se găseşte o picătură citoplasmatică ce migrează pe parcursul
tranzitului epididimar, până la partea distală a piesei intermediare de unde este
apoi eliminată. Prezenţa acestei picături citoplasmatice în partea proximală a
piesei intermediare semnifică existenţa unui defect de maturare la nivelul
epididimului.
Epididimul este segmentul aparatului genital mascul la nivelul căruia
spermatozoizii îşi desăvârşesc maturarea, la acest nivel dobândindu-şi mobilitatea
şi fecunditatea, devenind maturi. Concentraţia în spermatozoizi a fluidului reţelei
testiculare la berbec este de 100 mil/ml, însă majoritatea acestui lichid se resoarbe
la nivelul capului epididimului, astfel încât, la nivelul corpului acestuia,
spermatozoizii se găsesc într-o suspensie foarte deasă. Această resorbţie este
asociată unor profunde modificări a concentraţiei în ioni de Na, K şi Cl şi în
fosfolipide. Maturarea spermatozoizilor se desăvârşeşte la nivelul capului şi
corpului epididimului. În timpul tranzitului epididimar, cele mai importante
schimbări se referă la:
- stabilizarea nucleului spermatozoizilor;
- modificări profunde la nivelul membranei;
- flagelul devine activ;
- dispariţia picăturii citoplasmatice.
Maturarea spermatozoizilor este dependentă de secreţiile epiteliului
epididimar, în special de nivelul unor ioni cum ar fi cei de Na, K, Cl şi a altor
substanţe biochimice, secreţii care la rândul lor, sunt dependente de nivelul
hormonilor androgeni, în special a dihidrotestosteronului. Epididimul are
capacitatea de a reţine hormonii androgeni, datorită existenţei, la nivelul
epiteliului epididimar a receptorilor specifici acestor hormoni. Sub influenţa
hormonilor androgeni, epididimul dobândeşte capacitatea de a desăvârşi
maturarea spermatozoizilor.
La nivelul cozii epididimului, spermatozoizii sunt stocaţi până la
eliminare în exterior. La acest nivel, spermatozoizii îşi păstrează mobilitatea circa
30-60 de zile. O diferenţă importantă există între nivelul producţiei de
spermatozoizi în testicul şi producţia maximă ce poate fi obţinută prin ejaculări
frecvente. Pierderea spermatozoizilor se datorează fie unei resorbţii în epididim
(foarte redusă), fie prin masturbare, în cazul prezenţei acestui viciu la unii
masculi.
Timpul necesar traversării epididimului este de circa 11-14 zile, (cap-
corp: 4-5 zile; coadă: 7-9 zile). La nivelul epididimului şi mai ales a cozii
acestuia, spermatozoizii au un metabolism foarte scăzut, starea în care se găsesc la
acest nivel fiind denumită anabioză acidă, stare favorizată de condiţiile specifice
de la acest nivel: reacţie uşor acidă, temperatură mai scăzută cu 3-50C faţă de
temperatuea corpului, vascularizaţie bogată etc .
Spermatozoizii devin activi în momentul contactului cu secreţiile glandelor genitale
anexe, în timpul ejaculării. Rezerva de spermatozoizi de la nivelul epididimului diferă
cu specia: la berbec numărul total al spermatozoizilor dintr-un epididim este de circa
80 de miliarde; la taur de circa 70 de miliarde, la vier de circa 0,5 miliarde, la iepure
de 900 de milioane etc.
Rata de înaintare a spermatozoizilor prin capul şi corpul epididimului nu
este influenţată de frecvenţa ejaculării, însă timpul de staţionare la nivelul cozii
epididimului este puternic dependent de frecvenţa ejaculării. Pentru a reduce
pierderile de spermatozoizi şi a menţine un apetit sexual optim, se propune un
anumit ritm de recoltare a materialului seminal, care să permită o valorificare cât
mai aproape de optim al potenţialului spermatogenetic al fiecărui reproducător.

Rolul glandelor anexe

 Glandele anexe ale aparatului genital - glandele seminale, prostata, bulbo
uretrale - prin secreţia lor, plasma seminală, contribuie la asigurarea mediului
propice desfăşurării metabolismului celulei seminale. Plasma seminală este un
mediu extrem de complex care conţine numeroase substanţe biochimice,
diferenţiate cu specia, cum ar fi: mucoproteine, aminoacizi liberi, lipide, acizi
graşi fructoză, acid citric, acid ascorbic, acid glutamic, vitamine, substanţe
minerale (Na, P, Mg, Ca -macroelemente), (Fe, Zn, Cu -microelemente), enzime.
În plus, apar şi unele substanţe organice mai puţin cunoscute secretate de glandele
anexe: gliceril-fosforil-colina, inozitolul, sorbitolul etc. Dintre aceste substanţe
fructoza şi sorbitolul constituie surse de energie pentru spermatozoizi (respiraţia
exogenă). Fructoza este secretată de glandele seminale, sub controlul
testosteronului care stimulează sinteza şi secreţia sa. Acidul citric şi
prostaglandinele, la rumegătoare sunt secretate tot de glandele seminale.
Concentraţia în aminoacizi la nivelul întregului tractus genital este mai mare decât
în plasma sanguină. Aminoacizii apar în testicul la nivelul canalelor testiculare,
iar în plasma epididimului conţinutul în aminoacizi liberi este mai mare, având
loc o absorbţie selectivă în canalul epididimar de glicină, apă şi ioni de Na şi K. În
plasma spermatică a masculilor de rumegătoare se găseşte într-o concentraţie
relativ ridicată acid glutamic şi glicină. Există o corelaţie pozitivă între conţinutul
în aminoacizi liberi din plasma spermatică şi producţia de spermatozoizi. Pe lângă
acidul glutamic şi glicină, în plasma spermatică a vierului se găsesc şi aminoacizi
sulfuraţi (tab. 2 şi fig. 4).
Spermatozoidul matur conţine foarte puţină citoplasmă, însă conţine
cantităţi ridicate de lipide neutre şi de fosfolipide, dintre care unele sunt folosite
ca rezerve energetice în epididim. Pentru a obţine energia necesară mişcării,
spermatozoizii oxidează fructoza (sau glucoza), în CO2 şi H2O în condiţii
oxibiotice, dar sunt la fel de capabili să scindeze aceste glucide în acid lactic în
condiţii anoxibiotice. La nivelul piesei principale a flagelului spermatozoidului
sunt concentrate fosfolipide şi, de asemeni, plasmalogenul care este utilizat de
către spermatozoid ca sursă principală de energie pentru menţinerea mobilităţii,
numai după ce au fost consumate toate sursele de energie din plasma spermatică.
Fructoza împreună cu glucoza, este cel mai frecvent folosită în formulele de
diluanţi. Chiar dacă bioxidul de carbon este produs în mediul de diluţie, acesta
poate temporar, să inhibe mobilitatea spermatozoizilor Din contră, o producţie
prea ridicată de acid lactic poate afecta ireversibil spermatozoidul.
Spermatozoidul poate utiliza şi alte substanţe, cum ar fi acid lactic, piruvic, acetic,
glicerolul şi sorbitolul. Mobilitatea spermatozoidului este strâns legată de
fructoliza anaerobă şi de conţinutul intracelular în AMP.
 Fig. 4 Participarea diverselor segmente ale aparatului genital la formarea spermei

Glandele bulbo-uretrale, la berbec şi ţap, au particularitatea de a secreta în

cantităţi mari, mai ales la ţap, o enzimă - fosfolipaza A (numită şi enzima
coagulării gălbenuşului oului), care catalizează hidroliza lecitinelor gălbenuşului
oului în acizi graşi şi lizolecitine. Lizolecitina, în cantităţi mari, este toxică pentru
supravieţuirea „in vitro“ a spermatozoizilor. Hidroliza lecitinelor este condiţionată
de o serie de factori, cum ar fi: pezenţa ionilor de calciu, pH, temperatură,
concentraţia plasmei seminale, sezonul producerii spermei, rasa găinilor de la care
provin ouăle etc. În ceea ce priveşte activitatea acestei enzime, sunt diferenţe
individuale mari între reproducători. Cunoaşterea acestor particularităţi prezintă o
importanţă deosebită când trebuie să adaptăm o formulă de diluant. La ţap, nu se
recomandă folosirea unei proporţii ridicate de gălbenuş de ou sau a unui mediu cu
un conţinut crescut de lecitină (Baril şi colab.,1993).
Plasma seminală, în ansamblul său, pare a fi nefavorabilă supravieţuirii
,,in vitro“ a spermatozoizilor proveniţi de la berbec şi ţap. Îndeosebi la ţap,
plasma seminală pare la fel de nefastă menţinerii calităţii pe termen lung a
spermatozoizilor congelaţi în azot lichid (-196ºC).
Volumul, concentraţia şi compoziţia ejaculatului, sunt influenţate de o
multitudine de factori endogeni (ereditatea, sistemul neuro-endocrin, temperatura
corporală şi scrotală, circulaţia sanguină etc) şi exogeni (alimentaţia, temperatura,
lumina, sezonul, altitudinea, factorii toxici etc) a căror acţiune se extinde de la
influenţa minimă asupra cantităţii şi calităţii spermatozoizilor până la
azoospermie şi aspermie. Spermatogeneza este diminuată mai ales la masculii cu
ejaculare multifazială îndeosebi din cauza suprasolicitării sexuale şi a furajării
necorespunzătoare.
Cunoaşterea producţiei medii zilnice de spermatozoizi dă posibilitatea
exploatării raţionale a reproducătorilor masculi în cazul practicării însămânţărilor
artificiale prin asigurarea unui regim optim de folosire la reproducţie, astfel încât,
numărul de spermatozoizi colectaţi într-un anumit interval de timp, să fie cât mai
apropiat posibil de numărul total de spermatozoizi produşi de gonade în aceeaşi
perioadă. În acest fel reproducătorii valoroşi pot fi exploataţi cât mai eficient, iar
ritmul de ameliorare a efectivelor de
animale se accelerează.

1.2.2. Comportamentul sexual

La masculul adult, comportamentul sexual este condiţionat de secreţiile
hormonale şi de diverşii factori „sociali“. Declanşarea actului sexual pune în joc
interacţiuni între aceşti doi factori principali, factorul „social“ având rolul de
„demaror“. Stimulii externi, ca nivelul de alimentaţie sau climatul pot, de
asemenea, interacţiona cu aceşti factori.
Comportamentul sexual al masculilor se află sub controlul testosteronului
sau a metaboliţilor acestuia. La rasele sezoniere, secreţiile steroidiene variază cu
sezonul, sub controlul fotoperiodismului. Tododată, variaţiile hormonale sunt
progresive şi trebuie să treacă mai multe săptămâni după o schimbare a nivelului
plasmatic pentru a observa un efect asupra comportamentului sexual. Variaţiile
rapide produse la scara unei singure zi (perioade pulsatile a secreţiei), nu au
consecinţe directe asupra comportamentului sexual.
Condiţiile declanşării comportamentului sexual sunt foarte importante.
Motivaţia şi eficacitatea sexuală a masculilor pot fi modificate prin competiţia şi
ierarhia de grup. De asemenea, femelele în estru joacă un rol important, facilitând
deplina expresie a comportamentului sexual al masculului. Stimulii olfactivi,
consecinţe ale stadiului estral, ca şi stimulii vizuali, constituie importanţi factori
în desfăşurarea montei.
Preferinţele individuale fac ca unele femele să fie montate foarte frecvent,
în timp ce alte femele, care se găsesc tot în stadiul de estru, să fie neglijate.
Totodată, în cazul în care masculii au un libidou ridicat, majoritatea femelelor
sunt montate de mai mulţi reproducători.
Pentru animalele în libertate, comportamentul sexual, care se termină
normal prin împerechere, este caracterizat printr-o secvenţă specifică a
evenimentelor.
Etapele comportamentului sexual sunt: căutarea partenerilor,
sincronizarea comportamentală, actul sexual propriu-zis, constituit dintr-o
succesiune de reflexe: erecţia, îmbrăţişarea, împerecherea (intromisiunea) şi
ejacularea.
Recuperarea post-copulatoare (perioada refractară), are durată variabilă şi
depinde de specie, rasă, individ şi de alţi stimuli (schimbarea partenerei). Această
perioadă refractară, de regulă, este scurtă şi se caracterizează printr-o absenţă
cvasitotală a mişcării după ejaculare, care poate fi urmată de o secvenţă de
hrănire, pentru animalele crescute în libertate.
Rolul comportamentului sexual este de a depune de către mascul sperma
pe traiectul căilor genitale femele, iar la unele specii de a induce ovulaţia,
poliovulaţia sau a reduce durata receptivităţii sexuale (oi, scroafe). Cunoaşterea
specificului comportamentului sexual a fiecărui mascul este foarte importantă în
cazul aplicării însămânţării artificiale, fiecare mascul beneficiind de asigurarea
condiţiilor optime pentru exprimarea bună a fiecărei secvenţe a acestui
comportament (condiţii optime de alimentaţie şi întreţinere, ritm optim de folosire
la recoltare, pregătirea corespunzătoare a vaginului artificial, comportament blând
cu fiecare reproducător, o perioadă premergătoare actului sexual corespunzătoare
tipului de sistem nervos, menţinerea aceloraşi condiţii în sala de recoltare cu care
s-au obişnuit masculii, evitarea stresării printr-o atitudine agresivă din partea
personalului de îngrijire şi exploatare, evitarea prezenţei persoanelor străine în
sala de recoltare etc).

Comportamentul sexual al femelelor

La femele, receptivitatea sexuală sau acceptarea saltului masculului este
limitată la o scurtă perioadă de timp, clasic numită estru, a cărui durată diferă cu
specia şi care corespunde unei receptivităţi sexuale maxime şi ovulaţiei.
Spre deosebire de mascul, comportamentul sexual al femelei este specific
hormono-dependent, secreţia şi acţiunea hormonilor fiind esenţiale pentru
declanşarea şi manifestarea estrului. Factorii sociali, cum ar fi prezenţa
masculului , pot fi percepuţi ca stimuli, dar ei sunt incapabili să menţină un
comportament sexual printr-un antrenament regulat. În consecinţă, la speciile şi
rasele sezoniere, sezonul normal este mult mai evident la femele decât la masculi.

Rolul secreţiilor hormonale

 Fiecare ovulaţie are loc după o secreţie de estrogeni care provin din
foliculul preovulator intraovarian, în momentul creşterii foliculare terminale ce
urmează diminuării abrupte a progesteronului, în momentul luteolizei.
La oi, sensibilizarea sistemului nervos central de către progesteron în
timpul ciclului sexual este esenţială pentru a facilita acţiunea inductoare a
estrogenilor asupra receptivităţii sexuale, în momentul estrului următor. O
asemenea concluzie explică parţial de ce la rasele cu reproducţie sezonieră se
produc ovulaţii liniştite (ovulaţie fără un comportament estral specific), la
începutul sezonului sexual anual şi la pubertate, întrucât nu sunt precedate de o
perioadă progesteronică. Din contră, la capră, estrogenii singuri sunt capabili să
inducă receptivitatea sexuală, fără un tratament prealabil cu progesteron. Aşa se
explică de ce la rasele de capre cu reproducţie sezonieră primul estru al sezonului
sexual nu este precedat de o ovulaţie silenţioasă. În anumite cazuri, primul estru al
sezonului sexual nu este asociat întotdeauna unei ovulaţii deoarece foliculul
ovarian nu s-a maturat complet.
Mediul „social“ se caracterizează prin faptul că femela în călduri exercită
o veritabilă atracţie pentru masculi şi totodată acceptă saltul acestora.
Cuantificarea acestor două comportamente determină cu precizie debutul şi
sfârşitul perioadei de estru.
În timpul diferitelor etape ce caracterizează comportamentul sexual al
animalelor în libertate, o mare interdependenţă există între comportamentul sexual
mascul şi femel. În timpul primului contact între sexe, rolul activ al femelei este
deosebit de important. Mai mult, în schimburile de informaţii senzoriale, femela
în estru emite substanţe atractive pentru mascul. Totuşi, masculul este mai puţin
atras de femelă decât femela de mascul. Această atracţie care se poate manifesta
chiar pe mari distanţe, se bazează în special pe miros. Femela, în momentul
estrului este sensibilă la mirosul masculului şi răspunde, la rândul său, prin
reflexul de imobilizare, necesar împerecherii. Femelele nu acceptă masculul decât
în momentul impregnaţiei estrogenice maxime. În momentul estrului se constată o
creştere a activităţii motrice şi exploratorii, femela adoptând în final, o poziţie
care să permită masculului intromisiunea penisului, atitudine condiţionată strâns
de conformaţia anatomică a organelor genitale externe.
Manifestările comportamentale specifice femelei în perioada de estru,
precum şi modificările organelor genitale externe, stau la baza descoperirii
acestora de către operatorii însămânţători şi însămânţarea artificială la momentul
oportun, astfel încât, rezultatele obţinute în ceea ce priveşte procentul de
fecunditate să se situeze la un nivel ridicat. Cunoaşterea insuficientă a acestor
modificări face ca însămânţarea artificială să se practice într-un moment mai puţin
favorabil fecundării ovocitului, ceea ce conduce la compromiterea aplicării
biotehnologiei însămânţării artificiale la unele specii, de către unii operatori
însămânţători mai puţin pregătiţi profesional.
Durata estrului şi momentul ovulaţiei sunt dependente de specie şi de
diverşi factori interni şi externi (vezi ovulaţia).

1.2.3. Fecundaţia
 Fecundaţia este un proces biologic complex care constă în pătrunderea
spermatozoidului în ovul, din care rezultă o celulă -oul- aptă să formeze, prin
multiplicare şi organizare, o nouă fiinţă (fig 5).
Din punct de vedere
citologic, fecundaţia reprezintă
fuzionarea elementelor nucleare şi
citoplasmatice a celor două celule
sexuale, distincte citologic şi ca
provenienţă: celula sexuală
masculină şi celula sexuală
feminină.
Din punct de vedere
biologic, fecundaţia este fenome-
nul prin care gametul femel îşi
completează patrimoniul cromozo-
mial, redus la jumătate în timpul
maturării.
Sub raport biochimic,
fecundaţia se caracterizează prin
profunde modificări în structura
ovocitului şi schimbări care conduc Fig. 5 Reprezentarea schematică a fecundaţiei
la înglobarea nucleului spermato- (după Secchi, 1976, din Vaissaire, 1977)
zoidului şi formarea unei celule-ou,
baza noii fiinţe.
Fiziologic vorbind, două sunt condiţiile necesare unei fecundaţii normale:
gameţii să fie maturaţi şi să se întâlnească la nivelul treimii anterioare a
oviductului.
Viviparitatea a produs, pe scara filogenetică, transformări importante în
structura şi funcţiile aparatului genital. La mamifere, capacitatea reproductivă se
manifestă prin modificările structurale şi funcţionale ciclice ale organelor sexuale
care determină „estrul“ şi receptivitatea femelei pentru masculi. La unele specii
această activitate ciclică este neîntreruptă, în timp ce la altele este sezonieră, unele
sunt cu cicluri scurte (şobolancă 4 zile), altele au durata cilcului mai lungă; la
unele ovulaţia este spontană, la altele are loc numai după stimularea prin montă
(vezi „Ciclul sexual“).
Realizarea fecundaţiei depinde de un complex de factori care trebuie să
fie cunoscuţi atât în cazul aplicării însămânţării naturale cât şi atunci când se
practică însămânţarea artificială. Cei mai importanţi factori care condiţionează
fecundaţia sunt: migraţia şi viabilitatea spermatozoizilor la nivelul căilor genitale
femele, numărul de spermatozoizi necesar garantării unui nivel optim de
fertilizare a ovulelor, capacitarea spermatozoizilor, momentul ovulaţiei, migrarea
şi viabilitatea ovulului, întâlnirea gameţilor etc.
Spermatozoidul matur posedă două însuşiri fiziologice: motilitate şi
putere de fecundaţie.
Motilitatea permite spermatozoizilor să se deplaseze în lungul căilor
genitale femele, la nivelul diferitelor segmente şi este dependentă de condiţiile
mecanice şi fizico-chimice cu care vin în contact. Astfel, cervixul şi joncţiunea
utero-tubară, pH-ul secreţiilor utero-tubare, concentraţia în glucide, indicele
osmotic, vâscozitatea, temperatura, joacă roluri importante. De la locul unde sunt
depuşi şi până la nivelul unde are loc fecundaţia, spermatozoizii parcurg o
distanţă mare, într-un mediu nu totdeauna favorabil, prevăzut cu numeroase
obstacole, ceea ce face ca la locul fecundaţiei să ajungă foarte puţini
spermatozoizi (circa 1 din 200000).
Cervixul, joncţiunea utero-
tubară, criptele endocervicale şi
endometriale se opun pătrunderii şi
ajungerii în trompe a gameţilor
masculini „morţi şi slabi“ (fig 6).
pH-ul vaginal acid omoară într-
un timp scurt spermatozoizii depuşi la
acest nivel, însă pH-ul uşor alcalin de la
nivelul colului uterin constituie mediul
cel mai favorabil fiziologiei
spermatozoidului. Motilitatea sperma-
tozoizilor este cu atât mai mare cu cât
găsesc în umorile tractusului genital
femel substanţe energetice (glucide) şi
o concentraţie adecvată în săruri
minerale, care să asigure o presiune
osmotică normală. Vâscozitatea
Fig. 6 Reprezentarea schematică a migrării secreţiilor de la nivelul aparatului
spermatozoizilor pe traiectul genital femel genital femel este foarte importantă.
(după Secchi, 1976)
Mucusul cervical - fluid, filant şi translucid - abundent secretat în perioada
estrului, constituie mediul cel mai favorabil motilităţii spermatozoidului. Mucusul
puţin vâscos perturbă mobilitatea spermatozoizilor, iar când este prea vâscos
împiedică pătrunderea acestora în uter. În canalul cervical, spermatozoizii îşi
păstrează mobilitatea timp de circa 40 de ore, pe când în cavitatea, corpul şi
coarnele uterine aproximativ 24-30 de ore.
Este de remarcat faptul că spermatozoizii au un tactism special
(„reotactism“) pentru condiţiile fizico-chimice, mai ales pentru cele create de
secreţiile trompei, ceea ce-i face să se mişte contra curentului.
Înaintarea spermatozoizilor în căile genitale femele (cervix-corp uterin-
coarne uterine-trompe) se face în primul rând datorită mişcărilor proprii şi în al
doilea rând, condiţiilor locale (contracţiile musculare, condiţii fizico-chimice
speciale).
La speciile la care sperma este depusă în vagin prin montă, motilitatea
proprie a spermatozoizilor le permite să străbată cervixul, la mamifere, şi
joncţiunea utero-tubară, la păsări. În timpul împerecherii are loc un reflex
neurovegetativ care contractă vaginul şi relaxează concomitent orificiul extern al
colului. În acest fel, printr-o acţiune mecanică, sperma este proiectată la nivelul
orificiului cervical. Glandele cervicale tamponează aciditatea din jurul orificiului
cervical, favorizând viabilitatea şi mobilitatea spermatozoizilor, datorită pH-ului
alcalin, vâscozităţii optime şi existenţei unui curent de lichid în contra căruia
spermatozoizii se deplasează prin reotactismul lor pozitiv. Cervixul, la unele
specii, şi joncţiunea utero-tubară, la altele, se opun trecerii spermatozoizilor ce
aparţin altor specii. Aciditatea de la nivelul vaginului, incompatibilă cu viaţa
spermatozoizilor, îi determină să se orienteze spre cervix unde găsesc o ambianţă
favorabilă. Spermatozoizii morţi, depuşi în vagin, nu ajung în cavitatea uterină,
ceea ce demonstrează faptul că străbaterea canalului cervical se datorează în
exclusivitate motilităţii spermatozoizilor.
Traversarea corpului şi coarnelor uterine de către spermatozoizi se
găseşte în totalitate sub dependenţa contracţiilor uterine care contribuie la
acumularea spermatozoizilor la nivelul joncţiunii utero-tubare. Prostaglandinele
din spermă favorizează aceste contracţii după montă. Dimpotrivă, stresul psihic
produs prin brutalizarea femelelor în timpul aducerii pentru însămânţare, produce
descărcări de adrenalină care reduce sau anihilează efectul contractil provocat de
descărcările de ocitocină, în urma împerecherii sau a masajului clitoridian efectuat
de operator după însămânţare.
Trecerea, în număr redus a spermatozoizilor în oviduct, se face prin
motilitatea acestora, datorită mişcării cililor şi existenţei unui curent de lichid
creat de contracţiile musculaturii de la acest nivel. Istmul oviductului are rol de
filtru, iar joncţiunea utero-tubară îndeplineşte rol de rezervor, numărul de
spermatozoizi care pot ajunge la locul fecundării fiind foarte redus. Timpul
necesar deplasării spermatozoizilor de la locul depunerii până la locul fecundării
ovocitului este de: 30-60 minute la iapă; 4-5 ore la vacă, oaie; două ore la
scroafă; 25-30 minute la căţea; 3-5 ore la iepuroaică.
Viabilitatea spermatozoizilor la nivelul tractusului genital este influenţată
de specie şi de condiţiile de mediu de la acest nivel. În cazul unor infecţii
subclinice sau modificării pH-ului uterin, viabilitatea spermatozoizilor este de
scurtă durată. La majoritatea speciilor, durata medie a capacităţii fecundante a
spermatozoizilor în căile genitale femele este de 30-38 de ore, iar practica arată că
o bună fecundare se obţine în primele 24 de ore după însămânţare.
Numărul de spermatozoizi mobili care se găsesc într-o doză de material
seminal condiţionează procentul de fecunditate a ovocitelor. Experienţele
întreprinse până în prezent, au evidenţiat faptul că un nivel ridicat de fecunditate
se obţine atunci când în doza de material seminal se găseşte un număr minim de
spermatozoizi mobili: 60-100 milioane la oaie, 10-15 milioane la vacă, 3-5
miliarde la scroafă, 400-500 de milioane la iapă.
Capacitaţia spermatozoizilor se produce la nivelul tractusului genital
femel şi constă într-o serie de modificări la nivelul membranei spermatozoidului
creându-se zone libere de proteine pe la nivelul cărora colesterolul iese în afara
celulei, raportul colesterol/fosfolipide diminuează, ceea ce produce o
permeabilitate membranară crescută pentru ionii de Ca+2. Acest ultim fenomen
menţionat modifică şi mişcarea spermatozoizilor a căror traiectorie, din liniară
devine circulară, iar amplitudinea mişcărilor flagelului creşte, spermatozoizii
devenind hipermobili.
Timpul necesar capacitaţiei, funcţie de specie, oscilează între două şi şase
ore.
 Momentul ovulaţiei diferă în funcţie de specie şi cu individul. La femelele
cu ovulaţia spontană, dehiscenţa foliculilor se produce la mijlocul, finele sau
imediat după terminarea perioadei de estru, iar la cele cu ovulaţia provocată
eliberarea ovocitului are loc după 12-24 de ore de la împerechere. Astfel, la vacă
ovulaţia are loc la 15 ore după terminarea estrului; la oaie, cu una-două ore
înainte de terminarea căldurilor; la scroafă după 36-48 de ore de la îceputul
estrului; la iapă, după 4-5 zile de la începutul căldurilor sau cu una-două zile
înainte de terminarea acestora; la căţea, la 3-5 zile de la începutul căldurilor; la
pisică, nurcă şi nutrie, la 24-30 de ore după împerechere iar la iepuroaică la 10
ore după copulaţie.
Ovocitul(-ţii) expulzat(-ţi) ajung(-e) în pavilionul oviductului de unde
migrează spre vârful cornului uterin. Deplasarea se datorează mişcărilor
epiteliului ciliat (care crează un curent de lichid peritoneal şi folicular, spre
lumenul oviductului) şi contracţiilor musculaturii netede de la acest nivel. Durata
traversării oviductului diferă cu specia, ovocitele ajungând în uter, la vacă, după
4 zile, scroafă, după 1-3 zile, căţea, după 4 zile, iapă, după 5-7 zile.
Viabilitatea ovocitei este limitată la 6-12 ore în cazul mamiferelor,
fecundaţia urmând a se produce în limitele acestui interval de timp.
Spermatozoizii stocaţi la nivelul joncţiunii utero-tubare, parcurg lungimea
oviductului într-un flux continuu, ceea ce facilitează întâlnirea gameţilor şi
fecundarea ovocitei de către un singur spermatozoid. Ovocita nefecundată în
intervalul de timp optim (6-12 ore de la dehiscenţa foliculară) se acoperă cu o
secreţie muco-albuminoidă care împiedică pătrunderea spermatozoizilor ajunşi cu
întârziere în oviduct şi degenerează repede. Ampula oviductului este atinsă numai
de câteva sute de spermatozoizi, ceilalţi pierzându-se pe parcursul tractusului
genital femel.
Ţinând seama de aceste particularităţi fiziologice, operatorul însămânţător
trebuie să efectueze însămânţarea femelelor în momentul optim şi la nivelul unui
segment anterior celui în care se face depunerea spermei prin montă. În acest fel
se oferă maximum de şanse pentru ca cei doi gameţi să se întâlnească şi să se
contopească într-o nouă celulă numită ou sau zigot. Necunoaşterea acestor
particularităţi fiziologice coduce la compromiterea biotehnologiei însămânţării
artificiale prin obţinerea unui nivel scăzut de ovocite fertilizate.
Mobilitatea şi capacitatea fecundantă a spermatozoizilor pot fi menţinute
„in vitro“ o perioadă de timp care, funcţie de modul de conservare a spermei,
poate oscila de la două-trei ore până la o limită practic nedefinită.
Semnele clinice ale perioadei de estru sunt bine evidenţiate la unele
femele (vacă, scroafă, iapă) mai ales dacă sunt întreţinute în libertate, sau mai
discret (oaie), motiv pentru care operatorul însămânţător trebuie să posede o bună
pregătire teoretică şi practică pentru a putea aplica cu succes însămânţarea
atificială la animale.