Ptdee304 PDF

Cap.
3 Centrale Termoelectrice cu Abur (CTE)

Cap. 3 CENTRALE TERMOELECTRICE CU ABUR (CTE)
3.1 Principiul de funcţionare
3.1.1 Conversia energiei chimice a combustibililor în energie electrică
Ştim că molecula este constituită din atomi. Prin urmare molecula posedă o
oarecare rezervă de energie compusă din energia cinetică a atomului care se află în
mişcare şi din energie potenţială a atomilor care depinde de aşezarea lor reciprocă,
energie care asigură legătura chimică a atomilor în cadrul moleculei. Modificarea
aşezării reciproce a atomilor în moleculă este legată de degajarea sau de absorbţia
unei anumite cantităţi de energie numită energie chimică.
Astfel la arderea metanului (CH4), moleculele sale se ciocnesc cu moleculele de
oxigen din aer. Carbonul care are o mai mare afinitate faţă de oxigen decât faţă de
hidrogen, va părăsi legătura cu acesta şi se va uni cu oxigenul, producând reacţia
de ardere cu formarea unei molecule de carbon şi a două molecule de apă:
CH 4  2O 2  CO 2  2 H 2 O . (3.1)
Aşezarea reciprocă a atomilor a devenit alta, ea corespunde unei energii
potenţiale de legătură mai mici pentru moleculele nou formate. Diferenţa de
energie potenţială se regăseşte în creşterea energiei cinetice a moleculelor, adică în
creşterea temperaturii lor. Deci prin ardere se degajă căldură. Dar această căldură
nu este prea mare, ea este doar de ordinul a câţiva electroni-volţi.
În acest domeniu, problemele de viitor sunt legate de utilizarea cărbunilor, a
căror rezerve sunt mult mai mari în raport cu petrolul şi gazele naturale.
Se efectuează cercetări în vederea gazeificării cărbunilor, pentru a putea fi
folosiţi şi în industria automobilului fără modificări majore a acestora şi pentru a
putea fi transportaţi mai economic (prin conducte). În principiu gazeificarea
decurge în două etape:
a) Descompunerea apei sub formă de aburi datorită trecerii printr-un strat de
cărbune încălzit la incandescenţă. Rezultă un amestec de CO, CO2, H2, N2, O2 care
se numeşte gaz de gazogen sau gaz de sinteză, cu o putere calorică de 1000-2000
kcal/Nm3;
b) Faza de sinteză a metanului (CH4) care se desfăşoară la temperaturi mai
scăzute (200-300°C), dar la presiune înaltă şi în prezenţa unor catalizatori. În final
se obţine un gaz cu puterea calorică de 7000-9000 kcal/Nm3, comparabilă cu cea a
gazului natural.
Aceste gaze pot fi prelucrate ulterior pentru producerea de benzină sintetică.
Randamentul gazeificării este apreciat la 40-60%.
Lichefierea cărbunilor, constă în prelucrarea lor chimică cu adaos de H2 pentru
obţinerea directă de lichide combustibile. Şi aici eficienţa termică globală este în
jur de 56%.
Centralele termoelectrice (CTE) produc energie electrică sau energie electrică
şi termică prin transformarea energiei chimice a combustibililor în energie termică
59
Instalaţii pentru Producerea Energiei Electrice
şi a energiei termice în energie mecanică pe baza ciclurilor termice. Lanţul
transformărilor la care este supusă energia chimică a combustibililor într-o CTE
este prezentată în figura 3.1.
După cum se vede, conversia energiei chimice a combustibililor în energie
termică are loc prin arderea acestora în cazane, conversie realizată de regulă cu
randamente de peste 90%, pierderea de energie principală având loc prin căldura
rămasă în gazele arse şi în zgură.
Energia
Energie Energie Energie
Chimică
termică mecanică Electrică
Combust.
Cazan Turbină Generator

Fig. 3.1 Lanţul transformărilor în CTE
Transformarea energiei termice în energie mecanică se poate face prin mai
multe tipuri de maşini termice: turbine cu abur, turbine cu gaze şi motoare cu
ardere internă (Diesel). Aceasta este cea mai slabă verigă a acestui lanţ, deoarece
randamentul ciclului termic, la temperaturi uzuale (300-550°C) este sub 50%.
Transformarea energiei mecanice în energie electrică se face în generatoare
electrice sincrone, cu randamente foarte bune (peste 96%). În acest fel randamentul
global al acestor centrale este în jur de 30% şi cu toate măsurile de îmbunătăţire a
randamentului cu greu se apropie de 40%.
Centralele termoelectrice clasice, cu abur şi condensaţie vor fi prezentate în
prezentul capitol iar celelalte tipuri de centrale termoelectrice vor fi prezentate în
capitolul următor.
Aproape 50% din energia electrică produsă azi în lume se produce în centrale
termoelectrice cu abur.
3.1.2 Noţiuni de termodinamică

În centralele termoelectrice se realizează o aplicaţie a principiului al doilea al
termodinamicii, conform căruia se poate obţine lucru mecanic prin evoluţia unui
fluid într-o transformare între o sursă caldă şi una rece. Sursa caldă este
reprezentată de cazanul în care fluidului de lucru i se comunică o cantitate de
căldură obţinută prin arderea unui combustibil iar sursa rece este apa de răcire a
termocentralei.
Se ştie că starea termodinamică a unui gaz este complet determinată prin
cunoaşterea a patru mărimi sau parametrii de stare: presiune p, temperatura T,
volumul specific v şi energia internă u. Mai există şi alte mărimi de stare, ca de
exemplu: entalpia i şi entropia S, dar care sunt dependente de celelalte mărimi de
stare.
Astfel entalpia i, cantitatea de energie de unitatea de masă din gaz, se defineşte
prin relaţia: i  u  pv. (3.2)
60
Cap. 3 Centrale Termoelectrice cu Abur (CTE)
Entropia se defineşte prin relaţia:
T ,V T ,V T ,V T ,V
dq d (u  p  v) dT p  dv
S     Cv    , (3.3)
Tn ,Vn
T Tn ,Vn T Tn ,Vn
T Tn ,Vn T
unde s-a ţinut cont că dq=di, q fiind cantitatea de căldură, iar cu relaţia:
p  v  R T , (3.4)
T ,V T ,V
dT dv T V
se obţine: S  Cv  
Tn ,Vn
T
 R 
Tn ,Vn
v
 C v  ln  R  ln ,
Tn Vn
(3.5)
unde Tn şi Vn caracterizează starea normală, iar T şi V o altă stare oarecare; Cv este

căldura specifică la volum constant şi R constanta universală a gazelor.
Într-o transformare fluidul suferă o evoluţie, evoluţie în care se modifică
parametrii de stare. Procesul de transformare se poate descrie prin dependenţe a doi
parametrii de stare ca: T-S; I-S, p-v ş.a. ca în figura 3.2 a).
T T C1 C2
TB B TB B
TA A TA A
SA S S
SB SA SB
a) b)
Fig. 3.2 Evoluţia unui fluid între două stări: a) pe o singură cale; b) pe două
căi.
Există şi altfel de mărimi decât mărimile de stare şi anume mărimi globale, ca de
exemplu lucrul mecanic l şi cantitatea de căldură q. Aceste mărimi nu
caracterizează starea gazului, ci procesul de variaţie a acestei stări, depinzând de
felul cum se desfăşoară această variaţie, mai concret de calea de evoluţie a gazului
între cele două stări: calea C1 şi C2 din figura 3.2 b).
dq
Din relaţia de definiţie a entropiei: dS  , (3.6)
T
B
se poate deduce: dq  TdS şi q   TdS , (3.7)
A
adică cantitatea de căldură schimbată în timpul unei transformări de stare este
proporţională cu aria mărginită de curba transformării, axa absciselor şi cele două
abscise corespunzătoare entropiilor iniţiale şi finale. Astfel în figura 3.2 b) se pot
distinge, haşurate diferit, cele două cantităţi de căldură corespunzătoare celor două
curbe de evoluţie:
qC1   TdS şi qC 2   TdS . (3.8)

C1 C2
61
Pentru transformările care au loc în circuitul termic al unei centrale prezintă
interes procesele de fierbere a apei, procese prezentate în diagrama T-S din figura
3.3.
IV v=v1 v=v2
T K p=p1 p=p2
I
III
II
x=x1
x=x2
S
Curba de fierbere a apei: de început şi de sfârşit a fierberii

Izobară
Curba de titlu constant
Izocoră
Fig. 3.3 Diagramele transformării apei în abur - procesul de fierbere a apei.
În această figură, ramura din stânga punctului K a curbei de fierbere reprezintă
curba de începere a fierberii apei sau curba lichidului, deoarece în stânga acestei
curbe, în zona I se afla lichid şi se numeşte zona lichidului. În mod analog,
porţiunea din curba de fierbere aflată în dreapta punctului K este curba de sfârşit a
fierberii sau curba vaporilor saturaţi, deoarece în dreapta acestei curbe se află zona
III a vaporilor supraîncălziţi. Sub curba de fierbere se află zona II a vaporilor umezi
în care conţinutul de apă este precizat prin curbele de titlu constant (x= const.).
Punctul K, în care se unesc cele două curbe de fierbere se numeşte punct critic şi
el corespunde transformării directe din stare lichidă în stare de vapori uscaţi. Linia
orizontală care trece prin punctul critic K se numeşte izotermă critică şi ea
delimitează în partea superioară zona IV, zona vaporilor care nu pot fi lichefiaţi, cu
un comportament asemănător gazelor perfecte.
Pe această diagramă se mai pot vedea şi două perechi de curbe izobare respectiv
izocore.
3.1.3 Ciclul termic al unei CTE cu abur

Funcţionarea unei centrale termoelectrice are la bază Principiul al doilea al
termodinamicii, conform căruia o maşină termică ciclică poate produce lucru
mecanic numai dacă este în contact cu doua surse de căldură: una caldă şi una rece.
Ciclul termic ideal pentru a produce lucru mecanic pe această cale a fost
inventat de savantul francez Sadi Carnot şi este format din două izoterme şi două
adiabate, după cum se poate vedea în figura 3.4.
62
Q1
A B
T1
Lmec
T2
D C
Q2
O S
S2 S1
Fig. 3.4 Ciclul Carnot.

Pe porţiunea AB fluidul primeşte de la sursa caldă cantitatea de căldură Q1,
evoluând pe o izotermă. Lucrul mecanic se obţine prin destindere adiabată BC –
fără schimb de căldură cu exteriorul – care are loc în maşina termică. Etapa CD are
loc în sursa rece, căreia fluidul îi cedează cantitatea de căldură Q2. În evoluţia de la
D la A fluidul îşi regăseşte parametrii de început de ciclu printr-o compresie
adiabată. Ceea ce se transformă în lucru mecanic este diferenţa Q1-Q2. Deci:
Lmec  Q1  Q2 . (3.9)
Randamentul unui astfel de ciclu va fi:
L Q  Q2 T
  mec  1  1 2 . (3.10)
Q1 Q1 T1
La temperatura sursei calde de 327 C şi a sursei reci de 27 C se obţine un
300 K
randament de:   1  0.5 , (3.11)
600 K
foarte scăzut având în vedere că acest ciclu este un ciclu ideal.
T D,i1
Q1
B C
A1,i4
A,i3 C1 E,i2
a
Q2 S
a b c d
Fig. 3.5 Transformarea închisă cu abur supraîncălzit – ciclul Hyrn-Rankine –
a fluidului între sursa caldă Q1 şi sursa rece Q2.
Fluidele reale au particularităţi termodinamice care modifică substanţial forma
63
ciclului. Astfel amestecul apă-abur folosit ca fluid de lucru în centralele
termoelectrice are trăsăturile legate de forma curbei de fierbere (Fig. 3.3) iar forma
ciclului se modifică, devenind cea din figura 3.5 – ciclul Hyrn-Rankine.
Un ciclu similar ciclului Carnot este ciclul AA1BCC1A, care pentru apă are
punctul A la aproximativ 70°C. La o presiune de 10 bar fierberea începe la circa
170°C şi momentul corespunde punctului B. În toată zona BC apa se transformă
abur, timp în care fluidului i se cedează căldura latentă de vaporizare. În toată zona
ABC, fluidul a primit căldură de la sursa caldă, iar în C este transformat în
întregime în vapori. Porţiunea CC1 reprezintă destinderea: fluidul pătruns în turbină
o antrenează şi la arborele acesteia se regăseşte lucrul mecanic sub formă de cuplu
ce învârte generatorul electric. În porţiunea C1A fluidul este răcit, cedând căldura
pe care o mai deţine sursei reci. Această maşină nu funcţionează corect, deoarece
punctul C1 se află într-o zonă cu un conţinut mare de apă; iar la viteza foarte mare a
turbinei, 3000 rot/min , paletele acesteia se distrug rapid prin fenomenul de
cavitaţie.
Pentru a elimina acest inconvenient trebuie să se deformeze ciclul, forţându-se
punctul C1 să ajungă în zone cu abur mai puţin umed. Acest lucru se realizează în
ciclul cu supraîncălzire ABCDEA, obţinându-se implicit şi o creştere a gradului de
utilizare a energiei, deci o creştere de randament. Pe porţiunea CD aburul saturat
este supraîncălzit, ajungându-se în zona gazelor perfecte.
Întreaga transformare ABCD se petrece pe o izobară suprapusă peste o izotermă
în zona BC.
3.1.4 Circuitul termic al unei CTE

Un ciclu termic real de tipul Hyrn-Rankine, prezentat în figura 3.5, va fi realizat
într-o centrală termoelectrică care are circuitul termic prezentat în figura 3.6.
D i1
SE
SI
Q1
C T G
i4 i2
PAlC Cd Q2
Ej
i3 PAR
Fig. 3.6 Circuitul termic al unei CTE.
In realitate un circuit termic de CTE este mult mai complex, mai conţine şi alte
elemente destinate în special creşterii randamentului ca: preîncălzitoare de apă (de
64
tip schimbător de căldură sau de amestec), pompe de condens, poate avea turbina
cu mai multe corpuri şi mai poate fi dotată cu un supraîncălzitor intermediar de
abur.
Elementele principale ale circuitului termic al centralei termoelectrice sunt
cazanul şi turbina care antrenează generatorul electric.
Cazanul C este elementul component în ale cărui ţevi fluidul se menţine la o
presiune ridicată şi primeşte o cantitate de căldură Q1 rezultată prin arderea în focar
a combustibililor solizi, lichizi sau gazoşi. Apa, în cazan se vaporizează, trecând în
stadiul de vapori saturaţi, care apoi sunt supraîncălziţi în supraîncălzitorul SI.
Aburul supraîncălzit ajunge prin conducta D la turbină.
In turbina T aburul se destinde de la o presiune ridicată la o presiune scăzută.
Această destindere este favorizată de presiunea scăzută din condensatorul Cd. În
condensator, aburul se condensează sub acţiunea vidului şi a temperaturilor
scăzute.
Vidul se realizează cu ajutorul ejectorului Ej care funcţionează cu abur viu
preluat din conducta caldă D dinainte de intrarea în turbină.
Răcirea aburului în vederea condensării se face cu apă de răcire, care este adusă
în condensator cu pompa de apă de răcire PAR. Această apă de răcire reprezintă
sursa rece a circuitului termic, cea prin care se extrage căldura Q2. Condensatul
este preluat de pompa de alimentare a cazanului PalC şi reintrodus în cazan.
Această pompă are un rol esenţial în funcţionarea cazanului deoarece
întreruperea funcţionării ei duce la distrugerea cazanului, ale cărui ţevi fierbătoare
ne mai fiind spălate în interior cu fluid se topesc la temperatura înaltă din focar.
Din acest motiv aceste pompe vor avea o rezervare de 100% în capacitate.
Există trei modalităţi de antrenare a acesteia şi anume: cu motor electric, cu
turbină cu abur şi de la axul turbinei principale.
Antrenarea electrică este limitată de consecinţele măririi puterii unitare a
motoarelor electrice (motoare şi echipamente de comandă mai scumpe, consumul
de energie electrică a serviciilor interne crescut).
Pentru maşini cu puteri până la 250 MW, pompa principală este de regulă
antrenată cu motor electric şi se instalează, cu o asigurare 100% a rezervei, trei
pompe cu debitul de 50% din debitul nominal al cazanului.
Pentru puteri cuprinse între 250 şi 300 MW soluţia de antrenare este o
turbopompă cu debit 100% şi două electropompe de 50%.
La puteri mai mari de 300 MW se utilizează două turbopompe de 50% şi un
cazan de abur pentru pornirea uneia din cele două turbopompe de 50%.
Deoarece modificarea puterii furnizate de generator se realizează prin
modificarea debitului de abur, pompele de alimentare trebuie să asigure
alimentarea cazanului în regim variabil. Aceasta se realizează prin modificarea
turaţiei, rezultat obţinut prin modificarea debitului de abur la turbopompe sau cu
ajutorul unor cuple hidraulice sau variatoare de turaţie la electropompe. Presiunea
aburului de la turbopompe se înscrie de regulă în domeniul 8-15 bar.
65
3.2 Posibilităţi de îmbunătăţire a randamentului circuitului
termic
3.2.1 Randamentul circuitului termic
Randamentul general al celei mai simple centrale termoelectrice cu condensaţie
se exprimă în funcţie de randamentele instalaţiilor componente prin relaţia:
100
 general   c   cd   t   td   m   g   tr  , (3.12)
100  C si %
cu următoarele semnificaţii:
 c – randamentul cazanului (75 – 90%);
 cd – randamentul conductelor (98 – 99%);
 t – randamentul ciclului termic (sub 50% - teoretic);
 td – randamentul termodinamic al turbinei (70 – 90%);
 m – randamentul mecanic al turbinei (98 – 99%);
 g – randamentul generatorului (94 – 98%);
 tr – randamentul transformatorului (98 – 99%);
 Csi – consumul serviciilor interne (12 – 15%).
Cu cifrele prezentate mai sus rezultă pentru randamentul general al centralei
termoelectrice valori cuprinse între 25 şi 30 %. Principala cauză a valorii scăzute a
acestui parametru este randamentul ciclului termic care rămâne întotdeauna prin
însăşi principiul de funcţionare al circuitului termic la valori scăzute (relaţia 3.11).
Perfecţionarea instalaţiilor şi a schemelor termice, precum şi mărirea puterii
agregatelor au permis să se construiască azi termocentrale cu randamente apropiate
de 40%.
Totuşi, este evident că pentru îmbunătăţirea randamentului general trebuie
căutate metode de creştere a randamentului ciclului termic.
Conform diagramei Hyrn – Rankine, prezentate în figura 3.6, randamentul
ciclului termic al unei centrale termoelectrice cu condensaţie se poate exprima în
mai multe moduri:
 în funcţie de cantităţile de căldură schimbate cu cele două surse
Q  Q2
t  1 ; (3.13)
Q1
 ca raport de arii din diagrama T-S, arii corespunzătoare cantităţilor de
căldură primite de la sursa caldă respectiv cedate sursei reci,
aria aABCDEda  aria aAEda aria ABCDEA
t   ; (3.14)
aria aABCDEda aria aABCDEda
 în funcţie de entalpiile diverselor stări,
(i  i )  (i2  i3 ) (i  i ) (i  i )
t  1 3  1 2 3  1 2 . (3.15)
(i1  i3 ) (i1  i3 ) (i1  i3 )
66
Această ultimă relaţie este aproximativă, în sensul neglijării consumului de
energie în pompa de alimentare a cazanului pentru comprimarea adiabatică a apei,
presupunându-se i4=i3. Formula exactă este:
(i  i )  (i 2  i3 )
t  1 4 . (3.16)
(i1  i 4 )
În descrierea anterioară a procesului s-a presupus că destinderea aburului în
turbină este ideală, adiabată, fără cedare de căldură în exterior. În realitate şi
turbina se încălzeşte şi cedează o anumită cantitate de căldură mediului, deci nu
toată cantitatea de căldură Q1-Q2 se va transforma în lucru mecanic. Va interveni
randamentul termodinamic al turbinei, considerând destinderea nu ca un proces
adiabatic ci ca unul politropic.
În condiţiile menţionate mai sus numai produsul randamentului termic şi a celui
termodinamic al turbinei coboară randamentul global la valori de 0.2 – 0.5, ceea ce
impune în mod obligatoriu adoptarea unor măsuri de îmbunătăţire a randamentului
ciclului termic.
Pornind de la relaţia (3.13), metodele de îmbunătăţire acţionează fie pentru
creşterea lui Q1 (ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului, supraîncălzirea
intermediară, utilizarea ciclurilor suprapuse ş.a.), fie pentru micşorarea lui Q2
(micşorarea parametrilor finali ai aburului în condensator, preîncălzirea
regenerativă a apei de alimentare, termoficarea).
Se poate spune că orice metodă de îmbunătăţire a randamentului urmăreşte
creşterea suprafeţei ciclului termic.
Utilizându-se ansamblul metodelor enunţate se reuşeşte a se ajunge la
randamente de centrale termoelectrice de 40-42%.
3.2.2 Ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului

A. Creşterea presiunii iniţiale a ciclului
T
T1’ 5” 5’’’
T1 5’
5
’
3
4’
3
4
2
1
6’ 6 6’’’
S
Fig.3.7 Modificarea ciclului Rankine la variaţia parametrilor iniţiali ai aburului

67
În figura de mai sus se poate vedea un ciclu Rankine obişnuit 1-2-3-4-5-6-1.
Dacă se ridică presiunea aburului se trece pe o nouă izotermă 3’-4’ şi se
supraîncălzeşte până în 5’ deoarece se presupune că temperatura T1 rămâne
constantă. Noul ciclu termic obţinut va fi 1-2-3’-4’-5’-6’-1. Se poate observa că se
obţine o oarecare creştere a suprafeţei ciclului termic deşi adiabata destinderii este
deplasată spre stânga deoarece aria utilă câştigată 3-3’-4’-4-3 este mai mare decât
aria utilă pierdută 4-5-6-6’-4. Dar prin deplasarea adiabatei destinderii spre stânga
punctul 6 se va muta în 6’ într-o zonă cu umiditate mărită, zonă în care nu este
recomandabilă funcţionarea din cauza apariţiei fenomenului de cavitaţie. Din acest
motiv această metodă nu se foloseşte unilateral ci numai cuplată cu ridicarea
concomitentă şi a temperaturii iniţiale a aburului.
Creşterea presiunii iniţiale a aburului are şi unele efecte secundare negative:
 Creşte consumul de putere pentru antrenarea pompei de alimentare a
cazanului şi astfel e mai diminuează din creşterea de randament;
 Prin creşterea presiunii se modifică costul instalaţiilor cazanului precum şi a
conductelor de înaltă presiune.
Se poate afirma totuşi că limita maximă de creştere a fost atinsă deja (400 bar),
peste această limită instalaţiile nu mai sunt economice, devin prea scumpe.
B. Creşterea temperaturii iniţiale
Dacă creşterea temperaturii are loc la presiune constantă, entalpia aburului se
măreşte prin deplasarea punctului 5 de pe diagrama T-S (Fig. 3.7) în 5’’’,
corespunzător temperaturii T1’. Suprafaţa utilă a ciclului se majorează cu aria 5-
5’’’-6’’-6 mult mai mare decât suprafaţa de sub dreapta 6-6’’ corespunzătoare
creşterii căldurii evacuate Q2.
De asemenea are loc deplasarea spre dreapta a curbei destinderii adiabate, în
zona cu un abur mai uscat, care este un avantaj.
Creşterea temperaturilor peste 540C implică utilizarea de oţeluri refractare
puternic aliate, iar la temperaturi peste 570C oţeluri austenitice. Aceste soluţii sunt
de evitat deoarece sunt foarte scumpe şi nu justifică economic creşterea de
randament obţinută.
C. Creşterea simultană a presiunii şi temperaturii iniţiale
Conjugarea efectelor obţinute prin mărirea simultană a presiunii şi a
temperaturii iniţiale conduc la o creştere apreciabilă a randamentului circuitului
termic, plasând totodată destinderea pe curba 5’’-6, adică într-o zonă unde
umiditatea la ieşirea din turbină este optimă.
În acest fel cantitatea de căldură Q2 rămâne practic neschimbată însă aria utilă a
ciclului s-a mărit cu suprafaţa 3-3’-4’-5’’-5-4-3.
Şi la noi în ţară s-au realizat în ultimul timp termocentrale cu presiuni de 196 bar
şi temperaturi de 540C.
Creşterea temperaturii urmăreşte practic valorile cerute de creşterea presiunii
până la presiunea de 138 bar, când atinge limita superioară folosită în mod raţional.
La presiuni mai mari decât această valoare ar trebui crescută şi temperatura, dar
68
acest lucru nu este posibil din raţiuni economice, aburul rămâne prea umed şi din
acest motiv se impune utilizarea supraîncălzirii intermediare ca mijloc de reducere
a umidităţii prea mari a aburului.
Creşterea parametrilor iniţiali ai aburului are loc simultan cu mărirea puterii
unitare a agregatelor, pentru fiecare plafon de putere corespunzând o anumită
pereche optimă de parametrii iniţiali, în funcţie şi de preţul combustibilului. Cu cât
combustibilul este mai scump se justifică parametrii mai înalţi. Astfel, la puteri de
până la 100MW se justifică presiunea de 137 bar, la puteri mai mici de 350MW se
justifică presiuni de 165-200 bar, iar la puteri peste 400MW se pot utiliza presiuni
de 250-300 bar.
3.2.3 Supraîncălzirea intermediară

A. Principiu
Supraîncălzirea intermediară este o metodă de creştere a randamentului ciclului
termic care realizează simultan şi o uscare a aburului la ieşirea din turbină şi deci
reducerea eroziunii paletelor turbinei prin fenomenul de cavitaţie. Supraîncălzirea
intermediară presupune realizarea turbinei cu abur din două corpuri, aburul destins
parţial în corpul de înaltă presiune al turbinei este reîncălzit, destinzându-se în
continuare în corpul de joasă presiune al turbinei.
T’
5
8
3
4
7
2
1
6 9
S
Fig. 3.8 Diagrama T-S pentru ciclul termic cu supraîncălzire intermediară:

1-2 pomparea apei în cazan; 2-3 încălzirea apei; 3-4 vaporizarea;
4-5 supraîncălzirea; 5-7 destinderea în corpul de înaltă presiune;
7-8 supraîncălzirea intermediară; 8-9 destinderea finală în corpul de joasă
presiune al turbinei; 9-1 condensarea aburului.
Din diagrama de mai sus se poate vedea că prin introducerea supraîncălzirii
intermediare 7-8 creşte suprafaţa utilă cu aria 6-7-8-9-6 mult mai mare decât
creşterea căldurii evacuate Q2 (aria de sub dreapta 6-9) şi prin urmare se obţine o
îmbunătăţire a randamentului ciclului termic.
69
Îmbunătăţirea randamentului este evidentă deoarece se ataşează ciclului termic o
zonă cu temperatura medie a sursei calde mai ridicată decât a restului ciclului.
De asemenea, prin introducerea supraîncălzirii intermediare se obţine o
deplasare a adiabatei destinderii spre dreapta în zona cu abur mai uscat.
Supraîncălzirea intermediară devine o necesitate de îndată ce, păstrând
temperatura la 540C, presiunea depăşeşte 125 bar.
Efectul supraîncălzirii intermediare asupra randamentului este diminuat de
pierderile suplimentare de căldură şi presiune pe conductele de legătură dintre
supraîncălzitorul intermediar care se află în cazan şi cele două corpuri ale turbinei
cu abur. Din acest motiv nu se justifică economic utilizarea de cicluri termice cu
mai multe supraîncălziri intermediare.
B. Scheme de realizare a supraîncălzirii intermediare
Schema cea mai uzuală la care ne-am referit când am prezentat principiul
supraîncălzirii intermediare este cea cu supraîncălzitorul intermediar dispus în
cazan, după supraîncălzitorul obişnuit. Se poate vedea şi din figura 3.8 că
temperatura de supraîncălzire intermediară este puţin mai mică decât cea de
supraîncălzire obişnuită. Această soluţie este prezentată în figura 3.9.
IRR1
SI
SII
CIP CJP

C
IRR2
Cd
Fig. 3.9 Schema supraîncălzirii intermediare directe:

C – cazanul; SI – supraîncălzitorul; SII – supraîncălzitorul intermediar; CIP –
corpul de înaltă presiune al turbinei; CJP – corpul de joasă presiune al turbinei;
Cd – condensatorul; IRR1 – instalaţie de reducere răcire de înaltă presiune;
IRR2 – instalaţie de reducere răcire de joasă presiune.
Aburul extras din turbină este transportat la supraîncălzitorul intermediar ceea
ce reclamă un număr de conducte de legătură suplimentar între cazan şi turbină. La
puteri mai mari e nevoie să se folosească chiar mai multe conducte în paralel (2 – 4
conducte).
Prezenţa supraîncălzitorului intermediar ridică o serie de probleme suplimentare,
dintre care cea mai importantă este legată de faptul că în perioadele de pornire şi
oprire când prin turbină nu circulă abur prin ţevile supraîncălzitorului intermediar
trebuie asigurată circulaţia unui agent de răcire deoarece în cazan se găsesc
70
temperaturi foarte mari. In acest scop sunt prevăzute în schemă staţii de reducere
răcire care ocolesc turbina. Acestea, notate IRR1 şi IRR2 pe figura 3.9, sunt
dimensionate pentru debitul maxim în regim tranzitoriu (de cele mai multe ori
pentru 100% din debitul cazanului).
Pentru a reduce traseul conductelor şi pierderea de presiune, s-a propus schema
de supraîncălzire din figura 3.10, în care pentru supraîncălzitorul intermediar se
prevede un focar separat cu ardere sub presiune instalat chiar în sala maşinilor.
SI CIP CJP 

C SII
Cd
Fig. 3.10 Supraîncălzirea intermediară cu focar separat

Supraîncălzirea şi uscarea aburului se poate face şi cu abur, derivând o parte din
aburul primar, aşa cum se arată în figura 3.11. Această soluţie are o influenţă mai
mică asupra randamentului dar îmbunătăţeşte condiţiile de umiditate în partea
finală a grupului. Soluţia nu se foloseşte la centralele termoelectrice clasice, dar îşi
găseşte un domeniu extins de aplicare la centralele nuclearo-electrice cu abur
saturat unde separarea umidităţii şi uscarea sunt o necesitate. Condensatul rezultat
din schimbătorul de căldură SII este folosit la ultima treaptă de preîncălzire a apei
de alimentare.
SI CIP CJP 
Fig. 3.11 Supraîncălzirea
C SII intermediară cu abur viu:
Cd PA – preîncălzitor de apă.
PA
O ultimă propunere de schemă, foloseşte ideea supraîncălzirii intermediare

indirecte cu metal topit. Se are în vedere că transportul metalului topit (de ex. Na)
se face în condiţii mai avantajoase decât al aburului.
Această schemă, prezentată în figura 3.12, are o largă perspectivă de folosire la
centralele nucleare cu reactoare reproducătoare rapide care sunt răcite cu metale
topite.
71
SI
Na
CIP CJP 
C SII
Cd
Fig. 3.12 Supraîncălzirea intermediară indirectă cu circuit de Na topit
3.2.4 Utilizarea ciclurilor suprapuse

Această metodă se utilizează pentru extinderea şi modernizarea centralelor
vechi, cu parametrii scăzuţi ai aburului viu. Se are în vedere înlocuirea cazanului cu
unul de înaltă presiune, cel vechi putând fi păstrat în funcţiune pentru alte scopuri:
 ca unităţi de rezervă în cazul unor avarii sau revizii la cazanul nou;
 pentru a produce abur de joasă presiune pentru pornirea cazanului de înaltă
presiune;
 prepararea apei de adaos prin vaporizare.
Cazanul de înaltă presiune va avea debitul de abur egal cu cel al cazanului vechi,
numai de parametrii (presiune şi temperatură) mai ridicaţi. Pentru a putea refolosi
vechile turbine, condensatorul şi instalaţia de răcire se prevede o turbină înaintaşă
cu contrapresiune şi parametrii ridicaţi, care are la ieşire o presiune cu ceva mai
mare decât a vechiului ciclu.
După ieşirea din noua turbină, aburul trece printr-un supraîncălzitor intermediar
al noului cazan unde îşi ridică temperatura la valoarea cerută de vechile instalaţii şi
apoi alimentează conducta colectoare a acestora.
123 bar, 525 C
SI T1

C
Ciclul suprapus
20 bar, 400C Ciclul de bază

T2  T3 
Fig. 3.13 Schema circuitului termic al unei centrale termoelectrice cu ciclu

suprapus
Noua parte a schemei se numeşte ciclu suprapus sau ciclu înaintaş, noua turbină
72
poartă numele de turbină înaintaşă iar vechiul ciclu se numeşte ciclu de bază.
Instalaţia de condensare rămâne neschimbată, dar se prevede un rezervor de
condensat R (fig. 3.13), de unde apa va fi preluată de pompe de alimentare a
cazanului noi, corespunzătoare noii presiuni de lucru. În figura 3.14 se prezintă
diagrama T-S a unui ciclu suprapus.
T D’
D
B’ C’
B
C
A
E
S
a e
Fig. 3.14 Diagrama T-S a unui ciclu suprapus

Peste ciclul de bază ABCDE se suprapune ciclul înaintaş BB’C’D’CB.
Randamentul ciclului termic iniţial
aAEe
t  1  , (3.17)
aABCDe
devine ca urmare a ciclului suprapus:
aAEe
t '  1  . (3.18)
aABCDe  BB' C ' D' C
Este evident că t’>t deoarece crescând numitorul valoarea fracţiei scade.
Mărirea puterii datorată ciclului suprapus este de 30-50% din puterea ciclului de
bază.
Eficienţa unei astfel de modernizări depinde mult de starea de uzură a vechilor
turbine. De asemenea turbina înaintaşă este de construcţie specială, deci mai
scumpă decât una cu condensaţie. Din aceste motive ciclul suprapus pierde tot mai
mult din interes, el se aplică numai în urma unor temeinice analize tehnico-
economice pentru a se justifica oportunitatea unei astfel de soluţii de creştere a
randamentului.
3.2.5 Utilizarea ciclurilor binare

A. Generalităţi
Ciclurile binare folosesc două fluide de lucru, dintre care unul funcţionează în
domeniul temperaturilor înalte, iar al doilea în domeniul temperaturilor coborâte,
vaporizându-se prin condensarea primului.
Folosirea ciclurilor binare poate avea două scopuri:
Mărirea randamentului prin apropierea diagramei combinaţiei de cicluri de
forma ciclului ideal Carnot;
73
Mărirea puterii unitare prin folosirea în domeniul de joasă presiune a unui fluid
cu volum specific mai mic decât al aburului.
Pentru a realiza un ciclu binar suprapus trebuie căutat un fluid care să
îndeplinească următoarele condiţii:
 să aibă căldură specifică şi căldură de vaporizare ridicată;
 presiunea de saturaţie să fie cât mai diferită de presiunea de saturaţie a apei;
 să aibă stabilitate chimică şi termică;
 să nu fie inflamabil şi toxic;
 să fie ieftin.
Tehnica a selectat în acest scop următoarele fluide: mercurul, amoniacul, freonul
şi unele lichide organice precum difenilul.
B. Cicluri binare pentru mărirea randamentului
Acestea folosesc drept fluid suprapus ciclului cu abur mercurul sau difenilul.
Mercurul are presiunea de vaporizare mult diferită faţă de apă (Tab. 3.1).
Tabelul 3.1
Temp. de sat. [C] 118.3 175 250.5 355 516
Pres. sat. la Hg [bar] 0.001 0.01 0.1 1 10
Pres. sat.la H2O [bar] 1.93 9.1 40.3 179 supracr
Căldura specifică şi cea de vaporizare ale mercurului sunt mult mai reduse decât
ale apei din care cauză debitul masic necesar de mercur va fi mai mare decât al
apei. Ciclul cu mercur va lucra în domeniul saturat aşa cum se poate vedea în figura
3.15.
T
10bar, 516C C 4
B
Hg 29.5 bar, 500C
  A
D
0.1bar, 250C 1
28.6C 5
233C apă
S
a) b)
Fig. 3.15 Ciclul binar mercur – apă:
a) schema circuitului termic; b) diagrama T-S a ciclului termic; ABCD – ciclul
cu mercur cu vapori saturaţi; 12345 – ciclul apă – abur.
În această diagramă T-S pentru a suprapune ciclurile, la un kg de apă este nevoie
74
de masa m de mercur:
i3  i2 12 kg mercur
m  . (3.19)
iD  i A kg apă
Forma ciclului obţinut se apropie foarte mult de forma dreptunghiulară a ciclului
Carnot, deci este evident că se obţine o creştere a randamentului ciclului termic.
Asemenea instalaţii au fost experimentate în anii 1924-1933 în SUA şi fosta
URSS, dar nu s-au putut dezvolta din cauza greutăţilor de exploatare, mercurul
fiind toxic.
C. Cicluri binare pentru mărirea puterii CTE
Realizarea de agregate cu puteri unitare tot mai mari este limitată de faptul că
volumul specific foarte mare al aburului duce la dimensiuni exagerat de mari a
părţii de joasă presiune a turbinei cu abur.
Pentru reducerea acestor dimensiuni şi deci pentru a putea realiza agregate
energetice de puteri tot mai mari până la 2000 MW pe agregat se propune utilizarea
ciclurilor binare ale apei cu fluide care au volume specifice mai mici decât ale
aburului la presiuni joase.
În acest sens se ia în considerare un ciclu binar la care ciclul superior este cu apă
iar ciclul inferior utilizează amoniac, freon sau bioxid de carbon.
Un exemplu este arătat în figura 3.16.
T1
CMP
P
CIP CJP  H2O
C
NH3
NH3 T2
H2O
a) b)
Fig. 3.16 Ciclu binar H2O/NH3:
a) schema circuitului termic; b) diagrama T-S a ciclului termic.
În acest caz, partea de joasă presiune este înlocuită cu un ciclu de joasă presiune
cu amoniac, iar vaporizatorul acestui ciclu este constituit din condensatorul turbinei
cu abur, aceasta fiind cu contrapresiune.
Se poate observa că randamentul ciclului nu se îmbunătăţeşte deoarece se
lucrează la aceleaşi temperaturi T1 şi T2 ca la un ciclu clasic, din contră se
înrăutăţeşte puţin din cauza neutilizării întregii suprafeţe a ciclului clasic datorată
căderii de temperatură în schimbătorul de căldură (vaporizator – condensator). Dar
se reduc dimensiunile corpului de joasă presiune a turbinei deoarece volumul
75
specific al amoniacului este de sute de ori mai mic decât al aburului şi în acest fel
se poate ridica puterea unitară a unui grup energetic până la 2000 MW.
Procedeul este interesant mai ales pentru grupurile de mare putere din centralele
nuclearo-electrice.
3.2.6 Preîncălzirea apei de alimentare

A. Principiul preîncălzirii regenerative a apei de alimentare a cazanului
Preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare a cazanului unei centrale
termoelectrice cu abur constituie unul dintre cele mai importante procedee de
creştere a randamentului termic. Ea constă în ridicarea temperaturii apei pe
parcursul de la condensator la cazan utilizând abur prelevat din turbină.
Calitativ se poate arăta că folosind pentru preîncălzire o parte din căldura de
condensaţie a aburului care urma să fie evacuată cu apa de răcire din condensator,
aceasta se recuperează şi randamentul circuitului se îmbunătăţeşte.
Prin acest procedeu se întrerupe destinderea unor fracţiuni din debitul total de
abur care circulă prin turbină, fracţiuni care se extrag în anumite puncte (prize de
abur) şi care cedează căldura lor apei de alimentare în schimbătoare de căldură de
amestec sau de suprafaţă formând aşa numitul circuit regenerativ.
Pentru a înţelege sensul fizic al preîncălzirii regenerative se consideră în
continuare schema termică a unui circuit termic de CTE cu o treaptă de preîncălzire
(figura 3.17).
[1+a1] T
4
i1
3
 2
7 8
6
i4 i2
PA 1 5
[a1] ia1 10 9
i3 S
[1]
1’ 10’ 9’ 5’
a) b)
Fig.3.17 Circuit termic pentru CTE cu o treaptă de preîncălzire regenerativă a
apei de alimentare:
a) schema circuitului termic; b) diagrama T-S; PA – preîncălzitor de apă.
În punctul 8, după o destindere parţială 4-8, are loc extragerea fracţiunii [a1] de
abur care mai conţine o energie proporţională cu suprafaţa A785’9’ şi care se
transmite apei de alimentare, care primeşte căldura proporţională cu aria A1610’1’.
Dacă aceste suprafeţe haşurate le excludem din ciclu se obţine un ciclu mult mai
apropiat de un dreptunghi (ciclu Carnot), putem spune că are loc o carnotizare a
ciclului şi deci o creştere de randament. Se poate observa că se exclude prima zonă
76
din ciclu unde randamentul conversiei energiei termice în lucru mecanic era cel mai
scăzut.
Carnotizarea ciclului are loc mult mai evident dacă se utilizează mai multe prize
de abur, de pe aproape fiecare treaptă a turbinei. Randamentul ciclului creşte cu
creşterea numărului de prize, totuşi s-a stabilit că nu este economic să se prevadă
un număr mai mare de 10 trepte de preîncălzire.
Pe baza celor de mai sus se poate spune că preîncălzirea regenerativă a apei de
alimentare este o metodă de creştere a randamentului ciclului termic care vizează
reducerea căldurii evacuate Q2.
Considerând un număr n de trepte de preîncălzire, putem exprima randamentul
ciclului termic, funcţie de entalpiile aburului din figura 3.17 a):
Q
t  1  2  1 
1  i2  i3  . (3.20)
Q1  n

 1   a i   i1  i4 
 i 1 
Faţă de randamentul unui ciclu fără preîncălzirea apei, apare o modificare la
numitorul fracţiei (căldura intrată). Apare un produs de doi factori, primul factor
este supraunitar datorită preîncălzirii iar al doilea este micşorat deoarece datorită
preîncălzirii entalpia i4 creşte. Acest produs, la care un factor creşte şi unul scade,
are un maxim pentru un anumit număr de prize de preîncălzire şi un anumit mod de
a alege presiunile şi fracţiunile de debit extrase la aceste prize. Creşterea maximă
de randament obţinută prin utilizarea preîncălzirii regenerative a apei de alimentare
este de 10-12%.
Dimensionarea optimă a numărului de prize şi a parametrilor aburului extras
este prezentat pe larg în literatură [1-6]. Se efectuează un calcul tehnico-economic
care ia în considerare nu numai creşterea de randament, dar şi costul complicării
schemei termice şi a necesităţii creşterii debitului pompei de alimentare a cazanului
cu fracţiunile de debit extrase pentru preîncălzire.
Mai există şi alte avantaje ale preîncălzirii regenerative a apei de alimentare.
Astfel, prin extragerea de abur din turbină se reduce debitul de abur în corpul de
joasă presiune al acesteia (30-40%) şi prin aceasta se reduc dimensiunile acestuia şi
ale condensatorului.
B. Realizarea practică a preîncălzirii regenerative
Preîncălzirea apei se poate face în două moduri, cu schimbătoare de căldură de
suprafaţă şi de amestec.
Schema din figura 3.18 reprezintă, cu unele simplificări, schema unor grupuri cu
puterea în jur de 100MW. Se poate observa prezenţa a două tipuri de
preîncălzitoare: de suprafaţă şi de amestec.
Preîncălzitorul de amestec are şi rolul de degazor şi de regulă este unic în
circuitul termic al centralei. Degazarea urmăreşte eliminarea gazelor (CO2 şi O2)
din apa de alimentare a cazanului în scopul prevenirii coroziunii suprafeţelor
metalice. El funcţionează optim la presiuni de 5-10 bar şi se amplasează înaintea
77
pompei de alimentare a cazanului.
Pentru a menţine constantă presiunea în degazor la o valoare optimă degazării,
acesta se alimentează cu doi robineţi reglabili de la două prize de abur: una de 16
bar şi alta de 8 bar. Presiunea în degazor se menţine constantă prin jocul acestor
robineţi indiferent de sarcina cazanului.
Pompa de alimentare a cazanului se amplasează de regulă în mijlocul
preîncălzitoarelor pentru a nu lucra cu apă la temperaturi foarte ridicate. Ea împarte
supraîncălzitoarele de suprafaţă în două categorii: de înaltă presiune (P1, P2) şi de
joasă presiune (P4, P5).
SI 180bar/525C
cazan
CIP CMP CJP

P1 68bar/388C
SII
P2 8bar/335C
PAlC 16bar/412C
degazor apă de adaos
V
2.4bar/217C
P4
0.4bar/75C Cd
P5
Pcd
PcdP4 10C
Fig. 3.18 Schema unui circuit termic cu 5 prize de încălzire regenerativă a apei
de alimentare.
Recuperarea condensatului din preîncălzitoare se face prin mai multe metode:
 la preîncălzitoarele de înaltă presiune, prin scurgere gravitaţională până la
pompa care îl reintroduce în degazor;
 la preîncălzitoarele de joasă presiune (P4), condensatul este reintrodus în
circuitul apei de alimentare de pompe de recirculare;
 la preîncălzitoarele cu vid ( presiunea mai mică decât cea atmosferică, P5),
condensatul se scurge în condensator.
Există şi desupraîncălzitoare, care lucrează la înaltă presiune şi temperatură
mare, unde nu are loc condensarea aburului, din ele nu se extrage condens,ci abur
care se duce la alte supraîncălzitoare (nu sunt figurate pe schemă).
În schemă se mai vede prezenţa vaporizatorului V. Acesta, folosind abur de la o
priză de preîncălzire, va distila apa de adaos. Această apă, după un tratament
chimic de dedurizare şi demineralizare, va fi introdusă în degazor. Debitul ei este în
jur de 4% din debitul nominal şi compensează pierderile de abur prin purjă şi
neetanşeităţi din întreg circuitul termic.
78
3.2.7 Îmbunătăţirea randamentului termic prin utilizarea
termoficării. Centrale termoelectrice cu cogenerare
A. Principiul termoficării
Realizarea circuitului termic al unei CTE implică prezenţa a două surse de
căldură, una caldă care cedează căldura Q1, şi alta rece căreia fluidul îi dă căldura
Q2, pierdută de fapt. În lucru mecanic util se transformă numai diferenţa Q1-Q2,
care este mai mică de 50% din Q1.
Termoficarea pleacă de la ideea utilizării căldurii Q2 în procese de încălzire
industriale sau urbană. O astfel de centrală electrică cu termoficare (CET) produce
combinat energie electrică şi căldură. Teoretic, în acest fel randamentul ciclului
termic poate ajunge la 100%. Practic, la utilizarea termoficării pot apare unele
probleme, aşa încât decizia luării unei astfel de soluţii pentru îmbunătăţirea
randamentului ciclului termic trebuie luată în urma unui calcul tehnico-economic,
deoarece ea implică cheltuieli de investiţii suplimentare.
Este evident că termoficarea poate fi privită ca o metodă de ameliorare a
randamentului ciclului termic care vizează reducerea lui Q2. O astfel de măsură era
şi preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare, care poate fi privită ca o
termoficare internă a centralei.
Avantajele termoficării sunt următoarele:
 însemnate economii de combustibil (aproximativ 100kg la o Gcal livrată), în
raport cu producerea separată a căldurii;
 contribuie la reducerea poluării atmosferei deoarece gazele de ardere sunt
evacuate prin coşuri unice înalte, în loc de numeroase coşuri urbane şi
industriale joase;
 descongestionarea zonelor urbane prin amplasarea CET în afara oraşelor.
O problemă importantă a utilizării termoficării este legată de faptul că pe
parcursul unei zile curbele de sarcină termică şi electrică, în general, nu coincid. O
coincidenţă mai bună se observă la consumatorii industriali de energie termică. Cu
cât cererile de energie electrică şi termică sunt mai constante şi cu cât
simultaneitatea lor este mai bună, cu atât este mai recomandabilă introducerea
termoficării.
Pentru aprecierea gradului de termoficare se utilizează indicele de termoficare:
P
y T , (3.21)
QT
unde PT este energia electrică produsă în kWh, iar QT este energia termică produsă
în Gcal.
O altă problemă legată de utilizarea termoficării este folosirea condensatului de
la consumatorii termici, acesta de multe ori este aşa de impurificat încât nu este
rentabilă recuperarea şi tratarea lui.
Dar cel mai important dezavantaj este costul unei reţele termice de distribuţie a
agentului termic, foarte mare şi bine izolată termic.
79
Termoficarea în sensul de mai sus a fost mult utilizată în trecut în multe ţări
avansate energetic printre care şi în România. Din păcate utilizarea de reţele
termice lungi cu izolaţie termică proastă şi nefiabilă a compromis această idee, cel
mai mult la noi în ţară şi în ţările blocului sovietic.
În prezent se constată pe plan mondial un reviriment al acestei idei, în contextul
unei tendinţe pe plan mondial de deregularizare a sistemelor de energie, adică
fărâmiţarea sistemelor energetice mari în sisteme mai mici sau locale.
Astfel prin evitarea cheltuielilor de transport şi distribuţie a energiei electrice
devine economic eficientă producerea energiei electrice în centrale locale de mică
putere, chiar dacă au randamentul mult mai prost decât al centralelor de mare
putere. În aceste condiţii devine mai eficientă utilizarea termoficării, deoarece de
regulă orice consumator de energie electrică, fie casnic sau industrial, va avea
nevoie şi de energie termică, iar o producere combinată locală de energie electrică
şi termică (cogenerare), devine eficientă deoarece nu necesită reţele termice lungi.
B. Realizarea practică a termoficării
Livrarea căldurii la consumator se poate face cu ajutorul turbinelor cu
contrapresiune sau a turbinelor cu condensaţie - figura 3.19 a) şi prize reglabile de
abur – figura 3.19 b).
(ac+ap1+ap2)i1
i1
ap1 ip1 
Q1  Q1
cazan
cazan Lm Lm
i2 ap2 ip2
i4
Q2
Q2 i2
i5
i4 degazor
i6 i3
i3
i4 i3
a) b)
Fig. 3.19 Schema de principiu al circuitului termic la CET (centrale electrice cu
termoficare): a) turbină cu contrapresiune; b) turbină cu condensaţie şi prize
reglabile.
În varianta a) aburul se destinde în turbină până la o entalpie i2 situată încă în
zona aburului supraîncălzit şi ieşind din turbină este trimis la consumatorul de
căldură. Condensatul se întoarce apoi în circuitul termic. Turbina nu are
condensator şi este numită turbină cu contrapresiune.
În varianta b) soluţia termoficării este realizată cu o turbină cu condensaţie şi
prize reglabile, spre deosebire de prizele de la circuitul regenerativ care erau fixe.
Circuitul prezentat are două prize reglabile, una pentru consumatori industriali de
căldură cu abur de 5-15 bar şi peste 200C temperatură şi alta de termoficare
80
urbană la presiunea de 0.5–2.5 bar şi temperaturi în jur de 100C.
La prima schemă, teoretic, căldura transformată în lucrul mecanic Qm împreună
cu căldura folosită în consumatorul de căldură Qc pot egala căldura Q1 primită de la
combustibil în cazan şi randamentul poate ajunge la 1.
La a doua schemă, cu notaţiile din figură, randamentul va avea expresia:
Q a c i2  i3 
t  1  2  1 
Q1 ac  a p1  a p 2   i1  i4  , (3.22)
unde api şi ac reprezintă consumul de agent termic la priza reglabilă i şi în regim de

condensaţie. Chiar dacă nu se apropie de 1 randamentul termic al unei astfel de
centrale creşte substanţial cu creşterea consumului de agent termic la prizele
reglabile.
Echiparea cu turbine de termoficare se face ţinându-se seama de natura şi
parametrii agentului termic impuşi de consumatorul de căldură. Astfel turbina cu
contrapresiune se recomandă pentru consumuri de abur cu durate anuale de
utilizare mai mari de 6000 h. Pentru consumuri de abur cu durate de utilizare mai
mici şi pentru consumul de apă fierbinte sunt de preferat turbinele de condensaţie
cu una sau două prize reglabile. Este posibilă instalarea într-o centrală electrică de
termoficare a mai multor feluri de turbine: turbina cu contrapresiune va fi cea dintâi
încărcată urmând ca diferenţele de consum de abur să fie preluate de turbine de
condensaţie şi prize reglabile.
În general, la astfel de centrale, curba de sarcină termică va sta la baza reglării
puterii centralei, curba de sarcină electrică fiind asigurată prin legarea centralei la
sistemul energetic.
Realizarea termoficării se poate face pe trei căi:
 cu abur, se utilizează în special pentru termoficarea industrială, este greoaie
în exploatare, necesită oale de condens, şi uneori transformatoare de abur,
pentru a nu impurifica condensul ce se reîntoarce în centrală;
 apă caldă (temperatura la ducere 90C iar la întoarcere 70C, se utilizează
numai la reţele scurte deoarece necesită debite mari şi conducte de diametru
mare;
 apă fierbinte (temperatura la ducere 130-180C iar la întoarcere 70C, este
cea mai folosită la termoficarea urbană în România.
3.3 Instalaţiile principale ale termocentralelor

Elementele componente ale centralelor termoelectrice reprezintă agregate
complexe, dintre ele cele mai importante sunt: agregatul cazanului, coşuri de fum,
agregatul turbină-generator, instalaţiile de preparare şi alimentare cu combustibil,
instalaţiile de preparare a apei şi de alimentare cu apă, instalaţiile electrice ale
centralei. Pe lângă aceste instalaţii esenţiale, pe teritoriul centralei se mai află:
depozite de materiale, ateliere şi laboratoare, turnuri de răcire, clădiri
administrative.
81
3.3.1 Agregatul cazanului
Cazanul are rolul de a produce aburul necesar turbinelor cu abur, la parametrii
(presiune şi temperatură) impuşi de acestea.
În cazan are loc arderea combustibilului, căldura rezultată fiind apoi transmisă
apei şi aburului în cea mai mare parte, restul pierzându-se în atmosferă, în special
prin gazele de ardere evacuate la coşul de fum.
Principalele părţi care compun agregatul cazanului sunt: focarul, arzătoare,
generatorul de abur, preîncălzitorul de aer, ventilatoare etc.
A. Focarul
Reprezintă zona în care are loc arderea combustibilului. Alcătuirea focarului
depinde de felul combustibilului şi de modul lui de ardere, pe grătar sau injectat
pulverizat în amestec intim cu aerul. La combustibilul solid, arderea în stare
pulverizată este avantajoasă deoarece:
 realizează o ardere mai completă a cărbunilor inferiori;
 reduce excesul de aer şi temperatura necesară în focar;
 măreşte randamentul general al cazanului.
La CTE de mare putere se utilizează aproape în exclusivitate focare pentru
arderea combustibilului gazos, lichid sau solid în stare pulverizată. Excepţie fac
centralele termoelectrice care folosesc drept combustibil cărbune inferior (ligniţi).
Din punct de vedere al dezvoltării flăcării şi al dispunerii arzătoarelor, focarele
sunt de tipul paralel (figura 3.20, a), cu arzătoare dispuse pe o parte sau pe ambele
laturi şi focare turbionare, cu arzătoarele dispuse în colţul unui poligon regulat şi
direcţia de injectare tangentă la un cerc central (figura 3.20, b).
La focarele paralel, incinta poate fi împărţită în două de către un perete de ţevi
care formează un ecran de radiaţie E primind căldură pe ambele feţe.
A A
A’ A
A A’
A A’
A A’
A
A
E
a) b)
Fig. 3.20 Focare pentru combustibil solid pulverizat: a) focar paralel; b) focar
turbionar; A, A’ – arzătoare; E – ecran de radiaţie bilateral.
Focarele turbionare dau naştere unui amestec intens între combustibil şi aer,
datorită vârtejului format şi sunt recomandate la arderea cărbunelui inferior.
În focarele descrise mai sus, în cazul arderii cărbunelui, evacuarea zgurii se face
în stare solidă, granulată.
O categorie specială de focare are ca scop evacuarea zgurii în stare lichidă prin
82
ridicarea temperaturii ei deasupra temperaturii de topire. La aceste construcţii,
focarul este divizat şi se compune dintr-o cameră de ardere ciclonară şi focarul
propriuzis.
Camera de ardere poate avea axul vertical, coaxial cu focarul, sau axul orizontal
în care caz se află instalate mai multe cicloane paralele pe o latură sau pe ambele
laturi ale focarului (Fig. 3.21).
A A
Aer
Zgura Zgura
a) b)
Fig. 3.21 Secţiune transversală în focare ciclon: a) cu ciclon vertical; b) cu mai
multe cicloane orizontale.
Temperatura ciclonului depăşeşte la toate sarcinile cazanului temperatura de
topire a zgurii. În focarele ciclon, datorită arderii intensive, se reduc pierderile
datorită arderii incomplete.
Injector
păcură
Pat
fluidizat
Tuburi
boiler
Aer Cărbune
CenusăAer
Fig. 3.22 Focar cu ardere în pat fluidizat.
În schimb se măresc pierderile de căldură datorită evacuării zgurii. Astfel acest
focar devine eficient la combustibili cu un conţinut sub 20% de cenuşă, în special
cărbune superior. La lignit se utilizează evacuarea zgurii în stare solidă.
83
La arderea cărbunilor inferiori se utilizează şi alte tehnologii. Cea mai cunoscută
tehnologie de ardere a lor este arderea în strat fluidizat. Schema de principiu a
procedeului este dată în figura 3.22. Stratul, sau patul fluidizat este format din
cărbune măcinat la o granulaţie de 0.5-2 mm şi se află în stare de suspensie,
datorită insuflării de aer cald pe la baza focarului. Grosimea sa va fi menţinută
constantă, astfel că durata de menţinere a particulelor de cărbune în zona de ardere
va fi mare şi arderea mai completă.
Temperatura în strat este menţinută, prin insuflare cu aer şi injecţie de păcură, la
850-900°C, ceea ce face ca cenuşa să fie în stare solidă. Căldura este evacuată
parţial prin gazele de ardere, parţial prin aburul produs în ţevile din strat.
În funcţie de presiune, focarele pot fi:
 cu depresiune, utilizate pentru orice fel de combustibili. Depresiunea este de
1 – 3 mm col apă; ca urmare nu este necesară etanşarea focarului;
 cu suprapresiune, utilizate pentru combustibili superiori. Suprapresiunea este
de 400 – 600 mm col apă şi apare necesitatea etanşării focarului;
 cu presiune ridicată, utilizate numai pentru combustibil gazos şi lichid.
Suprapresiunea este de peste 1000 mm col apă şi impune etanşarea perfectă
a focarului. Ventilatorul de aer este supradimensionat dar, la limită, poate
lipsi ventilatorul de gaze arse.
B. Arzătoare
Au o importanţă hotărâtoare pentru calitatea arderii şi deci pentru funcţionarea
întregii instalaţii de cazane. În arzător se realizează amestecul aer – combustibil şi
începe arderea care apoi se continuă în focar. Există şi tipuri speciale de arzătoare,
care asigură arderea combustibilului în câmp electric sau în câmp ultrasonor.
Există trei tipuri de arzătoare: pentru cărbune, pentru combustibil lichid şi
pentru combustibil gazos [2].
Arzătoarele pentru cărbune, presupun măcinarea prealabilă a acestuia şi
obţinerea aşa numitului combustibil solid pulverizat. Arzătoarele pentru cărbune,
pot fi de tipurile: arzătoare turbionare, arzătoare cu fantă, arzătoare tip registru şi
arzătoare cu lovire şi ricoşare. Cele mai utilizate sunt cele turbionare (fig. 3.23).
4 2 1 3
Fig. 3.23 Arzătoare de tip turbionar: 1 – cilindru plin; 2 – jet de aer şi praf de
cărbune; 3 – aer secundar; 4 – palete directoare.
Amestecul de aer şi praf este introdus prin canalul central 2. Pe axul canalului se
află un cilindru cu cap conic 1 care are rolul de a desface jetul de aer într-un jet
84
inelar. Printr-o serie de palete directoare 4, amplasate la ieşirea din tubul central, i
se imprimă amestecului o mişcare de rotaţie. Necesarul de aer este completat de
aerul secundar care este adus printr-un canal inelar exterior 3. Şi la finele acestui
canal există palete directoare 4 care, însă, sunt orientate astfel încât jetul de aer
secundar să aibă o mişcare de rotaţie în sens contrar celui al amestecului primar,
obţinându-se o bună turbionare a acestuia.
Arzătoarele pentru combustibil lichid au o construcţie asemănătoare. Şi ele
trebuie să asigure o pulverizare cât mai bună a combustibilului, un amestec cât mai
uniform cu aerul precum şi posibilitatea de a modifica forma flăcării.
Pentru a aprinde o instalaţie de ardere cu combustibil lichid, de multe ori este
necesară o instalaţie specială de aprindere cu gaze sau combustibil lichid uşor şi
injectoare speciale.
În funcţie de sistemul şi capul de pulverizare, injectoarele pentru combustibil
lichid se clasifică în [2]:
 arzătoare cu pulverizare cu cupă rotativă,
 arzătoare cu pulverizare prin presiune;
 arzătoare cu retur şi pulverizare prin presiune;
 arzătoare cu pulverizare cu abur.
Cele mai utilizate sunt cele cu cupă rotativă, prezentate în fig. 3.24.
6
5
Combustibil
2 3
1 Aer
Fig. 3.24 Injector cu pulverizare cu cupă rotativă:
1 – pâlnie combustibil; 2 – distribuitor; 3 – clapetă aer; 4 – conductă
combustibil; 5 – ventilator; 6 – pâlnie aer.
Capul injectorului constă dintr-un con gol (pâlnie) 1, fixat pe un ax tubular 4,
căruia i se imprimă o mişcare de rotaţie. Combustibilul care vine prin acest ax
tubular, este picurat de distribuitorul 2 pe această pâlnie, se prelinge spre baza mare
de unde este apoi proiectat, sub formă de picături fine datorită forţei centrifuge.
Aerul reglat de clapeta 3, este preluat de ventilatorul 5 şi iese prin pâlnia de
insuflare a aerului 6, amestecându-se cu picăturile de combustibil. Şi aici există
palete directoare pentru a asigura turbionarea amestecului aer – combustibil.
Folosirea aburului în amestec cu combustibilul asigură vaporizarea parţială a
acestuia din urmă şi prin urmare un amestec mult mai bun cu aerul insuflat, cu efect
deosebit asupra randamentului.
Arzătoarele pentru gaz se aseamănă cu cele simple de combustibil lichid (Fig.
3.25).
85
Combustibil
Palete
directoare
Fig. 3.25 Arzător circular pentru
gaz.
Perete
cazan
Aer
Gazul este introdus central şi pătrunde în focar printr-un număr mare de orificii
mici. Aerului de ardere, ce se introduce în focar printr-un orificiu inelar dispus în
jurul ajutajului de gaze, i se imprimă o mişcare de rotaţie printr-o serie de palete
care realizează un foarte bun amestec între gaz şi aer.
Există şi arzătoare hibride care funcţionează cu doi combustibili, de exemplu cu
gaz şi păcură.
C. Generatorul de abur (GA)
Generatorul de abur este o parte principală a cazanului realizată sub forma unui
schimbător de căldură de suprafaţă cu două circuite:
 circuitul apă-abur;
 circuitul gazelor de ardere.
Căldura obţinută prin arderea combustibililor este transmisă prin radiaţie sau
convecţie circuitului apă-abur, fiind folosită pentru:
 încălzirea apei până la temperatura de saturaţie (fierbere);
 vaporizarea apei;
 supraîncălzirea aburului obţinut până la temperatura dorită.
Pentru a realiza aceste funcţii, cazanul trebuie să cuprindă următoarele părţi
componente:
 economizorul, care realizează preîncălzirea apei de alimentare a cazanului
pe seama gazelor de ardere, înainte de evacuarea acestora la coşul de fum;
 sistemul fierbător, în care se realizează încălzirea până la temperatura de
fierbere şi apoi fierberea propriuzisă, la ieşire obţinându-se abur saturat
umed;
 supraîncălzitorul, care realizează uscarea şi supraîncălzirea aburului până la
temperatura necesară.
În cazul instalaţiilor de putere mare şi cu parametrii ridicaţi, mai pot exista în
zona de radiaţie încă unul sau două supraîncălzitoare intermediare, în care se
realizează supraîncălzirea aburului înainte de intrarea în corpul de medie presiune,
respectiv joasă presiune.
Aceste elemente componente se realizează sub forma unor fascicole de ţevi, cu
diverse dimensiuni, prin interiorul cărora circulă fluidul de lucru (apă, abur etc.).
Gazele de ardere, înainte de evacuarea la coşul de fum, mai cedează o parte din
căldura ce o conţin, unui preîncălzitor de aer.
86
Generatoarele de abur se clasifică după mai multe criterii, criterii ce stau şi la
baza clasificării cazanelor cu abur.
Astfel, după configuraţie, respectiv după numărul de drumuri parcurse de gazele
arse, vom avea [1]:
 cazane turn, la care circulaţia gazelor se face pe un singur drum vertical
(figura. 3.26 a);
 cazane în , cu circulaţia gazelor de ardere ascendentă în focar (primul
drum de gaze – sau zona de radiaţie) şi descendentă în drumul II, sau zona
de convecţie (figura 3.26 b);
 cazane cu trei sau patru drumuri de gaze, construcţii mai vechi.
a doua zonă de radiaţie
Zonă de
convecţie prima zonă Zonă de
de radiaţie convecţie
Focar, zonă
de radiaţie Focar
a) b)
Fig. 3.26 Schemele de amplasare a canalelor de gaze la generatoarele de abur:
a – cazan turn; b – cazan în .
În raport cu modul în care este parcurs circuitul apă-abur de către agentul termic
distingem:
 cazane cu circulaţie naturală;
 cazane cu circulaţie forţată;
 cazane cu străbatere forţată.
Cel mai utilizat tip de cazan în centralele termoelectrice clasice este cazanul cu
circulaţie naturală. Acest tip de cazan se utilizează pentru producerea de abur cu
presiuni până la 160 bar şi debite de abur de până la 1000t/h. Peste aceşti
parametrii, circulaţia naturală se înrăutăţeşte din cauza diferenţei mici între
greutăţile specifice ale apei şi aburului. Structura unui astfel de cazan este
prezentată în figura 3.27.
Apa este introdusă cu ajutorul pompei de alimentare PAlC în economizorul EC
prin intermediul unei clapete de reţinere CR (clapetă unidirecţională) şi a unui
ventil V.
Apa preîncălzită în economizorul EC, intră în tamburul T, de aici coboară liber,
printr-un sistem de ţevi neîncălzite, descendente g, amplasate în exteriorul focarului
F, în colectoarele inferioare CI. La colectoare sunt racordate ţevile h ale sistemului
fierbător SF care căptuşesc focarul cazanului (ţevi ascendente). În aceste ţevi apa
este încălzită prin radiaţie, prima zonă de radiaţie, până la fierbere şi datorită
diferenţei de greutate specifică, =g-h, apa este împinsă în sus şi reintră în
tambur, unde continuă fierberea. Aburul rezultat trece apoi în supraîncălzitorul SI
unde i se ridică temperatura, folosind căldura preluată prin radiaţie (în a doua zonă
87
de radiaţie) de la gazele de ardere. De aici, aburul uscat plecă la corpul de înaltă
presiune al turbinei, se destinde parţial, apoi este readus în cazan, la
supraîncălzitorul intermediar SII, dispus în a treia zonă de radiaţie.
abur viu
T
SI SII
SF
EC CR PAlC
g h V
aer
A F
spre
PA cos
CI CI
VG
Fig. 3.27 Schema de principiu a unui cazan cu circulaţie naturală: A – arzător;
F - focar; T – tambur; g – ţevi descendente; h – ţevi ascendente; SF – sistemul
fierbător; CI – colectoare inferioare; SI – supraîncălzitor; SII – supraîncălzitor
intermediar; EC – economizor; PA – preîncălzitor de aer; V – ventil; CR – clapetă
de reţinere; PAlC – pompă de alimentare cazan; VG – ventilatorul de gaze.
Căldura gazelor arse nu este folosită în măsură suficientă în zonele de radiaţie şi
este folosită în continuare, prin convecţie, în al doilea drum de gaze, în
economizorul EC, la preîncălzirea apei de alimentare a cazanului. Cum majoritatea
ciclurilor de centrale au preîncălzire regenerativă a apei de alimentare, temperatura
apei la intrarea în cazan este foarte ridicată (peste 200C) şi în consecinţă gazele de
ardere nu sunt răcite suficient în economizor, cu influenţă directă asupra
randamentului cazanului. Pentru acest lucru, în ultima parte a drumului gazelor arse
se instalează preîncălzitorul de aer PA în aşa fel încât aerul suflat în focar de
instalaţiile de tiraj capătă o temperatură ridicată, ceea ce îmbunătăţeşte arderea.
Temperatura gazelor arse scade la 100-130C, iar randamentul cazanului creşte la
peste 93%. Cea mai joasă temperatură a gazelor de ardere la coş se înregistrează la
gaze naturale (100-110C), pe când la arderea lignitului se înregistrează cea mai
mare temperatură a gazelor de ardere la coş (140-160C).
Deoarece la presiuni ridicate circulaţia naturală nu mai este eficientă, apărând
pericolul circulaţiei inverse în sistemul fierbător, a apărut necesitatea introducerii
unor pompe pe ţevile descendente pentru a asigura circulaţia normală a apei şi
astfel se obţine cazanul cu circulaţie forţată, restul construcţiei fiind similară cu cea
a cazanului cu circulaţie naturală. Acestea sunt pompe monoetajate, adică de debite
mari şi înălţimi de refulare mici. Acest tip de cazan funcţionează până la presiuni
de 150 bari şi debite nominale de1700t/h. Cazanul se mai numeşte şi La Mont,
88
după numele inventatorului.
O construcţie total diferită are cazanul cu străbatere forţată a apei (figura 3.28).
Acest tip de cazan se construieşte pentru presiuni şi debite foarte mari (p>180
bari, D>1800t/h).
Gaze arse
Apă
EC Fig. 3.28 Schema de principiu a
unui cazan cu străbatere forţată: SF –
VR sistem fierbător; SR – supraîncălzitor
de radiaţie; SC – supraîncălzitor de
Abur
SC convecţie; VR – vaporizator rezidual;
SR EC – Economizor.
SF
Se poate observa că un astfel de cazan are un singur drum pentru gaze şi un

singur drum pentru apă.
O particulă de apă este supusă pe rând comprimării în pompa de alimentare a
cazanului, preîncălzirii în economizorul EC şi apoi vaporizării în vaporizatorul de
radiaţie SF, ale cărui ţevi căptuşesc focarul. Aburul umed şi saturat rezultat, intră în
vaporizatorul rezidual VR, unde se termină procesul de vaporizare, la ieşirea
acestuia obţinându-se abur saturat uscat. Supraîncălzirea se face în
supraîncălzitoarele de radiaţie SR şi convecţie SC, amplasate la sfârşitul zonei de
radiaţie şi începutul zonei de convecţie.
Vitezele mari de circulaţie a apei în cazan (2.5-4m/s), asigură un schimb foarte
bun de căldură, ceea ce determină un randament ridicat al cazanului.
Volumul relativ mic al cazanului presupune constante de timp mici ale
regimurilor tranzitorii, ceea ce reclamă sisteme de reglaj foarte rapide.
Acest tip de cazan s-a numit Benson după numele inventatorului său.
Deoarece lipseşte tamburul, iar ţevile sunt de diametre mici se reduce consumul
de oţel, preţul de cost al cazanului micşorându-se.
D. Instalaţia de evacuare a gazelor arse
Pentru evacuarea gazelor arse, de regulă se utilizează ventilatoare pentru gaze
VG (figura 3.27). Aceste ventilatoare se antrenează cu motoare asincrone
alimentate la 0.4 KV sau 6 KV, după putere. Ele pot fi de tipul centrifugal sau
axial. Au o construcţie specială, pentru a nu se transmite căldura gazelor arse spre
motorul de antrenare. Fiind elemente de siguranţă ale cazanului, se prevede o
rezervă de 100%, adică cel puţin două ventilatoare în paralel capabile fiecare să
89
asigure evacuarea debitului nominal de gaze arse.
Înainte de a duce gazele arse la coş, acestea sunt trecute prin instalaţiile de
desprăfuire. Acestea au rolul de a separa cenuşa din gazele arse şi a nu polua cu
aceasta mediul înconjurător.
Există trei soluţii de filtre de cenuşă:
 filtre mecanice umede, grad de reţinere 0.9;
 filtre mecanice uscate, grad de reţinere 0.7-0.8;
 filtre electrostatice, grad de reţinere 0.96-0.99.
Filtrele mecanice umede utilizează o perdea de apă pulverizată care este
traversată de gazele de ardere. Se utilizează rar, din cauza consumului de apă şi a
construcţiei voluminoase.
Filtrele mecanice uscate au o construcţie ciclonară (figura 3.29). Particulele
solide centrifugate sunt depuse pe peretele conic al filtrului şi se adună la partea
inferioară, în timp ce gazele părăsesc spaţiul prin partea superioară printr-un tub
central.
gaze curate
1
gaze 2
brute Fig. 3.29 Filtru mecanic uscat (ciclon)
de gaze arse: 1 – intrarea gazelor în
direcţie tangenţială; 2 – mişcare ciclonară
descendentă¸3 – pâlnie de separare a
4
prafului; 4 – tub de evacuare gaze curate.
3
cenuşa
Acest tip de filtru se mai utilizează, pentru simplitatea sa constructivă, deşi nu

are performanţe de separare deosebite.
Cele mai performante filtre de cenuşă şi cele mai utilizate în instalaţiile moderne
sunt filtrele electrostatice. Principiul lor dr funcţionare este expus în figura 3.30.
_
Fig. 3.30 Schema funcţionării unui electrofiltru de
tip orizontal: vg – viteza gazelor arse; w – viteza
particulelor solide.
w vg
Electrofiltrul funcţionează pe principiul ionizării gazelor într-un câmp electric

90
obţinut prin aplicarea unor tensiuni continue de circa 30-70 kV între un sistem de
electrozi. Filtrul se compune dintr-un număr de electrozi constituiţi din fire subţiri,
legaţi la polaritatea negativă (numiţi electrozi de ionizare sau corona) şi un sistem
de suprafeţe legate la pământ, legate la polaritatea pozitivă, formând electrozii de
depunere a cenuşii.
Există două tipuri de soluţii constructive de filtre electrostatice:
 filtre verticale, la care electrozii de depunere sunt circulari şi electrodul de
ionizare aşezat în axul cilindrului cu ax vertical, prin care circulă gazele de
ardere;
 filtre orizontale, la care electrozii de depunere sunt plani iar electrozii de
ionizare formează o reţea de fire paralele cu primii, printre care circulă
gazele de ardere în direcţie orizontală.
Filtrele orizontale se utilizează aproape în exclusivitate (figura 3.30).
Firele care formează electrozii de ionizare au de regulă un diametru mic pentru a
produce un efect corona cât mai pronunţat. Legarea lor la electrodul negativ
urmăreşte acelaşi scop, un efect corona mai intens, deoarece mobilitatea ionilor
negativi este mai mare.
Particulele de cenuşă din gaze se încarcă cu sarcini negative şi sunt atrase de
electrozii pozitivi, deplasându-se cu viteza w spre aceştia. Pentru ca acestea să
ajungă pe electrozii pozitivi e nevoie ca această viteză să fie cât mai mare, adică să
avem un câmp electric cât mai intens, împins până la limita permisă de distanţa
dintre electrozi. În acelaşi scop este util ca viteza gazelor arse vg să fie cât mai mică
iar lungimea electrofiltrului cât mai mare.
Curăţirea cenuşii depuse pe electrozii de depunere este făcută prin scuturarea lor
la intervale regulate cu ajutorul unor ciocănele mecanice.
Cu toate măsurile luate, totuşi gazele arse mai conţin o anumită cantitate de
cenuşă, precum şi alte elemente nocive, de exemplu bioxidul de sulf. Pentru ca
aceste emisiuni nocive să nu depăşească nivelele maxim admise pentru poluarea
atmosferei, se utilizează coşuri de fum cu înălţimi mari care asigură dispersia
emisiunilor nocive pe suprafeţe geografice mari, folosind în acest scop curenţii de
aer de la aceste înălţimi.
Dacă se utilizează filtre electrostatice, atunci dimensionarea înălţimii coşului de
fum se face numai în funcţie de conţinutul acestor gaze în bioxid de sulf. Acest
conţinut depinde de conţinutul în sulf al combustibilului precum şi de tipul
instalaţiei de ardere sau a celei de evacuare a cenuşii şi zgurii. Se utilizează în mod
frecvent coşuri de fum cu înălţimi de aproximativ 220-250 m.
Coşurile de fum cele mai utilizate sunt de următoarele tipuri:
 coş metalic, protejat în interior prin straturi anticorosive, sunt coşuri
individuale scurte autoportante sau de mare înălţime în construcţie metalică;
 coşuri de beton, sunt coşuri de mare capacitate, foarte înalte. Se fabrică din
beton armat. Se utilizează uneori şi drept coşuri individuale sau comune de
înălţimi medii (80-100m).
91
3.3.2 Agregatul turbină-generator
Turbinele cu abur folosite în CTE sunt de o mare diversitate ca tipuri şi puteri,
după scopul lor: antrenarea de generatoare electrice (termogeneratoare) sau
antrenarea unor consumatori de putere (pompe, ventilatoare, compresoare).
Turbinele cu abur folosite la antrenarea generatoarelor electrice sunt cuplate
direct cu acesta, funcţionând cu o turaţie sincronă constantă de 3000 rot/min. La
puteri foarte mari se utilizează şi la turaţii de 1500 rot/min corespunzătoare unui
generator electric cu două perechi de poli.
Turbinele de antrenare, funcţionează de obicei cu turaţii variabile şi foarte
ridicate şi sunt legate de mecanismul antrenat prin reductoare de turaţie.
În turbină are loc destinderea aburului şi transformarea unei părţi din energia sa
în energie mecanică. Pentru a utiliza cât mai mult din entalpia aburului pentru a
produce lucru mecanic s-a stabilit că este mai eficientă destinderea treptată a
aburului în mai multe trepte ale turbinei.
În prezent toate turbinele cu abur folosite sunt cu destinderea axială a aburului.
Construcţii de turbine radiale se întâlnesc numai sporadic, pentru puteri mici.
Din punct de vedere al principului de funcţionare turbinele cu abur pot fi:
 turbine cu acţiune sau de egală presiune, la care destinderea aburului
(transformarea energiei termice în energie cinetică) are loc numai în
ajutajele statorice, iar în canalul paletelor mobile se face numai abaterea
jetului de abur, presiunea rămânând constantă;
 turbine cu reacţiune sau cu suprapresiune, în care destinderea aburului are
loc atât în ajutajele turbinei cât şi în paletele mobile ale rotorului, astfel încât
aburul acţionează asupra rotorului atât prin abaterea jetului de abur cât şi
datorită forţelor de reacţiune care iau naştere în momentul destinderii
aburului în paletele mobile;
 turbine combinate, la care primele trepte lucrează cu acţiune iar ultimele
trepte cu reacţiune.
a) b)
Fig. 3.31 Secţiune printr-o turbină: a) cu acţiune; b) cu reacţiune.
Se poate observa că la turbinele cu acţiune admisia aburului este făcută cu un
racord inelar, dar este o admisie parţială, pe când la turbinele cu reacţiune, admisia
92
este totală.
Turbina cu acţiune are un rotor sub formă de discuri fixate pe un ax, pe când
turbina cu reacţiune are rotorul sub forma unui tambur pe care sunt fixate paletele
rotorului.
Datorită diferenţelor de presiune, la turbinele cu reacţiune apar forţe rotorice
axiale care trebuie preluate de dispozitive speciale de echilibrare şi implică
utilizarea de lagăre speciale, situaţie care nu apare la turbinele cu acţiune.
Etanşarea locului de trecere a axului prin carcasă se face prin labirinţi.
Se constată că turbinele cu reacţiune sunt folosite mai mult pentru grupuri cu
condensaţie, de mare putere cu funcţionare în regim constant, de bază, pe când cele
cu acţiune sunt frecvent folosite pentru turbinele cu termoficare cu prize reglabile şi
pentru maşini cu regim variabil de sarcină.
Turbinele mai pot fi clasificate şi după valoarea presiunii aburului la ieşirea din
turbină. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de turbine:
 cu condensaţie (fig. 3.32 a), la care presiunea aburului la ieşirea din turbină
este mai mică decât presiunea atmosferică;
 cu contrapresiune (fig. 3.32 b) la care destinderea aburului se opreşte la
valoarea de 1.2-5 bar, sau chiar mai mult. Aburul evacuat astfel poate fi
utilizat la un consumator termic industrial.
Un tip special de turbină cu contrapresiune este turbina înaintaşă la o CTE cu
ciclu suprapus (fig. 3.32 c).
a) b) c)
Fig. 3.32 Simbolul unei turbine: a – cu condensaţie; b – cu contrapresiune
folosită la termoficare; c – cu contrapresiune, folosită ca turbină înaintaşă.
În cursul destinderii în turbină, o parte din abur se poate extrage înainte de a
ajunge la ieşirea din turbină. Locul special amenajat de unde se poate face această
extragere se numeşte priză. Prizele unei turbine pot fi fixe sau reglabile. Prizele
fixe nu au organ de reglaj, presiunea şi debitul aburului la aceste prize variază cu
sarcina cazanului. Este cazul prizelor pentru preîncălzirea apei de alimentare.
Prizele reglabile, au prevăzute organe de reglaj care menţin presiunea constantă
a aburului extras, în orice regim de funcţionare a turbinei. Aburul extras prin aceste
prize este folosit în scopuri de termoficare industrială şi urbană.
Pe măsură ce aburul se destinde în treptele turbinei, volumul său specific creşte;
de aceea pentru tranzitarea debitului de abur de la intrarea în turbină este necesară
93
mărirea dimensiunilor paletelor finale şi a diametrului turbinei, aceasta primind o
formă tronconică. Dar creşterea secţiunii finale a turbinei este limitată constructiv
(8 m2 la 3000 rot/min şi 18 m2 la 1500 rot/min), lucru ce impune, la puteri mari,
realizarea turbinei din mai multe corpuri şi cu mai multe fluxuri.
În schema din figura 3.33 este prezentată schema unei turbine cu abur cu mai
multe corpuri şi cu mai multe fluxuri.
CMP CJP1 CJP2

CIP Fig. 3.33 Schema unei turbine cu abur
cu mai multe corpuri şi mai multe fluxuri
Se poate vedea că aburul lucrează în flux unic în corpul de înaltă presiune CIP,
volumul său specific atingând o valoare pentru care debitul nu mai poate fi trecut
printr-o singură treaptă, corpul de medie presiune se dublează (două fluxuri de
debite egale), pentru ca pe partea de joasă presiune să avem două corpuri duble
respectiv patru fluxuri de abur. La puteri unitare mai mari se poate utiliza un număr
mult mai mare de fluxuri.
În cazul utilizării aburului saturat umed (soluţie aplicată la centrale nuclearo-
electrice) se foloseşte un corp de medie presiune (eventual în dublu flux) şi patru
corpuri de joasă presiune, de asemenea în dublu flux (figura 3. 34).
CMP CJP
CIP

G
Fig. 3.34 Schema unei turbine de mare putere funcţionând cu abur saturat
Turbinele cu abur necesită instalaţii de reglaj care să regleze debitul de abur
astfel încât în orice moment puterea dezvoltată să fie egală cu puterea cerută de
consumator, cu menţinerea turaţiei în limite restrânse.
Cele mai răspândite regulatoare sunt cele de tip centrifugal, bazate pe variaţia
forţei centrifuge cu turaţia.
În funcţie de modul în care se transmite impulsul de comandă de la regulator la
ventilele de reglaj sistemele de reglare pot fi:
 directe, când comanda se transmite direct cu ajutorul unui sistem de pârghii;
 indirecte, caz în care se utilizează nişte servomotoare speciale care amplifică
comenzile date, folosind o sursă de energie din exterior (presiune de ulei,
energie electrică, energie mecanică etc.).
Funcţionarea acestor regulatoare este prezentată în figura 3.35.
94
1 3
2
ulei
abur
abur
a) b)
Fig. 3.35 Schema de principiu a reglării turaţiei turbinei cu abur: a) regulator
cu acţiune directă; b) regulator cu acţiune indirectă.
La reglarea directă, în cazul scăderii turaţiei, sferele regulatorului centrifugal 1
se apropie de axa de rotaţie şi manşonul regulatorului coboară şi prin intermediul
unei pârghii deschizând ventilul de reglaj. Intră mai mult abur în turbină şi turaţia
revine aproximativ la valoarea iniţială. La scăderea sarcinii, respectiv creşterea
turaţiei, lucrurile se petrec similar. Această schemă de reglare are simplitate
constructivă, dar are şi dezavantaje: necesită o forţă mare pentru deschiderea şi
închiderea ventilului de reglaj, ceea ce reduce sensibilitatea şi conduce la un
regulator cu dimensiuni mari.
Pentru turbinele de putere mare şi forţele necesare pentru manevrarea ventilelor
sunt mari şi se utilizează reglarea indirectă (figura 3.35 b).
Când funcţionarea turbinei este stabilă, pistoanele distribuitorului 3 acoperă
canalele care unesc camera distribuitorului cu camerele servomotorului 2. În
această situaţie, ventilul de reglaj are o poziţie fixă. La deplasarea manşonului
regulatorului centrifugal 1 se deplasează şi pistonaşul distribuitorului de ulei 3. În
funcţie de direcţia de deplasare a manşonului regulatorului, distribuitorul va lăsa să
treacă uleiul sub presiune fie în camera superioară, fie în camera inferioară a
servomotorului hidraulic bidirecţional 2, care la rândul lui va închide sau va
deschide ventilul de reglaj în scopul menţinerii constante a turaţiei turbinei cu abur.
De această dată forţa de acţionare a ventilului de reglaj este aproape nelimitată, ea
depinzând de presiunea de ulei şi de suprafeţele active ale pistonului
servomotorului hidraulic.
Reglarea turaţiei turbinelor cu contrapresiune, a turbinelor cu prize reglabile,
este mai complexă. Aici există şi bucle de reglare ale presiunii agentului termic de
termoficare, care de regulă sunt prioritare faţă de bucla de reglare a frecvenţei
generate, urmând ca variaţiile de sarcină electrică să fie preluate de sistemul
energetic.
95
3.3.4 Instalaţii pentru apa de răcire a CTE
După cum s-a arătat la principiul de funcţionare al CTE, acestea pentru
funcţionare au nevoie de o sursă rece, în mod obişnuit apă de răcire. Debitele de
apă de răcire necesare sunt deosebit de mari şi au valori cuprinse între 100 şi 200
m3/(MWh). Această instalaţie reprezintă cam 6-10% din totalul investiţiilor
centralei, similar ca ordin de mărime cu întreaga parte electrică.
Consumatorii de apă de răcire la o CTE sunt:
 condensatoarele principale şi ale turbopompelor;
 răcitoarele generatoarelor şi ale excitatoarelor;
 răcitoarele de ulei ale turbinei;
 răciri tehnologice pentru utilajele serviciilor interne.
Răcirea poate avea loc în circuit deschis, închis sau mixt.
Principalul consumator de apă de răcire este condensatorul turbinei cu abur.
Cantitatea de căldură preluată de apa de răcire în condensator are expresia:
Qac  Dc i2  i3  , [kJ/s] (3.23)
în care Dc este debitul de abur care intră în condensator, în kg/s; i2 şi i3 – entalpia
aburului la intrarea în condensator, respectiv a condensatului la ieşirea din
condensator, în kJ/kg.
Debitul de apă de răcire la condensator va fi:
Qac
Dc  , [kg/s] (3.24)
c  t ac
unde c=4180 J/kgK este căldura specifică a apei; iar tac=t1-t2 este diferenţa de
temperatură între apa de la intrarea şi ieşirea din condensator, de regulă între 8 şi
10C.
Pentru calcule aproximative se poate considera o cădere de entalpie în
condensator de 2200 kJ/kg.
Condiţiile impuse apei de răcire pentru a avea o exploatare sigură şi economică
sunt următoarele:
 să nu conţină impurităţi plutitoare care ar putea înfunda ţevile
condensatoarelor şi ale răcitoarelor;
 să nu conţină impurităţi în suspensie cu diametre mai mari de 0.15 mm;
 să nu conţină substanţe corosive care să atace suprafeţele metalice cu care
vin în contact;
 să aibă o duritate cât mai redusă, pentru evitarea depunerilor de piatră pe
ţevile condensatoarelor şi a răcitoarelor.
Răcirea CTE în circuit deschis se practică atunci când centrala este amplasată în
apropierea unei surse de apă cu un debit suficient şi constant tot timpul anului (râu,
lac, mare).
Un exemplu de schemă de alimentare cu apă de răcire în circuit deschis a unei
CTE este prezentat în figura 3.36.
96
3
2 4 Fig. 3.36 Schema de alimentare cu
apă de răcire în circuit deschis: 1 – râu;
5 sala maşinilor 2 – baraj; 3 – denisipator; 4 – casa
1 sitelor; 5 – pompă de circulaţie a apei
de răcire; 6 puţuri evacuare apă.
Barajul 2 are rolul de a ridica nivelul apei şi a facilita scurgerea gravitaţională a

ei spre centrală, dar şi pentru realizarea unei anumite rezerve ce poate avea
importanţă în anotimpurile secetoase (vara şi iarna).Apa este adusă la centrală prin
conducte sau canale de aducţiune după ce în prealabil a fost trecută printr-un
denisipator (decantor) 3, unde o parte din suspensii se depun. Apoi apa este trecută
prin casa sitelor 4 unde sunt reţinute toate suspensiile cu un sistem de site fixe şi
mobile. Trecerea apei prin condensator se face cu ajutorul pompelor de circulaţie 5,
de unde apoi printr-o conductă de evacuare este deversată în râu sau în pânza de
apă freatică prin puţurile 6.
Pentru a evita pericolul îngheţului o parte din apa caldă provenită de la
condensatoare se aduce la priza de apă şi la decantor unde se amestecă cu apa din
râu.
Răcirea CTE în circuit închis se aplică atunci când debitul sursei apei de răcire
este mic; în acest caz debitul sursei este folosit pentru compensarea pierderilor care
sunt de 1.5-3% din debitul nominal de abur. Schema unei astfel de alimentări este
prezentată în figura 3.37.
1
2
3 Fig. 3.37 Schema alimentării cu apă
în circuit închis a unei CTE: 1 – conductă
apă de adaos; 2 – turn de răcire; 3 –
sala maşinilor
bazin; 4 – conductă evacuare purjă.
Apa rece din turnurile de răcire 2 este adusă la un bazin 3, unde prin aducţiunea 1
se aduce şi apa de adaos care compensează pierderile prin purjă din circuitul termic
al centralei. De aici apa este preluată de pompele de circulaţie care o refulează prin
condensatoare şi apoi prin conducta de apă caldă înapoi la turnurile de răcire.
97
Apa uzată, obţinută în urma purjelor este deversată în râu prin conducta 4.
Temperatura apei de răcire la sistemele de răcire în circuit închis este mai
ridicată decât temperatura apei din râu. Acest lucru are ca efect scăderea
randamentului termic cu până la 2%.
Din acest motiv, cea mai întâlnită schemă este una mixtă, în care în cea mai
mare parte a anului se utilizează răcirea în circuit deschis şi în perioadele secetoase
răcirea în circuit închis.
3.3.4 Instalaţii pentru tratarea apei

Calitatea apei de alimentare a cazanelor cu abur este un factor hotărâtor pentru
siguranţa în funcţionare a acestora. În circuitul termic al centralei, pierderile de apă
prin purjări, scăpări de abur şi condensat, trebuiesc completate cu apă de adaos.
Aceste pierderi se ridică la 1-5% la CTE cu condensaţie şi pot atinge 30% la CTE
cu termoficare.
Purjarea este operaţia prin care se elimină din cazan o anumită cantitate de lichid
pentru a evacua nămolul format în sistemul de vaporizare şi a corecta conţinutul de
săruri din apă. Purja poate fi continuă sau intermitentă. Debitul de purjă trebuie
menţinut cât mai mic posibil deoarece purjările reprezintă pierderi de căldură şi
apă.
Apa de adaos provine din surse naturale, de suprafaţă sau de adâncime (puţuri).
Apa nu se găseşte niciodată în stare pură, având o serie de impurităţi în suspensie
sau dizolvate. Aceste impurităţi se pot depune pe pereţii conductelor şi pe piesele
turbinelor, reducând secţiunea de trecere şi înrăutăţind transferul de căldură.
Indicii de calitate ai apei din circuitul termic sunt:
 duritatea, conţinutul în compuşi de calciu şi magneziu, la noi în ţară se
utilizează pentru măsură gradul german de duritate, care înseamnă un
conţinut de 10mg CaO la litru;
 indicele de alcalinitate, reprezintă conţinutul apei în NaOH, menţinerea
unei anumite alcalinităţi este necesară pentru a evita coroziunea;
 conţinutul în suspensii în stare coloidală, reducerea lui asigură evitarea
depunerii nămolului;
 conţinutul de gaze dizolvate, interesează conţinutul în oxigen şi bioxid de
carbon, care trebuie să fie cât mai reduse;
 conţinutul de săruri, se măsoară pe baza conductivităţii electrice a apei,
sărurile se depun pe ţevi şi paletele turbinei;
 conţinutul în bioxid de siliciu, acesta formează depuneri tari, silicaţi, care
sunt insolubile;
 conţinutul de ulei, uleiul dă depuneri tari, produce spumegarea aburului şi
murdărirea lui;
 conţinutul în ioni de hidrogen, PH-ul, pentru a fi neagresivă faţă de oţel,
apa trebuie să fie uşor alcalină (pH=7-8.5).
98
Tratarea apei la CTE are următoarele faze:
 tratare fizică, coagulare-filtrare;
 desuleiere;
 tratare chimică;
 degazare;
 tratare termică, distilare;
 condiţionare (fosfatare, adaos hidrazină).
Tratarea fizică are loc prin trei procedee: decantare, filtrare şi coagulare-filtrare.
Pentru coagulare se foloseşte sulfatul de aluminiu, sulfatul feric sau clorură ferică.
Ca material filtrant se foloseşte cuarţ granulat, marmură granulată, dolomită sau
cărbune antracit.
Uleiul se reţine de asemenea prin procedee mecanice: decantare, filtrare etc. Dar
şi prin metode chimice, de exemplu sulfatul de aluminiu asigură şi reţinerea
uleiului din apă.
Tratarea chimică implică mai multe grade de realizare:
 dedurizarea, adică reducerea durităţii fără modificarea conţinutului total de
săruri;
 demineralizarea parţială, adică reducerea conţinutului de săruri în paralel cu
dedurizarea;
 demineralizarea totală, realizând practic apă chimic pură.
Se utilizează următorii reactivi: hidroxid de calciu (var), hidroxidul de sodiu
(soda caustică).
Există şi procedee fizico-chimice de dedurizare a apei, bazate pe utilizarea unor
mase ionice. Acestea sunt formate din răşini sintetice sau cărbune, având fixate
grupe de cationi Na+ sau H+ sau anioni OH- sau Cl-. Apa trebuie să fie în prealabil
limpezită, filtrată şi să conţină o cantitate mică de impurităţi organice pentru a nu
bloca porii maselor ionice. Masele ionice sunt cunoscute în practică după
denumirea comercială: Vionit (fabricat în România), Amberlite, Permutit, Wofatit
etc. Filtrele ionice sunt instalaţii cu funcţionare discontinuă. Cu ajutorul acestor
filtre se poate obţine o dedurizare până la 0.01-0.1 ºd. Filtrele ionice se supun
periodic unor acţiuni de regenerare.
Tratarea termică a apei realizează demineralizarea prin vaporizare, urmată de
condensare. Acest procedeu implică prezenţa unui vaporizator alimentat cu abur de
la prize nereglabile sau reglabile ale turbinei. Bineînţeles are loc o pierdere de
exergie. De aceea acest tip de tratare a apei de adaos se aplică numai în cazul când
aceasta are un conţinut foarte ridicat de săruri (peste 800 mg/l).
În urma acestei activităţii de tratare a apei rămân reziduuri chimice (soluţii de
regenerare şi de spălare a filtrelor), care nu pot fi evacuate la canalizare. Se impune
prezenţa şi a unui rezervor de neutralizare. Aici soluţiile de regenerare bazice se
neutraluizează reciproc cu cele acide, dacă unele sunt în exces se mai adaugă acid
clorhidric, sau respectiv piatră de calcar.
99
PROBLEME
P 3.1 Să se calculeze variaţia de entropie în cazul schimbului de căldură între
două corpuri de masă m şi de căldură specifică c, dar de temperaturi diferite TA>TB.
Soluţie:
Considerăm sistemul format din aceste două corpuri neizolate termic între ele
dar izolate adiabatic în raport cu exteriorul. Aplicăm primul principiu al
termodinamicii sau legea conservării energiei:
Qced  Qabs ,
rezultă:
  
m  c  TA  Tf  m  c  Tf  TB , 
TA  TB
de unde rezultă: Tf  şi TA  Tf  TB .
2
Variaţia de entropie a sistemului va fi:
dS  dS A  dS B .
Prin integrare între o stare iniţială şi finală se obţine:
f f f Tf Tf
m  c  dT m  c  dT
S   dS   dS A   dS B     
i i i TA
T TB
T
Tf Tf TA
  m  c  ln T ITAf  m  c  ln T ITBf   m  c  ln
T T
 m  c  ln  m  c  ln  0.
TA TB TB
TA T
Deoarece  1  ln A  0 . S-a ţinut cont, la scrierea expresiilor entropiei, de
TB TB
semnul negativ atribuit căldurii cedate şi pozitiv pentru căldura primită.
Această aplicaţie ne arată că într-o transformare termică, variaţia de entropie
este pozitivă, adică entropia întotdeauna creşte şi nu descreşte niciodată, concluzie
obţinută prin generalizare.
Acest rezultat este echivalent cu faptul dedus şi experimental privitor la sensul
de transmitere a căldurii de la corpurile mai calde spre corpurile mai reci şi
niciodată invers fără un aport de lucru mecanic din exterior.
P 3.2 Un bloc turbogenerator cu abur, cu combustibil cărbune cu o putere

calorifică q=17000 kJ/kg, are un consum de combustibil de 67 t/h. Cunoscând:
 randamentul cazanului  c  0.92 ;
 randamentul conductelor  cd  0.99 ;
 randamentul ciclului termic  t  0.3465 ;
 randamentul mecanic al turbinei  m  0.98;
100
 randamentul generatorului  g  0.985 ;
 consumul serviciilor interne c si  5% ;
 randamentul transformatorului  tr  0.99 ;
să se determine bilanţul energetic al cazanului sub formă de diagramă Sankey?
Soluţie:
Principalele elemente de bilanţ vor fi:
 debitul de căldură produs:
67000kg 17000kJ
Q0  Bh  q    316.388MW ;
3600 s kg
 Pierderile de căldură în cazan (prin pereţii cazanului, prin gazele de ardere
trimise la coş şi prin cenuşa şi zgura evacuate din cazan):
Q pc  Q 0  (1   c )  316 .388  (1  0.92 )  25 .31MW ;
 Debitul de căldură rămas:
Q1  Q0  Q pc  316.388  25.31  291.078MW ;
 Debitul de căldură pierdut prin izolaţia termică a conductelor:
Qcd  Q1  (1   cd )  291.078  (1  0.99)  2.91MW ;

Q1  Q1  Qcd  291.078  2.91  288.167 MW ;
 Debitul de căldură cedat condensatorului turbinei:
Q2  Q1  (1   td )  288.167  (1  0.345)  188.317 MW ;
 Debitul de căldură util:
Qu  Q1  Q2  288.167  188.317  99.85MW ;
 Debitul de căldură pierdut în angrenajele mecanice ale turbinei:
Qm  Qu  (1   m )  99.85  (1  0.98)  1.997 MW ;
Q3  Qu  Qm  99.85  1.997  97.853MW ;
 Pierderile în generator:
Q g  Q3  (1   g )  97.853  (1  0.985)  1.468MW ;
 Debitul de energie rămas:
Q4  Q3  Q g  97.853  1.468  96.385MW ;
 Consumul de energie al serviciilor interne:
Qsi  Q4  c si  96.385  0.05  4.819 MW ;
 Debitul de energie rămas:
Q5  Q4  Qsi  96.385  4.819  91.566 MW ;
101
 Pierderile în transformator:
Qtr  Q5  (1   tr )  91.566  (1  0.99)  0.916 MW ;
 Energia livrată:
Ql  Q5  Qtr  91.566  0.916  9.65MW ,
care reprezintă 28.65% din energia intrată. Deci randamentul global al centralei
electrice va fi aproximativ 29%.
Aceste rezultate vor fi prezentate şi grafic sub forma unei diagrame Sankey în
figura 3.38.
Qpc=25.31MW Q0=316.388MW
Qm=1.997MW
100%
Qg=1.468MW
Qcd=2.91MW
Qsi=4.819MW
Q2=188.317MW
Qtr=0.916MW
Ql=90.65MW
29%
Fig. 3.38 Diagrama de bilanţ energetic pentru un bloc turbogenerator.
P 3.3 Circuitul termic al unui bloc turbogenerator are schema termică prezentată
în figura 3.39.
Cunoscând următoarele date caracteristice acestei scheme: i1=3370 kJ/kg,
p1=100 bar, i2=2012 kJ/kg, i3=138 kJ/kg, p3=0.05 bar, D=100 t/h, p=0.72
(randamentul pompei de alimentare a cazanului), să se determine puterea produsă
de turbină, puterea consumată de pompa de alimentare a cazanului şi randamentul
ciclului termic?
i1
Q1
T 
cazan
i2 Fig. 3.39 Schema circuitului
termic al unui bloc turbogenerator.
Q2
PAlC
i4
i3
102
Soluţie:
Puterea produsă de turbină este:
Q m  (i1  i2 )
PT    D  (i1  i2 ) 
t t
.
100000kg
  (3370kJ / kg  2012kJ / kg )  37.722 MW
3600 s
Puterea consumată de pompa de alimentare va fi:
E   V  g  h Dv  p D  p
PPA     
t  p t  p p   p
.
100000 (100  0.005)  10 5
   386 kW
3600 1000  0.72
Puterea cedată sursei reci va fi:
1000
P2  D  (i 2  i3 )  100   (2012  138)  10 3  52 MW .
3600
Randamentul ciclului termic va fi:
P PT 37.722
t  u    0.418 .
Pc PT  P2  PPA 37.722  52  0.386
P 3.4 La turbina de la problema precedentă să se calculeze debitul de apă de

răcire necesar în condensator, dacă încălzirea apei de răcire este de 10C. Se dă
căldura specifică a apei c=4180 J/kgK.
Soluţie:
Puterea cedată sursei reci va fi:
Q m  c  
P2  2   D  c   .
t t
De aici se poate scoate debitul de apă de răcire necesar:
P2 52  10 6 m3
Dar    1244 kg / s  4478 .
c   4180  10 h
P 3.5 Să se calculeze coeficientul global de schimb de căldură ks între două

fluide, care realizează coeficienţii de convecţie 1 şi 2, printr-un perete plan cu
grosimea  şi conductivitatea termică  în următoarele alternative:
a) gaze cu 1=50 W/m2.K, apă cu 2=5000 W/m2.K, perete din oţel cu =3mm,
=30W/m.K;
b)aceleaşi condiţii, dar suprafaţa de transfer de căldură extinsă prin nervurare pe
partea de gaze în raportul S2/S1=5?
103
Soluţie:
a) Coeficientul global de schimb de căldură va fi:
1 1 W
ks    49.5 2 .
1  1 1 0.003 1 m K
   
 1   2 50 30 5000
b)Coeficientul global de schimb de căldură devine:
1 1 W
ks    232.56 2 .
S2 1  1 1 1 0.003 1 m K
     
S1  1   2 5 50 30 5000
Se poate observa ce creştere apreciabilă se poate obţine prin extinderea
(nervurarea) suprafeţei de schimb de căldură pe partea cu coeficientul de convecţie
minim.
BIBLIOGRAFIE
1. Moţoiu, C., Centrale termo şi hidroelectrice, EDP, Bucureşti – 1974.
2. Asaftei, C., Producerea energiei electrice în centrale electrice, Institutul Politehnic GH.
ASACHI, Iaşi – 1993.
3. Cristescu D., Pantelimon L., Darie S., Centrale şi Reţele Electrice, EDP, Bucureşti-1982.
4. Potolea, E., Centrale Staţii şi Reţele electrice, EDP, Bucureşti-1960.
5. Curelaru A., Îndreptar pentru electroenergeticieni, Editura Scrisul Românesc, Craiova-1973.
6. Leca A. s.a. Centrale electrice. Probleme, EDP, Bucureşti 1977.
7. Vădan, I., Energetică generală şi conversia energiei, Ed. MEDIAMIRA, Cluj-Napoca 1998.
* * *
104

Ptdee304 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ptdee304 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap.

3 Centrale Termoelectrice cu Abur (CTE)

Cazan Turbină Generator

3.1.2 Noţiuni de termodinamică

unde Tn şi Vn caracterizează starea normală, iar T şi V o altă stare oarecare; Cv este

qC1   TdS şi qC 2   TdS . (3.8)

Curba de fierbere a apei: de început şi de sfârşit a fierberii

3.1.3 Ciclul termic al unei CTE cu abur

Fig. 3.4 Ciclul Carnot.

3.1.4 Circuitul termic al unei CTE

3.2.2 Ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului

Fig.3.7 Modificarea ciclului Rankine la variaţia parametrilor iniţiali ai aburului

3.2.3 Supraîncălzirea intermediară

Fig. 3.8 Diagrama T-S pentru ciclul termic cu supraîncălzire intermediară:

Fig. 3.9 Schema supraîncălzirii intermediare directe:

Fig. 3.10 Supraîncălzirea intermediară cu focar separat

O ultimă propunere de schemă, foloseşte ideea supraîncălzirii intermediare

Fig. 3.12 Supraîncălzirea intermediară indirectă cu circuit de Na topit

3.2.4 Utilizarea ciclurilor suprapuse

20 bar, 400C Ciclul de bază

Fig. 3.13 Schema circuitului termic al unei centrale termoelectrice cu ciclu

Fig. 3.14 Diagrama T-S a unui ciclu suprapus

3.2.5 Utilizarea ciclurilor binare

3.2.6 Preîncălzirea apei de alimentare

unde api şi ac reprezintă consumul de agent termic la priza reglabilă i şi în regim de

3.3 Instalaţiile principale ale termocentralelor

Se poate observa că un astfel de cazan are un singur drum pentru gaze şi un

Acest tip de filtru se mai utilizează, pentru simplitatea sa constructivă, deşi nu

Electrofiltrul funcţionează pe principiul ionizării gazelor într-un câmp electric

CMP CJP1 CJP2

Barajul 2 are rolul de a ridica nivelul apei şi a facilita scurgerea gravitaţională a

3.3.4 Instalaţii pentru tratarea apei

P 3.2 Un bloc turbogenerator cu abur, cu combustibil cărbune cu o putere

Fig. 3.38 Diagrama de bilanţ energetic pentru un bloc turbogenerator.

P 3.4 La turbina de la problema precedentă să se calculeze debitul de apă de

P 3.5 Să se calculeze coeficientul global de schimb de căldură ks între două

S-ar putea să vă placă și