TEMA ECONOMIE (TO DO)

Ion Iuliana Larisa

1.Care sunt principalele etape de evoluţie a ştiinţei economice?

Raspuns :În evoluţia ştiinţei economice se disting patru faze mai importante:

1. faza preştiinţifică - cu rădăcini în gândirea antică, a fost marcată de concepţia lui

Aristotel şi Platon care, în studiile lor politice, au abordat şi problemele vieţii economice.
Gândirea economică din Evul Mediu este legată de concepţia creştină a şcolasticilor
despre
existenţă şi etică (ex.: teoria preţului just, încriminarea ratei înalte a dobânzii - camăta). O
contribuţie mare în această perioadă o are "mercantilismul" - teorie economică conform
căreia, banii de aur şi argint obţinuţi prin comerţ, printr-o balanţă comercială activă cu
exteriorul, constituie forma ideală a bogăţiei sociale.
2. faza constituirii propriu-zise a ştiinţei economice (1750 - 1870), a fost
inaugurată de apariţia unui nou curent de gândire - cel fiziocrat - care a mutat analiza
bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei. Această nouă orientare viza mai întâi,
agricultura ca singura ramură aducătoare de avuţie, iar apoi, sub influenţa şcolii clasice
engleze şi industria. Principalul curent de gândire din această perioadă a fost şcoala
clasică
engleză, cu reprezentanţii: A. Smith, D. Ricardo şi J. St. Mill.
3. faza descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale ale ştiinţei
economice (1870 - 1930). Această perioadă a fost dominată de trei mari şcoli economice:
Şcoala de la Viena, Şcoala de la Lausanne şi Şcoala de la Cambridge. Contribuţia Şcolii
de
la Viena - teoria marginalistă a valorii, teoria utilităţii marginale etc.; contribuţia Şcolii de
la Lausanne - teoria echilibrului general; contribuţia şcolii de la Cambridge - teoria
echilibrului parţial şi modelul echilibrului parţial.
4. faza contemporană de adâncire şi extindere a teoriei economice (anul 1930 -prezent).
Această fază nu respinge contribuţiile marilor economişti din secolul trecut şi din cel
actual şi dezvoltă şi completează ştiinţa economică cu elemente şi aspecte noi. Direcţiile
cele mai importante de dezvoltare ale ştiinţei economice contemporane sunt:

-     trecerea de la analiza microeconomică la cea macroeconomică şi mondoeconomică,

iniţiatorul noii concepţii fiind Keynes;

6. Ce elemente cuprinde sistemul ştiinţelor economice?

Raspuns: Desprinzîndu-se treptat de la trunchiul comun care era „economia politică" în sensul ei
iniţial, ştiinţele economice formează astăzi un sistem cu numeroase componente, numit „sistemul
ştiinţelor economice". Acest sistem poate fi împărţit în cinci categorii de ştiinţe, şi anume: 1)
ştiinţele economice fundamentale; 2) ştiinţele economice funcţionale (sau teoretico-aplicative);
3) ştiinţele economice concrete; 4) ştiinţele economice istorice; 5) ştiinţele economice de
frontieră.

Din grupul de ştiinţe economice fundamentale fac parte: economia politică (teoria economică
sau, simplu, economia); microeconomia; ma-croeconomia.

Ştiinţele economice funcţionale au un obiect de studiu mai îngust, mai specializat, fiind totodată
ştiinţe teoretico-aplicative. Acestea sînt: statistica, contabilitatea, managementul, finanţele şi
creditul, marketingul, relaţiile economice internaţionale, analiza activităţii economice, economia
muncii, economia mediului etc.

Ştiinţele economice concrete par a fi cele mai numeroase: economia industriei; economia

agriculturii; economia învăţămîntului; economia comerţului; economia transportului. Vine apoi
un nou grup de ştiinţe economice, cum ar fi: contabilitatea industriei; managementul personalului
etc. Din această categorie fac parte şi economia unităţilor economice, finanţele întreprinderii,
contabilitatea firmei, managementul firmei etc.

Din grupul ştiinţelor economice istorice fac parte: doctrinele economice (sau istoria gîndirii
economice), istoria economiei naţionale, istoria economiei mondiale.

Grupul ştiinţelor economice de frontieră include ştiinţele apărute la hotarul dintre economie şi

alte ştiinţe naturale sau sociale: geografia economică, econometria, cibernetica economică,
matematica economică, psihologia economică, informatica economică, sociologia economică etc.

9.Care este importanţa activităţii economice în societate?

Ştiinţa economică are ca obiect de studiu societatea şi, respectiv, reprezintă o ştiinţă socială, de
rând cu sociologia, ideologia, dreptul, psihologia etc. Totodată, fiind o ştiinţă aparte, autonomă,
ea îşi are şi obiectul său de studiu, deosebit de alte discipline.

Gândirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei provenind din antichitate. Din timpuri
străvechi, omenirea era interesată de problemele constituirii gospodăriei şi asigurării materiale.
Iniţial, aceste preocupări îşi găseau expresia în observaţii empirice şi meditaţii "despre
gospodărire". Şi aceste observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât filosofilor,
politicienilor, poeţilor, negustorilor.

Fara activitate economica o societate nu poate functiona deoarece atat monedele de schimb cat si
felul in care gestionam resursele atat planetare cat si monetare asupra societatii, aceasta fara o
activitate economica clara nu poate exista sau evolua.

dată cu acumularea cunoştinţelor, are loc specializarea pe domenii înguste. Cunoştinţele

economice nu sunt o excepţie în acest sens. Actualmente, lumea complexă a economiei este
studiată sub diferite aspecte şi din punctul de vedere al diferitelor ştiinţe specializate.
În sistemul ştiinţelor economice, în linii mari, pot fi evidenţiate următoarele direcţii:

 ştiinţe economice fundamentale (generale);

 ştiinţe economice funcţionale;
 ştiinţe economice de ramură şi aplicative;
 ştiinţe economice interdisciplinare;
 ştiinţe economico-istorice.

Domeniile  în care sunt specializate  aceste ştiinţe reies din denumirile lor.

Ştiinţele economice funcţionale (speciale) abordează anumite aspecte, funcţii separate ale

activităţii economice. Dintre acestea fac parte: statistica economică, evidenţa contabilă şi auditul,
managementul general, activitatea bancară, bazele marketingului, dreptul economic, finanţele
etc. Politica, cultura şi mentalitatea societăţii (cum gândesc oamenii?) Situaţia ştiinţei economice
Nivelul de dezvoltare al activităţii economice (ce şi cum fac oamenii?) economia în cadrul unei
ramuri (spre exemplu: economia agriculturii, turismului, construcţiilor). Este posibilă şi
specializarea pe sectoare aparte: social, agrar de stat.

Blocul "istoric" reflectă evoluţia economică în timp a unei ţări, grup de ţări, a comunităţii
economice mondiale în ansamblu, precum şi . Acest bloc include: istoria economiei naţionale,
istoria economiei mondiale, istoria doctrinelor economice.

Ştiinţele economice interdisciplinare (de frontieră) sunt cele ce se intersectează şi explică

modelele, formele, regulile de activitate economică. Acest grup include: metode economico-
matematice, cibernetica economică, sociologia economică etc.

Ştiinţele economice teoretice generale în sistemul cunoştinţelor economice joacă rolul de

"fundament" – bază metodologică pentru disciplinele concrete şi de specializare îngustă. Teoria
economică este concentrată pe sistematizarea şi generalizarea faptelor şi a fenomenelor reale,
elaborarea conceptului (aspectului) ştiinţific şi relevarea legilor economice.

16. Definiţi economia naţională şi etapele evoluţiei sale.

Activitătile economice – se desfăşoară în cadrul unor colectivităti sociale organizate între

oamenii participanti.

În procesul dezvoltării istorice, aceste colectivităti umane au cunoscut procese de transformare

devenind treptat ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de economii nationale.

Activitătile economice sunt legate între ele prin diviziunea socială a muncii (în contextul
aparitiei şi dezvoltării natiunilor şi a statelor nationale), şi se constituie în economii naŃionale a
căror primă trăsătură o reprezintă piata nationale.
Economia natională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de activităti de
productie, de schimb şi de servicii, care s-au constituit în ramuri, subramuri şi sectoare de
activitate, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se realizează mişcarea
valorilor materiale şi spirituale, asigurând funcŃionare şi dezvoltare economică şi socială.
Economia natională, ca entitate de sine stătătoare, are la baza aparitiei, închegării şi dezvoltării
ei, o serie de premise necesare structurării societăŃii, dintre care cele mai importante sunt:

1. natiunea, ca unitate structurală existentială a societătii şi suport al delimitării şi practicării

activităŃilor economice;

2. un teritoriu national,

3. un nivel al diviziunii sociale a muncii şi de dezvoltare a cooperării dintre naŃiuni (Tări),

datorită căruia agentii economici, în activitatea economică de schimb biunivoc, creează sisteme
tip bloc economic. ApariŃia economiilor nationale marchează intrarea popoarelor într-o etapă
superioară a vieŃii economice şi trecerea lor la forme superioare de dezvoltare şi de asigurare a
activitătilor economico-sociale. În aceste condiŃii, trebuie luate în considerare, ca elemente
definitorii şi de caracterizare, următoarele elemente:

• teritoriul national cu resursele sale naturale;

• forta de muncă, nivelul şi pregătirea locuitorilor;

• tehnicile de productie utilizate;

• stocurile de informatii;

• necesitătile şi rezervele sociale.

Drept urmare a analizelor acestor atribute, de caracterizare şi evidentiere, la factorii de productie

trebuie să adăugăm şi următoarele elemente: trebuintele, resursele, mecanismele de functionare,
rezultatele obŃinute.

Toate aceste activităti economice, care au loc în prezent într-o societate, nu pot fi privite
atemporal şi aspaŃial, ci strâns legate de cadrul în care ele se desfăşoară, cadru care îl reprezintă
economia naŃională la o anumită etapă istorică (la care facem referinŃă).

Din diferite cauze, (obiective sau nu), progresul unora dintre economiile unor state întârzie, astfel
încât între economiile naŃionale comparate se formează decalaje economice, sociale, politice,
tehnice şi tehnologice, a căror amploare se măsoară în timpi medii şi mari. Analiza comparativă
a economiilor trebuie să Ńină seama de aceste diferente, să surprindă corect ceea ce
caracterizează fiecare economie natională în parte, care sunt trăsăturile şi particularitătilor lor şi
care este locul fiecăreia dintre acestea, în ansamblul economic mondial. Întrucât economia
natională se prezintă în epoca contemporană drept cadru al dezvoltării societătii, acest fapt
trebuie privit în complexitatea lui în modul în care activităŃile economicosociale sunt integrate
şi îmbracă forma complexelor economice nationale ce îmbină toate sectoarele de activitate
economică, inclusiv cercetarea ştiintifică şi sistemul de pregătire şi perfectionare profesională al
factorului uman

 32. Definiţi eficienţa economică.

Raspuns:   Eficiența economică este eficacitate economica determinata matematic prin raportul
dintre veniturile si cheltuielile stabilite pt. o perioada de timp delimitata
36. Definiţi economia naturală şi autoconsumul.

Raspuns: Economia naturală (casnică, închisă) reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare
a activităților economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activități şi fără a se apela la schimburi.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor resurse în vederea satisfacerii
nevoilor, caz în care gestiunea menajului familial sau al agenților economici nu scoate în
evidență concret valorile productive ci numai cantitative. Putem distinge două tipologii de
producție sau de produse şi anume:
• de produse finale – acele care permit satisfacerea nevoilor direct şi în forma în care sunt oferite
de natură;
• de produse intermediare – acea categorie de produse care sunt destinate industrializării sau
productiei de produse cu prelucrare prealabilă.
40. Definiţi schimbul şi arătaţi rolul său în economia de piaţă.
Raspuns:Schimbu reprezintă componenta activităţii economice care cuprinde activităţile de
distribuire a bunurilor materiale şi serviciilor prin procesul de vânzare-cumpărare sau
altemodalităţi de transferare.
Schimbul sta la baza economiei de piata deoarece:
Structurile economice reprezintă ansamblul relaţiilor relativ stabile dintre componentele
sistemului economic. Printre structurile economice, datorită importanţeisale,se detaşează ,
respectiv .
În istoria sistemelor economice s-au afirmat : şi structura circuitului economic relaţia producţie-
consum două modalităţi distincte de corelare a producţiei şi consumului economia naturală
economia de schimb Economia naturală reprezintă acel sistem economic în care nevoile
indivizilor şi ale comunităţilor sunt satisfăcute prin consumul de bunuri economice obţinute
direct, din activităţile economice proprii (nevoile oamenilor suntsatisfăcute în mod direct prin
autoconsum).
Economia de schimb reprezintă acel sistem economic în care nevoile indivizilor şi ale
comunităţilor sunt satisfăcute prin consumul de bunuri economice obţinute indirect, prin
intermediulschimbului.
 Se caracterizează prin: – faptul că a fost prima formă de organizare a economiei; – unitatea
dintre producţie şi consum, în sensul identităţii dintre producătoriişi consumatorii bunurilor
economice; – bunurile economice sunt nemarfare, nu circulă prin intermediul schimbului; –
iniţial exclusivă, rămâne predominantă în sistemele economice primitive şi agrare.
Se caracterizează prin: – separarea producţiei de consum şi apariţia schimbului ca fază
intermediară; – bunurile economice dobândesc calitatea demărfuri; – acest sistem economic
devine preponderent după revoluţia industrială.
53.Ce este cartelul?
Raspuns:Un cartel presupune o înțelegere între firme sau organizații profesionale, care au ca
scop fixarea prețurilor, stabilirea nivelului producției, împărțirea pieței sau trucarea licitațiilor.
54.Ce este trustul?
Raspuns: (În economia capitalistă) Monopol în cadrul căruia proprietatea asupra unor
întreprinderi este unificată, proprietarii acestora devenind acționari, producția și finanțele
întreprinderilor fiind reglementate de un consiliu de administrație
2. (În economia socialistă) Grupare de întreprinderi de producție sau de desfacere a cărei
proprietate o deține statul și care este organizată pentru producerea în comun a bunurilor unei
ramuri de producție. Trustul alimentației publice.
76. Ce sunt valorile mobiliare?
Din punctul de vedere al investitorului, valorile mobiliare reprezinta acele active nebancare de
capital negociabile emise in forma materiala sau evidentiate prin inscrisuri in cont care confera
detinatorilor drepturi egale.
Cele mai des uzitate si cunoscute valori mobiliare sunt actiunile si obligatiunile.
Acțiunile sunt fractiuni din capitalul social al unei societati comerciale si desemneaza raporturi
juridice intre detinatorul acestora si societatea emitenta.
Obligatiunile reprezinta fractiuni dintr-un capital de imprumut, care desemneaza raporturi de
creanta a detinatorului asupra emitentului.

80. Ce este bursa de valori şi care este rolul său economic?

Bursa de valori piaţă organizată şispecializată prin intermediul căreia deţinătorii de titluri au
posibilitatea de a tranzacţiona aceste titluri Bursa de valori forma de piaţă ce se apropie cel mai
mult de modelul pieţei cu concurenţă.

Bursa de valori are rolul principal de a facilita acumularea fondurilor necesare finantarii
activitatii economice si de a dirija fluxul fondurilor acumulate spre ramurile economice cele mai
rentabile. Ea îsi îndeplineste acest rol mai ales prin operatiunile de vânzare si cumparare de
actiuni si obligatiuni emise de societatile pe actiuni. Cei care doresc sa devina proprietari si sa
participe nelimitat la riscuri si beneflcii cumpara actiuni simple, cei care nu doresc sa-si asume
riscuri si beneficii nelimitate cumpara actiuni preferentiale cu un venit fix si cu un risc minimal,
iar cei care nu doresc sa devina proprietari ci numai creditori, micsorându-si riscul la maximum,
cumpara obligatiuni cu un venit fix exprimat procentual si denumit cupon.

Ordinea în care societatea emitenta distribuie beneficiile: banii rezultaiti din vânzarea celor trei
feluri de efecte financiare sunt utilizali de societatea emitenta pentru investitii productive,
cumparari de materii prime si materiale, angajarea fortei de munca, plata gestiunii economice
etc. În conditiile în care activitatea economica se desfasoara normal, rezulta venituri totale care
se diminueaza cu costurile de lucru (în care intra si rambursarea datoriilor) si se obtine profitul
de lucru. Distribuirea profitului de lucru se înscrie în urmatoarea ordine de prioritati:

A.se platesc cupoanele la obligaliuni;

B.in ce ramâne se platesc impozitele pe venit sau pe cifra de afaceri;

C.profitul ramas se numeste net si se împarte între coproprietari, respectiv intre detinatorii de
actiuni.

Si repartizarea profitului net urmeaza o ordine de prioritati:

A.se platesc mai întâi veniturile la actiunile preferentiale;

B.restul se împarte în doua: pentru plata dividendelor la actiunile simple si pentru constituirea
cotelor de rezerva în vederea noilor investitii (sau conform statutului).

81. Principalele tipuri de burse de valori.

Din punct de vedere juridic se disting:

a) Bursa de valori oficiala este piata la care se negociaza valorile mobiliare admise la cotare.
Operatiunile se desfasoara într-un spatiu special amenajat conform unui regulament de
functionare. Tranzactiile sunt centralizate si accesibile informarii continue a clientilor.
Operatiunile se desfasoara cu exclusivitate în cadrul unui mecanism, folosindu-se un personal
specializat în negocierea tranzactiilor si un personal tehnic care se ocupa de pregatirea
negocierilor, evidenta contractelor si urmarirea realizarii lor. Accesul în bursa este restrictiv.

Bursa de valori oficiala poate fi:

1.bursa clasica

2.bursa moderna.

La bursele de valori clasice se formeaza un curs unic, centralizat, întrucât procesul negocierilor
este supus regulamentului de functionare, adica este dirijat si supravegheat, preturile fonnându-se
pe baza de licitatie publica.
La bursele de valori moderne, procesele de negociere sunt automatizate, pe baza de mijloace
electronice si computere, în exclusivitate sau în combinatie cu mijloace clasice.

b) Bursa de valori neoficiala este o bursa cu un acces mai putin restrictiv. Pe aceasta piata se
negociaza valorile mobiliare neînscrise la cotarea oficiala. Este vorba de societati mici si mijlocii
care doresc sa obtina fonduri pentru dezvoltare dar nu pot îndeplini conditiile severe de admitere
la piata oficiala.

Pe lânga acestea, la Bursa neoficiala mai apar:

1.societatile radiate de la cotatia oficiala;

2.societatile în dificultate, cum sunt cele în curs de dizolvare si lichidare etc.

c) Piata la ghiseu (OTC – Over The Counter) este piata organizata direct între operatori, în afara
burselor organizate si care se deruleaza printr-o retea de telecomunicatii. Pe aceasta piata se pot
vinde si cumpara valori mobiliare în cantitati oricât de mici si nu numai pachete de actiuni care
sa aiba la baza o unitate de masura. Preturile, desi se formeaza pe baza cursurilor cotate la Bursa
oficiala, sunt diferite, variind de la o firma la alta.

Din punct de vedere al modului de negociere se disting:

Piata cu amanuntul, la aceasta se încheie tranzactii de valori mobiliare exprimate în una sau mai
multe unitati de masura, stabilite prin regulament.

Piata en-gros sau cu toptanul, obiectul îl constituie marile tranzactii, negocierile de blocuri de
valori mobiliare, care presupun intermediari puternici, detinatori de importante stocuri de valori
mobiliare, în lipsa de cumparatori semnificativi.

Din punct de vedere al termenelor de livrare a valorilor mobiliare se disting:

Piata la disponibil (la vedere) denumita si piata „spot”. Este piata pe care se încheie tranzactii cu
livrarea imediata (tehnic, în câteva zile de la încheiere), cu reglarea imediata, dupa caz;

Piata la termen este cunoscuta si sub denumirea de piata „futures”. Pe aceasta piata se încheie
contracte cu livrarea sau reglarea la termen, dupa caz. Ca forma speciala a pietei la termen este si
piata cu reglementare lunara.
87. Care sunt factorii care influenţează rata dobânzii?
Raspuns:Rata dobânziise stabileşte în primul rând pe baza raportului dintre cererea şi oferta de
credite. Dar si de
1.raportul dintre cresterea si scaderea ofertei de creditare
2.rata profitului trebuie sa fie mai mare decat rata dobanzii pt caintreprizatorulsa poata desfasura
o activitate eficienta
3.riscurile creditorului.
4.rata inflatiei
5.finantarea deficitelor bugetareprin imprumuturi de pe piata monetara
6.sporirea costurilor servicilorbancare
89.Când apare rent diferențială?
Renta diferenţială de gradul I apare că rezultat al deosebirilor în ceea ce priveşte fertilitatea
solului şi poziţia terenurilor de pământ faţă de pieţele de desfacere a produselor agricole şi cele
de aprovizionare cu mijloacele de producţie necesare desfăşurării activităţii economice în
agricultură. Aceste deosebiri cauzează inegalităţi în nivelul cheltuielilor de transport la o unitate
de producţie agricolă. Izvorul rentei diferenţiale I, ca şi al celorlalte forme de rentă, îl constituie
supramunca muncitorilor agricoli salariaţi. Mecanismul formării rentei diferenţiale I a fost
analizat de K. Marx pe baza următorului exemplu. S-a presupus că trei loturi de pământ de
aceeaşi suprafaţă se deosebesc prin fertilitatea lor. De aceea, deşi se investesc capitaluri de
aceeaşi mărime, aceste loturi dau producţie diferită. Renta diferenţială I se formează pe terenurile
cele mai bogate şi mijlocii din punctul de vedere al fertilităţii. Cifrele cuprinse în tabelul 1
demonstrează o astfel de situaţie.
Renta diferenţială de gradul II se formează în cazul în care se fac investiţii succesive de capital
pe aceeaşi suprafaţă sau pe terenuri diferite. Apariţia sa este rezultatul promovării unei
agriculturi intensive, generate de creşterea continuă a nevoilor de consum de produse agricole ale
societăţii şi, desigur, de realizările în ştiinţă şi tehnica cultivării plantelor şi creşterii animalelor
90. Prin ce se deosebeşte echilibrul parţial de echilibrul general?
-Echilibrul general- reprezintă starea spre care tind toate sferele sistemului economic şi constă
într-un echilibru extins la nivelul tuturor pieţelor;
Echilibrul parțial-respectiv starea spre care tind 2 aspecte ale economiei de pe o aceeaşi piaţă, fie
pe pieţe diferite (producţie • consum; volumul mărfurilor oferite spre v nzare • capacitatea de
cumpărare; veniturile bugetare •cheltuielile bugetare etc.).
Echilibrul general nu este însă de conceput fără echilibrele parţiale care privesc diferitele pieţe.
Cercetarea acestor condiţii de echilibru pentru diferitele pieţe, permite să se aprecieze că
echilibrul general este doar o tendinţă a activităţii economice de ansamblu, în realitate nefiind
întâlnită, decât accidental, o situaţie în care toate aceste condiţiisă se realizeze ca
egalităţimatematice.
91. Ce este starea de presiune şi prin ce se caracterizează ea?
Răspuns:Starea de presiune presupune o concurenţă acerbă între vânzători, cumpărătorii făcând
selecţia bunurilor care se produc, pentru că au posibilitatea să aleagă.
Caracteristici:
– ofertă mai mare decât cererea;
– concurenţă puternică între ofertanţi;
– cumpărătorii sunt cei care realizează selecţia;
– cumpărătorii aleg vânzătorii cu oferta ceamai avantajoasă;
– stimulează îmbunătăţirea calităţii, reducerea costurilor, promovarea progresului tehnic etc.
– investiţiile sunt orientate spre obţinerea de produse noi.
93. De câte feluri sunt ciclurile economice?
Răspuns:Analiza evoluţiei activităţii macroeconomice din ultimele două secole a evidenţiat 3
cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund:
– ciclurile lungi(seculare, numite şi cicluri Kondratiev), cu o durată de aproximativ 50-60 de ani,
a căror cauză principală este evoluţia ciclică a inovaţiei tehnologice care determină un ciclu al
schimbărilor structurale din economie (ciclul aburului 1787-1848, ciclul căii ferate 1848-1897,
ciclul electricităţii, automobiluluişi chimiei 1897-1942 etc.).
– ciclurile decenale, cu o durată de 6-10 ani, numite şi cicluri de afaceri şi care au polarizat în
primul rând atenţia economiştilor. Ele cuprind două faze: expansiunea şi recesiunea, iar
caracteristica lor este prezenţa fenomenului de criză.
–cicluri scurte (numite şi ciclurile Kitchin) cu o durată medie de 40 de luni, determinate de
oscilaţia stocurilor,şi care au două faze: expansiunea şi încetinirea (reducerea) creşterii
economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize
economice.
94. Este firesc să existe crize economice?
Răspuns:Da, deoarece o criză economică , marchează încheierea perioadei de expansiune
(urmează punctului maxim de creştere dintr-un ciclu) şi se caracterizează prin scăderea
producţiei, vânzărilor, investiţiilor, reducerea creditului şi ocupăriiforţei demuncă etc.
97.Care sunt tipurile de măsuri antiinflaționiste?
1. De apărare și protecție a agenților economici și populației împotriva creșterii prețurilor și
diminuări puterii de cumpărare a banilor.
a.indexarea : reprezintă creşterea procentuală sau în mărime absolută a veniturilor agenţilor
economici, în special a salariilor şi pensiilor, lunar, trimestrialsau semestrial, în scopul acoperirii
totale sau parţiale a creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a banilorâ
b.acordarea de compensații pentru creşterile de preţuri;
c.subvenționarea prețurilor anumitor produse de strictă necesitate; – pentru economiile
depozitate în cadrul instituţiilorfinanciare.
2.De diminuare și control a inflației – politica de control a cererii agregate, care include:
a.Politica fiscală- care cuprinde măsuri, precum: creşterea impozitelor şi taxelor; reducerea
cheltuielilor publice; îngheţarea salariilor şi preţurilor; descurajarea consumului la bunuri
deficitare şi stimularea cererii pentru înlocuitori ai acestor produse etc.
b.Politica monetară- care cuprinde măsuri, precum: creşterea rezervei obligatorii a băncilor;
plafonarea şi restricţionarea creditelor; creşterea dobânzii la creditele acordate; echilibrarea
bugetului de statşi a balanţei de plăţi externe etc.
C.Politică de susținere a ofertei-, care include măsuri privind: încurajarea producţiei; modificarea
structurii producţiei pentru a se adapta cerinţelor pieţei; controlul preţurilor; încurajarea
concurenţei şi a creşterii productivităţii; corelarea creşterilor salariale cu creşterea
productivităţiimuncii.
102.Care sunt principalele măsuri de combatere şomajului?
În cazul unor restructurări ale activității care pot conduce la modificări substanțiale ale
numărului și structurii profesionale a personalului, angajatorii au obligația să înștiințeze agențiile
pentru ocuparea forței de muncă în vederea adoptării unor măsuri pentru combaterea șomajului și
prevenirea efectelor sociale nefavorabile ale acestor restructurări.

Art. 50. -
(1) În situațiile prevăzute la art. 49 angajatorii sunt obligați să acorde preaviz, conform
prevederilor Codului muncii sau ale contractului colectiv de muncă, angajaților care urmează să
fie disponibilizați.
(2) În perioada preavizului prevăzut la alin. (1) angajații vor participa la serviciile de
preconcediere realizate de agențiile pentru ocuparea forței de muncă ori de alți furnizori de
servicii de ocupare din sectorului public sau privat, acreditați, selectați de către acestea, în
condițiile legii.
(3) În vederea realizării serviciilor de preconcediere angajatorii prevăzuți la art. 49 sunt obligați
să înștiințeze agențiile pentru ocuparea forței de muncă cu 30 de zile înaintea acordării
preavizelor prevăzute de lege.Modificări (2)

Art. 51. - Puneri în aplicare (3)

În sensul prezentei legi, constituie servicii de preconcediere, în principal, următoarele activități:
a) informarea privind prevederile legale referitoare la protecția șomerilor și acordarea serviciilor
de ocupare și de formare profesională;
) plasarea pe locurile de muncă vacante existente pe plan local și instruirea în modalități de
căutare a unui loc de muncă;
c) reorientarea profesională în cadrul unității sau prin cursuri de formare de scurtă durată;
d) sondarea opiniei salariaților și consilierea acestora cu privire la măsurile de combatere a
șomajului.
Art. 52. - Jurisprudență
(1) De serviciile de preconcediere prevăzute la art. 51 pot beneficia, la cerere, și alte persoane
amenințate de riscul de a deveni șomeri.
(2) Procedurile privind accesul la măsurile pentru prevenirea șomajului, modalitățile de finanțare
și instrucțiunile de implementare a acestora vor fi elaborate de Agenția Națională pentru
Ocuparea Forței de Muncă, vor fi avizate de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și vor fi
aprobate prin hotărâre a Guvernului.