Introducere

Demers și scop
Prezenta lucrare îşi propune să investigheze modalitatea, mijloacele, raţiunea dar mai ales dozajul prin
care dimensiunea culturală reuşeşte să se concretizeze într-o soluție urbanistică pentru ceea ce Francoise
Choay denumea „mediu edificat articulat„. În lucrarea sa "Pentru o antropologie a spaţiului construit",
autoarea insistă asupra necesităţii regăsirii unui mediu edificat articulat, în care vede “…cea mai bună apărare
împotriva dezinstuționalizării și a denaturării societății.”1
Încă de la începutul lucrării fixez noțiunile pe care le-am ales pentru a-mi intitula studiul. Mă refer la
diferitele valențe pe care le poate căpăta noțiunea de scară din perspectiva abordării diferitelor discipline,
insistând asupra importanței pe care o are în urbanism o abordare la dimensiunea umană. Alăturarea în titlu a
temenilor scară, dimensiune și cultură sugerează parcursul logic al acestui demers ce propune o abordare de
la general înspre particular, pornind de la o abordare la scară urbană, continuând cu o abordare la
dimensiunea umană și terminând cu cea mai particulară și totodată cea mai în detaliu dintre cele trei abordări-
cea culturală.
Parcursul teoretic se va realiza aplicat pe una dintre cele mai notabile prezențe ale secolului al XIX-
lea în țesutul urban al orașelor europene contemporane: insula urbană. Am ales să-mi dezvolt studiul pe acest
model urban deoarece astăzi, prezența sa fizică continuă să fie o parte semnificativă a multor orașe
reprezentative pentru Europa, mai ales atunci când se reflectă asupra multiplelor modificări care au avut loc
în arhitectură și în ideologiile de urbanism. Unul dintre cele mai remarcabile cazuri este insula urbană din
Berlin, care este asociată în mod obișnuit cu remodelarea capitalei germane dintr-un oraș medieval, tip
citadelă, într-o aglomerare urbană industrială; dar cel mai important este rezistența insulei urbane la
eliminarea totală în perioada de reconstrucție postbelică. Transpusă în cadrul fizic ,al insulei urbane,
“ regăsirea mediului edificat articulat“ echivalează cu regăsirea unui spaţiu public nuanțat, ce face o trecere
graduală de la statutul de public către cel privat; un spațiu sociabil cu semnificaţie spirituală şi afectivă; un
spaţiu care să se integreze coerent în realitatea patrimonială osificată, făcând, eventual, trecerea către noul
oraş caracterizat de imagini iconice strict mediatice şi scări exacerbate; un spațiu care să reprezinte în acelaşi
timp un loc al intimităţii şi al siguranţei individului, pe care să-l implice în viaţa socială a oraşului.
Astfel acest studiu constă într-o mai bună înțelegere a noțiunilor clasice care se regăsesc frecvent în
discursul de urbanism, într-o relevare a insulei urbane drept caracteristică comună unificatoare pentru o
realitate urbană extrem de vastă și complexă precum și într-o distingere a condițiilor și modalităților de
intervenție urbanistică cu principala miză de regăsire a „mediu edificat articulat„.
Am preluat subtitlul lucrării , “sau despre o ecologie umană în dezvoltarea creativă a orașelor“, din
cartea lui Serge Chemayeff și a lui Cristofer Alexander , “Community and privacy-Toward a new architecture
and humanism“2, apărută în anul 1965. Subtitlul sugerează modalitatea de rafinare a întrebărilor de cercetare,
anterior amintite. Serge Chermayeff, și Christopher Alexander abordează termenii de optimizare și
eficientizare urbană într-un mod neconvețional și mult mai profund decât a făcut-o oricine altcineva.
Ei au o abordare ecologică însă se raportează la o ecologie umană. Vorbesc despre importanța
covârșitoare pe care o au natura și cultura în dezvoltarea noastră ca specie sănătoasă. Totodată trag un

1
Francoise Choay, Pentru o antropologie a spațiului, Ed. R.U.R., București, 2011;
2
Chermayeff, Serge și Alexander, Christopher. Community and privacy: Toward a new architecture of humanism . Ed. Anchor Books,
New York, 1965;
semnal de alarmă asupra creșterii accelerate a orașelor și societăților urbane în condițiile văduvirii
acestora de un mediu „frumos”. Autorii consideră că în demersul de a obține un mediu urban frumos, rolul
urbanistului constă într-o reconstrucție creativă a ecologiei societăților urbane. Ei precizează (încă
din anii 1960) că societățile urbane nu pot continua să evolueze într-o dezvoltare continua și irațională
fără o auto -distrugere iminentă. Alternativa pe care o prezintă la această auto-distrugere iminentă o
reprezintă dezvoltarea într-un mod creativ.
Autorii își pun întrebarea dacă suntem capabili de această dezvoltare/evoluție creativă și arată
și responsabilitatea arhitecților și urbaniștilor în acest sens.Înțeleg scepticismul lui Serge Chemayeff și a
lui Cristofer Alexander care în anii 1960 își declară neîncrederea în capacitatea arhitecților și a urbaniștilor de
a realiza o reconstrucție cerativă a realității urbane. Din păcate, cele șase decenii ulterioare au demonstrat că
neîncrederea lor era perfect întemeiată.
În urma unei mai bune înțelegerii a tuturor implicațiilor și a tuturor nuanțelor pe care le reclama
urgența situației actuale, urgență sugerată de dezastrele ecologice, crizele sociale și pandemiile ce au devenit
realitatea vremurilor noastre, consider că “regăsirea mediului edificat articulat“ evocat de Francoise Choay nu
trebuie căutată exclusiv în găsirea unei metode abile de a modela spațiul. Răspunsul la această problemă este
unul cu implicații extrem de profunde și, în opinia mea, poate fi înțeles printr-o regăsire a empatiei: o regăsire
a empatiei față de natură, față de oraș, față de oameni și, cel mai important pentru noi, arhitecții/urbaniștii, o
empatie față de beneficiarii noștri. Consider empatia ca fiind cea mai subtilă nuanță al feedbackului de care
noi, specialiștii din domeniul proiectării de urbanism trebuie să dăm dovadă.
Aceasta este ceea ce am încercat să propun în demersul meu practic, conclusiv pentru cel teoretic: o
apropiere abilă față de spațiu și empatică față de viitorii utilizatori. Aceasta este ceea ce am încercat să
sugerez prin titlul propus acestei lucrări, aceasta este răspunsul respectuos pe care am înțeles să-l dau
mentorilor mei înaintași și acesta este modul în care am ales să abordez practica mea de urbanism.

Astfel cercetarea s-a situat tot timpul la intersecția teoriei și practicii, abordând, inițial,
problematica scării și dimensiunii umane, axându-se, în capitolele sale succesive pe insula urbană și puctând
în cel conclusiv,prin intervenții pe cazul concret al insulei urbane Kreuzberg 36.
Lucrarea se bazează pe abordarea teoretică generală care fundamentează întregul câmp al cercetării,
(teme precum conceptul de scară urbană, dimensiune umană, insula urbană, spațiul public, spațiul semi-public,
spațiul semi-privat și spațiul privat, precum și raporturile care se stabilesc între acestea), dar şi pe cercetarea
practică pe care am întreprins-o pe cazul concret al insulei urbane Kreuzberg 36, aceasta din urmă capătând un
rol conclusiv pentru demersul nostru. Lucrarea se bazează pe cercetări în câmpuri și perspective disciplinare
diverse: teorie cu caracter general, teorii urbanistice, cercetare statistică, studii de caz, intervenție practică.
Intervenția practică mi-a permis să disting condiţiile şi modalităţile în şi prin care funcțiunea culturală, “în
general”, şi intervențiile artistice, în special, se constituie într-o soluţie atât urbanistică cât şi socială pentru
insula urbană studiată, amplasată în Berlin, sectorul Kreuzberg, zona 36. Aceasta a presupus o mai clară
înţelegere a dublei crize sociale şi urbanistice cu care se confruntă realitatea sectorului Kreuzberg. În fine,
investigarea în profunzime a transformărilor sociale ale populaţiei din Berlin, dar cu precădere ale comunității
din sectorul Kreuzberg, zona 36, precum şi modelele de practică de urbanism caută să scoată la iveală realitatea
unor probleme locale ce necesită soluţii concrete, cât mai adaptate vieţii și tradiţiilor locale, soluţii pe care le
putem găsi şi extrapola din domeniul cultural, aplicându-le în practica urbanistică.
În acest sens unul din scopurile demersului practic, aplicat, este acela de a demonstra faptul că
funcțiunea culturală și abordarea artistică, în general, se poate constitui într-o soluţie urbanistică eficientă,
aplicabilă cu naturalețe în limitele insulei urbane studiate, tocmai prin forța tradiției ei și prin importanţa
simbolică (și, de aici, socială şi psihologică) pe care a căpătat-o. Acesta este şi unul din punctele de plecare ale
demersului meu de cercetare care, dincolo de investigarea propriu-zisă a sensurilor scării şi a insulei urbane, se
constituie totodată într-o pledoarie pentru recunoaşterea nevoii de a include problematica manifestărilor şi
semnificaţiilor publice ale artei printre direcțiile de studiu ale urbanismului și ale proiectului urban.

Surse
În scopul acestei cercetări au fost utilizate mai multe categorii de surse:
1. A fost acordată prioritate documentațiilor din domeniul arhitecturii și urbanismului, dat fiindcă
perspectiva noastră este finalmente legată de practica specifică. Sursele consultate sunt variate:
- cărți de referință de istoria și teoria arhitecturii şi a oraşului ale unor reputați autori străini, ( The
City in History - Lewis Mumford, Inventing future cities-Michael Batty, Comunity and privacy/Toward a new
architecture of humanism-Serge Chemayeff și Cristopherr Alexander). Marile lucrări ale arhitecturii și
urbanismului ne-au ajutat în conturarea ideilor teoretice urmărite, idei punctate și sintetizate prin titlul
lucrării;
- literatura critică a fundamentat variate perspective din care am privit subiectul (Imaginea oraşului -
Kevin Lynch, Oraşe pentru oameni -Jean Gehl, Manzanas, Bloques y casas: formas construidas y formas,
del suelo en la ciudad contemporánea Habiter -Javier Perez Igualada, Urbanismul, utopii și realități, Pentru
o antropologie a spaţiului - Francoise Choay,). Parcurgerea lucrărilor lui Kevin Lynch și Jean Gehl au
contribuit la fixarea noțiunilor de scară și dimensiune (esențiale pentru raportarea omului la oraș) care, în
viziunea lui Javier Perez Igualada devin lizibile în insula urbană (realitatea urbană reprezentativă pentru
marile orașe europene contemporane) și pe care le utilizăm în lucrare pentru a găsi un răspuns la
problematica “mediului edificat articulat” ridicată de Francoise Choay.

- periodicele de specialitate, substanțiale pentru cercetare, servindu-ne la analizarea

modelelor/studiilor de caz relevante pentru subiectul nostru (studii urbanistice de referinţă precum The
Berlin Block as an urban Tool-rethinnking the urban fabric- Soto Marisela Salas , revista L' Architecture
d'Aujourd'hui precum și seria nouă a revistei Urbanismul ).

O importantă parte a constat în consultarea de proiecte şi lucrări de cercetare privind studii asupra
diverselor insule urbane, fie Barbicane Centre care reprezintă studiu de caz pentru lucrarea de față, fie cele cu
caracter exemplar, studiate și analizate în detaliu prin prisma caracteristicilor lor distinctive. Toate aceste
studii ne-au ajutat în aprofundarea complexității la care trebuie să răspundă insula urbană contemporană
precum și la stabilirea intervențiilor propuse în vederea generării unui răspuns complet.

2. Faţă de partea referitoare la mediul construit, înţelegerea problematicii centrului a impus consultarea
unor lucrări din domeniul antropologiei, a sociologiei și a statisticilor de date, care ne-au ajutat pentru
decodificarea contextului în care facem intervențiile propuse prin proiectul nostru precum și a
particularităților sitului ales. Relevante în acest sens sunt lucrările antropologului american Edward T.
Hall care arată faptul că dezvoltarea simțurilor este strâns legată de de istoria evoluției.
Metodă
Organizarea marii diversităţi a informaţiilor astfel obţinute şi a întinderii lor aproape nesfârşite a
reprezentat o mare dificultate metodologică. În primă instanţă, am căutat o abordare cât mai deschisă spre
diversele câmpuri disciplinare, cel architectural și cel urbanistic, urmând ca, în final, informaţiile obţinute să
fie triate și organizate dintr-o perspectivă arhitectural-urbanistică operativă. Pe întreg parcursul lucrării,
interpretarea datelor, chiar dacă a împrumutat instrumente de analiză ale altor discipline (precum sociologia şi
statistica), s-a lăsat direcţionată în ultimă instanţă de perspectiva profesională, ghidată în principal de scopul
practic al amenajării oraşelor. În felul acesta, s-a căutat o înţelegere și o interpretare cât mai largă a fenomenelor
puse în discuţie şi a gestului edificator, fără ca interpretarea pluridisciplinară să devină scop în sine, oricât de
pasionantă ar fi fost. Finalitatea întregului demers – adică o mai adecvată planificare urbană – a cenzurat în
permanență orice divagare interpretativă. Domeniile asupra cărora am zăbovit mai mult în fundamentarea
teoretică sunt cele pe care le considerăm cele mai relevante pentru finalitatea subiectului dezbătut. Fiecare
dintre domeniile considerate relevante este tributar unei referințe de autoritate. De exemplu: în mod special -
Jean Gehl pentru urbanism, Leonardo Benevolo pentru istoria urbanismului european vestic, Javier Perez
Igualada-pentru istoria și parcursul insulei urbane în general, Serge Chemayeff și Cristopherr Alexander-pentru
definirea spațiului public și a celui privat, Francoise Choay în vizarea ansamblului marilor curente, Strategia
Berlinului pentru datele statistice prezentate, .
Pentru a fi mai specifică, conceptul de scară este definit iniţial din puncte de vedere disciplinare diverse,
devenind astfel cu mult mai vast şi mai variat decât ar putea să aprofundeze un demers teoretic de tipul celui
de faţă. De aceea, această abordare „pluridisciplinară” a conceptului propus spre dezbatere se limitează la o
explorare succintă a sensurilor pe care conceptul le poate căpăta, fără însă a avea pretenţia de a le fi epuizat.
Ca metodă de investigare a surselor, am folosit, în principal, analiza calitativă de conţinut, sursele fiind
grupate tematic, în funcţie de subiectul abordat în fiecare din cele trei capitole teoretice, impunând o interpretare
în funcţie de diferitele tipuri de conţinuturi. Studiul se bazează totodată şi pe date măsurabile. Am folosit
analiza cantitativă pentru a proba anumite aspecte pe care analiza calitativă şi interpretarea le-au scos în
evidenţă. De exemplu, în subcapitolului ce tratează realitatea germane, ale cărui concluzii se fundamentează
pe date statistice.

Structura lucrării
Alcătuirea acestui studiu este determinată atât de o acumulare firească de cunoștințe teoretice cât și de
pretenția/ambiția de a furniza cunoștințe practice, oricât ar putea părea de exagerată această ambiție.
Considerăm importantă abordarea subiectului dezbătut în practica urbanistică, sub cele două aspecte, cel
teoretic și cel practic. Teoria este cea care “ îngăduie celor ce exercită meseria sau celor care nu se încred
decât în talentul lor, să se elibereze de rutină prin meditație și să rezolve problemele noi prin recurs la valorile
eterne. Căci întoarcerea la surse este mai fecundă în noutate decât orice reviriment temporar al modei, iar
teoria, separând esențialul de accesoriu, judecă evoluția artei ca activitate notabilă a spiritului creator.
Arhitectul sesizează astfel în chip corect problemele timpului său și poate chiar să le prevadă”3. Practica, pe
de altă parte, este cea care materializează viziunile teoretice.
În consecință, structura acestei lucrări este simplă: primele trei capitole însumează demersul
teoretic al cercetării; în timp ce al patrulea capitol, este mai aplicat și prezintă o serie de intervenții pe un caz

3
P.A. Michelis, Estetica arhitecturii, Ed. Meridiane, București, 1982;
concret, intervenții preluate din concluziile demersului teoretic, din modelele studiate dar și din practica
personală de arhitectură și urbanism. Astfel se aplică și se validează concluziile teoretice ale demersului
capitolelor anterioare. De aceea, ultimul capitol joacă și un rol concluziv pentru precedentele, deși își
păstrează autonomia.
Toate cele patru capitole sunt structurate în câte trei subcapitole. Primul subcapitol funcţionează ca un
fel de preambul pentru următorul (concluzia fiecăruia stabileşte tema de dezbatere următoare). Primele două
capitole definesc termenii componenţi ai titlului, parcurgerea lor clarificând natura şi înţelesul acestuia,
exemplificate și articulate în detaliu în al treilea capitol.

În primul capitol, Ideea de scară, se abordează problematica scării.

Primul subcapitol, Scara urbană, parcurge succint sensurile pe care scara le poate căpăta din variate
perspective disciplinare. Este tratată problematica scării , făcând un parcurs succint prin termenii vehiculați în
teoria de urbanism și punctându-i pe aceia ce au relevanță pentru lucrarea noastră. Astfel, în parcursul nostru
teoretic, ne oprim atenția asupra termenului de scară urbană, ce ne ajută la o mai bună înțelegere a subiectului
propus spre dezbatere.
În al doilea subcapitol facem referire la sensul social pe care îl poate căpăta idea de scară, studiind măsura
în care dimensiunea culturală mai răspunde nevoilor de societăţilor urbane şi a aşteptărilor estetice actuale,
profund ancorate într-o epocă a mişcării şi a schimbărilor radicale. Ne continuăm demersul teoretic, urmând
ideile lui Francoise Choay care atrage atenţia asupra faptului că, pentru a putea construi edificii şi aşezări
umane de calitate şi care să funcţioneze, arhitecţii/urbaniștii trebuie să înveţe două principii esenţiale:
-să opereze cu două scări urbane (una care se aplică la nivel teritorial, iar cealaltă se aplică la nivel
local).
-să regăsească mediul edificat articulat, „cea mai bună apărare împotriva dezinstituţionalizării şi a
denaturării societăţii”4.
Drept soluție privind regăsirea mediului edificat articulat propunem proiectarea la scară umană, vorbind
de fapt despre conturarea unor spaţii pe care omul să le poată asimila, spaţii pe care să le poată percepe vizual
şi care să-i confere sentimentul de acasă. Ne încheiem parcursul teoretic al acestui capitol prin aprofundarea
conceptului de scară umană, detaliind modul de planificare urbană ce ia în calcul dimensiunea umană.
În al treilea subcapitol, pentru a defini și detalia implicațiile proiectării la scară umană facem referire la
studiul lui Jan Gehl5 , “Oraşe pentru oameni” , de unde ne preluăm exemplele concrete despre cât de diferit
pot arăta precum şi funcţiona oraşele văzute din avion, din maşină sau de la nivelul ochiului uman.
În acest subcapitol insistăm asupra faptului că nevoile pietonilor trebuie să devină un obiectiv-cheie
pentru viitor

Al doilea capitol, Problematica insulei urbane, discut rolul pe care cea mai notabilă prezență în țesutul
urban al orașelor europene contemporane, insula urbană, îl poate juca în regăsirea mediului edificat articulat.

În primul subcapitol, Insula urbană, urmăresc parcursul acestei realități urbane, de la apariția sa în țesutul
urban European, în secolul al XIX-lea ca un răspuns la expansiunea demografică și la industrializarea marilor
orașe. Astăzi, prezența sa fizică continuă să fie o parte semnificativă a multor orașe representative pentru

4
Francoise Choay-„Pentru o antropologie a spaţiului”, Ed. Registrul Urbaniştilor din România, Bucureşti, 2011;
5
Jan Gehl (născut în 1936) este un arhitect danez ce și-a îndreptat cariera spre urbanism, desfașurîndu-și activitatea de proiectare
cu precădere în Copenhaga;
Europa, mai ales atunci când se reflectă asupra multiplelor modificări care au avut loc în arhitectură și în
ideologiile de urbanism.

În cel de-al doilea subcapitol, Incursiune în realitatea germane și tradiția ei, studiez unul dintre cele mai
remarcabile cazuri - insula urbană din Berlin. Aceasta este asociată în mod obișnuit cu remodelarea capitalei
germane dintr-un oraș medieval, tip citadelă, într-o aglomerare urbană industrial. Important de remarcat, în
prezentarea parcursului său istoric, este rezistența insulei urbane la eliminarea totală în perioada de
reconstrucție postbelică. Deși originile acestei forme urbane pot fi urmărite de revoluția industrială, un timp
adesea asociat cu condiții de locuit sărace și sănătoase, a reușit să reapară ca o opțiune populară pentru trai,
mai ales de la sfârșitul secolului XX. . Această renaștere a rezultat ca urmare a cerințelor nesatisfăcute de
locuințe și a lipsei de alternative accesibile la proiectele moderne. Astfel, insula urbană din secolul al XIX-lea
s-a dovedit a fi o formă puternică, rezistentă în istoria urbană a Berlinului, mai ales că a reușit să transceandă
caracterul de discontinuitate al orașului. Chiar dacă a fost foarte stigmatizată încă din momentul concepției
sale, mai ales după ce insula urbană Berlineză (Mietshäuser) a început să fie percepută doar ca mahala, a reușit
să supraviețuiască secolului următor și, ulterior, a 50 de ani de neglijare. Redescoperirea și reabilitarea sa din
anii 1970 au permis, totuși, insulei urbane să devină una dintre icoanele principale ale Berlinului și spațiile de
locuit preferate. „Reconstrucția critică” a IBA și „reînnoirea urbană atentă” au contribuit, de asemenea, la
readucerea la viață a multora dintre caracteristicile intrinseci pozitive ale blocului. Mai mult decât atât,
numeroasele concursuri de arhitectură promovate de IBA pentru reamenajare au permis introducerea de noi
forme în oraș. Acest lucru a dus la o multă experimentare și, în final, la noi moduri de interpretare și provocare
a ideii blocului tradițional; ceea ce a dus la final la fabricarea modurilor de viață care promovează o viață
compactă.

În cel de-al treilea subcapitol, Studiu de caz-Barbicane centre, restrâng investigația la un caz concret de
insulelă urbană, relevant pentru studiul meu prin modul în care funcțiunea culturală, concretizată în spaţiul
muzeal şi în obiectele de artă pe care acesta le adăposteşte, se constituie într-o modalitate de comunicare încă
pertinentă şi aplicabilă în societatea contemporană.
Utilizând drept studiu de caz unul dintre cele mai mari centre culturale europene, caut să demonstez că
simbolurile artistice sunt încă actuale şi operaţionale, indiferent dacă ele corespund sau nu unor evenimente
reale. Ceea ce este necesar să se cunoască este cărei unităţi culturale îi corespunde simbolul respectiv, deoarece
doar în cadrul acelei culturi se regăseşte sistemul de semnificare în care este operaţional. În acest subcapitor
fac un studiu detaliat al Centrului Barbicane, punândul, pe de o parte, în legătură cu contextul urban și social
în care acesta este constituit, iar pe de altă parte prin prisma proiectului de planificare urbană și de design
arhitectural în urma căruia a fost realizat.

Al treilea capitol, Insula 13; Rue de Suisses; Walden 7-trei modele studiate, face legătura dintre
temele dezbătute în capitolele anterioare, face deci legătura dintre scară și insula urbană, avansând ideea de
scara dimensiunii culturale în insula urbană. Astfel, capitolul devine și o sinteză concluzivă pentru demersul
teoretic al acestei teze. Totodată, în acest capitol restrâng investigația la câteva moduri de a gândi/a face
insulele urbane atât pentru a nu risca să mă pierd în detalii și vaste exemple, cât și pentru a o face cât mai
relevantă pentru studiul meu. Acestea sunt analizate în scopul înţelegerii demersurilor ce pot da substanță
anumitor soluţii urbanistice, astfel încât acestea să fie asimilabile de către societatea căreia le sunt menite.
Concluziile extrase din aceste abordări urbanistice mi-au creat o imagine mai relevantă asupra intervențiilor
necesar a se realiza în proiectul meu practic/concret.

În primul subcapitol, Insula 13, este tratat cazul particular al unei insule din Geneva, Elveția.
Prinn proiectul de intervenție asupra acestei insule urbane se păstrează clădirile existente, completând
ansamblul cu o nouă piesă verticală, a cărei fațadă preia caracterul clădirilor din secolul al XIX-lea; și o altă
clădire transversală joasă, cu fațadă din lemn. Într-o parcurgere a acestei insulei urbane putem identifica
următoarele spații:
- piața de acces. Este un spațiu mare de pe stradă, unde activitățile de la parter beneficiază de ea,
extizându-se în spațiul acesteia. Viața și calitatea străzilor depind de integrarea persoanelor și activităților care
fac parte din cartier.
- spațiul central care se dezvoltă pe două înălțimi. Așa cum s-a întâmplat în piețele tradiționale, accesul
la locuințe se face prin spațiul de relații. Nu implică o intrare directă în intimitatea casei din acest spațiu
comunitar, ci mai degrabă trece traseul de pe stradă până la ușa casei. Prin legarea cu o rută importantă, cum
ar fi accesul la casă, facilitează și îmbunătățește utilizarea colectivă a locului
- acces cu arcadă care oferă acces la fiecare dintre casele sau atelierele din unul dintre blocuri. Se
înțelege ca un spațiu de tranziție, puțin mai privat decât cel precedent.
- Spații alăturate în interiorul cărora sunt colectate alveole de activitate secundară, precum depozitarea
bicicletelor.

Deși toate aceste spații sunt cu adevărat publice și deschise tuturor, funcționează ca un spațiu de tranziție
între urban și domestic doar pentru comunitate. Cel mai interesant lucru despre această situație este analizarea
modului în care arhitectura atinge coexistența dintre public, semi-public, comunitate și semi-privat pentru a
ajunge până la privat.

În al doilea subcapitol, Rue de Suisses, este tratat cazul particular al unei insule din Paris, Franța.
Acest exemplu mizeză doar pe locuințe la interior, dar formulează una dintre strategiile posibile de diluare a
graniței dintre ceea ce este urban și ceea ce este privat și creează un tip diferit de spațiu de tranziție între stradă
și interior.
Herzog & de Meuron proiectează patru tipuri de spații de tranziție cu grade diferite de confidențialitate
înainte de a ajunge în casă în acest spațiu liber mare din interiorul blocului:
- spațiul acoperit (1), între stradă și spațiul liber din interiorul blocului, cel mai public dintre toate. Ușile
perforate fac din primele foyere o continuitate a străzii. Nu închid spațiul, te lasă să vezi și să te îndrepți spre
interior, spre spațiul amenajat în care se află căsuțele poștale și iese una din parcări.
- holuri de acces (2), corespunde fiecăruia dintre holurile de acces pe care le au clădirile rezidențiale,
închise și independente, ceea ce conferă un grad suplimentar de confidențialitate în spațiul comunitar.
- coridoare sau balcoane private (3), sunt spații complet private, însă, datorită lor, viața se intensifică în
interior, sunt extensii verticale ale spațiului liber din interiorul blocului, iar utilizatorii le umplu cu flori sau își
scot hamacurile din astfel încât să beneficieze de calitatea spațiului interior generat.
- piața interioară (4), este spațiul comunitar din interiorul blocului, care trebuie parcurs pentru a accesa
casele clădirii construite în interior și, în plus, există două porți de acces și de ieșire pentru pietoni către parcarea
subterană.
 Variația deschiderii închiderilor produce schimbarea limitelor. Această variabilitate a compoziției
fațadelor exterioare prin mișcarea obloanelor metalice generează diferite situații. Când toate obloanele sunt
închise, fațada este văzută cu aceeași omogenitate a clădirilor vecine.

În al treilea subcapitol, Walden, este tratat cazul particular al unei insule din Barcelona, Spania.
Spre diferență de celelalte două exemple alese, Walden 7 reprezintă conversia unei zone industrial într-o zonă
rezidențială. Mai mult, imobilul de locuințe propriu-zis este unul nou propus în totalitate, dar tipologia sa este
specifică insulelor urbane cu curte interiară.
Prezintă un interes deosebit pentru proiectul meu amplasarea de spații pentru servicii atât la parter (tipul
de servicii ce pot da viață dinamicii străzii perimetrale) dar servicii și la nivelul unora dintre etajele superioare
(birouri, ateliere, săli de dans, ce deservesc locatarii insulei). Funcțiunile de la parter pot fi accesate din strada
perimetrală, în timp ce acelea de la etajele superioare pot fi accesate prin intermediul pasarelelor din curtea
interioară.

Al patrulea și ultimul capitol, Sectorul Kreuzberg, insula 36, prezintă abordarea personală, aplicată
pe un caz concret.

În primul subcapitol, Context urban, se prezintă cadrul fizic construit al cartierului Kreuzberg în
general și al Insulei 36 în particular. Zona de studiu este în periferia planului Hobrecht, dar relativ în centrul
orașului Berlin, într-o zonă enigmatică și plină de energie.
Forma urbană de organizare a cartierului este insula urbană tipică Berlinului:insula urbană ce prezintă o
secvențare a curților interioare și, totodată, insulă urbană cu funcțiuni mixte și un spațiu comun la interior.
Secvența curților pe care le prezintă blocul tradițional din Berlin și care poate fi regăsită, cu precădere,
în cartierul Kreusberg, a fost extrem de valoroasă, deoarece au permis o gamă largă de utilizări să aibă loc în
ele. Anii postbelici după 1945 au adus o nouă imagine completă cartierului Kreuzberg. În urma distrugerilor
suferite din cauza bombardamentelor s-a înregistrat un anumit grad de modificare a formei tradiționale a
insulei din cartierul Kreuzberg, dar noua sa morfologie a oferit avantaje și oportunități mai mari pentru viața
urbană. Configurația strânsă a fost subțiată, iar acum multe spații în care au fost clădiri sau industrii, au fost
înlocuite cu spații libere. Noi oportunități de utilizare au crescut și calitatea vieții în clădirile vechi s-a
îmbunătățit. Accesul la lumina soarelui și multă circulație a aerului nu mai erau o problemă. Noile spații
externe au devenit grădini, parcuri de buzunare sau chiar terenuri pentru amenajarea grădinițelor. Chiar dacă
utilizarea anterioară a curților a avut parte și de diferite utilizări, spațiile noi și de multe ori mai mari ofereau
medii mai sănătoase decât predecesorii lor. De asemenea, a fost importantă restrângerea multor utilizări
industriale periculoase care se realizau în insulele urbane din cartier.
Asfel, în present, insulele urbane din cartierul Kreuzberg amintesc de forma clasică a insulei urbane
berlineze, pastrează succesiunea tipică a insulelor interioare, însă prezintă spații centrale mai largi, mai
ofertante și o diversitate de funcțiuni și dotări d ecartier.
 În a al doilea subcapitol, Context social, studies structura sociala a cartierului
Kreuzberg. Componenta socială prezintă interes particular pentru ca este extrem de diversă
în multe aspecte. În afara unei proporții mari de populație de diversitate culturală și socială,
cartierul este de asemenea cunoscut a fi unul dintre cele mai populare și căutate zone
rezidențiale O altă caracteristică distinctivă a cartierului o reprezintă numărul mare de
imigranți ce trăiesc în acest cartier, în special turci. Tot specific Kreuzbergului este și
numărul mare de persoane fără adăpost ce populează străzile și parcurile cartierului.
Explicația pentru acest aspect poate fi găsită în faptul că în cartierul Kreuzberg există un
număr crescut de centre sociale, unele menite să asigure reincluderea acestora în societate,
iar altele menite să asigure minimul de condiții de viață ( o masa zilnică și un adăpost
noaptea). Se mai poate remarca numărul mare de consumatori de droguri, cartierul Kreuzberg
fiind cunosut la nivelul Berlinului pentru acest aspect.
Cu toate acestea, gentrificarea și cererea imobiliară rezidențială înaltă pentru aceasta
zonă, au început un proces inerent ce are ca efect dizlocarea și trimiterea în afara acestui
cartier a populațiilor cu statut social scazut.

În al treilea subcapitol, Concluzii și intervenții, sunt prezentate atât concluziile

subcapitolelor anterioare, privind situația existentă identificată pentru acest sector precum
și intervențiile propriu-zise propuse prin proiectul de intervenție.
Toate acțiunile de intervenție propuse reiau şi detaliază temele amintite în
capitolele anterioare (scară umană, dimensiune culturală, regăsirea mediului edificat
articulat, ecologie umană, dezvoltare creativă, reper cultural, funcțiuni publice la etajele
superioare, pasarele interioare, spații libere ierarhizate, piațetă de acces, închidere fronturi
perimetrale, transparențe către interior, construcții la scară umană la interior).
Aceste intervenții sunt propuneri ce se raportează prin proiect la scara dimensiunii
culturale în insula urbană, cu valenţe semnificative asupra soluțiilor de urbanism în
confruntarea acestora cu realităţile sociale şi culturale urbane cu miza principală de
implementare a unei ecologii umane în dezvoltarea creativă a orașelor.
Tocmai această trăsătură conferă acestui subcapitol și funcția de concluzie a lucrării.