TRADUCTOARE PENTRU MĂSURAREA MĂRIMILOR MECANICE

5.1. Generalităţi
Măsurarea mărimilor mecanice este deosebit de răspândită în tehnică, în special în
domeniul construcţiilor mecanice. Principalele mărimi mecanice sunt forţa şi momentul, însă
pornind de la acestea, pot fi considerate şi alte mărimi specifice, ca: alungirea relativă, tensiunea
mecanică, presiunea, modulul de elasticitate, masa, duritatea etc.
Pentru măsurarea mărimilor mecanice se pot folosi traductoare specifice, dar şi
traductoare de deplasare, ele fiind, de obicei, traductoare cu transformări succesive ce conţin şi
un element elastic care captează forţa sau momentul transformându-le într-o deplasare.
Dintre elementele ce limitează performanţele traductoarelor elastice, cele mai importante
sunt histerezisul şi curgerea (fluajul).
Caracteristica de transfer, în cazul histerezisului, depinde de istoria mărimii de intrare,
adică: valoare anterioară, sens, viteză de variaţie etc. Ca o consecinţă a histerezisului apare şi
nerevenirea la zero după parcurgerea unui semiciclu.
Caracteristica de histerezis se datorează pierderilor de natură disipativă ce au loc în
structura materialelor ce pot acumula energie transformabilă (în acest caz - energie potenţială
elastică). Trebuie remarcat faptul că în cazul structurilor complexe se poate aplica superpoziţia
caracteristicilor de histerezis.
Fluajul sau curgerea materialelor constă în creşterea deformaţiei unui corp în timp, când "
acesta este supus acţiunii unei" forţe constante. Fenomenul de fluaj este legat de vâscozitatea
materialelor şi are de obicei caracter imprevizibil în timp, ca valoare şi semn, el depinde de
natura materialelor ce compun structura (metal, traductor, adezivi) şi de temperatură.
În ceea ce priveşte construcţia traductoarelor mecanice, se urmăreşte optimizarea
geometriei acestora, astfel încât plasarea traductoarelor electrice să se facă în zone neafectate de
efecte exterioare parazite; este recomandabil ca geometria traductoarelor mecanice să permită j
plasarea traductoarelor electrice în variantă diferenţială, ceea ce va 'conduce, în primul rând, la j
compensarea erorilor legate de modificarea temperaturii mediului ambiant, precum şi la
îmbunătăţirea liniarităţii. .
O atenţie deosebită trebuie acordată minimizării riscurilor de deformare accidentală, ca j
de exemplu - flambajul (îndoirea structurii în urma unei solicitări de compresie axială), alegerii
unor variante de măsurare diferenţială etc.

5.2. Senzorul tensometric rezistiv

Efectul tensorezistiv, adică dependenţa rezistenţei de tensiunea mecanică, a fost descoperit de
lordul Kelvin în anii 1856, însă utilizarea practică a efectului în tensometrie începe din anul 1920.
Pentru majoritatea materialelor solide, limita de elasticitate pentru care nu apare o
deformatie permanentă este corespunzătoare unei alungiri relative de 0,2 % (2000 fim/m); această
 Parametrul care stabileşte proportionalitatea între alungirea relativa şi tensiunea mecanică
(legea lui Hooke) este modulul de elasticitate (Young) -E, care are valori de ordinul: (18.104-
29.104)N/mm2 pentru oţel, (10.104- 14.104) N/mm2 pentru cupru etc.
Alungirea relativă sau deformaţia specifică () reprezintă deformarea a unui corp rezultată
în urma aplicării unei forţe asupra lui. Mai exact, ea este definită ca fiind raportul dintre
alungirea absolută şi lungimea iniţială a corpului, după cum se arată în figura 5.1.

Forţă Forţă
D

L L
Fig. 5.1. Evidenţiere Alungire relativă

Alungirea relativă poate lua valori pozitive (cazul deformării prin întindere) cât şi negative
(cazul deformării prin comprimare). Deşi este o mărime adimensională, alungirea relativă poate
fi uneori exprimată în unităţi de măsură precum mm/mm. În practică alungirea relativă ia valori
foarte mici, de aceea ea este de obicei exprimată în submultipli de ordinul 10-6. De exemplu,
atunci când asupra unei bare acţionează o forţă uniaxială de întindere ca în figura 5.1, aceasta
începe să se contracte în grosime (D). Această contracţie transversală depinde de material şi este
exprimată cu ajutorul coeficientului Poisson. Coeficientul Poisson este definit ca fiind raportul
negativ dintre componenta transversală şi cea longitudinală paralelă cu forţa a alungirilor
relative, adică = -  T /. De exemplu, coeficientul Poisson pentru oţel ia valori cuprinse între
0,25-0,3.
Așadar, odată cu modificările de natură mecanică ale unui corp metalic sau semiconductor,
supus unei solicitări mecanice, are loc şi o modificare a rezistivităţii acestuia; de exemplu, la
metale, rezistenta creşte o dată cu creşterea presiunii, deoarece se micşorează volumul, ceea ce
conduce la apropierea reţelei cristaline, scăderea amplitudinii de vibraţie a atomilor din reţea şi în
final, scăderea probabilităţii de difuzie a electronilor.

Deşi există multe metode de a măsura alungirea relativă, cea mai des utilizată implică
folosirea senzorului tensometric. Senzorul sau timbrul tensometric e un dispozitiv a cărui
rezistenţă electrică variază odată cu alungirea unui corp supus deformări. De exemplu
tensiometrul piezorezistiv este un dispozitiv alcătuit dintr-un material semiconductor a cărui
rezistenţă variază neliniar cu alungirea.

Totuşi, cel mai utilizat senzor tensometric rămâne cel realizat dintr-o rezistenţă matalică
filiformă. Acest tensiometru este alcătuit dintr-un fir foarte subţire sau dintr-o folie metalică
aranjată sub forma unei grile. Aceste fire sau folii sunt aşezate paralel pentru a mări sensibilitatea
pe o anumită direcţie senzorului (figura 5.2).
 Marcaje de
aliniere

Lamele de

Lungimea contact
Suport activă

Fig. 5.2. Structura unui sensor tensometric rezistiv

Grila este plasată pe un suport care este lipit direct pe corpul de test. Deci, alungirea
corpului este transferată direct timbrului tensorezistiv, care, la rândul său îşi modifică liniar
rezistenţa. Senzorii tensorezistivi sunt construiți cu rezistenţe care iau valori nominale cuprinse
între 30-3000, cele mai des folosite fiind însă cele cu rezistenţe de 120, 350 şi 1000.
Rezistenta nominală a timbrelor tensometrice metalice este cuprinsă între 100 şi 500  , iar
lungimea acestora - între câţiva milimeţri, până la câţiva centimetri, cele mici fiind folosite la
măsurarea deformaţiilor materialelor omogene, în timp ce cele de dimensiuni mari - pentru
materiale neomogene. Este foarte important ca senzorii tensorezistivi să fie bine aplicați pe
corpul test, pentru ca transferul de informaţie de la corp la tensiometru să fie maxim.
Materialul conductor trebuie să prezinte o rezistivitate mare şi un coeficient mic de
variaţie a rezistivităţii cu temperatura, stabilitate la acţiunea agenţilor corozivi şi în timp. În tabelul
5.1. sunt prezentate principalele materiale din care se confecţionează timbrele tensometrice.
Suportul trebuie să aibă proprietăţi elastice şi izolatoare bune, să fie insensibil la variaţiile de
temperatură şi umiditate, stabil în timp şi la acţiunea agenţilor exteriori. Se realizează din folie de
hârtie, mătase, mase plastice etc.

Tabelul 5.1. Principalele materiale din care se confecţionează timbrele tensometrice

Materialul Compoziţia Sensibilitate Observaţii
relativă
Constantan 45Ni;55Cu 2,1
Isoelastic 52Fe;36Ni;8Cr; 3,5 Sensibil la temperatură
4(Mn + Mo)

Karma ,.74Ni;20Cr; .. 3Cu;3Fe 2,4

Nichrom 80Ni;20Cr 2,5 Sensibil la temperatură

Platină-Wolfram 92Pt;8W 4,1

 În mod normal, firele, respectiv, folia metalică au grosimi de ordinul zecilor de  m, iar
grosimea suportului este de circa 0,1 mm pentru hârtie şi 0,05 mm pentru plastic.
Pentru unele măsurări speciale se folosesc şi ansamble formate din mai multe înfăşurări
dispuse pe acelaşi suport sub formă de rozete tensometrice.
Adezivul folosit la lipirea timbrelor tensometrice trebuie să aibă: o întărire rapidă, să fie
elastic, stabil în timp şi la acţiunea agenţilor exteriori. Dintre adezivii folosiţi pot fi citaţi râşinile
expoxidice - sub 150° C, răşinile fenolice - până la 250°C, iar la temperaturi mai înalte - cimenturi şi
ceramici. De reţinut că în urma lipirii sensibilitatea scade cu 1 până la 5%.
Un parametru fundamental al senzorului tensometric este sensibilitatea la alungire. Aceasta
este exprimată cantitativ cu ajutorul unui factor de alungire (GF). Acesta este definit ca fiind
direct proporţional cu raportul dintre rezistenţa absolută şi rezistenţa iniţială şi invers
proporţional cu raportul dintre alungirea absolută şi ceea iniţială. Factorul de alungire al
tensiometrelor realizate cu rezistenţe filiforme este aproximativ egal cu 2.
R / R R / R
GF   (5.1)
L / L 
În cazul ideal temperatura nu are nici un efect asupra măsurătorii, dar aceasta nu se
întâmplă în cazul real şi din această cauză proiectanţii au încercat să minimizeze sensibilitatea
aparatului la temperatură. De exemplu, pentru tensiometrele din aluminiu cu un coeficient de
temperatură de 23ppm/oC, cu rezistenţă nominală de 1000 şi cu GF=2, eroarea de măsurare
este de 11,5 /oC. De aceea compensarea cu temperatura este foarte importantă.

Senzori tensometrici semiconductori

Senzori tensometrici semiconductori folosesc efectul piezorezistiv în anumite materiale
semiconductoare cum ar fi siliciul sau germaniul în scopul de a obţine o sensibilitate mai mare şi
un nivel mai mare de ieşire. Traductoarele tensiometrice semiconductoare pot fi realizate încât să
aibă efecte pozitive sau negative atunci când se acţionează asupra lor. Fizic, ele pot fi realizate
de dimensiuni mici, păstrând în acelaşi timp o rezistenţă nominală ridicată. Punţile de
tensiometre semiconductoare pot avea de 30 de ori sensibilitatea punţilor utilizând filme
metalice, dar sunt sensibile la temperatură şi dificil de compensat. Dependenţa rezistenţei de
deformare este, de asemenea, neliniară. În ceea ce priveşte utilizarea pe scară largă, deoarece ele
nu sunt mai stabile ca dispozitivele cu film metalic, acestea nu se folosesc uzual în măsurările de
precizie. Cu toate acestea în cazul în care sensibilitatea este importantă iar variaţia temperaturii
este mică, se folosesc traductoare semiconductoare.
În tabelul 5.2 se prezintă o comparație a celor două tipuri de traductoare tensometrice.

Tabelul 5.2. Comparație a celor două tipuri de senzori tensometrici

Tensometru
Parametru Tensometru semiconductor
metal
Domeniul de măsurare* 0.1- 40.000 μe 0.001 - 3000 μe
Factor transfer** 2.0-4.5 50-200
Rezistenţă 120, 350, 600…5000 Ω 1000-5000 Ω
Toleranţa rezistenţei 0.1%-0.2% 1%-2%
Dimensiune 0.4-150, mm 1-5 mm
Standard : 3-6 mm
*L/L -- microstrains (1μe = 10-6 cm/cm)
** GF = (R/R)/(L/L)

Referitor la dependenţa rezistivităţii în funcţie de temperature - pentru siliciu - rezistivitatea

creşte până la circa 120°C, apoi începe să scadă.
În urma deformării, rezistenţa R a timbrelor tensometrice se modifică atât din cauza
modificării lungimii, cât şi a secţiunii S şi respectiv, a rezistivităţii p; pentru a deduce
sensibilitatea acestor traductoare se aplică diferenţiala totală a logaritmului rezistenţei (trecându-
se concomitent la diferenţe finite):
R l  S
   (5.2)
R l  S
Dacă se consideră conductorul rotund de diametru d, variaţia secţiunii are loc prin
intermediul diametrului, care depinde de variaţia lungimii conform relaţiei:
d l
  (5.3)
d l
unde:  este coeficientul lui Poisson având valoarea cuprinsă între 0,2 şi 0,4.

Termenul -reprezintă fenomenul piezorezistiv şi este proporţional cu variaţia volumului:

 V
c (5.4)
 V
unde: c este constanta lui Bridgman, aproximativ egală cu unitatea pentru metale, cu +100 pentru
semiconductoarele de tip "p" şi -100 pentru semiconductoarele de tip "n".

Dacă se ţine seama că: V  p  d 2  l / 4 , înlocuind toţi termenii din relaţia (5.2) în funcţie de l / l
se obţine:
R l
 1  2  c 1  2   (5.5)
R l
unde s-a notat cu K sensibilitatea relativă a traductorului.

Pentru valorile lui  şi c date rezultă că pentru traductoarele metalice k  2 , iar pentru cele
semiconductoare k  100 , semnul fiind înfuncţie de tipul semiconductorului.
În realitate, în afara sensibilităţii longitudinale, ce se referă la acţiunea deformaţiei de-a lungul
firului, apare şi o sensibilitate-transversala -K t :
Rt Rt Rt Rt lt l
 K  Kt t (5.3)
R Rt Rt  Rl Rt  Rl lt lt
unde: R l reprezintă rezistenţa firului pentru porţiunile longitudinale, iar R t rezistenţa firului pentru
porţiunile transversale. Pentru ca sensibilitatea transversală să fie cât mai redusă, este necesar ca
R t «R l ; din această cauză la traductoarele cu folie porţiunile transversale sunt de dimensiuni mari.
În general, sensibilitatea transversală nu depăşeşte 2% din sensibilitatea longitudinală.
În ceea ce priveşte influenta temperaturii, au loc concomitent trei fenomene: dilatarea
piesei, dilatarea firului traductorului şi modificarea, rezistenţei traductorului. În principiu, printr-o
alegere convenabilă a materialelor, este posibilă cpmpensarea efectelor de mai sus, condiţie greu
de realizat în practică; se preferă compensarea erorilor cu temperatura folosind montaje diferenţiale
sau montaje compensate termic. Mai supărător este faptul că modificările de temperatură produc o
deformaţie aparentă (de exemplu, pentru o piesă de oţel si un trăductor din karma
 l / l aparent  105 /  C , deformaţie ce trebuie compensată prin mijloace electronice.

5.3. Circuite de măsurare

Circuitele de măsurare sunt similare cu cele ale tensiometrelor metalice cu cea a punţilor
cu film metalic, dar sunt mai uşor de realizat datorită nivelului mai ridicat de semnal.
Pentru că măsurarea deformărilor necesită detectarea unor schimbări foarte mici ale
rezistenţei, predominant, ca circuit de măsură este utilizată puntea Wheatstone. Puntea
Wheatstone este realizată din patru elemente rezistive având o sursă de tensiune de excitaţie
aplicată pe o diagonală a punţii. Senzorul tensometric poate ocupa unul, două sau patru braţe ale
punţii, iar celelalte poziţii rămase sunt completate cu rezistenţe fixe. Figura 5.3. prezintă o
configuraţie cu senzori tensiometrici R G1 şi R G2 care ocupă două ramuri ale punţii şi două
rezistenţe fixe, R 1 şi R 2 .

Fig. 5.3. Configuraţie de masură în punte

Alimentând puntea cu o tensiune V EXC , sistemul de măsurare măsoară tensiunea V MAS în

diagonala punţii opusă alimentării. În starea netensionată când raportul dintre R G1 şi R G2 este
egal cu raportul dintre R 1 şi R 2 tensiunea măsurată V MAS este 0V. În această situaţie se spune că
puntea este echilibrată. Când o deformare este aplicată senzorilor, valorile rezistenţelor lor se
modifică cauzând o modificare a tensiunii măsurate V MAS . Modulele de condiţionare a
semnalelor provenite de la senzori tensiometrici includ surse de tensiune pentru excitaţie,
amplificatoare de câştig mare, şi rezistenţe foarte precise şi stabile pentru completarea punţii. O
schemă simplificată a unui circuit de măsură pentru senzorii tensometrici este prezentată în
figura 5.4.

Fig. 5.3. Schema simplificată a circuitului de măsură

 Deoarece punţile de rezistenţe utilizate în măsurarea deformărilor sunt rareori echilibrate
perfect, unele dispozitive de condiţionare sunt prevăzute cu circuite de reglare de nul, un proces
în care se ajustează raportul rezistenţelor netensionate pentru a balansa puntea în sensul dorit
pentru a elimina tensiunea iniţială de offset. Alternativ, se poate măsura offsetul iniţial al punţii
pentru a fi folosit apoi în rutinele de conversie pentru a compensa condiţiile iniţiale de
neechilibrare.
Pentru a măsura aceste mici variaţii ale rezistenţei şi pentru a compensa sensibilitatea la
temperatură, tensiometrele sunt în general construite în configuraţie de punte excitată de la o
sursă de tensiune sau de curent. O astfel de punte este puntea Wheatstone, prezentată în figura
5.4, alcătuită din patru rezistenţe dispuse în cele patru laturi şi o sursă de tensiune de excitaţie
V EX conectată între două colţuri opuse ale ei.

R1 R4

+
V EX V0
- - +
R2 R3

Fig. 5.4. Configuraţie de masură în punte

Tensiunea de ieşire V 0 a punţii va fi:

(5.4)

Se observă în această relaţie că dacă R 1 /R 2 =R 4 /R 3 tensiunea de ieşire va fi V 0 =0. În

aceste condiţii, puntea se poate considera ca fiind echilibrată. Orice variaţie a rezistenţei oricărei
ramuri a punţii va conduce la apariţia unei tensiuni de ieşire diferită de zero. Deci dacă înlocuim
rezistenţa R 4 din figura 5.4 cu un senzor tensometric, orice variaţie a rezistenţei tensiometrului
va produce un dezechilibru în punte. Dacă notăm rezistenţa nominală a tensometrului cu R G şi
variaţia rezistenţei cu R atunci vom avea:
R=R G *GF*ε (5.5)
Dacă R 1 =R 2 şi R 3 =R G , ecuaţia (5.5) poate fi scrisă în funcţie de alungire ca raport între V 0
şi V EX (figura 5.5). Termenul 1/(1+GF*ε/2) reprezintă neliniarităţile care apar la ieşirea punţii.

R1 R G +R

+
V EX V0
- - +
R1 RG

Fig. 5.5. Configuraţie de masură în punte cu rezistenţe egale

 Dacă utilizam doi senzori tensorezistivi în punte efectul datorat temperaturii dispare. De
exemplu, în figura 5.6 este prezentată o configuraţie cu două tensiometre: unul este activ
(R G +R), iar cel de-al doilea este plasat transversal pe direcţia alungirii fiind un tensiometru
martor. De aceea, alungirea celui de-al doilea tensiometru este foarte mică, dar orice variaţie a
temperaturii va afecta ambele tensiometre în aceeaşi măsură. Deoarece ambele tensiometre sunt
afectate de aceeaşi variaţie a temperaturii, raportul dintre rezistenţele lor rămâne constant,
tensiunea de ieşire rămâne aceeaşi şi deci efectul temperaturii este minimizat.

tensiometru tensiometru
martor activ
Fig. 5.6. Reducerea efectului datorat temperaturii

Ca şi caz particular se poate dubla sensibilitatea punţii la alungire folosirea ambelor

tensiometre, dar cu sens de deformare opus. De exemplu, în figura 5.7 este prezentat cazul unei
grinzi care oscilează. Pentru acesta s-au folosit un senzor care se va tensiona (R G +ΔR) şi altul
care se va comprima (R G -ΔR). Această configuraţie cu două tensiometre al cărui circuit
echivalent este prezentat în figura 5.8 are la ieşire o tensiune liniară şi aproximativ dublă faţă de
puntea cu un singur tensiometru.

Alungire F R1 R G +R
(R G +R)
+
- V EX V0
Compresie - +
(R G -R) R1 R G -R

Fig. 5.7. Configuraţie de măsură în punte cu 2 senzori

Pentru a mări şi mai mult sensibilitatea circuitului se pot monta tensiometre pe fiecare
ramură a circuitului, două care se vor tensiona şi două care se vor comprima precum cele din
figura 5.8.

R G -R R G +R

+
- V EX V0
- +
R G +R R G -R

Fig. 5.8. Configuraţie cu 4 senzori în punte

 Formulele prezentate pentru puntea Wheatstone pornesc de la ipoteza că tensiunea de ieşire
este zero atunci când corpul nu suferă nici o alungire. Totuşi, în practică, există un offset iniţial.
Pentru înlăturarea acestui offset există două metode. Prima metodă foloseşte un circuit pentru
ajustarea rezistenţelor astfel încât să reechilibreze puntea. Cealaltă metodă măsoară tensiunea de
offset şi o compensează prin software. Se obţin astfel ecuaţii pentru toate tipurile de punte
Wheatstone care ţin cont de offsetul iniţial de ieşire. Aceste ecuaţii iau în calcul deasemenea şi
efectul produs de rezistenţa firelor de legătură a tensiometrelor cu circuitul de măsură.

Influenţa firelor de legătură

În cazurile anterioare nu s-a ţinut cont de rezistenţa firelor de legătură ale tensiometrelor
pentru a putea înţelege mai uşor modul în care funcţionează o punte alcătuită din unul sau mai
multe tensiometre. Acest lucru poate fi însă foarte periculos în practică. De exemplu, pentru
cazul prezentat în figura 5.9. în care un tensiometru care este conectat în circuit cu ajutorul a
două fire de rezistenţă R L =1 şi lungime de 15m, fiecare cablu introduce o rezistenţă de 2 pe
latura punţii în care este conectată. Pe lângă faptul că fiecare rezistenţă adaugă o eroare de offset,
ele reduc şi sensibilitatea tensiometrelor. În urma calculelor s-a observat că reducerea
sensibilităţii este de (1+R L /R G )

RL
R1 R G +R
+
- VE V0
- + RL
R2 R3

Fig. 5.9. Tip de conexiune cu 2 fire

Pentru a compensa această rezistenţă, se măsoară la început rezistenţa firului de legătură

R L pentru ca apoi să fie folosită în calcule. Apare totuşi o problemă mult mai importantă –
modificarea rezistenţei o dată cu temperatura . De aceea cea mai utilizată conectare a
tensiometrelor în circuit este cea cu trei fire, prezentată în figura 5.10.

RL
R1 R G +R
RL
+
- V EX V0
- + RL
R2 R3

Fig. 5.10. Tip de conexiune cu 3 fire

 În acest caz R L1 şi R L3 sunt plasate pe ramuri opuse ale punţii, deci orice variaţie de
temperatură care apare se anulează reciproc. Cel de-al treilea fir R L2 este conectat la intrarea
circuitului de măsură iar curentul care circulă prin el este foarte mic neducând la apariţia erorilor.

Condiţionarea semnalului pentru tensiometre

Măsurările tensiometrice implică sesizarea unor variaţii mici de rezistenţă şi din această
cauză trebuie alese şi folosite cu grijă metodele de punte, circuitele de condiţionare, cablurile de
legătură, sistemele de achiziţie a datelor pentru a putea realiza măsurători de precizie.
- Alegerea metodei de punte - În cazul în care puntea folosită nu are în componenţa sa
patru tensiometre active, este necesar ca ea să fie completată cu rezistenţe de referinţă. De aceea,
circuitele de condiţionare de semnal trebuie să asigure întotdeauna o jumătate de punte formată
din două rezistenţe de referinţă de precizie pentru completarea circuitului în cauză. În figura
5.11. este prezentat circuitul format din două tensiometre active şi două rezistenţe: R 1 şi R 2 .
Rezistenţa nominală a acestor două rezistenţe este mai puţin importantă decât egalitatea lor. Ideal
este ca ele să fie egale şi să furnizeze o tensiune de referinţă stabilă, egală cu V EX /2, la intrarea
negativă a canalului de măsurare. De exemplu, pentru rezistenţe de completare de 2,5k
toleranţa admisă este de 0,02%. Rezistenţa ridicată a rezistoarelor de completare ajută la
reducerea curentului preluat de la sursa de excitare.

Fig. 5.11. Circuit de măsură pentru tensiometru

- Excitaţia punţii - tensiometrele folosesc surse de tensiune constantă pentru alimentarea

punţii. Deşi nu există nici o valoare standard pentru această tensiune, pe plan industrial este
recunoscută valorile cuprinse între 3-10V. Valorile ridicate ale tensiunii de excitaţie asigură o
tensiune de ieşire ridicată, dar în acelaşi timp dă naştere la erori de măsurare mai mari datorită
autoîncălzirii. De asemenea este foarte important ca tensiunea de excitaţie să fie cât mai stabilă.
Atunci când nu se poate asigura o tensiune de excitaţie constantă ea trebuie măsurată cu precizie
pentru a fi apoi folosită la calcului alungirii.
Dacă tensiometrul este situat la distanţă de circuitul de condiţionare de semnal sau de sursa
de excitaţie, o posibilă eroare este căderea de tensiune pe firele care conectează sursa de
tensiune la punte. De aceea, unele dintre circuitele de condiţionare de semnal includ circuite de
măsurare la distanţă pentru a compensa această eroare. Sunt două metode folosite pentru
măsurarea la distanţă. Una dintre metode foloseşte reacţia direct de pe sarcină prin folosirea de
legături suplimentare pentru a regla sursa de alimentare în vederea compensării pierderilor pe
firele de legătură pentru a alimenta puntea cu tensiunea necesară. Cealaltă metodă foloseşte un
circuit separat de măsurare directă a tensiunii de excitaţie. Datorită faptului că firele legătură sunt
parcurse de un curent foarte mic, rezistenţa lor are un efect neglijabil asupra măsurătorilor. În
acest caz tensiunea de excitaţie măsurată este folosită apoi în procesele de transformare a
tensiunii măsurate în lungime pentru a compensa pierderile din firele de legătură.
- Amplificarea semnalului - Semnalele de la ieşirea tensiometrelor şi a punţilor sunt
relativ mici. În practică, majoritatea tensiometrelor montate în punte au o sensibilitate de ieşire
mai mică decât 10mV/V.Aceasta înseamnă că, cu o tensiune de excitaţie de 10V, tensiunea de
ieşire va fi de 100mV. De aceea, circuitele de condiţionare de semnal conţin de obicei circuite de
amplificare pentru a ridica nivelul semnalului şi deci a îmbunătăţi rezoluţia şi raportul semnal
zgomot.
- Echilibrarea unei punţi, anularea offset-ului - atunci când se conectează o punte în
circuit, este foarte puţin probabil ca tensiunea de ieşire să fie nulă, chiar dacă nu s-a efectuat nici
o alungire. Orice variaţie a rezistenţelor ramurilor punţii sau a firelor de legătură generează o
tensiune iniţială de offset diferită de zero. Există câteva metode care se folosesc pentru a
contracara efectul acestei tensiuni iniţiale de offset.
- compensare prin software - această metodă constă în măsurarea tensiunii iniţiale de
offset, înainte de a aplica semnal de intrare. Această valoare este folosită apoi în calcule. Această
metodă este simplă, rapidă şi nu necesită ajustări manuale. Dezavantajul acestei metode este
acela că nu se poate înlătura tensiunea iniţială de offset a punţii, existând cazul în care această
tensiune este destul de mare astfel încât prin folosirea unui amplificator tensiunea de ieşire să
depăşească limitele dinamice ale aparatului de măsurare sau să apară limitări datorate circuitului
de amplificare.
- circuit pentru anularea tensiunii de offset - când se conectează în circuit o rezistenţă
variabilă sau un potenţiometru pentru a aduce manual tensiunea de ieşire la zero. În figura 5.12
se prezintă un astfel de circuit. Prin modificarea rezistenţei potenţiometrului R POT se poate
controla nivelul tensiunii de ieşire şi regla valoarea de zero. Din valoarea rezistenţei R NULL se
selectează domeniul în care poate fi făcută calibrarea

R1 R4
+
V EX R POT V0
- - +
R NULL
R2 R3

Fig. 5.12. Circuit pentru anulare offset

- circuit tampon pentru anularea tensiunii de offset - această metodă nu afectează puntea
direct la fel şi metodele software. Cu ajutorul acestui circuit suplimentar, denumit şi circuit de
anulare de offset, se adună o tensiune variabilă de curent continuu la intrarea amplificatorului
instrumental cu care se măsoară tensiunea de dezechilibru a punţii tensiometrice.
Uzual tensiometrele sunt dispozitive având impedanţă redusă, au nevoie de
sursă de excitaţie mare pentru a obţine niveluri rezonabile ale tensiunii de ieşire. Un
exemplu tipic de tensiometru în punte este celula de sarcină, cu o impedanţă tipică de
350 Ω şi o sensibilitate maximă de câţiva mV pentru fiecare V al tensiunii de alimentare.
 Celula de sarcină este compusă din patru tensiometre conectate în punte de aşa cum se
observă în figura 5.13. Pentru o tensiune de excitaţie a punţii de 10V şi cu o sensibilitate
maximă de 3mV/V, se obţine un semnal maxim de 30mV la ieşirea punţii pentru o încărcare
maximă a acesteia. Semnalul de ieşire poate fi mărit prin creşterea tensiunii de excitare a punţii
dar in acest caz apar efecte de auto-încălzire ce pot provoca erori de citire sau chiar distrugerea
celulei de măsură.

Alungire R1 R4
(R+R)
F
R1 R3 +
V EX - V0 +
R2 R4 -

(R-R) R2 R3
Compresie

Fig. 5.13. Configuraţie celulă de măsură

Multe celule de sarcină au circuit de “sens“ pentru a permite compensarea lungimii

firelor de legătură. O astfel de conexiune este prezentată în figura 5.14. De asemenea, unele
celule de sarcină au rezistoare interne suplimentare pentru compensarea efectului de variaţie cu
temperatura a semnalului de ieşire.
+V
+SENSE
R1 R4
+V out
-V out

R2 R3

- SENSE
-V B

Fig. 5.14 Configuraţie punte cu 6 fire

Un exemplu complet de circuit pentru condiţionarea unei punţi a unei celule de sarcină este
prezentat în figura 5.15. Puntea completă conţinând 4 senzori tensiometrici este entitate separată
ce poate fi ataşată la orice suprafaţă a cărei tensiune mecanică sau deformaţie trebuie măsurată.
În scopul de a facilita măsurarea de la distanţă , este folosită metoda de excitare a punţii de
măsură cu un curent 10mA. Puntea tensiometrică generează la ieşire un semnal de
10.25mV/1000µe. Semnalul este amplificat de amplificatorul de instrumentaţie AD620, ale cărui
rezistenţe din circuitul de reglare a câştigului au fost alese încât să sigure o amplificare de 100
ori a semnalului de la ieşirea punţii. Valoarea maximă a semnalului de la ieşirea amplificatorului
poate fi ajustată prin utilizarea unui potenţiometru de 100 Ω, astfel încât pentru o deformaţie de -
3500µe, să se obţină la ieşire -3.500 V iar pentru o deformaţie de +5000µe să se obţină la ieşire
+5.000 V.
Semnalul astfel obţinut la ieşirea amplificatorului poate fi transformat în semnal digital
folosind un circuit de conversie analog numerică. Condensatorul de 0.1µF cinectat între pinii de
intrare ai amplificatorului AD620 serveşte ca filtru EMI/RFI împreună cu rezistenţa punţii de
1kΩ. Se obţine astfel o frecvenţă de tăiere a filtrului de aproximativ 1,6 kHz.

Fig. 5.15 Exemplu de circuit de condiţionare

Un alt exemplu este circuitul de amplificare pentru o celula de sarcină prezentat în figura
5.16. În acest caz puntea folosită are o rezistenţă tipică de 350 Ω.

Fig. 5.16 Exemplu de circuit de condiţionare

 Tensiunea de excitaţie a punţii cu o valoare de 10.000V obtinută pornind de la o sursa de
precizie de tensiune AD588 împreună cu amplificatorul operaţional de precizie OP177 şi
tranzistorul 2N2219A folosit ca un buffer. Acest ansamblu furnizează un curent de alimentare a
punţii de aproximativ 28.57mA.
AD588 este un circuit referinţă de tensiune monolit având o eroare iniţială foarte mică şi o
deriva termică scăzută. AD588 are incluse în structura sa internă alături de celula de referinţă de
bază şi trei amplificatoare suplimentare care prin diverse conexiuni ale pinilor furnizează
anumite tensiuni programabile de ieşire (figura 5.17). Amplificatoarele sunt ajustate cu laser
pentru a obţine un offset şi o derivă termică foarte mică a tensiunii de referinţă. Erorile iniţiale
foarte reduse permit circuitului AD588 să fie folosit ca sursă de referinţă în aplicaţiile de
măsurare ce necesită o precizie absolută de 12 biţi.

Fig. 5.17 Structura circuitului AD588

Pentru a asigura liniaritatea circuitului de măsură al punţii se utilizeaza un circuit de

instrumentaţie ce necesită un număr minim rezistenţe ceea ce face ca întreaga schemă
implementată (figura 5.17) să fie foarte precisă, stabilă, şi rentabilă. Singura cerinţă este ca
rezistorul de 475 Ω şi potenţiometrul de 100Ω să aibă derivă termică scăzută, astfel încât
amplificarea să nu se modifice in funcţie de temperatura exterioară în temperatură.
Pentru senzorii de tip punte rezistivă firma Burr Brown produce circuitul specializat de
condiţionare XTR106. Acesta este un circuit de cost relativ redus având ieşire în curent 4-20mA
destinat în special punţilor rezistive. Circuitul furnizează şi tensiunea de excitare a punţii de 2,5V
sau 5V, include un amplificator de instrumentaţie şi un circuit de liniarizare a caracteristicii
senzorului. Alimentarea pentru circuitele externe este disponibilă la pinul V REG . Amplificatorul
instrumental poate fi folosit pentru o plajă foarte largă de amplificări necesare diferitelor tipuri
de semnale de intrare sau senzori. Eroarea totală regăsită în curentul de ieşire, incluzând şi
eroarea de neliniaritate, are valori mici ce nu necesită ajustare în multe aplicaţii nu foarte
pretenţioase.
Liniarizarea circuitului se realizează prin obţinerea unei funcţii de transfer de ordinul doi prin
comanda tensiunii de excitare a punţii. Acest lucru reduce de cel puţin 20 de ori neliniaritatea
circuitului. În figura 5.18 se prezintă caracteristicile ieşirii punţii fără liniarizare şi cu liniarizare.

Fig. 5.18 Caracteristica de ieşire a punţii

În figura 5.19 se prezintă conexiunea de bază a circuitului XTR106. Tensiunea de

alimentare a buclei de curent V PS realizează şi alimentarea tuturor circuitelor. Ieşirea de curent
poate fi măsurată uşor măsurând căderea de tensiune pe o rezistenţă de sarcină R L conectat în
circuitul de curent. Un condensator C OUT de 0.01F până la 0.03F se va conecta între V+ şi
ieşirea de curent.

Fig. 5.19 Circuitul XTR106

O tensiune de referinţă de 2.5V sau 5V este disponibilă pentru excitarea punţii. Pentru o
tensiune de 5V pinul V REF5 trebuie conectat la punte ca în figura 5.19. Pentru o alimentare a
punţii la 2.5V este necesară conectarea pinului 13 la pinul 14. Ieşirile punţii sunt conectate la
intrările amplificatorului instrumental V+ IN şi V- IN. Un condensator de 0.01F este bine să fie
conectat între intrări, pentru punţi cu impedanţa mai mare de 10K. Rezistenţa R G setează
câştigul amplificatorului instrumental necesar obţinerii tensiunii maxime de ieşire V FS.
Pinul 12 (Lin Polarity) şi R LIN realizează o corectare de ordinul doi a liniarităţii . Se obţine
astfel o îmbunătăţirea liniarităţii de cel puţin 20 de ori. Conexiunea pinului Lin Polarity
determină polaritatea corecţiei de neliniaritate. Pentru aceasta el se conectează la I RET sau V REG .
Lin Polarity trebuie conectat la V REG dacă circuitul de corecţie a neliniarităţii nu se foloseşte.
R LIN este aleasă în conformitate cu ecuaţia:
(5.6)

unde K LIN este constanta de liniaritate a punţii iar B este

neliniaritatea relativă a punţii referitor la valoarea maximă a semnalului de ieşire V FS. Tensiunea
de alimentare a punţii va deveni astfel:

(5.7)

Funcţia de transfer completă pentru circuitul de curent este :

I 0 =4mA+40V IN /R G (5.8)

unde V IN este tensiunea diferenţială de intrare. Este evident faptul că dacă R G nu este folosit
(R G =) amplificarea circuitului instrumental este 0 iar ieşirea de curent va fi de 4mA. O
Tensiune de intrare negativă va duce la scăderea curentului de ieşire sub 4mA. Creşterea în
continuare a tensiunii negative de intrare va avea ca efect limitarea curentului de ieşire la
aproximativ 1,6mA. Curentul de ieşire nu va scădea niciodată sub I REF + I REG adică suma
curenţilor de alimentare a punţii şi a circuitelor externe. Creşterea tensiunii pozitive de intrare
peste V FS va avea ca efect creşterea curentului de ieşire până la aproximativ28mA valoare la care
curentul se va limita.
Pinul I RET este pinul prin care se închid curenţii de la sursa de referinţă şi de la V REG . Pinul
I RET serveşte ca şi masă locală şi este punctul de referinţă pentru V REG şi pentru tensiunea de
referinţă. Curentul I RET este compus şi din toţi curenţii folosiţi în circuitele externe şi va fi inclus
în curentul de ieşire fără a cauza erori.
Tranzistorul extern Q 1 conduce tot curentul din bucla de curent 4-20mA. Folosirea
tranzistorului extern izolează majoritatea puterii disipate de circuitele de circuitele de precizie ale
lui XTR106.
Rezistenţele R 1 şi R 2 din circuitul punţii sunt folosite pentru a regla balansul punţii.
Valorile R 1 şi R 2 depind de impedanţa punţii şi de domeniul de reglaj necesar. Acest circuit de
ajustare este o sarcină adiţională pentru V RET , egală cu R 2 . Valoarea aproximativă a lui R1 poate
fi calculată cu relaţia:
(5.9)

unde R B este rezistenţa punţii iar V TRIM în volţi este tensiunea de balans dorită să se
anuleze.R 2 se alege încât să fie egală sau de valoare mai mică decât R 1 .