Câmpul gravitaţional.

Sateliţi
Rezumat
Gravitația (din latinescul gravitas, care înseamnă „greutate”) este un fenomen natural prin care toate
lucrurile cu masă sau energie — incluzând planetele, stelele, galaxiile și chiar lumina — sunt aduse (sau
gravitează) unul către celălalt. Pe Pământ, gravitația dă greutate obiectelor fizice, iar gravitația Lunii
provoacă mareele oceanelor. Atracția gravitațională a materiei gazoase originale prezentă în Univers a
determinat-o să înceapă coalescența, formând stele — și apoi ca stelele să se grupeze în galaxii — deci
gravitația este responsabilă pentru multe dintre structurile pe scară largă din Univers. Gravitația are o
gamă infinită, deși efectele sale devin din ce în ce mai slabe pe măsură ce obiectele sunt mai departe.

CANPUL GRAVITATIONAL: Dinamica câmpului gravitațional este o ramură a fizicii teoretice care studiază
câmpurile gravitaționale ale particulelor respectiv sistemelor de particule și legile care descriu
interacțiunile dintre acestea.

Interacțiunea gravitațională este una dintre forțele fundamentale care interacționează între corpurile
masive din univers, iar faptul că are rază mare de acțiune devine importantă la scară macroscopică.

DESEN:

Definiție in fizica teoretică: În fizica teoretică, câmpul gravitațional este un câmp definit ca o deformare
a spațiu-timpului determinat de particulele sau sistemele de particule (corpurile) care au masă, energie,
impuls sau radiație cu o mărime fizică cantitativă nenulă.

Unde gravitaționale: Orice fluctuație în structura spațiu-timp este numită undă gravitațională și se

propagă prin spațiu cu viteza luminii „c” in vid.
Gravitația se distinge de alte forțe prin supunerea sa față de principiul echivalenței.

Definiție în relativitatea newtoniană:În mecanica clasică câmpul gravitațional este tratat ca un câmp de
forță conservativ și poate fi definit prin legea atracției universale.

Ecuatia de câmp gravitațional este:

ECUATIE:

Unde F este forța gravitationala, m este masa test, R este poziția particulei de test, R̂ este vectorul unic
în direcția lui R, t este timpul, G este constanta gravitațională, și ∇ este operatorul diferențial nabla.

SATELITI: Naturali: Un satelit natural (sau lună) este un corp ceresc care se rotește în jurul unei
planete sau în jurul unui obiect ceresc mai mic. Planeta în jurul căruia se rotește este numit (corp sau)
planeta-mamă sau principală.
Clasificarea formală a sateliților naturali din Sistemul solar include 173 de sateliți care orbitează în jurul a
șase din cele opt planete și șapte sateliți orbitează trei din cele cinci planete pitice cunoscute listate
de UAI. Până în ianuarie 2012 au fost descoperiți peste 200 de sateliți ai planetelor minore. Există 76 de
sateliți în centura de asteroizi (5 asteroizi având câte doi sateliți), 4 troieni jupiterieni, 37 de obiecte din
apropierea Pământului și 9 care intersectează orbita planetei Marte. Există și 76 de sateliți cunoscuți
ca obiecte transneptuniene . Aproximativ încă 150 de corpuri mici au fost observate în inelele lui Saturn,
dar ele nu au fost urmărite timp suficient pentru a li se calcula orbitele. Se crede că planetele din jurul
altor stele ar avea sateliți naturali, dar încă nu au fost detectate cu tehnologia terestră actuală.
DESEN:

Artificiali: Sateliții artificiali sunt obiecte create de om, care sunt lansate în spațiu și
orbitează un corp ceresc. Orbita lor trebuie să fie relativ stabilă pe o perioadă mai mare de timp pentru ca
sensul de "satelit" să se păstreze.
În marea lor majoritate, sateliții artificiali sunt nave robotice folosite pentru comunicații, supraveghere, și
orbitează în jurul Pământului. Sateliții sunt folosiți pentru un număr mare de scopuri. Există sateliți de
observare a Pământului civili și militari, sateliți de comunicații, sateliți de navigație, sateliți
meteorologici și sateliți de cercetare. Stațiile spațiale și navele spațiale cu echipaj uman pe orbită sunt, de
asemenea, sateliți.
Un satelit primește semnalul de la o stație emițătoare de pe Pământ (uplink) care amplifică și retransmite
semnalul spre o stație de recepție (downlink), la o frecvență diferită.
Primii sateliți au fost proiectați pentru a opera în mod pasiv, aceștia serveau doar la a reflecta semnale
care erau direcționate spre ei de către stațiile de pe Pământ. Semnalele erau reflectate în toate direcțiile,
astfel încât să poată fi recepționate de către stațiile aflate la sol.
În prezent, sateliții folosesc exclusiv sisteme de operare active, în care fiecare poartă propriul echipament
transmisie-recepție. Sateliții folosesc benzi de frecvență de aproximativ 6 GHz.
DESEN: