Inotul

Înotul este o mișcare de deplasare a oamenilor sau a animalelor prin apă, de obicei fără niciun

fel de asistență artificială. Tipurile sau stilurile de înot sunt craul, bras, fluture sau spate, dar și
anumite derivate ale acestora, de exemplu bras lung, spate dublu etc.

Istoric
Răspândirea înotului în lume este influențată de preocupările oamenilor, condițiile geografice și
de condițiile climaterice. Înotători foarte buni erau în triburile africane care trăiau pe malurile lacurilor,
iar polinezienii sunt cei de la care provine tehnica înotului craul și arta surfing-ului. La unele popoare,
cum ar fi indienii americani precolumbieni, înotul era cunoscut și practicat în mod curent, acesta fiind
prezent chiar și în cadrul unor ceremoniale religioase.
Înotul este documentat încă din perioada preistorică. Primele atestări ale înotului sunt desenele
de pe zidurile cetății Vadi Sari din deșertul libian cu o vechime de 9000 de ani, ce prezintă oameni
înotând.
Referințe scrise datează din jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se practica și era
folosit în educația fizică a tinerei generații, precum și în scop utilitar. Grecii
se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru verificarea și
repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a practicat
în scop militar dar și igienic, în terme unde erau construite bazine în care apa avea temperatură
diferită.
Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.Hr. se organizau mari competiții de
înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstrații de înot.
Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730 d.Hr. au fost
organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.
În anul 745 d.Hr. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul public, și chiar interzicerea contactului cu
apa, îmbăiatul, igiena corporală erau considerate imorale, “pierdere de timp”. Această concepție a
durat câteva sute de ani și doar odată cu dezvoltarea ideii cavalerismului se recunoaște importanța
cunoașterii înotului pentru a putea depășii obstacole naturale, (înotul regăsindu-se printre cele șapte
virtuți cavalerești - lupta, călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viața de curte și turnirul).
Apariția armurilor grele în echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învățării înotului.
În secolele XV-XVIII, odată cu dezvoltarea ideilor renascentiste se înregistrează un progres
semnificativ privind practicarea înotului în scop igienic, aplicativ și de agrement.
În 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot: Înotătorul sau un
dialog despre arta înotului (Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über die Schwimmkunst). Sunt
apreciate calitățile igienice ale înotului și se scot în evidență influențele benefice ale acestuia asupra
funcțiilor organismului. Se recomandă practicarea înotului în stiluri diferite, a brasului, spatelui, înotul
sub apă, săriturile și cunoașterea acțiunilor de salvare, însoțite de indicații metodice. Recomandă de
asemenea executarea unor exerciții pe uscat utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de
capătul unor cordoane sau bășici umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de biserică în anul 1545.
În Franța în anul 1760 se inaugurează primul ștrand public, alimentat cu apă din Sena și dotat
cu dușuri cu apă potabilă. În 1774, la Frankfurt se construiește un bazin de înot, după care apar și
altele în Europa.
Înotul competițional în Europa a debutat în jurul anului 1800, utilizându-se în principal procedeul
bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen” în competițiile de înot din vest,
copiind procedeul craul practicat de indigenii americani. Datorită aversiunii britanice pentru stropit,
Trudgen a înlocuit mișcarea de picioare alternativă caracteristică procedeului craul cu o mișcare de
forfecare.
Înotul a devenit disciplină olimpică în cadrul primelor Jocuri olimpice moderne din Atena în 1896.
În 1902, Richard Cavill a introdus procedeul craul în occident.
În 1908, a fost înființată federația internațională de înot (Fédération Internationale de Natation -
FINA).
Procedeul „fluture” a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a procedeului bras,
până când a fost acceptat ca și procedeu separat în anul 1952.

Beneficii

Un flotor este un dispozitiv simplu care ajută la învățarea înotului.

Înotul este sportul cel mai eficient din punct de vedere al raportului dintre efortul depus și caloriile
arse. Înotul ajută mult pentru sănătatea persoanelor cu probleme de circulație sau de coloană
vertebrală. Și femeilor însărcinate le este recomandat înotul, deoarece acest sport ajută la
îndreptarea mușchilor abdominali și a umerilor, zone foarte solicitate ale trupului unei gravide.
Mișcarea în apă poate reduce și durerile incheieturilor, presiunea ridicată a sângelui și disconfortul
asociat cu sarcina. Alte beneficii ale practicării înotului sunt:

 crește rezistența cardio-pulmonară;

 stimulează circulația sanguină;
 contribuie la menținerea unei tensiuni arteriale stabile;
 reduce riscul bolilor cardiovasculare;
 dezvoltă majoritatea grupelor musculare (mai mult de două treimi din întreaga masă
musculară);
 întărește ligamentele articulare, prevenind posibilele leziuni;
 îmbunătățește postura corporală;
 dezvoltă flexibilitatea;
 generează stări de bine, pozitive;
 ajută la îmbunătățirea stărilor de anxietate și ameliorează simptomele de depresie;
 relaxează mușchii după stresul unei zile obositoare;
 stimulează creșterea și dezvoltarea fizică și psihică;
 îmbunătățește dezvoltarea psihomotorie.
Ajută la creștere și dezvoltare, este un mod de a menține condiția fizică.
Nume elev: Furtuna Silvia Diana, clasa 9 E