TEMA 1 : NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DEONTOLOGIA FUNCȚIONARULUI PUBLIC

1. Conceptul Deontologiei
2. Obiectul și metoda de studiu
3. Izvoarele deontologiei, importanța acesteia
4. Funcțiile deontologiei
5. Principiile deontologiei
1. Conceptul Deontologiei
Termenul Deontologie are origine greacă, și în traducere înseamnă știința despre necesitate sau obligații.
Printr-un astfel de termen, este denumit un capitol al eticii în care sunt studiate obligațiile persoanei la categoria –
cum ar trebui să fie, sau toate formele cerințelor morale, înaintate față de activitatea de zi cu zi a omului.
Deontologia ca termen științific, în sistemul cunoștințelor despre etică, a fost folosit pentru prima dată de
filosoful englez Geremi Benthan, în lucrarea sa ,,Deontologia sau știința despre morală”, publicată în 1834.
Autorul spune că Deontologia este acea parte a moralei care poate fi calculată matematic, care presupune
că satisfacerea interesului individual trebuie de înțeles ca mijloc de asigurare cu fericire a unui număr cît mai mare
de oameni. Această teză poate fi actuala și în present, în înțelegerea noțiunii de legalitate și ordinii de drept,
deoarece doar prin asigurarea drepturilor subiective a fiecărui cetățean, se poate de ajuns la ideea comună de
justiție, în funcționarea societății civile și a statului de drept.
Putem deduce faptul că statul are morală în dependență de realizările sale: ordine de drept, justiție, satisfacerea
drepturilor subiective.
Mai tîrziu termenul dat este separat de cantitate, fiind acceptată calitatea și anume: o sistemă de cunoștințe
despre ceea ce trebuie să fie, reieșind din cerințele moralei obștești, fiind cerecetată în comformitate cu calitățile
persoanei, unui grup de persoane sau societății în general.
În legătură cu aceasta se iau la bază norme concrete, principii concrete și idealuri morale sau sociale. Astfel,
Deontologia trece din morala aritmetică, exprimîndu-se prin valori atribuite persoanei.
Pînă nu demult, în sens restrîns, prin Deontologie se înțelegea etica profesională a medicilor, ca o sistemă de
norme, respectate de personalul medical la îndeplinirea obligațiilor de serviciu.
Deontologia medicală, este formată și are rost s-o cunoaștem, deoarece prin aspectele sale comparate vom putea
înțelege Deontologia Funcționarului Public.
Astfel, formarea deontologiei în limitele medicinei a avut loc nu întîmplător, deoarece medicina este cea mai
umană ramură a activității omului, iat părtrarea lui ca parte a naturii vii, procesul de lecuire a acestuia, este o
reflectare a unei morale înalte, a unei bunăvoințe și umanism.
În eveoluția științei medicale, pornim de la Hipocrat, care a formulat un șir de norme deontologice, care creează
idealul medicului înțelept: ,,Tot ceea ce conține înțelepciune este prezent și în medicină, și anume: ura față de bani,
conștiință, modestie, simplitatea în imbrăcăminte, stimă, respect, capacitatea de a gîndi și a fi hotărît în acțiuni”.
Cu referire la Deontologia Funționarului Public, menționăm că este un domeniu nou care are nevoie de norme
morale, deoarece funcționarii se află la conducerea celor mai importante domenii ale vieții sociale, sunt legați de
morala socială și se întruchipează în ea prin stabilirea de idealuri.
Conducerea acestora în mare parte depinde de capacitatea morală a conducătorilor, și de indeplinirea de către ei
a cerințelor deontologiei profesionale.
 Zona etică a Administrației Publice este cu atît mai sensibilă, cu cît scopul vizat este menținerea încrederii
publice în funcționarea instituțiilor, încredere fără de care Deocrația nu există, fiind doar un spectacol politic.
Așteptările cetățrnilor ca politicienii să aibă un anumit grad de exemplaritate morală, este mai mare decît
în privința altor categorii, cu alt statut social.
Funcționarii publici se află constant în fața unor decizii cu implicații etice, și sunt adesea obligați să opteze între
aspirațiile personale și responsabilitățile instituționale.
Interesul public face necesar un cadru legal și moral în interiorul căruia, funcționarii publici să poată opta.
Acest cadru moral este circumscris unor valori de tip: demnitatea persoanei,libetate, avînt, respect pentru ordine și
lege, datoria de a aborda rațional propriul rol în interesul eficienței. Abordarea trebuie să fie pe lîngă una
deontologică, și una utilitaristă. Acțiunea unui funcționar public este moral corectă dacă, produce utilitate pentru un
număr cît mai mare de persoane.
Concluzie. DFP poate fi definită ca fiind totalitatea normelor juridice, etice, morale, care guvernează
comportamentul profesional și privat al funcționarului public în virtutea statutului său de deținător al autorității
publice.
Un funcționar este satisfăcut și apreciat dacă acțiunea lui a fost una perfectă, care în consecință va produce
utilitate unui număr cît mai mare de persoane.

2. Obiectul și metoda de studiu

Este prezentă opinia potrivit căreia Deontologia nu este adecvată pentru administrația publica, deoarece
aceasta nu este decît o Birocratie, cu funcționari publici care acționează după reguli și norme proprii.
Administrația se ocupă de problemele tehnice ale guvernării, prin urmare valori de tipul binelui și a
dreptății deciziilor, nu pot apărea ca cerințe în activitatea funcționarilor publici. Ei răspund în fața superiorilor și a
legii sub diverse controale, și nu au altă judecată, decît cea pe criterii profesionaliste.
Obiecția principala care poate fi adusă, își are fundamentul în faptul că cetățenii sunt cei care dețin autoritatea
ultimă, iar administrația este doar în slujba lor, nu a instituției în sine. Deși valoarea etică comună în aprecierea
funcționarului public este corectitudinea, administrația nu se adresează doar relației cetățean-lege, ci și politicii
publice care trebuie să fie orientată inclusiv pe valori centrale, cum ar fi: echitatea, egalitatea de șanse, dreptatea.
Rolul deontologiei funcționarului public vine din faptul că în condițiile în care o Birocrație, încetează sa-și
îndeplinească rolul într-o manieră etică, percepută de oameni ca dreaptă, corectă și echitabilă, beneficiarii
serviciilor ei devin neîncrezători în privința guvernării, pierzînd încrederea publica.
Reieșind din cele menționate, DFP își are în centrul cercetărilor:
a) Omul cu sistemul său personal de cunoștințe, abilități și capacități, care își desfășoară activitatea în sfera
Administrației Public;
b) Un alt aspect îl formează sistemul unor norme cu caracter de recomandare onerativ sau permisiv care determină
climatul social-moral de comunicare profesională a unui funcționar cu clienții, egalii, subalternii și supușii;
c) Ca obiect de cercetare apare sistemul principiilor și standardelor de comportament internaționale, care privesc
activitatea Funcționarului Public;
d) Totalitatea aspectelor ce formează învățămîntul, pregătirea, calificarea și perfecționarea cadrelor.
Deontologia funcționarului public este importanta deoarece:
1. Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziție de încredere publica;
2. Funcționarii își exercită profesia în instituții care în principiu sunt fondate pe valori ca : autoritatea,
responsabilitatea, eficiență;
3.Instituțiile publice funcționează într-un mediu politic, cu valori și scopuri conflictuale, iar rolul ei este de a oferi
un ghid valoric pentru depășirea conflictelor;
4.Funcționarii publici sunt cei care caută strategii și mijloace de transfer în practică a politicilor public;.
5. Îmtr-un mediu politic democratic, FP sunt cei care trebuie să practice și să mențină cele mai înalte standarde de
comportament.

3. Izvoarele deontologiei, importanța acesteia(De sine stătător)

4. Deontologia funcționarului public îndeplinește următoarele funcții :
1. Umanizarea activității la îndeplinirea obligațiilor profesionale, în sensul în care drept obiect- devine omul, care
simte, înțelege și are o multitudine de necesități vitale;
2. Educarea activității funcționarilor publici, stabilind modul și direcția de activitate, separând legalul de ilegalul;
3. Lupta cu formalismul și birocrația, prin impunerea respectării Legii în interesul statului și a societății;
4. Lupta cu deformarea profesională, prin crearea unor condiții etice și de cultură generala, pentru ca funcționarii
publici care lucrează cu diferite categorii de persoane, să nu preia modul lor de comportament;
5. Dezvoltarea respectului față de persoane, amabilității și punctualității care pot fi perfecționate în permanentă;
6. Elaborarea unor recomandări practice pentru rezolvarea problemelor și prognozarea tendințelor de dezvoltare
pentru viitor.
5. Principiile deontologiei funcționarului public.
Domeniul deontologiei este ghidat de următoarele principii:
Vom pune, deci, pe primul loc, Principiul umanismului, eventual în formula atât de sugestivă a lui Kant:
“Să nu privim omul niciodată numai ca mijloc, ci întotdeauna în acelaşi timp ca scop”. Principiul umanismului este,
indiscutabil, un principiu moral universal. El rămâne, însă, fără obiect, dacă nu este raportat la o relaţie umană
bazată pe autoritate. Toate mişcările umaniste ale lumii, de la cele antice la cele renascentiste, de la umanismul
modern la cel contemporan au avut ca ţel suprem emanciparea omului de sub autoritatea totalitară,
atotcuprinzătoare: fie a stăpânului divin, fie a celui pământean, fie  de natura depăşirii domeniului, fie de natura
depăşirii entităţilor subiective. În primul caz, lupta s-a dus pe tărâmul emancipării spirituale; în cel de-al doilea, pe
tărâmul emancipării sociale sau naţionale. Ţelul a fost întotdeauna acelaşi: libertatea umană.
Desigur, teoreticienii umanismului n-au putut să nu observe că libertatea absolută duce la anarhie şi, în
ultimă instanţă, la anularea fiinţei umane. Discuţia asupra limitelor libertăţii în raport cu societatea, cu divinitatea,
cu graniţele spiritului alunecă inevitabil în planul delimitării autorităţii. Purtătorul autorităţii începe a fi moral în
clipa în care-şi consideră supuşii nu mijloace pentru realizarea scopurilor, ci propriu-zis scopuri.
O replică dată umanismului, dezvoltată din antichitate până astăzi şi completată în epoca modernă pe
componenta utilitarist-pragmatistă este replica eudemonistă, care propune tratarea omului în termeni de “fericire”.
Vom formula, astfel, un nou principiu al deontologiei, sub forma : Principiul celei – mai – mari – fericiri – a –
celuilalt sau, mai pe scurt, principiul altruismului.
 Desigur, şi altruismul se constituie  ca valoare morală dincolo de conotaţiile autorităţii. Adus, însă, în
planul autorităţii, altruismul generează un comportament special purtătorului autorităţii, care tinde să refacă
dezechilibrul balanţei egalităţii despre care era vorba la începutul acestei analize. Procesul de echilibrare se
derulează pe câteva trepte semnificative:
O primă treaptă pretinde purtătorului autorităţii să recunoască dreptul la fericire al celuilalt. Este prima şi
cea mai de jos treaptă a altruismului, fără de care relaţia de autoritate nu trece pragul umanizării. Aceasta, pentru că
acceptarea dreptului la fericire al celuilalt determină descoperirea omului de lângă noi, în spatele reţelei ierarhice
care ne dă drept de dispoziţie.
O a doua treaptă pretinde purtătorului autorităţii să accepte că, în virtutea autorităţii sale, poate contribui
la fericirea celuilalt. Este treapta angajării, a stabilirii unei relaţii necesare între autoritatea purtătorului şi fericirea
subiectului.
A treia treaptă pretinde purtătorului autorităţii să facă din fericirea celuilalt, propria sa fericire. Este
treapta moralităţii depline a actului autorităţii, care angajează plenar purtătorul autorităţii într-o atitudine morală
înaltă.
Cea mai înaltă treaptă a altruismului este aceea care pretinde purtătorului autorităţii să lupte până la
sacrificiul suprem pentru fericirea celuilalt. Este treapta eroismului autentic. Ea este atinsă rar, de personalităţi de
excepţie, în situaţii de excepţie. Este atitudinea căpitanului care, în naufragiu, părăseşte ultimul corabia, a
comandantului care pleacă la luptă în fruntea oastei, a şefului de sistem care, cu preţul vieţii, ţine sub control
sistemul pentru salvarea celor  care-l deservesc, a omului de ştiinţă care se oferă pe sine pentru a experimenta un
vaccin împotriva unei boli grave, a ecleziastului care, cu preţul vieţii, refuză să-şi părăsească credinţa, a ziaristului
care demască, cu preţul vieţii, actele criminale etc.
Desigur, în exercitarea autorităţii nu întotdeauna sunt parcurse toate treptele amintite. Uneori purtătorul
autorităţii are limite de care nu se poate trece, alteori natura domeniului, faptele concrete nu impun parcurgerea
acestora. Prima treaptă este absolut necesară; celelalte stau sub semnul deschiderii purtătorului de autoritate spre un
ideal de personalitate morală.
Principiul altruismului atrage după sine şi un alt mod de a vedea relaţia dintre purtătorul şi subiectul
autorităţii, odată cu acceptarea primei trepte enunţate. Acceptarea dreptului la fericire al celuilalt ne plasează,
imaginar, în locul lui, obligându-ne la reflecţia populară “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Este expresia care
sintetizează, în viziunea noastră, un alt principiu al deontologiei, şi anume,  Principiul reciprocităţii. A accepta să
te judeci pe tine însuţi ca şi cum te-ar judeca ceilalţi, a gândi consecinţele actelor tale asupra celorlalţi ca şi când tu
însuţi ai fi în locul lor, precum şi a porunci astfel încât să fii convins că tu însuţi ai accepta  poruncile dacă ţi s-ar da
ţie, sunt  propoziţiile-cheie ale principiului reciprociţii. Această schimbare imaginativă de rol are un efect benefic
asupra măsurii şi naturii actelor de autoritate exercitate de purtător, îndemnând permanent la moderaţie, echilibru,
dreaptă judecată, cumpătare etc.
Un alt principiu al deontologiei rezultă din felul în care purtătorul autorităţii exploatează domeniul definit
prin obligaţii, interdicţii şi permisiuni. :ndeosebi acest principiu acţionează în orizontul permisiunilor. Se pune
întrebarea: cât din acest orizont este efectiv utilizat în exercitarea autorităţii ? Fiind, după cum precizează logicienii,
de domeniul libertăţii de acţiune, cum este utilizată această libertate de către purtătorul autorităţii?
 Am numit principiul  care dozează moral graniţele libertăţii  Principiul autorităţii suficiente. Invocat, din
raţiuni strict pragmatice, îndeosebi de către făuritorii de legi, regulamente, dispoziţiuni, acest principiu este
considerat a fi de natură să împiedice, într-un anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determină greutate
în aplicare, în mişcarea agentului executor, în manifestările iniţiativelor acestuia.
Orice domeniu al autorităţii este structurat în raport de scopurile concrete ale acţiunilor reglementate, iar
sancţiunile puse la dispoziţie sunt o reflectare a măsurilor de constrângere necesare, dar niciodată obligatorii.
Adesea ele sunt formulate la modul posibil: “funcționarul  poate lua următoarele măsuri… “ şi foarte rar la modul
obligatoriu: “…trebuie să ia următoarele măsuri”. Principiul autorităţii suficiente continuă să acţioneze, de data
aceasta, de pe poziţiile deontologiei, pentru a doza, în raport cu libertatea subiecţilor autorităţii, utilizarea
conţinutului efectiv al reglementării, ştiut fiind faptul că, cel mai adesea, reglementările nu pot lua în considerare
varietatea infinită a tipologiilor umane, fiind preocupate să pună la dispoziţia purtătorilor autorităţii nu numai
directive de acţiune, ci şi mijloace de constrângere, iar principiul creează purtătorului autorităţii tocmai libertatea
de a alege împejurările de utilizare a reglementărilor.
Cantitatea reglementărilor efectiv antrenate în exercitarea autorităţii este vegheată de “principiul autorităţii
suficiente”, care pretinde purtătorului autorităţii ca, în limitele unei eficienţe prescrise, să dea cât mai mare libertate
de mişcare subiecţilor, astfel încât aceştia să se simtă în cât mai mare măsură părtaşi la succesul acţiunii.
Natura reglementărilor utilizate, îndeosebi a celor de sancţionare, este vizată de un alt principiu, înrudit cu
cel anterior, pe care-l numim Principiul autorităţii adecvate. Capacitatea purtătorului de autoritate de a aplica acest
principiu ţine nu numai de acordul dintre laturile deontică şi epistemică ale autorităţii, invocate, ci şi de măsura   în
care purtătorul autorităţii îşi asumă criterii generale de moralitate, care să-l împiedice “să îşi însuşească ilegitim o
autoritate epistemică” sau una “deontică”.
A te afişa ca expert în domenii în care nu eşti competent, ca şi a emite directive în domenii pentru care nu
eşti împuternicit, a sancționa disproporționat în raport cu natura actelor ilicite, pentru acte inventate, sau diferenţiat
în funcţie de criterii subiective, reprezintă încălcări ale principiului autorităţii adecvate.
Făcând o recapitulare a principiilor enunţate mai sus, vom nota faptul că acestea se comportă ca norme
deontologice universale, în sensul că ele pot sta ca fundament pentru oricare construcţie deontologică particulară.

Bibliografie:
1. Sârbu T., Etică: valori şi virtuţi morale. Iaşi: Editura Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, 2005
2. Sârbu T., Introducere în deontologia comunicării. Iaşi: Editura Cantes, 1999.
3. Vedinaş V., Statutul Funcţionarilor publici – comentarii, doctrină, legislaţie, jurisprudenţă,
Bucureşti:Universul Juridic, , 2009.
4. Verginia Vedinaş, Deontologia vieţii publice. Bucureşti: Universul juridic, 2007.