Școala Postliceală Sanitară FUNDENI

ANUL I RADIOLOGIE

FUZIUNEA SI FISIUNEA NUCLEARA

ELEV:

PREDA VIOELA
 FISIUNEA SI FUZIUNEA NUCLEARA

FISIUNEA NUCLEARĂ
Să considerăm un sistem alcătuit din Terra şi o rachetă, cu cele două lucruri legate
prin intermediul gravitaţiei. Dacă avem în vedere faptul că e nevoie de o anume
energie pentru a desprinde racheta de la sol, atunci numim energie de
legătură cuantumul de energie necesar separării complete a rachetei de Pământ.
Similar, în lumea nucleelor atomice, energia de legătură este dată de cantitatea de
energie necesară pentru separarea completă a protonilor şi neutronilor, denumiţi
colectiv nucleoni.
Există două forţe care acţionează în interiorul nucleului atomic. Pe de o parte,
o forţă nucleară tare - mai exact un reziduu al forţei nucleare tari care ţine
quarcurile laolaltă - acţionează ca o forţă de atracţie între nucleoni, iar pe de altă
parte, sarcina electrică a protonilor face ca aceştia să se respingă reciproc.
Forţa tare este mult mai puternică decât cea electrică pe distanţe foarte mici, de
până la două ori şi jumătate diametrul unui proton, dar la distanţe mai mari forţa
electrică are valori superioare. Pe măsură ce numărul nucleonilor unui atom creşte,
adică pe măsură ce avansăm în cadrul tabelului periodic al elementelor, la început,
fiecare nucleu atomic are o energie de legătură ceva mai mare decât precedentul
(numărul nucleonilor creşte, deci atracţia creşte şi ea).
 
 
Acest grafic arată evoluţia valorii energiei de legătură în funcţie de numărul de
nucleoni din nucleu.
 Energiile de legătură ale nucleelor atomice
Această creştere a valorii energiei de legătură continuă până se ajunge la
elementele fier şi nichel, acolo unde vorbim de un număr de 60 de nucleoni. În
acest punct, raza nucleului este mai mare decât 2,5 x diametrul unui proton, care
este exact distanţa la care forţa electromagnetică de respingere începe să domine în
duelul său cu forţa reziduală tare. Deci, pe măsură ce se adaugă nucleoni după
acest punct, forţa electrică începe să câştige în încercările sale de a dezagrega
nucleul atomic, fiecare nucleon adăugat fiind din ce în ce mai slab legat în
interiorul nucleului.
Când se ajunge la plumb şi bismut nucleul conţine deja 207 nucleoni, forţa
electrică este mai puternică, iar nucleele atomice şi mai masive de atât sunt
instabile, descompunându-se în mod natural, deşi procesul acesta poate dura destul
de mult. Aceste nuclee masive pot reveni la un aranjament mai stabil în diverse
moduri. Pot converti neutroni în protoni în procesul de dezintegrare radioactivă de
tip beta, pot elimina grupuri de 4 nucleoni simultan în dezintegrarea de tip alfa ori
pot pur şi simplu să se descompună în două nuclee mai uşoare, dar mai stabile.
Acest din urmă fenomen poartă numele de fisiune nucleară.
Fisiunea este diferită de celelalte forme de dezintegrare nucleară, întrucât poate fi
valorificată şi controlată prin intermediul unei reacţii în lanţ. Să vedem ce
înseamnă acest lucru din perspectivă energetică.
 Forţele dintre nucleoni

Potrivit graficului care indică energiile de legătură, uraniul U (235) are asociată o
energie de legătură egală cu 7.6 MeV pentru fiecare nucleon, de unde rezultă un
total de 235 x 7.6 Mev = 1786 MeV, bariul (144) are 144 x 8.3MeV = 1195 MeV,
iar kriptonul(89) are 89 x 8.8MeV = 783 MeV. Neutronii suplimentari nu au
asociată o energie de legătură. Astfel că de fiecare dată când un nucleu de uraniu
fisionează se câştigă în jur de 192 MeV de energie !
Numai că în mod natural uraniul U-235 are nevoie de miliarde de ani pentru a se
descompune, astfel că este de dorit ca acest proces să fie cumva accelerat. Acest
lucru se realizează prin bombardarea uraniului cu neutroni la viteze mici. Uraniul
U-235 absoarbe neutronii şi se transformă în uraniu U-236. Apoi se descompune
în kripton-92, bariu-141 şi 3 neutroni liberi.Aceşti 3 neutroni au rol în
descompunerea unor atomi învecinaţi de uraniu U-235 în alte nuclee-fiică şi încă
mai mulţi neutroni, iar procesul  se repetă şi este amplificat.
Putem pune un asemenea  dispozitiv în apă şi, drept urmare, mişcarea nucleelor-
fiică şi a neutronilor liberi va fi încetinită de apă, care, în consecinţă, se va încălzi.
În final, putem transforma aburul în energie electrică. Acesta este, pe scurt,
mecanismul de funcţionare a centralelor nucleare.
Fisiunea nucleară a uraniului U-235
FUZIUNEA NUCLEARĂ
Încă de când Einstein a demonstrat echivalenţa masei şi energiei, fizicienii au
exprimat masa de repaus a particulelor, precum protonii, neutronii şi electronii, în
unităţi de energie. Două unităţi de măsură utilizate în acest scop sunt electron-
voltul (eV) şi vărul său - milionul de electron-volţi (MeV). Folosind aceste unităţi
de măsură, iată despre ce cifre discutăm: masa de repaus a protonului este egală cu
938.272 MeV, iar masa de repaus a neutronului este egală cu 939.566 MeV.
Să mai aruncăm o privire pe graficul cu energiile de legătură corespunzătoare
diferitelor nuclee atomice şi să ne referim şi la fuziunea nucleară. Dacă am putea
face ca un nucleu de deuteriu, care este compus dintr-un proton şi un neutron, să
fuzioneze cu un nucleu de tritiu care are în componenţă un proton şi doi neutroni,
am obţine heliu, un neutron suplimentar şi ceva energie, având astfel la dispoziţie
bazele teoretice ale unui dispozitiv cu care am putea produce energie. Să facem
calculele şi să vedem despre ce energie este vorba.
Energia de legătură a deuteriului este în jur de 2 MeV. Iar energia de legătură a
tritiului este în jur de 8 MeV. Astfel că la intrarea în sistem avem în total 10 MeV.
Energia de legătură a heliului este de 28 MeV, iar neutronul liber are zero energie
de legătură. Scăzând cei 10 MeV din 28 MeV, rezultă că fiecare reacţie de fuziune
este însoţită de eliberarea a 18 MeV de energie.

Fuziunea deuteriu-tritiu
Randamentul este foarte bun, numai că există o problemă. Aducerea protonilor din
deuteriu şi tritiu suficient de aproape astfel încât să fuzioneze sub acţiunea forţei
nucleare tari este un lucru extrem de greu realizabil pe Terra. Vorbim de energia
care alimentează Soarele şi toate celelalte stele, numai că în cazul acestora
gravitaţia enormă menţine "combustibilul nuclear" la locul său în timp ce
temperaturile extrem de mari imprimă nucleelor o viteză suficientă pentru a
înfrânge repulsia electrică dintre ele.
Dacă am putea construi în laborator o stea în miniatură - un micro-Soare, atunci am
fi foarte aproape de a găsi o soluţie pentru problemele energetice ale planetei
noastre. Şi deşi acest deziderat nu a fost încă  atins, s-au înregistrat continuu
progrese.
Există un izotop al heliului, heliul-3, similar tritiului. Acesta ar putea substitui
tritiul în reacţia descrisă anterior, cu aceleaşi rezultate sub aspect energetic. Care ar
fi diferenţa? Diferenţa constă în faptul că se estimează că pe suprafaţa Lunii există
aproximativ 1 milion de tone de heliu-3, uşor de exploatat. 25 de tone ar fi
suficiente pentru a satisface în proporţie de 100% nevoile energetice ale SUA
pentru un an întreg. Iar 25 de tone este din întâmplare şi încărcătura maximă
suportată de o navetă spaţială. 
Iată de ce ne vom întoarce pe Lună!