COMPLEXUL LUI OEDIP – NUANTARI ALE FENOMENULUI

Pornind de la teoriile referitoare la afectivitatea prescolarului si de la cercetarile

facute pe anumite triburi în legatura cu complexul lui Oedip, ne-am întrebat ce
se întâmpla chiar mai aproape de noi, cum se manifesta acest complex la
prescolarii din centrele de plasament, pentru ei neexistând un triunghi oedipian
tata-mama-copil. Am aflat astfel ca, în timp ce la copiii din familii este valabila
teoria freudiana, la cei abandonici se potriveste mult mai bine teoria deprivarii
materne a lui Bowlby – cu toate implicatiile ce deriva de aici pentru o eventuala
interventie psihoterapeutica.
 
Teorii fundamentale ale afectivitatii la prescolar
1. Teoria psihanalitica a lui Freud.
În stadiul falic (3 – 6 ani) al dezvoltarii psihosexuale energia libidinala se
concentreaza la nivelul organelor genitale, iar trairile devin, în mod clar,
sexuale. În acest stadiu apare celebrul complex al lui Oedip, respectiv Electra. În
majoritatea cazurilor normale aceste complexe sunt lipsite de importanta,
rezolvându-se de la sine, permitând identificarea copilului cu parintele de acelasi
sex. Însa în caz contrar pot interveni o serie de probleme – fixarea la nivelul
stadiului falic ar fi una dintre cele mai frecvente cauze ale nevrozelor din
perioada adulta.
Când cei doi parinti sunt ambii admirati, copilul se straduieste sa se identifice cu
amândoi, împartirea afectiunii parentale nefacându-se fara frustratii – din
fericire exista complementar o forma de amnezie infantila ce elibereaza copilul
de tensiunea acestor aspecte afective, adultul fiind orb fata de ceea ce a simtit în
copilarie.
Complexul lui Oedip ia nastere din lupta împotriva angoasei de castrare, de unde
se poate ajunge la complexul de castrare (teama de pedeapsa a dorintelor
culpabile genereaza fantasma castrarii de catre parintele de acelasi sex).
Aceasta situatie oedipiana (complexul lui Oedip) este situatia afectiva a
copilului între 3 si 5 ani care îsi manifesta dragostea pentru parintele de sex opus
si, totodata, ostilitatea geloasa pentru parintele de acelasi sex. Formele finale la
care se poate ajunge sunt diverse, Freud vorbind despre „forme pozitive”, când
copilul vrea sa-si omoare rivalul pentru a se casatori cu parintele de sex opus
(vezi mitul lui Oedip), si despre „forma negativa”, atunci când copiii manifesta
dragoste pentru parintele de acelasi sex si ura geloasa pentru parintele de sex
opus.
În lupta împotriva angoasei de castrare baietii si fetele vor avea atitudini diferite:
Baiatul se considera favorizat (dând o si mai mare valoare penisului); mama
ramâne obiectul iubirii afective, baiatul folosind mijloace agresive pentru a o
cuceri, crezând ca astfel îsi afirma sexualitatea si îi face mândrii pe mama si pe
tata (e „demn de a fi baiat”). Este o vârsta cavalereasca, baieteasca, cu
consecinte afective importante, ducând la fantasmele oedipiene – spre 4 ani si
jumatate, baiatul intra în lupta emotionala deschisa cu tatal sau (începe perioada
oedipiana), de unde rezulta culpabilitatea copilului.
Î n multe cazuri complexul lui Oedip se „aplica” pe o alta femeie apropiata,
pentru a evita pericolul rivalitatii cu tatal, dar acest pericol exista înca, pentru ca
baiatul se gândeste tot la mama si reactioneaza fata de cealalta femeie „ca si cum
tatal ar apara-o”.
Daca tatal este viril, sanatos si sever complexul lui Oedip se desfasoara normal;
daca însa este slab si blând, baiatului îi e mai greu sa devina foarte viril – în
plus, el nu vrea numai sa-si înlocuiasca tatal, ci si sa-l imite; de teama ca tatal îl
va castra apare ca mecanism de aparare „identificarea cu agresorul” – altfel, se
ajunge la homosexualitate.
Astfel, renuntarea la pulsiunile agresive fata de mama trebuie sa fie însotite de
renuntarea la pulsiunile pasive de seducere a tatalui (ceea ce duce la un complex
al lui Oedip tardiv, „latent”). La 6 ani baiatul e inferior tatalui si el trebuie sa
admita acest lucru si sa renunte, nu sa amâne aceasta lupta, sa sublimeze
complexul lui Oedip, sa se retraga din aceasta rivalitate si sa se identifice cu
tatal (ajutat de complexul de castrare si de faza de latenta, care linisteste
conflictele, chiar daca ele nu sunt complet rezolvate).
La rândul ei, fata, pe la 3 ani si jumatate, descopera ca ea nu are penis – dar
neaga acest fapt, crede ca „îi va creste”. Pentru ea castrarea falica nu e o
amenintare, ci o realitate, de unde rezulta un sentiment de securitate – si deci se
poate identifica cu sexualitatea sa. La fete invidia de penis se converteste în
dorinta de a avea copii.
Dezinvestirea zonei erogene falice la care se ajunge nu poate avea însa loc fara
compensare, de unde deplasarea spre fata si corp a interesului purtat clitorisului;
în plus, acest lucru o „împaca” cu sexul masculin – ea se îndreapta spre barbati
din dorinta de a avea penis si pentru a câstiga admiratia celor „superiori”,
capabili sa o atraga pe mama sa, care îsi pierde din prestigiu (pentru ca e si ea
„castrata”, la fel de defavorizata). Se ajunge astfel la investirea vaginala, precum
si la identificarea din ambitie cu mama.
Complexul lui Oedip este mai putin dramatic la fata decât la baiat, caci, daca
ostilitatea fata de mama este mai mare, ea este în acelasi timp mai înabusita. În
cazul ambelor sexe, însa, tatal, din personaj satelit, devine central, trezind în fata
dorinta si seductie, iar în baiat teama si emulatie. Drama ambilor copii apare din
teama de a vedea disparând fie obiectul dragostei, fie rivalul iubit (pentru ca
prescolarul are sentimente duale fata de „rival” – atât ura, cât si dragoste).
Anumiti autori, criticând teoria psihanalitica, arata faptul ca baietii fara tata
(deci fara „rival”) nu sufera totusi de o criza de identitate masculina. În acelasi
spirit de critica, Malinowski (1927), facând cercetari pe insula Trobriand, unde
unchiul este capul familiei si nu tatal, demonstreaza faptul ca aici complexul lui
Oedip nu se manifesta; conflictele ar fi aceleasi, dar fiecare cultura pune la
dispozitia individului cai si alternative particulare de dezvoltare.
2. Teoria atasamentului (a deprivarii materne) a lui Bowlby.
Bowlby afirma ca relatiile dintre bebelusi si mame se dezvolta ca rezultat al
procesului de imprinting – tip special de învatare din prima etapa a copilariei,
stabilindu-se un atasament profund, o relatie emotionala strânsa din partea unui
„animal” tânar fata de parintii sai (la om procesul având loc aprox. la vârsta de 7
luni).
Apare astfel ideea de monotropie, conform careia la copil s-ar dezvolta un
singur atasament (fata de mama sa/persoana care are grija de el), complet diferit
fata de celelalte relatii ale sale, atasament care, daca s-ar rupe, i-ar cauza o mare
suferinta si neajunsuri copilului – având în vedere importantele functii pe care le
are pentru copil: suport emotional si companie umana, atât de importanta pentru
viitoarele relationari sociale (Bowlby, 1978). Ar fi esential, astfel, contactul
aproape continuu mama-copil în primii cinci ani de viata ai acestuia din urma –
desi exista cercetari (Clarke si Clarke, 1976) care arata ca primii ani nu ar fi
chiar asa de importanti, putând fi recuperati ulterior (autorii citând cazuri de
copii ce si-au revenit). De asemenea, s-a aratat ca dezvoltarea copilului nu este
perturbata de cele câteva ore de separare cotidiana (în cazul mamei care
lucreaza, al frecventarii gradinitei etc.) daca primeste în fiecare zi o anumita
„cantitate” de prezenta afectiva din partea mamei (Vincent, 1972; Davie, 1989).
Similar, s-au efectuat studii (Shaffer si Emerson, 1964) si în legatura cu ideea de
monotropie, constatându-se faptul ca, deseori, copii dezvolta atasamente
multiple si intra în relatie mai curând cu persoanele care interactioneaza cu ei în
maniera cea mai întelegatoare decât cu cea ce are grija de ei.
Psihologul Harry Harlow (1959) a fost printre primii ce au demonstrat
importanta atasamentului, realizând un experiment celebru, cu pui de maimuta
care au de ales între o „mama” de sârma (care îi si hraneste, cu biberoane) si una
de plus. El a constatat ca maimuta de plus ofera mai mult confort puilor si ca
acestia o prefera; hrana în sine a fost insuficienta pentru a crea atasamentul
(Feldman, 1993).
Trebuie de asemenea subliniat faptul ca si copilul, nu numai cel ce îl îngrijeste,
joaca un rol activ si deosebit de important în formarea legaturii. Copiii care
raspund pozitiv persoanei care are grija de el promoveaza un comportament
pozitiv din partea acestuia, ceea ce duce la un si mai puternic atasament din
partea copilului.
Psihanaliza a semnalat prezenta unei angoase de separare, ca reactie la pericolul
de a pierde obiectul (S. Freud); separarea poate fi traita de copil ca o pedeapsa,
angoasa fiind „vazuta” prima data la nastere si derivând din actiunea instinctului
mortii în organism (M. Klein). La rândul sau, Anna Freud considera ca angoasa
care apare dupa separarea de mama e provocata de teama ca nevoile sale (ale
copilului) fiziologice vor ramâne nesatisfacute – teorie ce este în contradictie
oarecum cu rezultatele experimentului lui Harlow.
Î n raport cu persoana care îi îngrijeste copiii pot fi securizant atasati (securely
attached), folosindu-si mama ca baza sigura de la care pot pleca în explorari si la
care se pot întoarce la nevoie, evitanti (avoidant) – nu plâng când mama pleaca,
dar o evita când se întoarce, fiind furiosi pe ea – sau ambivalenti (ambivalent) –
sunt anxiosi înainte de separare, suparati când mama pleaca, dar atunci când se
întoarce manifesta reactii ambivalente (cauta îmbratisarea mamei, dar în acelasi
timp o lovesc, o bat). Aceasta natura a atasamentului dintre copii si mamele lor
are consecinte pe termen lung asupra dezvoltarii ulterioare – de exemplu, copii
securizant atasati au mai putine dificultati psihologice decât cei ambivalenti,
sunt mai competenti din punct de vedere social si emotional, mai cooperanti,
capabili si jucausi.
Totodata, datorita diferentelor interculturale care exista în legatura cu cresterea
copiilor, apar diferente si în procentajul celor trei pattern-uri de atasament – de
exemplu, în Japonia 68% dintre copii sunt securizant atasati, fata de doar 35% în
Germania, parintii germani încurajând foarte mult independenta înca de la o
vârsta frageda, spre deosebire de cei japonezi. Totusi, importanta si semnificatia
(consecintele pe termen lung) unui tip specific de atasament pot si ele sa varieze
în functie de cultura.
Odata cu înaintarea în vârsta, manifestarile comportamentului de atasament se
schimba – dupa vârsta de 3 ani, el devine mai putin frecvent si scade în
intensitate, e mai putin activ, „terminându-se” în cele din urma cu o gama de
situatii din ce în ce mai simbolice, cum ar fi fotografii, scrisori, conversatii
telefonice, care devin mijloace eficace de a „pastra legatura” (Bowlby, 1978).
Familia – importanta sa pentru dezvoltarea afectiva
Printre functiile principale ale mediului familial se numara oferirea de
stabilitate, constanta, coerenta, modele, reguli si experienta. Cea mai mica
tulburare în echilibrul afectiv al parintilor provoaca tulburari în psihicul
copilului, atât iubirea trainica – dar si suprasaturarea afectiva, care creeaza un
„marsupiu afectiv” (Badea, 2000) –, cât si indiferenta afectiva fiind resimtite
profund de copil.
Mama – personaj cheie. Cercetarile psihologice (R. Spitz) subliniaza faptul ca,
lipsiti de dragostea materna, copiii devin mult mai fragili si mai vulnerabili
decât cei carora mama le asigura suport afectiv deplin – fenomen denumit
hospitalism. Copiii pot manifesta deficiente afective (izolare, sentimente
agresive sau de culpabilitate, frustrare afectiva – copilul sufera, se simte respins,
neglijat), dar si deficiente intelectuale sau chiar fizice, gravitatea tulburarilor
depinzând de durata separarii.
Tatal – element important. Forta atasamentului dintre tati si copiii lor poate fi la
fel de mare ca si cea dintre mame si copii; desi copiii pot fi simultan atasati de
ambii parinti (Lamb, 1982), natura atasamentului nu este întotdeauna identica –
de exemplu, copiii prefera sa fie alinati de mame (ele petrec o mai mare parte
din timp îngrijind copiii, în timp ce tatii petrec mai mult timp, proportional,
jucându-se cu ei).
Tatal are prestanta si forta fizica, este atragator, fiind de asemenea si
reprezentantul si prototipul virilitatii, pe care fetita trebuie sa o iubeasca, în timp
ce baiatul trebuie sa îsi însuseasca caracteristicile ei (altfel, conform teoriei
psihanalitice, ambii se vor fixa la mama). Totodata, tatal este instanta formativa
a constiintei morale si a cenzurii Supraeului (tatal reprezentând autoritatea, de
obicei el fiind si cel care stabileste pedepsele) – de aceea, carenta paterna se
traduce mai ales printr-o carenta morala.
Copilul institutionalizat – portret general al afectivitatii
D. Bowlby a denumit tipul personalitatii formate la copilul care de la nastere a
fost abandonat de mama „caracter fara emotii”, tabloul general fiind urmatorul:
retard intelectual, incapacitatea de a stabili relatii profunde cu alte persoane,
atonia reactiilor emotionale, agresivitate, neîncredere în sine, tendinte accentuate
de antisocialitate, strâns legate de problemele afective – chiar si zâmbetul si
plânsul sunt afectate, sunt mai putin nuantate. Sunt înregistrate accese de furie,
hiperactivitate sau pasivitate, apatie extrema, în unele cazuri mergând pâna la
autism. Chiar si la copiii relativ bine integrati si aparent echilibrati, din punct de
vedere afectiv se remarca o dezvoltare a sentimentelor esential saracita, precum
si dificultati în stabilirea contactelor sociale.
Descrierea succinta pe care Françoise Gaspari-Carrière o face copilului
abandonic este mai mult decât sugestiva: „copilul pare trist, distant si în acelasi
timp hiperafectuos, instabil, dragastos si nestatornic. Este capabil a se atasa de
oricine, fara a crea legaturi profunde cu nimeni, ca si cum s-ar rezerva ori pastra.
Respingerea îl face rautacios, agresiv; tandretea îl face sa fuga. Cu toate acestea
este într-o cautare afectiva necontenita...”.
În aceste conditii jocul, ca generator de bucurie si catharsis, devine un mijloc
terapeutic însemnat pentru echilibrarea psihica a copilului, pentru eliminarea
regresiilor afectiv-comportamentale si vindecarea traumelor.
Referindu-se la institutiile în care figurile materne se succed (multiplicitate în
serie), J. Bowlby arata ca daca acest tip de asistenta materna ofera o interactiune
suficienta între adult si copil, sensibilitatea sociala a acestuia din urma se poate
dezvolta. În acest sens, studiile antropologice pun în evidenta faptul ca în
familiile extinse (de exemplu, în cazul triburilor Samoa, unde femeile alapteaza
pe rând diferiti copii) copiii nu sufera acest fenomen de racire afectiva.
Françoise Dolto (1987) considera copilul abandonat ca fiind o fiinta foarte
puternica, pentru ca a suportat o „încercare” deosebit de grea si i-a supravietuit.
Copilul abandonat (2000) se afla într-o situatie analitica, pentru ca nu are cum sa
se elibereze de proiectiile pe care le-ar fi putut face parintii asupra sa (referitoare
la un copil imaginar sau la un sex imaginar pe care l-ar fi vrut acestia), nefiind
niciodata obiectul proiectiei din partea adultilor. Se poate spune ca el este
singurul lui parinte si astfel, reprezentându-si scena originala, de fapt copilul
orfan se afla într-o situatie de subiect – dar terapeutul îi poate oferi chiar
posibilitatea de a deveni un subiect care sa-si doreasca nasterea, sa-si doreasca
sa traiasca. Daca doreste sa lucreze terapeutic, va fi, din locul sau de subiect,
mult mai eliberat decât alti copii (si terapia va decurge de aceea mult mai rapid),
pentru ca el s-a identificat cu doicile pe care le-a avut, transferând asupra lor
mama si tatal fetal – lucru ce i se poate spune cu usurinta, afirma autoarea citata.
La rândul sau Françoise Gaspari-Carrière precizeaza faptul ca acest copil nu
înfrunta si nu depaseste deci niciodata complexul lui Oedip în sensul lui clasic,
asa cum l-a descris initial S. Freud, cu nenumarate efecte negative în legatura cu
dezvoltarea afectivitatii, a formarii Eului, a identitatii sexuale, a asumarii
diverselor roluri sociale etc. Astfel, acest copil abandonic nu va sti sa tolereze
riscul unui refuz oedipian, nici sa îsi imagineze limite pentru dorintele sale
incestuoase, care vor ramâne de domeniul posibilului; sindromul abandonului
este asadar o nevroza preoedipiana.
Aspecte metodologice
Ipoteza. Am considerat ca, daca la copiii din familiile nucleare se vor evidentia
clar elemente ale existentei si manifestarii complexului Oedip, la prescolarii
aflati în centre de plasament semnele care sa indice acest complex vor fi foarte
rare, aproape inexistente. Si aceasta în primul rând datorita faptului ca nu exista
un triunghi oedipian tata-mama-copil – cadru de aparitie si manifestare a
complexului lui Oedip la baieti si a complexului Electra la fete.
Chiar daca în centrele de plasament exista personaje feminine (personalul de
îngrijire) care ar putea suporta proiectia unei figuri materne si deci, aparent, la
baieti ar putea sa se manifeste complexul oedipian, nu exista însa nici o figura
paterna cu care copilul sa intre în conflict, cu care sa se lupte pentru dragostea
„mamei”, de care sa se teama si fata de care sa se simta vinovat, nutrind
sentimente contradictorii, pentru ca în final sa sfârseasca prin a se identifica cu
„tatal” – nu poate fi vorba, deci, de un complex al lui Oedip în adevaratul sens al
cuvântului, dupa cum rezulta si din testele aplicate.
Metode. Pentru realizarea cercetarii s-au folosit teste proiective: testul familiei,
si CAT, ca teste de baza, special concepute pentru copii; testul persoanei, testul
arborelui si testul Lüscher prescurtat – teste suplimentare, alese pentru
conturarea mai fina a tabloului fenomenologic afectiv.
Am apelat la teste proiective atât din cauza particularitatilor specifice ale
domeniului studiat (afectivitatea), precum si a trasaturilor subiectilor: materialul
utilizat de teste se potriveste foarte bine vârstei lor – pentru copii este natural sa
deseneze, sa spuna povesti, sa se joace, manifestându-si astfel emotii, trebuinte,
dorinte, vise etc. Testele utilizate sunt si destul de scurte ca durata de aplicare,
ceea ce este util având în vedere faptul ca prescolarii obosesc relativ repede, si
în acelasi timp sunt teste variate, atractive.
Pentru interpretarea fiecarui test în parte si verificarea ipotezei a fost realizata o
lista de indicatori, acordându-se câte 1 punct daca indicatorul este prezent si 0
puncte altfel. Se aduna apoi scorurile obtinute la fiecare indicator de catre
subiect, rezultând scorul global al acestuia pentru respectivul test (scor ce poate
avea o valoare minima egala cu 0, valoarea maxima fiind aceeasi cu numarul de
indicatori ai testului pentru ipoteza discutata).
Subiecti: 60 de copii cu vârste între 4 si 6 ani, din Bucuresti, dintre care 30 copii
unici, din familii nucleare si 30 din centrul de plasament „Sfânta Maria”
(egalizare sub raportul variabilei mediu de provenienta), în fiecare lot fiind câte
15 fete si câte 15 baieti (egalizare sub raportul variabilei sex), câte 5 din fiecare
categorie de vârsta (egalizare sub raportul variabilei vârsta).
În cazul copiilor proveniti din familii s-a preferat sa se lucreze cu cei unici la
parinti, deci fara frati sau surori, datorita specificitatii variabilelor ce se doreau a
fi urmarite (manifestarea complexului lui Oedip) – prezenta unor frati putând
induce perturbari de genul geloziei între copii (complexul lui Cain).
Tot pentru evitarea efectelor unor posibile variabile perturbatoare s-a preferat ca
prescolarii sa provina din familii nucleare, iar dintre cei aflati în centrul de
plasament au fost selectati numai cei care nu avusesera niciodata vreun contact
cu familia de origine, tocmai pentru a se stabili influenta pe care o are aceasta
carenta, aceasta lipsa de figuri cu care sa se identifice sau nu, asupra dezvoltarii
lor afective si în particular asupra manifestarii complexului lui Oedip
(neexistând acel triunghi oedipian, cadru de aparitie, desfasurare si eventual
rezolvare a complexului mentionat).
S-a lucrat individual cu fiecare copil în parte, în fata unei mese de lucru, pe care
se aflau materialele necesare.
Prelucrarea datelor si interpretarea rezultatelor
Pentru prelucrarea statistica a datelor culese, având în vedere tipul lor (date
neparametrice, de nivel nominal – frecvente), precum si scopul urmarit
(compararea rezultatelor celor doua esantioane de prescolari mentionate), am
ales testul ?2, cu o valoare a nivelului de semnificatie de 0,001. Vom prezenta
pe rând rezultatele obtinute prin intermediul fiecarui test în parte:
1. Testul familiei
Desenul familiei constituie un mijloc de a aduce la lumina situatiile neacceptate
si neîntelese, oferind posibilitatea exprimarii unor sentimente care au fost
reprimate – fiind astfel un important punct de plecare si pentru un eventual
demers terapeutic cu rol de catharsis.
Analiza la nivelul continutului introduce ipoteza proiectarii de catre copil în
desen a propriei sale familii (daca o are; a familiei ideale, în cazul copiilor
institutionalizati). Se pot explora conflictele, reactiile agresive/depresive,
precum si complexul oedipian, Louis Corman insistând asupra faptului ca
aceasta psihologie a relatiilor interpersonale nu poate fi înteleasa fara
permanente referinte la cadrul conceptual psihanalitic descris.
În urma aplicarii testului chi-patrat s-a obtinut ?2=29,714; p<0,001,
confirmându-se astfel ipoteza cercetarii.
Expresia grafica la copiii proveniti dintr-un mediu familial era în general buna,
indiferent de vârsta lor, atât ca realizare a personajelor, a detaliilor legate de
înfatisarea lor, cât si de asezarea spatiala în pagina. Culorile folosite erau de
asemenea adecvate si vii, optimiste.
La ei aparea în marea majoritate a cazurilor triunghiul familial tata-mama-copil
si eventual si alte personaje, cum ar fi bunici, veri, animale preferate etc.

Toti acestia desfasurau diverse activitati în comun, cum ar fi o plimbare în parc,

o excursie la gradina zoologica, montarea unei piese de teatru, petrecerea Anului
Nou la munte s.a.m.d. si în general se întelegeau bine, se distrau.

Copilul care realiza desenul se identifica chiar el cu unul dintre copiii desenati,
ale carui vârsta si sex corespundeau cu ale sale, descriind destul de amanuntit
care erau relatiile sale cu fiecare personaj desenat, ce faceau împreuna si ce i-ar
mai fi placut sa faca. El se simtea oarecum liber sa îsi exprime sentimentele si
dorintele, sa exploreze noi posibilitati de actiune, noi moduri de raportare la
altii, avea o deschidere spre independenta bazata pe suportul afectiv oferit de
familie.
Prescolarii crescuti în familii nucleare au primit scoruri mult mai mari la
indicatorii construiti pentru testul familiei. Mai putin de jumatate dintre ei (43%)
au primit însa scorul maxim, si aceasta din cauza ca nu întotdeauna au aparut
marcante sentimente de ostilitate fata de parintele de acelasi sex, ci doar acel
sentiment de competitie, dorinta de a câstiga, dar si teama ca îsi vor rani astfel
parintele, pe care nu înceteaza de altfel sa afirme ca îl iubesc.
Cel mai adesea parintele de sex opus era mai aproape de copil decât celalalt
parinte – eventual copilul era între ei, ca o piedica în calea dorintei de a fi
împreuna a parintilor –, cei doi „complici” desfasurând o activitate placuta
împreuna (de exemplu jucau tenis), activitate la care parintele de acelasi sex cu
autorul desenului nu participa, fiind un observator pasiv. Cum spunea o fetita:
„acum tatal si fetita jucau tenis împreuna, era rândul lor sa joace, ca fetita jucase
deja cu mama si o învinsese si jocul de tenis nu se poate juca în trei” (!).
Mama altei fetite devine la rândul sau copil, deci un adversar de lupta egal, prin
prezenta în desen a bunicii materne, care îsi domina fiica, o minimalizeaza; tatal
unui baiat nu e bun de nimic, spune el.
Apar însa aproape imediat si sentimentele de culpabilitate, de vinovatie, copiii
revenind si încercând sa compenseze cumva excluderea parintelui de acelasi sex,
devalorizarea lui – fetita din primul exemplu precizeaza rapid: „dar o sa ma mai
joc apoi si cu ea...”.

Au mai existat de asemenea si cazuri în care parintele de acelasi sex nu era

desenat, dar copilul îl introducea cumva în desen, fie revenind (îsi aducea aminte
ca uitase „ceva” – ca sa vezi, tocmai parintele-adversar), fie povestind, motivând
narativ lipsa acestuia din desen: era la piata, avea treaba etc.
În cazul copiilor aflati în centre de plasament personajele desenate erau
saracacioase sau aproape inexistente, realizate cu o singura culoare. Oamenii
erau foarte mici si asezati într-un colt al paginii, retrasi, înghesuiti, ca si cum nu
ar fi vrut sa atraga atentia asupra lor – ca si cum si-ar fi cerut scuze ca exista (!).
Adesea personajele din desene nu aveau ochi, nas, gura si nici urechi, sugerând
din nou un fel de retragere, de lipsa de comunicare cu lumea înconjuratoare, un
fel de încremenire – ca o hibernare afectiva, din care fie le era teama sa se
trezeasca, fie nu aveau de ce, protejându-se astfel.
Nici activitatile desfasurate nu erau prea variate: rareori copiii descriau ce au
facut ei în mod real (au fost odata la munte), dar de cele mai multe ori oamenii
desenati nu faceau pur si simplu nimic. Nici vorba de exprimarea unor vise, de
descrierea unor activitati pe care le-ar placea sa le faca.
De altfel nici nu apareau si alte personaje decât clasicul triunghi familial, ba
chiar mai des nu aparea nici macar tatal – dorinta lor de a avea o mama parând
sa inflationeze orice alta necesitate, de unde se poate vedea înca o data marea lor
nevoie de afectiune, în primul rând de cea materna.

Nevoia de protectie afectiva (materna) mentionata a fost ilustrata în mod

deosebit de elocvent de desenul unei fetite, care s-a reprezentat pe sine în
interiorul corpului mamei si nu alaturi de aceasta, regresie clara la un stadiu
anterior, intrauterin, singura ei amintire a relatiei simbiotice, securizante cu
propria-i mama (în plus ambele personaje fiind lipsite de organe de simt –
dorinta de a nu parasi, datorita vreunei tulburari din partea mediului exterior,
aceasta stare de bine, care e ca un cocon afectiv).
Doua elemente ale desenelor realizate de prescolarii din centrele de plasament
sunt în mod particular izbitoare.
În primul rând, desi reprezentau mai multe personaje si indicau sexul si statului
fiecaruia, exista de fapt o foarte mare confuzie referitoare la ce înseamna de fapt
„parinte” si „copil”, în sensul ca si parintii se dovedeau a fi de fapt tot niste copii
si nu niste adulti, cum ar fi fost de dorit si de asteptat sa fie, ceea ce reliefeaza
confuzia puternica pe care o traiesc acesti copii institutionalizati în legatura cu
rolurile si statutele familiale. Aceasta situatie se regaseste cumva, dupa cum
vom vedea, si în cazul testului CAT, unde toate personajele descrise sunt copiii
– acesti prescolari traiesc deci într-o lume a copiilor, în care prezentele adulte
sunt rare si greu de înteles, de descifrat, fiind cu atât mai greu de „înglobat” în
aceasta lume ireala a lor.
Când au desenat totusi adulti, au desenat mai ales personaje materne si aceasta
în special fetele (si nu baietii), ceea ce ne face sa vorbim mai degraba despre
existenta unei concordante cu teoria deprivarii materne decât despre un complex
oedipian.
Au aparut si situatii în care, de exemplu, un baiat s-a desenat pe sine cu „mama
Aura” (una dintre educatoare), parând a fi foarte atasat de ea; lipsea însa
personajul masculin – atât în desen, cât si în viata reala – si, deci, precum am
argumentat, nu putea fi vorba despre un complex al lui Oedip în sensul clasic,
desi era într-adevar foarte aproape de acesta. Copilul nu parea sa proiecteze
asupra acestei mame-surogat o dragoste geloasa, oedipiana, nu o vedea ca pe o
posibila „partenera”, ci parea sa încerce sa-si satisfaca nevoia de iubire materna
în sine; pentru el acea femeie nu era un suport de proiectie oedipiana, ci baza
(nesigura, însa) de sustinere afectiva, asa cum arata teoria lui Bowlby.
Un al doilea element surprinzator si foarte frecvent întâlnit tine de expresia
grafica în sine: prescolarii din centrele de plasament deseneaza... invers, adica
deseneaza oamenii ca si cum ar sta în cap; daca se întoarce foaia cu 180°
personajele desenate arata normal, în limitele descrise mai sus. Acest fapt este
deosebit de semnificativ pentru modul în care se realizeaza propria identitate
corporala a copiilor, cu toate implicatiile ce deriva de aici.

2. CAT
Materialul testului CAT consta în 10 planse cu imagini cu personaje animale,
fiecare dintre ele având atât un continut manifest (de exemplu, planse ce trimit la
relatiile cu parintii, la relatiile între frati, la agresiune etc.), cât si un continut
latent (relatia triunghiulara parinti-copil, imaginea maternala, problematica
abandonului etc.). Plansa întâi pune accent pe relatia primitiva cu imaginea
maternala, urmeaza fratria, relatia în trei, diferentierea, identificarea, conflictul
oedipian (plansele 5 si 6), angoasa de castrare etc.
Un alt avantaj al testului de aperceptie pentru copii este reprezentat de faptul ca
însasi posibilitatea exprimarii conflictelor în povestire are o valoare terapeutica
în sine.
Valoarea testului chi-patrat în cazul CAT este de ?2=47,348; p<0,001, ceea ce
confirma înca o data ipoteza cercetarii.
Copiii prescolari proveniti din familii nucleare au privit mult mai pozitiv decât
ceilalti personajele din imagini, au construit povestiri mult mai ample, naratiuni
complete, cu început, desfasurare si sfârsit – în general cu final fericit, binele,
eroul pozitiv triumfând, ca întotdeauna în povesti.
Ei s-au identificat cel mai adesea cu acest erou pozitiv, desi, în majoritatea
cazurilor, personajele identificate în planse nu erau împartite dupa acest criteriu
moral bine-rau, ci erau personaje care se întelegeau bine unele cu altele,
relationau pozitiv deci, desfasurând împreuna activitati placute – se jucau
împreuna, mâncau, se duceau la plimbare, participau pe rând la aniverversarea
fiecaruia dintre ei etc.
Privind comparativ aceste raspunsuri la plansele CAT cu cele date de catre
prescolarii din centre de plasament, constatam ca, la acestia din urma, nu se
poate vorbi de un continut relational pozitiv între personajele din desene, în
primul rând pentru ca de cele mai multe ori este absent cu desavârsire orice tip
de continut relational.
Prescolarii din centrele de plasament se axau în general pe simpla enumerare a
personajelor si a obiectelor vazute în plansa (de multe ori doar indicate, nu
întotdeauna desemnate si verbal), nereusind însa sa introduca si o relatie între
acestea.
O posibila problema (si implicit cauza a acestei situatii) ar fi putut fi, la acesti
copii institutionalizati, lipsa unui bagaj lexical suficient de bine dezvoltat, care
sa le permita sa verbalizeze atât cât si-ar fi dorit. Astfel, daca la nivelul expresiei
grafice am putut constata perturbari precum absenta organelor de simt si rotirea
pozitiei persoanelor desenate, la nivelul exprimarii verbale apareau frecvente
dislalii, de regula generalizate, afectând majoritatea fonemelor, în toate cele trei
forme posibile – omisiune, substituire si deformare. Înca la 6 ani, desi întelegeau
perfect ceea ce li se spunea, multi dintre acesti copii nu erau capabili sa se
exprime suficient de clar pentru a fi întelesi la rândul lor de catre interlocutori, ci
utilizau acel tip de limbaj pseudo-inventat al copiilor foarte mici, înteles numai
de catre cei apropiati, de parinti – nefiind însa cazul aici.
Sub aspectul continutului povestirilor, asa cum am anticipat, se remarca în mod
pregnant absenta personajelor adulte – în planse sunt descrisi numai copii sau
animale-copii, chiar daca stimulul dat implica acest lucru sau nu. Întâlnim din
nou acea lume populata numai de copii, lumea în care traiesc de fapt, si în
realitate, acesti prescolari.
Pentru ca nu apar personaje adulte la care copilul sa se poata raporta, cu care sa
se poata identifica sau asupra caruia sa poata proiecta fantasmele oedipiene, nu
poate exista nici o alianta cu un astfel de personaj, o relatie afectiva mai mult
sau mai putin apropiata, strânsa si, implicit, nici un personaj care sa fie
devalorizat de catre copil, fata de care sa manifeste ostilitate si totodata
vinovatie si culpabilitate.
Î ntr-un singur caz, cel al unei fetite de 6 ani, a fost întâlnita acea complicitate
fantasmata a copilei cu tatal – un tata imaginar, care tine cont de teama de
întuneric a fiicei sale si nu stinge lumina, desi este noapte si toata lumea doarme.
Dar si aici, ca o paralela a discutiei anterioare despre prezenta mamei în
povestirile lor, este vorba mai mult de dorinta de a avea un tata, de a fi ocrotita
si alintata, pentru ca pe sine fetita s-a proiectat într-un bebelus, vârsta nu a
încercarilor oedipiene de cucerire, ci a nevoii vitale de parinti, fara de care nu
este posibila supravietuirea, ei fiind cei ce ofera atât hrana, cât si afectiunea de
care avea atâta nevoie aceasta copila.
Î n ceea ce priveste activitatile desfasurate de personajele observate în planse,
ele sunt, ca si cele de la testul familiei, destul de putin nuantate, de o mare
simplicitate – „copiii” privesc pe geam, vad alti copii, se joaca, manânca, dorm,
stau.
De un mare impact emotional este acest „stau”, pentru ca nu este doar o
atitudine pasiva, ci este o atitudine de asteptare – copiii din planse stau si
asteapta sa vina cineva, mama mult dorita, care sa îi ia cu ei si care sa aiba grija
de ei.
Se remarca prezenta unei mari încarcaturi emotionale negative: copiii care stau
si asteapta se tem ca bate cineva la usa si ca ei nu sunt atenti, iar pâna sa ajunga
la usa persoana respectiva va pleca si ei nu vor sti cine a fost – simbolistica clara
a anxietatii de separare, copiii simtindu-se vinovati ca si-au pierdut mama pentru
ca nu au fost atenti si temându-se ca nu vor fi capabili nici sa o recupereze, din
acelasi motiv. Aceasta figura materna necunoscuta, care bate la usa dar pleaca
înainte de a putea fi vazuta sau ajunsa, reprezinta, similar cu continuturile
comentate în cazul testului familiei, mai degraba o himera, mama mult dorita
(care nu are o fata, corporalitate, tocmai pentru ca este înca o necunoscuta), dar
acea mama hranitoare din toate punctele de vedere, inclusiv afectiv, si nu acea
mama-suport al proiectiilor oedipiene (mai ales ca aceasta situatie anxiogena a
persoanei necunoscute care bate si pleaca înainte de a putea fi oprita a fost
descrisa mai mult de fetite, neputând fi vorba deci despre un adevarat conflict al
lui Oedip).
Pe de alta parte, copiii proveniti din familii au dovedit si în povestirile date ca
raspuns la plansele CAT numeroase manifestari ale complexului lui Oedip,
aparând frecvent aliante între copil si parintele de sex opus (un baietel de 4 ani –
aflat în plin complex oedipian – inventa diverse situatii critice în care era
personajul-mama, pe care apoi venea el, sub forma de „Omul de fier” si o salva),
parintele de acelasi sex fiind si aici, ca si în cazul testului familiei, devalorizat,
privit negativ, cu ostilitate chiar („iepurasul era suparat pe tatal lui fiindca nu-i
dadea lui jucariile”, spune un baietel de 6 ani; „era noapte si copilul plângea
pentru ca îi era sete, iar mama nu vroia sa îi dea apa, dar a venit tatal si i-a adus
el”, povesteste despre cavalerul ei în armura stralucitoare o fetita de 5 ani, traind
totodata sentimente negative fata de mama).
Si aici copiii revin si compenseaza atitudinea ostila, devalorizatoare pe care o au
fata de parintele de sex opus, adaugând, completând povestirile astfel încât sa
reiasa ca, de exemplu, mama chiar avea un motiv pentru care nu venea sa îi
aduca apa (era obosita), gasind deci mijloace de a îmbunatati imaginea
prezentata anterior despre acest parinte, fata de care au sentimente contradictorii
si fluctuante.
Unii dintre copii îsi si recunosc, deschis chiar, aceste sentimente amestecate,
mixturi de pozitiv si negativ – „eu îmi iubesc ambii parinti, dar uneori mai mult,
alteori mai putin; daca mama îmi aduce bomboane o iubesc pe ea si pe tata mai
putin, iar daca îmi aduce tata îl iubesc pe el mai mult si pe mama deloc”.
3. Testul persoanei
Si în cazul testului persoanei, în urma aplicarii testul chi-patrat se obtine ?
2=34,615; p<0,001, confirmându-se astfel ipoteza.
Prescolarii aflati în centrele de plasament par sa fie dornici de a intra în contact
cu ceilalti, sunt însetati de afectiune, dar întâlnim la ei o atitudine de resemnare,
de renuntare la a încerca sa intre în contact, datorita acelei tociri afective despre
care vorbeam. Le lipseste deschiderea catre cei din jur, personajele desenate de
ei neavând, în general, mâini sau brate si nici organe de simt, ceea ce ar
simboliza o retragere afectiva, teama de a se implica în relatii emotionale,
protejându-se astfel de eventuale suferinte si negându-si totodata nevoia atât de
acuta de caldura si sustinere din partea adultilor (ceva gen „nu am si nici nu îmi
trebuie”).
O alta situatie constatata în legatura cu reprezentarea grafica a mâinilor si a
bratelor de catre prescolarii din centrele de plasament ar fi aceea în care mâinile
sunt desenate, dar desprinse de corp, nelegate de acesta, ca si cum posibilitatea
initierii si mentinerii unei relatii cu altii nu ar avea-o copilul însusi, ca si cum ar
fi o capacitate pe care nu o poate folosi – e a lui, dar nu are control asupra
acestui instrument de relationare, nu stie ce sa faca cu el, nu are unde sau cu cine
sa îl utilizeze (lucru destul de adevarat si la nivel real, dincolo de cel simbolic,
numarul persoanelor adulte care viziteaza centrul fiind relativ scazut).
Nefiind deschisi catre ceilalti, protejându-se de acestia, ei nu vor putea nici sa se
proiecteze într-o situatie de tip oedipian, situatie ce presupune profunde si
intense trairi emotionale, unele dureroase chiar, contradictorii si sfâsietoare.
Apare din nou o limitare, o carenta, o imaturitate afectiva marcanta.
Si aceasta în timp ce personajele desenate de copiii proveniti din familii au
mâinile si bratele larg deschise catre mediu, ei oferind si cautând afectiune si
interactiune sociala, fiind dornici sa initieze si sa mentina relatii de prietenie cu
cei din jur, neexistând nici un fel de trairi negative sau perturbatoare suficient de
puternice încât sa îi împiedice sa fie astfel.
Î n acelasi timp, s-a putut constata ca cel putin o treime dintre copiii proveniti
din centre de plasament nu îsi identifica corect, la nivelul simbolic al proiectiei
Eului în desen, propria apartenenta sexuala. Ei nu au un cadru de comparatie –
lipsesc din nou figurile masculine, în viata lor existând numai personalul de
îngrijire (aproape exclusiv feminin) si ceilalti copii, care oricum, la rândul lor,
nu au nici ei constiinta clara a propriei apartenete sexuale, pentru a putea oferi
un model.
Cu totul alta este situatia în cazul copiilor proveniti din familii – în primul rând,
aici numai 2-3 copii au desenat mai întâi un personaj de sex opus, o posibila
cauza fiind chiar vârsta lor, mai mica decât a celorlalti din aceasta grupa (4 ani).
Se poate spune deci ca avem de-a face de data aceasta cu o buna identificare
sexuala, ceea ce reprezinta atât premisa, cât si rezultanta a dezvoltarii afective,
precum si a declansarii si manifestarii complexului lui Oedip sau Electra – nu te
poti „îndragosti” de parintele de sex opus decât daca stii care este propriul tau
sex, dar nici nu poti rezolva acest conflict oedipian decât daca ti-ai stabilit
identitatea sexuala si te poti identifica astfel cu parintele de acelasi sex, fapt cu
numeroase implicatii asupra vietii ulterioare (rolurile si statutele asumate,
alegerea partenerului de viata, implicarea si investirea afectiva etc.).
Copiii din centrele de plasament sunt prinsi astfel într-o dubla capcana: pe de o
parte ei nu au constiinta propriei apartenente sexuale, si deci nu pot intra într-un
triunghi oedipian, precum am aratat, iar pe de alta parte ei nici nu au ocazia sa se
întâlneasca cu o astfel de structura mama-tata-copil, triunghi ce le-ar putea oferi
accesul la aceasta identitate sexuala.
4. Testul arborelui
În urma aplicarii testul chi-patrat, se ajunge la ?2=40,973; p<0,001, infirmându-
se ipoteza nula, si confirmându-se ipoteza.
Din nou majoritatea copiilor proveniti din centre de plasament nu au primit nici
un punct, la nici unul dintre indicatorii luati în considerare aici, iar daca au
primit, a fost pentru absenta indicilor agresivitatii, ceea ce s-ar putea explica prin
eventuala reprimare a acestor sentimente – ar fi „îndreptatiti” sa fie furiosi,
având în vedere ca adultii pe care se bazau i-au abandonat, dar se tem ca daca si-
ar manifesta aceste trairi ostile ar fi respinsi, ei stiind foarte bine ca numai copiii
cuminti sunt iubiti (o noua sursa de scindare si de anxietate: trebuie ca au fost rai
daca mama lor i-a parasit, dar ei nu reusesc sa identifice ce au facut gresit,
neputând astfel nici sa îsi repare greseala si, implicit, nici sa devina „buni” si sa
îsi recapete mama).
La acesti prescolari aflati în centre de plasament a fost mult mai frecventa
trasarea unor linii tremurate, întrerupte, simbolizând o tendinta marcanta spre
evitare, eventual spre acea relationare evitanta despre care vorbeam anterior.
Elementele grafice respective ar mai putea fi traduse si prin anxietate, mai mult
sau mai putin marcanta, generata de lipsa unui suport afectiv constant, de lipsa
unor persoane pe care copiii sa se bazeze pentru acordarea unei reconfortari
afective.
Nici aici nu s-au regasit indici ai deschiderii catre ceilalti, impresia generala
fiind de dezolare si singuratate – persoane ce nu au alta sansa decât sa se bazeze
pe ele însele.
Ei par sa relationeze mai mult la un nivel fantasmatic, cu personaje imaginare,
intens dorite, dar temându-se sa se implice în contacte afective cu persoane
reale, din cauza riscului foarte mare de a fi din nou raniti.
Î n schimb, la copiii proveniti din familii nucleare acesti indici ai deschiderii
catre ceilalti (forma trunchiului, a coroanei, ramurile) au fost mult mai des
identificati, ceea ce sustine rezultatele obtinute cu testele de baza.
Ei au desenat, de asemenea, destul de des, copaci ce aveau si fructe, semn al
disponibilitatii lor de a darui ceva din sine celorlalti, cu care intra în relatie.
Î n acelasi timp, prezenta liniilor întrerupte a fost constatata mult mai rar, si la
fel si cea a indicilor agresivitatii (unghiuri si vârfuri ascutite, taioase etc.),
conturând tabloul unui copil bine adaptat, cu o dezvoltare afectiva normala, cu
trairi relativ bine integrate – existând si exceptii triste, cum ar fi de exemplu
cazul unei fetite de 5 ani care a desenat drept copac niste crengi rupte de vânt si
cazute pe trotuar (dar totusi înfrunzite, de un verde vesel, ca semn al unui
potential pozitiv de recuperare).
Liniile curbe, rotunjite, ce mascheaza o eventuala ostilitate, agresivitate
(eventual fata de rivalul oedipian) au fost regasite în mai mare masura în cazul
prescolarilor din familii, în cazul celor din centrele de plasament sentimentele
negative fiind puternic reprimate, precum am precizat – „mama” lor ar putea
afla ca sunt „rai” si nu ar mai veni niciodata sa îi caute, pierzând astfel si o
potentiala sansa, nu numai prezentul, ci si viitorul.
5. Testul culorilor
De data aceasta, în urma aplicarii testul chi-patrat, pentru prelucrarea statistica a
datelor obtinute la testul culorilor, ipoteza nula se confirma (?2=10,756<0,001?
21=10,8; p=0,001). Cu alte cuvinte, prescolarii din ambele loturi au cel putin un
nivel mediu al anxietatii.
Asa cum am vazut însa, între cele doua categorii de copii exista diferente
notabile atât în ceea ce priveste deschiderea catre ceilalti, cât si a modului
general de a fi, cei din familii fiind mai expansivi si optimisti, în timp ce
prescolarii institutionalizati sunt mai retrasi, mai prudenti si precauti – mai ales
în ceea ce priveste relationarea afectiva, asteptându-se mereu la o noua lovitura
din partea sortii si ferindu-se de ea.
Speculând, pe baza datelor mentionate pâna acum, am putea spune ca, desi
exista nivele similare ale anxietatii, sursa acestei anxietati este diferita pentru
fiecare lot în parte.
Astfel, am putut constata ca prescolarii aflati în centrele de plasament au un
nivel de anxietate destul de ridicat, în primul rând datorita insecuritatii afective,
a inexistentei unor persoane adulte – parinti sau înlocuitori ai acestora – pe care
sa se poata baza pentru satisfacerea nevoilor emotionale, a trebuintelor de baza
din piramida lui Maslow, de sprijin, suport si încurajare.
Dar copiii proveniti din familii nu resimt aceasta insecuritate afectiva, ci au
suport afectiv, caldura si dragoste prin însasi prezenta parintilor si interactiunile
cu ei. În cazul lor acest nivel crescut de anxietate trebuie sa fie explicat altfel.
O posibila explicatie ar putea veni chiar din teoria freudiana – am vazut ca la
copiii din familiile nucleare manifestarile complexului lui Oedip sunt deosebit
de intense, ceea ce duce la aparitia acelor sentimente-amestec de iubire si ura,
gelozie, de unde rezulta sentimente de culpabilitate, de vinovatie si teama fata de
parintele de acelasi sex, ceea ce ar putea constitui o puternica sursa de anxietate
(anxietatea de castrare).
Se poate spune asadar ca, desi se confirma ipoteza nula, într-un fel nu este
infirmata ipoteza noastra, ci este sustinuta într-un alt mod.
De altfel, o posibila cauza a infirmarii ipotezei prin intermediul acestui test ar
putea fi nivelul de semnificatie la care am lucrat, la un nivel chiar si de 0,005,
ipoteza nula infirmându-se si, implicit, confirmându-se si aici ipoteza cercetarii
noastre.
Concluzii. Un accent deosebit îl aduce studierea aici a manifestarilor
complexului lui Oedip/Electra în cazul copiilor din centre de plasament,
manifestari în privinta carora nu se prea gasesc informatii, autorii concentrându-
se pe descrierea modului în care apar în cazul familiilor, fie ele cu unul sau mai
multi copii, nucleare sau nu. S-au facut cercetari chiar si pe triburi din zone
îndepartate, dar nimeni nu pare sa se fi preocupat prea mult de elementele
specifice care apar în cazul copiilor institutionalizati.
Cercetarea realizata a aratat ca, daca la prescolarii din familii se aplica mult mai
bine teoria psihanalitica a dezvoltarii afectivitatii, la cei institutionalizati se
potriveste mai degraba teoria deprivarii materne.
Având în vedere importanta mediului familial în dezvoltarea din punct de vedere
afectiv a copiilor, e clar ca trebuie operate unele modificari astfel încât si copiii
abandonati sa beneficieze de caldura si suport afectiv, efort ce ar fi rasplatit atât
imediat, cât si pe termen lung, chiar si numai prin faptul ca niste copii sunt mult
mai fericiti.

Precum spunea o fetita de 5 ani: „sa faci un curcubeu e foarte greu si dureaza
foarte mult, dar e atât de frumos ca merita!”
Indicatorii propusi:
I. Testul familiei
1. distanta mica si relatia apropiata între copil si parintele de sex opus
2. parintele de acelasi sex este la o distanta mai mare sau chiar absent
3. activitatea desfasurata îi implica mai mult pe copil si pe parintele de sexul
opus
4. parintele de sex opus este desenat înaintea celui de acelasi sex cu copilul
5. sentimente de devalorizare (mascate sau nu) fata de parintele de acelasi sex
6. sentimente de agresivitate (mascate sau nu) fata de acesta
7. sentimente de culpabilitate, de vinovatie fata de el (copilul revine,
compenseaza)
II. CAT
1. alianta, relatie pozitiva, apropiere între copil si parintele de sex opus
2. parintele de acelasi sex este devalorizat, privit negativ
3. sentimente de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi sex
4. sentimente de agresivitate fata de acesta
III. Testul persoanei
1. buna identificare sexuala
2. indici de deschidere catre ceilalti
IV. Testul arborelui
1. indici de deschidere catre ceilalti
2. linii curbe, rotunjite (mascând o eventuala agresivitate)
V. Testul Lüscher
1. anxietate moderata sau mare

Bibliografie selectiva
• Bowlby, J., “L’attachement”, PUF, 1978
• Freud, S., “Trei eseuri despre teoria sexualitatii”, Editura CENTRUM, 1991
• Gaspari-Carriere, Francoise, “Les enfants de l’abandon”, Privat, Paris, 1990
• Macavei, Elena, “Familia si Casa de copii”, Editura Litera, Bucuresti, 1989
• Nuta, A., “Jocul în psihoterapie si dincolo de ea”, Revista de Psihoterapie
Experientiala, nr. 2, pag. 24 – 25, Editura SPER, 1998